Vol. 10 Martie-Aprilie 2003 Nr. 3

Întoarcerea Bisericii din pustie

R5628 W. T. 1 februarie 1915 (pag. 45-46)

O stare de pustie este o stare de separare de binecuvântările civilizaţiei; este o stare de despărţire, o separare de lume. În cazul Bisericii, citim că Domnul i-a dat două aripi, ca să poată merge în pustie 1260 de zile simbolice sau ani. Evident că ea a mers în starea de pustie din voinţa ei, şi în mod voluntar s-a exilat de la privilegiile şi avantajele societăţii lumii; ea a suferit o exilare sau o separare generală.

În relatarea despre Ziua tipică a jertfelor de Ispăşire citim că ţapul ispăşitor a mers în pustie, dar n-a mers voluntar; a fost trimis. În antitip, clasa credincioasă, consacrată, merge în pustie voluntar, în timp ce alţii vor merge prin constrângere. Două clase vor avea însă experienţe similare. Experienţele Bisericii au fost necazuri produse din cauza credincioşiei lor pentru Domnul şi pentru Adevăr. Poporul Domnului poate fi în această stare de pustie chiar dacă este înconjurat de toate problemele din lume. Noi suntem separaţi de lume; suntem în lume, dar nu din ea — suntem izolaţi.

În cartea Apocalipsei citim că Biserica a fugit în pustie pentru 1260 ani, şi că în timpul unei perioade similare un mare sistem a avut controlul afacerilor. Această perioadă, noi înţelegem că a început în 539 d. Cr. şi s-a terminat în anul 1799. Aceasta a fost o perioadă de exilare, numită stare de pustie, dar nu neapărat de persecuţie. Se poate merge în stare de pustie şi să nu fii persecutat — să nu fii împuşcat, să nu fii spânzurat sau ceva de felul acesta. Prin urmare, starea de pustie nu cuprinde ideea de persecuţie, ci numai de separare.

În limbaj figurat, cetatea reprezintă onoare, distincţie şi proeminenţă în lume, în timp ce pustia înseamnă starea contrară — aceea de a fi ignorat, exilat etc. În timpul celor 1260 de zile simbolice, Biserica a fost în stare de exilare. Guvernele nu i-au dat nici o atenţie; dar, pe de altă parte, ele au dat multă atenţie marelui sistem care s-a înălţat şi a devenit ,,cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului” — Babilonul mistic.

Întoarcerea din pustie

La sfârşitul acestei perioade, începând cu 1799, concepţia potrivită despre Biserică a fost mai bine recunoscută de către lume în general, când puterea papalităţii a fost zdrobită, când papa a fost dus prizonier în Franţa. Atunci naţiunile au înţeles că au greşit mai mult sau mai puţin în privinţa faptului că papa este reprezentantul lui Cristos. De atunci înainte papalitatea, ca un mare sistem, n-a mai avut puterea de a persecuta, ci a fost obligată să concureze cu altele. Denominaţiile baptistă, metodistă şi altele, au prosperat în această perioadă şi lumea le-a recunoscut în aceeaşi măsură în care a recunoscut papalitatea.

Papalitatea însă n-a mers în pustie; dar protestantismul a ieşit din starea de pustie, ca să fie mai special recunoscut de oameni şi de guvern. Aceasta a continuat destul timp şi Biblia a fost mai general recunoscută decât înainte. La scurt timp după 1799 au început să fie organizate Societăţile de Biblii. Biblia a fost adusă la mare proeminenţă. Vechiul şi Noul Testament, cei doi martori ai lui Dumnezeu, au fost înălţaţi la cer. Cei care au susţinut Biblia au ieşit în lumină deplină. Studenţii Bibliei şi studiul Bibliei au ajuns să fie mai aprobaţi ca niciodată înainte. Bibliile au fost tipărite şi fiecare a favorizat studiul Bibliei.

Nu este nici o declaraţie scripturală că Biserica va merge înapoi în starea de pustie. ((686)) Referinţa noastră la o a doua experienţă de pustie se bazează pe imaginea simbolică a zilelor noastre care ne este dată în experienţele lui Ilie profetul. Ilie, reprezentând Biserica adevărată a lui Dumnezeu, fusese de o vreme profet adevărat. El nu era simpatizat de regina Izabela, care-l influenţase pe regele Ahab împotriva lui. Regele i-a ameninţat viaţa lui Ilie şi el a fugit în pustie pentru 1260 de zile sau trei ani şi jumătate. Aceste zile au fost simbolice pentru cei 1260 de ani în timpul cărora Biserica a rămas în starea de pustie.

La sfârşitul celor 1260 de zile din experienţa lui Ilie, el s-a întors din pustie şi a făcut o mare demonstraţie. A dat pe faţă pe preoţii lui Baal, care fuseseră favorizaţi de regina Izabela şi de regele Ahab. Această manifestare a dus la o mare înălţare a Cuvântului lui Dumnezeu şi la o mare cădere a preoţilor lui Baal. De atunci au fost obligaţi să stea în izolare. Poporul a spus: „Domnul este Dumnezeu”.

Noi înţelegem că toate acestea reprezintă cum Biserica adevărată, în 1799, s-a făcut ea însăşi cunoscută înaintea regilor lumii şi a reprezentat pe Dumnezeu şi Biblia. Ilie a reprezentat Biserica adevărată; Izabela a reprezentat Sistemul Papal şi alte sisteme strâns legate de el; Ahab a reprezentat guvernămintele, iar poporul lui Israel a reprezentat lumea. Biblia i-a fost impusă cu forţa Izabelei şi lui Ahab şi tuturor. Cei doi martori au fost înălţaţi pentru că oamenii i-au remarcat.

A doua experienţă a lui Ilie în pustie

Venim înapoi la ilustraţie: Regina Izabela a reprezentat pe fiicele sale, pe cei de felul ei, familia ei. Profetul Ilie a reprezentat pe poporul adevărat al lui Dumnezeu în timpul prezent. Regina nu l-a persecutat, ci l-a ameninţat; şi el a fugit iarăşi în pustie — însă nu pentru o perioadă anumită de timp. Poporul în general n-a fost sub acelaşi fel de restricţie ca mai înainte. Preoţii lui Baal nu şi-au recăpătat niciodată influenţa. Ilie a mers din nou în pustie şi a fost hrănit acolo un timp; n-a fost hrana de dinainte, prin corbi, din timpul celor 1260 de zile, ci o hrană pregătită special pentru un timp.

După înţelegerea noastră, această hrană pregătită special pentru Ilie după experienţa sa cu preoţii lui Baal şi după fuga sa de Izabela, reprezintă Mesajul special care hrăneşte acum poporul lui Dumnezeu. După ce Ilie a ajuns în pustie, a avut tendinţa să se simtă descurajat şi a spus: ,,Destul! Acum Doamne ... ” — aceasta înseamnând descurajarea sa. Dar Domnul l-a întărit şi i-a dat o hrană specială cu a cărei putere a mers la muntele Horeb. Acest munte reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Mesianică. Şi noi credem că prin această hrană spirituală noi suntem aduşi acum la timpul când Împărăţia trebuie să fie stabilită.

Când Ilie a ajuns la Muntele Horeb, Domnul i-a dat trei mărturii (1 Împăraţi 19:1-18). Vântul despicând munţii reprezintă războiul prezent. Marele cutremur de pământ reprezintă simbolic o revoluţie socială, asemenea căreia n-a mai fost niciodată în lume şi care, credem noi, îşi are timpul să vină foarte curând. Aceasta nu va veni îndată ce va începe războiul, ci războiul trebuie să continue în timp ce are loc acest cutremur de pământ. Aceasta n-a fost totul. A treia demonstraţie a fost un foc mare, care a mistuit totul înaintea lui. Acesta reprezintă anarhia larg răspândită care va fi în lume urmând revoluţiei sociale. Apoi, după foc, Ilie a auzit ,,un susur blând” reprezentând Puterea divină, care va aduce binecuvântări lumii.