Chivotul lui Dumnezeu în mâini rele

1 Samuel 4:1-18

O preoţime coruptă — Un popor demoralizat — Încercare de a-L implica pe Dumnezeu în război — Chivotul legământului capturat — Pedeapsă prin vrăjmaşii lor — Acelaşi principiu în acţiune astăzi — Moartea tragică a lui Eli şi a fiilor săi — Care popoare sunt în relaţie de legământ cu Dumnezeu?

„Fiţi împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” Iacov 1:22.

R5626 W. T. 1 februarie 1915 (pag. 42-43)

Tragedia arătată în această lecţie s-a întâmplat cam cu douăzeci de ani după ce Dumnezeu a prezis calamităţile care vor veni peste Eli şi peste familia sa. În toţi acei douăzeci de ani, se vede că nu avusese loc nici o reformă — vârstnicul Eli, acum de nouăzeci şi opt de ani, nu scosese afară pe servitori sau nu curăţise serviciul Domnului. El îngăduise lucrurile să continue în mâinile fiilor săi, în ciuda necinstei lor continui în lucrurile lui Dumnezeu, a imoralităţii şi a exemplului lor rău. Samuel, după cum se vede, poate a fost absent pe vremea celor petrecute în această lecţie, şi poate ani de zile înainte. Oriunde a fost, putem fi siguri că el a fost un slujitor adevărat al lui Dumnezeu şi tot mai mult recunoscut de popor în această calitate.

Nu trebuie să supraestimăm condiţiile morale şi religioase ale poporului în timpul acestor douăzeci de ani; dar putem presupune că exemplul rău al preoţilor, fiii lui Eli, pe care el şi-i asociase în funcţia preoţească, a avut un efect dăunător asupra poporului — un efect demoralizator. Potrivit legământului lui Dumnezeu cu naţiunea, El era obligat să-i mustre, să-i pedepsească. A avut loc o altă invazie a filistenilor. Israeliţii au ieşit să-i întâmpine în bătălie şi au fost învinşi. În supărarea lor şi bâjbâind după ceva ajutor, ei au privit spre Dumnezeu, întocmai cum astăzi toate naţiunile Europei privesc spre Dumnezeu după ajutor şi se roagă în zadar.

Procedurile obişnuite în asemenea condiţii acum sunt ca şi atunci, şi anume, să implice pe Dumnezeu în război, o încercare de a invoca ajutorul simbolurilor religioase etc. Şi, într-adevăr, israeliţii aveau mai bun temei să facă astfel decât regatele care sunt astăzi în război; pentru că Dumnezeu Se declarase a fi Păzitorul lui Israel şi ei erau poporul Său deosebit, protejatul Său, şi că El îi va apăra atâta vreme cât Îi vor fi loiali. Pe de altă parte, împărăţiile acestei lumi nu au astfel de promisiune divină, n-au nici un temei pentru astfel de aşteptări ale ajutorului divin. Ele se numesc în mod fals împărăţii creştine, „creştinătate”, în timp ce n-au nici parte nici soartă cu Domnul. El nu recunoaşte nici o naţiune în afară de Israelul natural din trecut şi Israelul spiritual din prezent. „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. 1 Pet. 2:9.

Israeliţii fără îndoială citiseră cum a mers Chivotul înaintea lor în călătoria în pustie, cum în mijlocul Râului Iordan poporul a trecut dincolo cu încălţămintea uscată, şi cum în timp ce procesiunea înconjura Ierihonul, zidurile lui au căzut. Şi astfel ei au hotărât să aducă Chivotul Domnului şi să-l pună în luptă cu poporul Israel, gândind astfel că o să-şi asigure victoria. Raţionamentul lor, evident, a fost că Dumnezeu nu va permite să fie lezat sau capturat Chivotul; şi astfel vor fi în siguranţă şi victoria îi va reveni obligatoriu lui Israel.

Cu ochiul minţii vedem procesiunea: Leviţii, purtând Chivotul sfânt al lui Dumnezeu, şi cei doi fii ai lui Eli, înveşmântaţi ca preoţi ai Celui Preaînalt, reprezentanţii sfinţeniei lui Dumnezeu; şi poporul, entuziasmat la gândul victoriei prin Chivotul lui Dumnezeu, a cântat imnul lor de bătaie obişnuit, „Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi şi să fugă dinaintea feţei Tale cei ce Te urăsc”. Num. 10:35.

Poporul a uitat că trăise nereligios, călcând Legământul lor cu Dumnezeu; şi că Legământul acela cerea pedepsirea prin vrăjmaşii lor. Ei au uitat că cei doi preoţi reprezentativi, în nici un ((690)) caz nu mai reprezentau pe Dumnezeu şi dreptatea Sa — că ei erau hoţi şi tâlhari, îmbrăcaţi ca preoţi ai lui Dumnezeu; că erau imorali, necuraţi, pozând în reprezentanţi ai sfinţeniei divine. Ei au uitat că binecuvântarea lui Dumnezeu nu trebuia să fie aşteptată în asemenea condiţii.

O paralelă la zilele noastre

Şi, vai, deşi suntem la multe secole după timpul lor, vedem în mare parte aceeaşi paralelă astăzi — multă prefăcătorie, multă simulare, multă denaturare a lui Dumnezeu din partea celor care pretind a fi reprezentanţii Lui. Privim războiul actual şi pe Kaizerul german în fruntea bisericii luterane; pe împăratul Franz Josef al Austro-Ungariei, fiul principal al papalităţii; pe regele George în capul bisericii Angliei; pe ţar, „tătucul” Rusiei, reprezentantul principal al bisericii greco-catolice — toţi aceştia mărşăluind la luptă, fiecare regrupându-şi soldaţii cu gândul la Dumnezeu, fiecare călcând în picioare numele preţios al Prinţului Păcii, fiecare aplecat spre folosirea săbiei cu scopul egoist al promovării măririi imperiului său şi al prosperităţii sale comerciale, şi, în acelaşi timp, susţinând tradiţiile trecutului privind autoritatea stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Acum, ca în zilele fiilor lui Eli, poporul scoate un strigăt legând Cauza lui Dumnezeu de proiectele lor naţionale. Iarăşi uită că cele două sunt complet separate; că toată Cauza lui Dumnezeu este sub îndrumare divină şi că prin permiterea unei mari înfrângeri a tuturor acestor sisteme ale oamenilor, Cauza Lui va prospera mai bine, pregătind în acelaşi timp stabilirea Împărăţiei lui Mesia, după ce Armaghedonul Bibliei va fi umilit lumea şi-i va fi pregătit să aclameze pe noul Împărat Emanuel şi Împărăţia Sa, „dorinţa tuturor popoarelor”.

Faptul că au chemat Numele Domnului şi au avut Chivotul lui Dumnezeu în bătălie nu i-a ajutat pe israeliţi, întocmai cum nici ducerea icoanelor de către soldaţii ruşi nu le va da biruinţă, sau purtarea numelui lui Dumnezeu pe centurile lor nu le va da biruinţă germanilor, sau purtarea crucii sf. Gheorghe nu le va da biruinţă armatelor britanice.

A fost un mare măcel şi o risipire a forţelor israelite. Cei doi fii ai lui Eli au fost ucişi. Chivotul lui Dumnezeu a fost capturat. Un alergător iute a adus trista ştire de la armată la Şilo, unde Eli ca judecător şedea pe înaltul scaun la poartă, întrebându-se nerăbdător, aducându-şi aminte cu teamă de prezicerea dezastrului cu douăzeci de ani înainte. Alergătorul i-a raportat lui Eli că bătălia fusese pierdută de israeliţi, că cei doi fii ai săi fuseseră ucişi, şi a încheiat spunându-i că chivotul lui Dumnezeu fusese de asemenea capturat de filisteni.

Israelul diferit de alte naţiuni

Eli a ascultat cu calm până la ultima propoziţie. Când a aflat că preţioasa sa comoară, al cărei păzitor era el prin numire divină, fusese luată de filisteni, bietul om a căzut în leşin, scaunul său s-a răsturnat şi şi-a rupt gâtul. Deşi a fost credincios în inimă până la moarte, la nouăzeci şi opt de ani, totuşi n-a fost ireproşabil, prin aceea că şi-a neglijat familia şi a neglijat să caute ca în lucrarea încredinţată lui să nu fie amestecaţi cei din casa lui. Loialitatea lui faţă de Dumnezeu n-a fost suficient de mare ca să-l împiedice de a-şi neglija responsabilitatea. În caracterul său a fost prea mult din spiritul „păcii cu orice preţ”, nu destul din acel curaj care este pregătit să moară pentru dreptate.

Lecţia pentru poporul de Legământ al lui Dumnezeu, Israel, a fost că Domnul a trimis apoi pedepse peste filisteni, aşa încât ei au fost bucuroşi să dea înapoi Chivotul poporului lui Dumnezeu. Unii sunt înclinaţi să nu ia în serios declaraţia că filistenii au fost chinuiţi cu şoareci şi hemoroizi atâta vreme cât au avut Chivotul cu ei; iar când Chivotul a fost redat israeliţilor, aceste pedepse au fost ridicate. Noi n-avem însă nici un temei să ne îndoim că filistenii au avut motiv să-şi dea seama că acestea au fost pedepse speciale, iar Scripturile par să sprijine ideea că ele au fost de la Domnul.

Aceasta nu ne autorizează să presupunem că orice fel de pedeapsă de astăzi este de la Domnul — că molimele etc. sunt pedepse de la Domnul. Când ne gândim la acest lucru trebuie să ne amintim că naţiunea lui Israel şi orice era în legătură cu ea a fost în legământ special cu Dumnezeu şi sub supraveghere divină. Oricine se atingea de Israel sau de vreun lucru aparţinător sistemului tipic, era în acea măsură împotriva Domnului, a Cauzei Sale, a intereselor Sale, şi aceasta se putea face numai cu permisiunea Domnului; şi când Domnul a dorit să aducă înapoi Chivotul, sau să elibereze pe poporul Său de asemenea împrejurări, El trebuia să creeze condiţiile necesare pentru acel scop.

Astăzi nu există astfel de condiţii. Naţiunea lui Israel este temporar îndepărtată de sub protecţia divină care era cu ei — până când numărul deplin dintre neamuri va fi fost adus în Israelul Spiritual. Atunci tot Israelul va fi recuperat din orbirea şi din înstrăinarea lor de Dumnezeu, după cum este scris: „Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele”. Rom. 11: 26-32.

Singurul popor sau naţiune în relaţie de legământ cu Dumnezeu acum, potrivit Bibliei, este Israelul spiritual, „un neam sfânt, un popor care să fie al Lui”. Iar în privinţa Israelului spiritual, interesele lor sunt spirituale; şi promisiunile divine nu le garantează binecuvântări şi protecţie pământească, ci mai degrabă contrariul — persecuţie şi împotrivire. ((691)) Garanţia lui Dumnezeu pentru Israelul spiritual este însă că toate împotrivirile vieţii actuale pe care El le permite să vină peste ei vor lucra spre binele lor spiritual etern, dacă ei sunt corect pregătiţi prin ele.