“Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.” Matei 11:11
Desigur că ne putem întreba, cum se poate ca acel care a pregătit calea Domnului să fie așa de neînsemnat, încât cel mai mic din Împărăția Cerurilor să fie mai mare ca el? Un răspuns satisfăcător primim dacă putem vedea învăţătura scripturală că Împărăția lui Dumnezeu este compusă din două părți: partea spirituală și partea pământească. Şi aşa ne-a învăţat Domnul nostru să ne rugăm: “Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe
pământ”. Invitația de a face parte din clasa cerească n-a fost deschisă pentru sfinţii proroci, aşa mari cum a fost ei. În Evrei 10:20 ni se spune: “Pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său”. El a fost primul care a mers pe calea îngustă spre cer, şi prin moartea Sa a deschis-o pentru alţii. Toți cei care au fost credincioşi înainte de Domnul Isus vor fi răsplătiți conform credinței lor, cu onoruri pământeşti. „Îi voi pune prinţi în toată ţara”, spune Psalmul 46:16, dar nu vor face parte din clasa cerească, spirituală. Ap. Pavel spune în Evrei 11:39, 40: “Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.” Deci, conform scripturii noastre, Ioan Botezătorul va fi mare în partea pământească a Împărăției, și nu va face parte din clasa celor care vor primi o răsplată cerească.
"Şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă." Matei 2:11.
Relatarea biblică spune că înţelepţii de la Răsărit au sosit la Ierusalim şi au început să se intereseze de pruncul nou-născut, Împăratul iudeilor. Ştirea s-a răspândit repede. Cetatea sfântă era în fierbere fiindcă, potrivit preofeţilor, cam pe la timpul acela trebuia să apară Mesia. Şi astfel citim că "poporul era în aşteptare şi toţi se gândeau dacă nu cumva el (Ioan) este Hristosul" (Luca 3:15). Agitaţia a crescut cu atât mai mult cu cât oameni dintr-o ţară îndepărtată - probabil din Persia - veniseră să-I prezinte omagii Împăratului nou-născut. Steaua miraculoasă de la răsărit care i-a condus, o lumină mică, după unii a fost o mică sferă de lumină plutind destul de aproape de pământ şi deci cu atât mai miraculoasă. Să observăm însă că ei au avut credinţă în profeţiile inspirate de Dumnezeu, au avut respect şi au dorit să-I aducă omagii noului Împărat al pământului. Şi ei şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă".
Se ridică întrebarea: Cum au ştiut magii, sau astrologii, că steaua văzută de ei la Răsărit indica naşterea noului Împărat al iudeilor, căci ei nu erau iudei, nu aveau făgăduinţa lui Dumnezeu de binecuvântare a lor şi a întregii lumi prin Mesia?
Apoi, ce daruri îi putem noi aduce marelui nostru Împărat al slavei? VA URMA....
După cum se ştie, Ierusalimul a fost cucerit de babilonieni sub împăratul Nebucadneţar şi isrealiţii au fost duşi în robie în Babilon. Apoi Babilonul a fost cucerit de medo-perşi. Unii dintre israeliţii luaţi în robie au ajuns în poziţii înalte, de influenţă în ţările robiei lor. Iată, de exemplu, ce zice împărăteasa Medo-Persiei despre Daniel profetul, care slujea la curtea împărătească pe timpul lui Belşaţar, fiul lui Nebucadneţar: "Nebucadneţar, da, tatăl tău, l-a pus mai-mare peste scribi, astrologi, caldeeni, ghicitori" (Daniel 5:11). Putem lesne vedea cum aceşti israeliţi influenţi aveau discipoli la curtea împărătească şi cum se poate să-şi fi obţinut magii cunoştinţa despre venirea lui Mesia, Unsul (vezi Daniel capitolul 9), un împărat diferit de ceilalţi, vrednic de închinare şi adorare, a cărui împărăţie nu va fi distrusă (Daniel 2:44). Anumite surse istorice spun că Zoroastru (secolul VI î. Cr.) a fost discipolul profetului Ieremia, de la care a învăţat despre venirea lui Mesia şi astfel a scris şi i-a învăţat şi pe discipolii săi.
Poate că darurile materiale aduse de magi au fost cheltuite pentru întreţinerea vieţii în timp ce Iosif, Maria şi Isus erau în Egipt, da, fugiseră de frica lui Irod. Gestul lor însă a rămas peste două milenii ca pildă de urmat.
Ei I-au adus daruri materiale, dar noi, noi ce daruri Îi vom aduce Împăratului slavei care a primit de la Tatăl toată puterea în cer şi pe pământ? Îi vom aduce noi aurul recunoştinţei pentru că Şi-a dat viaţa ca noi să putem trăi, al recunoaşterii calităţii Lui de Împărat nevăzut? Îi vom aduce noi tămâia şi smirna supunerii, ascultării şi respectului nostru faţă de El?
Domnul nostru, marea Lumină a lumii, spune într-o pildă că ori de câte ori unii au făcut sau n-au făcut bine altora, Lui I-au făcut sau nu I-au făcut. Mulţi dintre semenii noştri au nevoie de ajutor. Poate nu întotdeauna de ajutor material, ci de multe ori de cel venit din vistieria inimii noastre, a sentimentelor şi vorbelor bune şi frumoase, de dreptate şi adevăr, de respect şi recunoaştere a calităţilor altora, săraci sau bogaţi, mici sau mari, educaţi sau needucaţi. Căci "chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este plină de bunătate, nu este invidioasă, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr" (1 Corinteni 13). "Dumnezeu este dragoste."
"Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. El le-am data slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una, cum şi noi suntem una." Ioan 17:21, 22
Domnul nostru S-a rugat ca ucenicii Săi să fie una în acelaşi sens în care El şi cu Tatăl sunt una, adică nu una în persoană, ci una în spirit, în gândire, în scop. Ei toţi să fie animaţi de aceleaşi gânduri şi aceeaşi dorinţă sfântă de a se încuraja şi sluji unul pe altul (Filip. 2:2), aşa cum membrele unui corp uman sănătos lucrează împreună spre binele întregului corp (1 Cor. 12:27). Urmaşii lui Isus devin una cu Fiul şi implicit cu Tatăl prin consacrare, prin moartea voinţei lor (Rom. 6:8), ca să nu mai facă voia lor proprie, ci voia Tatălui, aşa cum Isus a renunţat la voia Sa, spunând: "Nu voia Mea, ci a Ta să se facă"; "Am venit nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis". Isus era în Tatăl şi Tatăl în El fiindcă El îndeplinea gândirea, planul, lucrările Tatălui. În sensul acesta, urmaşii Domnului nostru trebuie să lase pe Domnul lor să gândească pentru ei, căci El este capul trupului, al bisericii. Efes. 4:15, 16.
"Aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari" Luca 19:46
În declaraţia "Aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari", Isus a dat de înţeles că responsabilitatea pentru starea de lucruri care predomina, cădea asupra celor care erau în autoritate - cărturarii şi fariseii. Pentru mită şi pentru alte consideraţii ei permiseseră ca această Casă a lui Dumnezeu, în mod special consacrată, să devină un loc de comerţ. Mai mult, unii susţin că Templul era folosit adesea ca loc pentru târguială pe scară mai mare. Aceşti jecmănitori de bani găseau aici ocazia să întâlnească oameni în necaz, care veneau la Templu pentru rugăciune. La aceşti jecmănitori S-a referit Isus zicând că jefuiau văduvele, în timp ce de ochii lumii spuneau rugăciuni lungi. Cu alte cuvinte, Isus a judecat că unii de pe timpul Său şi-au făcut o acoperitoare sau o pretenţie din religia lor pentru a profita şi a recolta un beneficiu bănesc. Astfel Templul devenise o "peşteră de tâlhari". În timpurile vechi, ca dealtfel de multe ori în prezent, cuvântului "tâlhărie" i se dădea un sens literal care acoperea numai parţial sensul lui. Cămătarii împânzeau Templul, pretindeau compătimire faţă de cei în necaz şi împrumutau bani pe termene limitate care în final înghiţeau proprietatea văduvei şi a orfanului pe cale legală. Ne temem că acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi - că religia este folosită încă drept manta ca să acopere egoismul. Învăţătorul, care era deosebit de indignat de această întrebuinţare greşită a Casei lui Dumnezeu din vechime, are şi astăzi aceleaşi sentimente. În zadar caută unii să pretindă că sunt urmaşii Lui, ucenicii Lui, prietenii Lui, membri ai adevăratei Biserici a lui Cristos, în timp ce folosesc religia în mod făţarnic.
"Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte." 1 Ioan 3:9.
Cine este conceput din Dumnezeu este în Hristos, deci este Creaţie Nouă - intenţiile, scopurile, aspiraţiile sale sunt noi (2 Cor. 5:17). Voinţa sa este voinţa lui Dumnezeu. Dar această Creaţie Nouă are numai corpul muritor în care să lucreze. Dumnezeu promite să-i dea un corp nou la înviere. Între timp însă, i se cere să trăiască sub imperfecţiunile actuale ale corpului uman, şi prin lupta sa bună împotriva slăbiciunilor şi a păcatelor care sunt înrădăcinate în carnea sa îşi va arăta fie loialitatea, fie neloialitatea faţă de Dumnezeu şi de principiile dreptăţii. Dacă ea este surprinsă într-o greşeală, fie prin ignoranţă fie printr-o ispită pe care nu o poate controla, aceasta nu i se socoteşte Noii Creaţii ca păcat, ci ca o neputinţă a cărnii. Cu toate acestea, ea trebuie să meargă la Dumnezeu prin Hristos pentru iertarea acestor greşeli. Dar Noua Creaţie, voinţa cea nouă, nu păcătuieşte, adică "nu practică păcatul". Cine iubeşte păcatul va păcătui; cine nu iubeşte păcatul nu va păcătui cu voia. Acesta ar putea fi prins în capcană prin carnea sa slabă, sau să cadă în vreo cursă a Adversarului, dar ar fi neintenţionat din partea sa. Şi Isus, Avocatul, va interveni pentru astfel de păcate, dar nu pentru păcatul voit. Isus n-a murit pentru păcatele voite ale Noii Creaţii, ci pentru păcatele datorate căderii - păcatul adamic. Astfel, dacă cineva păcătuieşte cu voia ca Nouă Creaţie, prin aceasta el moare. Prima noastră viaţă a fost în Adam; prima noastră moarte este moartea adamică. Atunci când L-am acceptat pe Cristos şi Noua Creaţie a fost concepută, a început a doua viaţă a noastră. Ei bine, dacă unul ca acesta ar fi vinovat de păcat cu voia, el n-ar mai avea nici o poziţie înaintea lui Dumnezeu; ar veni din nou sub sentinţa morţii - Moartea a Doua, stingere definitivă.
1 Petru 3:18-20 "Hristos...fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, în care S-a dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se pregătea corabia...".
Ideea susţinută de unii că în cele trei zile cât a fost mort Domnul Isus S-a dus să le predice duhurilor păcătoşilor care au murit la potop şi care erau chinuiţi într-un loc numit iad, nu este suţinută scriptural, din câteva motive: }n Eclesiastul 9:5 şi 10 ni se spune că "morţii nu ştiu nimic" şi că "în locuinţa morţilor în care mergi nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune". Domnul Isus cât a fost mort nu putea să predice, căci era în locuinţa morţilor, "nu ştia nimic". Deci trebuie să fi propovăduit după ce a fost înviat de Tatăl (şi cum putea fi înviat dacă nu era mort!) ca fiinţă spirituală de cel mai înalt grad, nemuritor, asemenea Tatălui. Şi chiar aşa ne spune versetul: "...făcut viu în duh, în care S-a dus...". Cine sunt duhurile din închisoare? 2 Petru 2:4 şi Iuda 6 ne spun că aceste duhuri sau fiinţe spirituale sunt îngerii care au păcătuit prin unire ilicită cu fetele oamenilor (Gen. 1:14), dând naştere unei rase hibride, de uriaşi, care au fost nimiciţi la potop, nefiind din spiţa adamică. La potop îngerii aceştia căzuţi şi-au reluat starea spirituală, dar au fost închişi, limitaţi sau legaţi cum zice sf. Petru "în lanţurile întunericului", în Tartar, adică în atmosfera pământului, opriţi de la părtăşie cu îngerii sfinţi şi de la acces în sferele înalte ale Atotputernicului. (Subiectul este tratat pe larg în broşura Ce spun Scriturile despre spiritism. Vezi în meniul literatură.)
„Luaţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre au struguri fragezi.” Cântarea Cântărilor 2:15 — Biblia engleză K.J., n.t.
Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să fie în mod special atent la (vulpile cele mici) lucrurile mici — lucrurile care par glume, care uneori fac mai mult rău în Biserică decât lucrurile care par mari; micile aluzii răutăcioase, care adesea lasă o împunsătură; glumele despre lucrurile sfinte, transformarea pasajelor scripurale în glume; micile acte de egoism etc. Acestea şi multe altele, pe care la o gândire atentă fiecare le poate remarca, aduc într-adevăr multă daună, lezând ramurile şi distrugând preţioasele roade ale viei Domnului. Haideţi atunci, dragi fraţi, să ne străduim să fim tot mai veghetori ca să prindem aceste „vulpi mici”. Haideţi fiecare, individual, să veghem şi să ne rugăm pentru a nu împiedica sau micşora prin gândul, cuvântul sau fapta noastră producerea de roade la noi sau la alţii.
Matei 24:28 Oriunde va fi stârvul , acolo se vor aduna vulturii.
Contextul arată că această scriptură își are împlinirea în mod mai deosebit la prezența a doua a lui Isus Cristos, la sfârşitul veacului. Stârvul în acest caz reprezintă sursa de hrană spirituală, cuvântul adevărului aşa cum le este descoperit creştinilor adevăraţi, simbolizați prin vulturi (Is. 40:31). Unii s-ar putea poticni în faptul că un corp mort poate reprezenta adevărul slăvit al Tatălui. Exact cum s-a poticnit majoritatea din timpul lui Isus când El le-a spus că “trebuie să mănânce trupul Lui şi să bea sângele Lui” (Ioan 6:53, 60). Domnul Isus a promis că la întoarcerea Sa va da “hrană la timpul potrivit” şi că va cina cu credincioșii (Mat. 24:45; Apoc 3:20). Putem oare contesta că în timpul în care trăim suntem binecuvântați cu un ospăţ îmbelşugat, de care credincioşii din trecut nu s-au putut bucura? Si tocmai la timpul cinei, la sfârşitul veacului. Să ne adunăm deci tot mai mult în jurul mesei cu bucate miezoase, unde jertfa Domnului nostru este chiar în centru.
„Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei”, zice Iehova; „nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi”. — 2 Cor. 6:17
Acei care în mod conştiincios trăiesc deosebiţi de lume în cele spirituale şi care recunosc ca fraţi numai pe cei care mărturisesc circumcizia inimii şi primirea în familia lui Dumnezeu se vor afla în opoziţie cu moraliştii, cu liberalii, cu adepţii criticii înalte, politicienii, precum şi cu masele populare, care urăsc lumina, căci ea osândeşte întunericul lor — doctrinal şi de orice fel. Adevărații creștini trebuie să se separe de lume, “să iasă din Babilon, pentru a nu primi din plagile ei” - Apoc. 18:4. A ieși din Babilon înseamnă a ieși din încurcătura în care se află acei care se pretind a fi creștini, a ieși din cei ce defăimează numele și caracterul lui Dumnezeu prin diferite doctrine greșite, a te separa de cei ce “săvârșesc fărădelegea” și acceptă o viață de creștin moderată și a veni la sursa adevărului – la Christos.
Matei 22:14 “Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”
Cum putem pune în armonie această afimaţie cu aceea care zice, “Crede și vei fi mântuit”? Este destul oare numai să crezi pentru a fi mântuit, fără a mai face alţi paşi? Desigur că primul pas este să crezi în Dumnezeu şi în jertfa de răscumpărare dată de Isus. Dacă credinţa este sinceră, te poate duce la pocăinţă. Pocăinţa te face să te cureţi de păcate. Atunci poţi fi chemat de Dumnezeu la marea cinste de a urma în urmele Fiului Său, căci „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu...” (Evr. 5:4). Din starea pocăinţei mulţi sunt chemaţi să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze, dar puţini sunt aleşi în sensul de a intra în legământ cu Tatăl şi a merge pe calea îngustă, care este grea şi anevoiosă, pe urmele Modelului desăvârşit, Domnul nostru, orice sacrificii, greutăţi şi suferinţe ar implica ea. “Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1:29). Calea este progresivă, de creştere în credinţă, cunoştinţă şi har. Dacă Tatăl ne-a acceptat şi apoi rămânem credincioși până la moarte, vom fi socotiţi printre biruitori, beneficiari ai marilor făgăduinţe (Apoc 2:10; Apoc 17:14). Pentru aceasta se cere să ne examinăm necontenit, „să ne cercetăm dacă suntem în credinţă”, cum zice sf. Pavel în 2 Cor. 13:5. Domnul nostru a spus: “Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 7:21).
Efeseni 5:33 "Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat."
În unele traduceri este folosit cuvântul teamă în loc de respect, reverenţă. De ce şi cum trebuie să se teamă o femeie de soţul ei? În Efeseni 5:22, 23 este scris: "Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este Capul bisericii, El, Mântuitorul trupului". Soţiilor li se porunceşte să-şi onoreze soţii. Când un soţ îşi iubeşte soţia, aşa cum porunceşte Domnul, şi soţia îşi onorează soţul, ea se va teme să facă ceva ce l-ar dezonora. Prin urmare, soţia nu trebuie să se teamă de soţul ei în sensul obişnuit al cuvântului teamă, ci să se teamă în sensul respectului faţă de el, să se teamă să nu facă ceva ce l-ar dezonora, teamă de a face ceva greşit. Soţia trebuie să-şi respecte soţul în fiecare zi şi în fiecare situaţie, ascultând ce spune, supunându-se şi ajutându-l în toate, în special în cele privitoare la lucrarea Domnului. Această poruncă nu este grea pentru o femeie creştină, ci este mai degrabă un privilegiu, în special dacă ea onorează pe Domnul ei.
Marcu 4:12 Pentruca „măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar cu aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu, şi să li se ierte păcatele.”
În mod natural se impune întrebarea: nu a dorit Domnul ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu și să li se ierte păcatele? Din context, vedem că aceste cuvinte au fost spuse după ce Isus a spus pilda semănătorului. Apoi a zis: „Cine are urechi de auzit, să audă”.
Ucenicii L-au întrebat despre pilde, iar El a zis: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina împărăţiei, dar pentru cei din afară, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde.” Ucenicii L-au întrebat, dar restul poporului n-a fost interesat de lecţiile pe care voia Domnul să le dea prin pilde. Era ca un fel de test. Puţini au urechi de auzit şi sunt doritori să cunoască, să pătrundă sensul mesajului lui Dumnezeu şi pe aceştia îi caută El acum, nu pe cei superficiali, care văd sau aud dar nu-i interesează. Fapte 15:14-17 spune că „mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele”, adică biserica, mireasa lui Cristos. „După aceea”, adică după ce se completează numărul ceor aleşi, „Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David...pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile...”. Atunci vine timpul întoarcerii generale la Dumnezeu, a celor nealeşi acum.
,,Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.`` Fapte 1:11
Aici ni se spune că Domnul nostru va veni în acelaşi fel cum a plecat. Cum a plecat? Plecarea Lui n-a fost în aşa fel încât să atragă atenţia tuturor, cu mare demonstraţie. Logica acestor cuvinte ne spune că aşa trebuie să-L aşteptăm şi să Se întoarcă. Înălţarea Lui la cer a fost cât se poate de liniştită şi secretă. Nimeni n-a ştiut de acest lucru cu excepţia ucenicilor Săi credinciosi. Declaraţia Sa din Ioan 14:19, "Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi mă veţi vedea”, precum şi cele din Apocalipsa 3:3 şi 2 Petru 3:10, că “va veni ca un hoţ”, ne dau de înţeles că lumea în general nu va şti că deja S-a întors, până după un timp, când anumite evenimente de mare strâmtorare vor dovedi. Domnul nostru face o comparaţie între zilele lui Noe şi ale lui Lot, cu zilele Sale (Luca 17:26-28): "Cum a fost în ziele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau." şi n-au ştiut ce va veni. După cum Noe şi Lot au fost prezenţi în zilele lor, tot aşa trebuie să fie prezent şi Fiul Omului în zilele Sale. Ucenicii veghetori însă vor şti, fiindcă El le-a promis: "Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi". Ioan 14:3.
Marcu 14:36 ,,Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează paharul acesta de la mine"
Domnul Isus cand a rostit aceasta rugaciune in gradina Ghetsimani, s-a rugat nu ca sa fie scutit de moarte, caci El a venit in lume in special ca sa moara pentru fiecare, ci gândul care Îl chinuia atât de greu a fost că dacă va fi arestat ca blasfemator, tactica vrăjmaşilor Săi nu va fi să-L distrugă în mod secret, ci să-L predea Romanilor; şi El putea înţelege influenţa şi puterea pe care ei o vor exercita pentru a obţine executarea dorinţelor lor, şi el a ştiut că metoda Romană de execuţie a fost cea a crucificării, şi a ştiut de asemenea că Scripturile spun explicit: ,,Blestemat este cel ce este atârnat pe lemn" Aici a fost centrul Său de cugetare: Eu voi fi socotit de către toţi compatrioţii mei ca lepădat de Dumnezeu, şi ca blestemat de către El; voi muri ca blasfemator, ca răufăcător; în timp ce orice sentiment al meu este, şi întotdeauna a fost, cinste, loialitate faţă de Tatăl. Acesta, credem noi, a fost punctul principal al frământării Domnului nostru, numit ,,pahar" al suferinţei, pe care El a dorit, dacă va fi cu putinţă, să fie îndepărtat.
Şi Isus i-a răspuns [tâlharului pocăit): “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. Luca 23:43 -- Cornilescu.
Se ştie îndeobşte că la origine Biblia a fost scrisă fără semne de punctuaţie şi fără cuvinte de legătură. Traducătorii le-au folosit potrivit felului lor de a înţelege ce vrea să spună textul. În versetul 43, citat mai sus, unele traduceri (cum este Cornilescu), folosesc conjuncţia că, iar în altele (Bibl. de la Iaşi, Bibl. de la Bucureşti, Trad. literală) virgula sau două puncte, după cuvântul astăzi. Dacă redăm cuvintele acestea după original, ele ar suna astfel: « Adevărat îţi spun astăzi vei fi cu Mine în rai ». Dar, fiindcă punctuaţia şi cuvintele de legatură nu sunt inspirate, declaraţia Domnului ar putea fi redată astfel: « Adevărat îţi spun astăzi că vei fi cu Mine în rai » sau « Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în rai ». Esenţa acestei minunate făgăduinţe este că atunci când Domnul, la a doua venire, Îşi va stabili Împărăţia, aceasta va fi un rai, iar tâlharul nu va fi uitat, ci va fi acolo. A presupune că Domnul nostru a mers în rai când a murit ar fi să presupunem o imposibilitate, fiindcă raiul urmează să fie restabilit numai la întoarcerea Sa. Mai mult, trupul Domnului nostru a fost îngropat în mormântul lui Iosif, iar sufletul sau fiinţa Lui a mers în şeol, hades, uitare, şi El a fost mort, n-a fost viu în cer sau în altă parte. El însuşi a spus după învierea Sa: "Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi" (Luca 24:46). Concluzia scripturală şi logică este că n-avea de unde să fie înviat dacă nu murea. Apostolul inspirat confirmă că "a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Cor. 15:4). Şi nici nu S-a înălţat la Tatăl până după 40 de zile, fiindcă Mariei i-a spus: "Încă nu M-am suit la Tatăl Meu. (Ioan 20:17).
Luca 18:25 “Fiindcă mai lesne este să treacă o
cămilă prin urechea acului, decât să intre un om
bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Pentru ca evreii să înțeleagă mai bine mesajul
Împărăției, ştim că Domnul Isus a folosit exemple
practice din viață, care ilustrează lucruri
spirituale. La fel este și această expresie –
urechea acului. După ce se însera, porţile cetăţii
se închideau și se lăsa deschisă numai o portiță
mică tăiată în cea mare. Când negustorii veneau în
cetate cu cămilele încărcate cu mărfuri, trebuia să
se dea jos de pe cămilă, să dea jos toată
încărcătura, să pună cămila să îngenunchieze și
astfel să treacă târându-se, fără încărcătură, prin
portiţa mică, numită „urechea acului”. Isus a
ilustrat prin aceasta cum bogaţii trebuie să se
despovăreze de bogăţia lor dacă vreau sa intre în
Împărăția cerului. Vezi toată pilda cu tânărul bogat,
în Luca 18.
