“ADUCEŢI
TRUPURILE VOASTRE CA O JERTFĂ VIE" Oricine nu vede că
Biserica, în calitate de “mădulare" ale lui Cristos, suferă cu El ca jertfă (după ce a fost
“îndreptăţită prin credinţă" în sângele Său), va fi obligat în mod logic să
interpreteze jertfa şi suferinţele în alt mod. Adversarii noştri fac deja
aceasta. Ei spun că noi suferim numai ca “jertfă de mulţumire" (Psalmul 116:17),
“jertfă de laudă" lui Dum-nezeu (Evrei 13:15). Este adevărat, răspundem noi, cuvântul jertfă este folosit în acel sens
larg, chiar dacă a lăuda pe Dumnezeu este mai degrabă o bucurie decât o jertfă,
după cum este folosit acum cuvântul jertfă. Această jertfă sub Lege era
reprezentată prin “jertfa de pace" şi “jertfa de mulţumire". Dar sfântul apostol
Pavel ne îndeamnă de asemenea: “Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie,
sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Romani 12:1). Atât el cât şi Învăţătorul dau de
înţeles că ne stă în faţă o jertfă mai grea decât jertfa de laudă, când părăsim
toate şi luăm crucea pentru a-L urma pe Domnul pe calea îngustă. Sfântul Pavel
ne îndeamnă: “Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui".
El identifică aceste cuvinte cu jertfa pentru păcat, arătând că sângele
viţelului şi al ţapului de jertfă pentru păcat era luat de preot dincolo de
perdeaua a doua, în Sfânta Sfintelor. El le mai identifică prin referirea la
arderea acestora “afară din tabără". Compară Evrei 13:11-13 cu Leveticul 16:27.
Dacă odată aţi văzut frumuseţea acestei aplicări a “jertfelor mai bune" şi acuma
nu o vedeţi, mărturisiţi orbirea care a venit peste voi şi căutaţi alifia
preţioasă pentru ochi din provizia divină. Departe ca “suferinţele lui Hristos", pe care le avem, să fie suferinţe
pentru păcate, contrariul este adevărat. Nici chiar “marea mulţime" nu suferă
pentru păcatele ei proprii, ci suferă “nimicirea cărnii" sale îndreptăţite (ca
“ţapul izgonit"), deoarece ea nu reuşeşte să o
jertfească. Acesta este acel aspect deosebit şi distructiv al chemării evanghelice
din acest Veac Evanghelic, care îl deosebeşte de Veacul anterior şi de cel
următor! Unii din trecut, de la Enoh până la Ioan, au avut spiritul jertfirii şi
şi-au depus vieţile în serviciul Domnului şi al dreptăţii, dar Dumnezeu nu i-a
acceptat ca jertfe. Întâi a fost necesară marea jertfă a Domnului nostru pentru
îndreptăţirea noastră reală în faţa lui Dumnezeu. De atunci există ocazia pentru
credincioşii care au acelaşi spirit de jertfire — “Aduceţi trupurile voastre ca
o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu". “Acum este timpul potrivit" — “anul
de îndurare al Domnului" — timpul
în care Dumnezeu acceptă jertfele voastre, pentru că El vă acceptă ca “mădulare"
ale corpului lui Cristos, marele Preot, marele Mijlocitor al Noului Legământ.
Isaia 61:2; Luca 4:19; 2 Corinteni 6:2; 1 Petru 2:5; Efeseni 1:6; Romani
12:1. În
veacul viitor, “timpul potrivit" va fi trecut — ziua împăcării antitipice va fi
sfârşită. Satan va fi legat şi nimeni nu va mai suferi pentru
dreptate. Să
observăm acum importanţa acestui lucru. Vrednicii din vechime vor primi
binecuvântările restatornicirii ca parte din lume. “Fiii tăi vor lua locul
părinţilor tăi; îi vei pune prinţi în toată ţara." (Psalmul 45:16). Ei vor fi
copiii întâi-născuţi ai “Părintelui veşniciei". Sub noua ordine de lucruri, vor
deveni agenţii sau reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei. Şi lumea, de
asemenea, va primi binecuvântările restatornicirii sub Noul Legă-mânt, dacă se
va supune marelui Mijlocitor. Dar de ce? Este Dumnezeu părtinitor, ca din toată
omenirea numai nouă, celor din Veacul Evanghelic, să ni se ofere o moştenire
spirituală sau cerească? Nu,
răspundem noi! Darul în fiecare caz este acelaşi, adică restituirea drepturilor
pământeşti asigurate prin sacrificarea de către Domnul nostru a drepturilor Sale
pământeşti. Toată deosebirea este aceea, că noi trăim în “anul de îndurare al
Domnului", şi de bună voie ne
folosim de privilegiul oferit. Acest privilegiu este restrâns la aceia care au
urechea credinţei şi aud acuma “veştile bune", şi fugind de păcat devin
servitori ai dreptăţii şi “aduc trupurile lor ca o jertfă vie, sfântă, plăcută
lui Dumnezeu". Noi primim de la Mântuitorul nostru, prin credinţă, drepturile la
restabilire pământească şi acestea le jertfim împreună cu toate avantajele
pământeşti. Toţi aceştia au fost acceptaţi ca “mădulare" ale Cristosului, sub
Mântuitorul, Profetul, Preotul, Mijlocitorul şi Regele
lumii. Oricine vede aceasta, vede “taina ţinută ascunsă din veacuri şi din
generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi … Hristos în voi îşi anume, că voi
sunteţi “mădularele” Sale, şi că acest fapt este singura bază pentruş, nădejdea
slavei". Oricine ajută la orbirea acelora care odată au văzut această mare
“taină a Domnului" (Psalmul 25:14
— traducerea K. J.; n. t.), acela îi ademeneşte de la premiu (2 Corinteni 11:3),
fie că ştie ce face, fie că nu. Oricine pierde din vedere acest fapt, încetează
a mai lupta pentru premiu. Şi faptul că Domnul ne-a condus în lumina “adevărului
prezent" (2 Petru 1:12 — traducerea K. J.; n. t.) şi ne-a arătat “taina", dă de
înţeles că El nu ne va lăsa să fim smulşi din mâna Sa şi să fim abătuţi de la
conducerea Sa, numai în cazul când inima este
greşită. Nu
este necesar să condamnăm, în mod special, inimile acelora care pierd acum
înţelegerea lucrurilor pe care odată au pretins că le văd la fel de clar ca noi.
Unii dintre ei pot fi numai orbiţi de praf şi îşi pot reveni; şi îşi găsesc
încercarea principală pe linia umilinţei prin recunoaşterea greşelii lor. Să nu
facem şi să nu spunem nimic ce să le facă întoarcerea mai grea. Să aplicăm mai
degrabă principiul la noi. Să aflăm mângâiere, pace şi bucurie, precum şi
precauţie în asigurarea că, dacă inimile noastre sunt loiale, Dumnezeu, prin
nenumăratele Sale mijloace, poate şi voieşte să păzească minţile noastre
sărmane! Turnul de Veghere din 15.
12. 1909 [4535]