VIAŢA PROMISĂ BISERICII

„Şi făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o este aceasta: viaţa veşnică.” 1 Ioan 2:25.

R5608 W.T. 1 ianuarie 1915 (pag. 12-13)

Din punctul de vedere al gândirii creştine în general, cuvintele din textul nostru n-ar avea nici un sens, fiindcă marea majoritate a oamenilor cred că stările veşnice sunt impuse întregii omeniri din momentul naşterii şi că toţi trebuie să trăiască veşnic undeva. Prin urmare, ei argumentează că oricine nu merită Cerul, trebuie să meargă la moarte într-un Iad de chin veşnic. Această concluzie eronată se bazează pe presupunerea că fiecare fiinţă umană posedă viaţă veşnică şi nu se poate scăpa de ea în nici un caz, chiar dacă ar încerca. Noi ne-am născut, declară ei, cu o natură nemuritoare, şi oricine vine în existenţă trebuie să continue să trăiască undeva toată eternitatea.

Însă Scripturile învaţă contrariul. Ele declară că nimeni nu poate avea viaţă decât dacă i-o dă Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a creat pe om, El le-a dat primilor noştri părinţi perfecţiunea vieţii şi organismului. Apoi i-a informat că puteau avea veşnic acea viaţă dacă ascultau de Legile Sale; dar dacă erau neascultători, punea asupra lor pedeapsa păcatului — moartea; că imediat ce păcătuiau, va fi pusă în aplicare sentinţa sau blestemul morţii — „Vei muri negreşit”. Ei n-au ascultat şi pedeapsa a venit peste ei.

După nouă sute treizeci de ani de proces de moarte, Adam a fost mort. În toată acea perioadă pedeapsa a venit treptat peste el. Murea zilnic, până când în final a încetat să mai respire. Vedem că copiii lui n-au putut avea parte de viaţa lui perfectă, căci el o pierduse înainte ca vreunul dintre ei să vină în lume. Astfel lumea a fost formată diform în păcat şi nelegiuire — o rasă pe calea morţii.

Nici o viaţă decât prin Cristos

Scripturile ne spun că n-ar fi fost nici o viaţă viitoare pentru familia umană, dacă n-ar fi fost pregătirea lui Dumnezeu în Cristos. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară” — să nu-şi piardă viaţa de tot. Chiar înainte ca Dumnezeu să scoată afară pe primii noştri părinţi din Eden, El a promis că în cele din urmă va fi un Răscumpărător. Cândva în viitor sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui.

Deşi moartea a domnit de la Adam la Moise, totuşi omenirii i-a fost oferită o speranţă că într-o zi blestemul va fi ridicat. Această speranţă a fost transmisă prin familia lui Set, apoi prin familia lui Noe, iar mai târziu prin Avraam şi prin urmaşii lui, copiii lui Israel. Această speranţă a fost numai o sugestie; n-a fost făcută nici o revelaţie clară în privinţa scopurilor lui Dumnezeu. Este adevărat, prorocul Enoh, al şaptelea de la Adam prin spiţa lui Set, prorocise, „Iată, Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor”, şi astfel a dat de înţeles că într-o zi va fi stabilită dreptatea pe pământ. Chiar şi Făgăduinţa făcută lui Avraam „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta”, n-a fost o declaraţie clară, hotărâtă, de viaţă veşnică, deşi ea implica o înviere din morţi.

Când israeliţii au aflat că nu puteau obţine viaţă veşnică prin ţinerea Legii lui Dumnezeu, Domnul a promis că le va trimite un Eliberator, care le va îndepărta inima de piatră şi va face cu ei un Nou Legământ. Experienţa lor sub Legământul Legii i-a învăţat că nimic din ce puteau face ei nu-i va elibera din puterea Păcatului şi Morţii. Mesia va fi Eliberatorul lor. Rom. 11:26.

Semnificaţia învăţăturilor lui Isus

Când a venit Isus, El a adus cuvintele vieţii eterne, vieţii veşnice. Cum spune Sf. Pavel: Isus Cristos „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie”” (2 Tim. 1:10). Faptul că Mântuitorul nostru a adus acestea la lumină demonstrează că ele n-au fost văzute înainte. Deşi o aluzie la planul lui Dumnezeu îi fusese dată lui Avraam, totuşi toate păreau contrare acesteia. Pedeapsa cu moartea pe care Dumnezeu o pronunţase în Eden părea să ((713)) excludă orice speranţă de viaţă veşnică. Deşi Dumnezeu declarase mai mult sau mai puţin vag că într-o zi va elibera omenirea de blestemul păcatului şi morţii, nimeni nu putea spune cum era posibil aceasta — cum putea Dumnezeu suspenda pedeapsa morţii şi totuşi să fie drept.

Dar când a venit Isus, El a adus la lumină întreg acest subiect. El a arătat că lucrarea Sa răscumpărătoare, pregătită prin aranjamentul îndurător al lui Dumnezeu, va da în cele din urmă viaţă veşnică tuturor celor care o vor accepta pe baza condiţiilor divine. El a adus la lumină şi nemurirea. El a descoperit faptul că Dumnezeu intenţionează nu numai să dea omenirii viaţă veşnică, ci şi să dea urmaşilor credincioşi în urmele lui Isus un fel de viaţă mai înalt — nemurirea. Astfel a fost prezentat un gând nou — unul nevisat înainte.

Declaraţiile Domnului nostru în privinţa vieţii veşnice şi a nemuririi nu sunt atât de clare ca şi declaraţiile făcute de apostolii Săi. Ne amintim că acestor apostoli li s-a promis că vor fi în mod special îndrumaţi în rostirile lor. Orice vor lega pe pământ, va fi legat şi va fi obligatoriu în ochii lui Dumnezeu, şi orice vor dezelega, nu va fi considerat legat în ochii lui Dumnezeu. Dar în ceea ce a spus Domnul nostru Isus exista o bază pentru tot ceea ce au spus şi au făcut apostolii.

A existat un motiv pentru care Isus n-a specificat clar lucrurile în privinţa Lui Însuşi. Acesta a fost declarat când le-a spus ucenicilor: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”. Să fi încercat să le spună totul despre slava, cinstea şi nemurirea la care era chemată Biserica, ar fi însemnat să le dea mai mult decât puteau purta. Omul natural nu poate primi lucrurile Spiritului lui Dumnezeu — lucrurile adânci. De aceea a fost mai bine ca Domnul nostru să lase acele subiecte spirituale adânci. După Cincizecime concepuţii de spirit au fost capabili să înţeleagă. Ioan 16:12-14.

Speranţă pentru lume

Tot conţinutul învăţăturilor lui Isus a fost viaţa veşnică. El venise tocmai cu scopul să-Şi dea viaţa ca Răscumpărare pentru mulţi, pentru ca oamenilor să li se poată reda favoarea de care s-au bucurat iniţial. Scripturile nu învaţă nicăieri că toţi au viaţă inerentă; dimpotrivă ele învaţă tocmai contrariul. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-ar pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

Înţelegem că Făgăduinţa menţionată în textul nostru se referă în mod deosebit la Mesajul adus de Domnul nostru Isus: „O mântuire aşa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Când a venit Isus, El a aruncat lumină asupra întregului subiect al planului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului din păcat şi moarte. El a arătat că va fi o înviere a morţilor, atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi — a celor într-o stare îndreptăţită şi a celor neîndreptăţiţi. El îi va învia în Ziua de pe urmă, la începutul marii Zile a şaptea de o mie de ani, în timpul căreia Împărăţia Sa Mesianică va predomina şi binecuvântarea va fi în toată lumea. În calitate de Sămânţă a lui Avraam de mult promisă, El şi Biserica Sa vor binecuvânta toate familiile pământului.

Privilegiile speciale ale bisericii

Textul nostru se referă numai la o anumită clasă. Nu include lumea. „Făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o este aceasta” (1 Ioan 2:25). Făgăduinţa este acum pentru Biserică şi numai pentru ea. Toate făgăduinţele pentru lume sunt făcute pe principii generale. Toată lumea va fi binecuvântată, iar binecuvântarea pe care o va primi este o ocazie de a câştiga viaţă veşnică. Dumnezeu a făcut totul dependent de Fiul. „Cel care are pe Fiul are viaţa” — nimeni altcineva. Astfel că numai cei care cred pot avea viaţă acum — şi aceştia nu în sensul complet — numai începutul acelei vieţi care va fi desăvârşită la înviere. Lumea n-are viaţă în ea şi nu poate avea, decât sub aranjamentele lui Dumnezeu.

Cei care vin acum la Cristos sunt Biserica, clasa Mireasă, şi sunt o clasă privilegiată în mod special. Ei intră în viaţa care este nepieritoare. Dar există o făgăduinţă pentru lume, şi numai cei care cred ştiu despre această pregătire pentru omenire. Toţi vor avea ocazia să obţină viaţă veşnică. Dumnezeu a pregătit o Zi de încercare, o Zi de Judecată, pentru a demonstra dacă, atunci când omenirea va fi fost adusă la cunoştinţa Adevărului, oamenii vor accepta condiţiile Lui şi vor obţine astfel viaţă veşnică.

Domnul va face posibil pentru lume să câştige viaţă veşnică pe plan uman, întocmai cum El face acum posibil pentru Biserică să obţină viaţă pe plan divin. Ceea ce trebuie să facă deci poporul consacrat al lui Dumnezeu este să se străduiască să fie din clasa „noi”. Acest termen se aplică la cei care devin ucenici, cei care cred în slava şi cinstea Împărăţiei oferite lor, şi care, astfel crezând, îşi devotează viaţa mersului în urmele lui Isus chiar până la moarte.

Această clasă „noi” cuprinde nu numai pe Preoţii antitipici, ci şi pe Leviţii antitipici. Dar în timp ce ambele clase vor avea viaţă veşnică, „cununa vieţii” (nemurirea) este numai pentru cei care se vor dovedi „mai mult decât biruitori”. Scripturile oferă o făgăduinţă specială tuturor celor care vor umbla cu grijă în urmele lui Isus. Acestei clase îi este promisă moştenirea împreună cu El, privilegiul şederii cu El pe tronul Său. Apoc. 3:21.

((714))

Într-o împrejurare Domnul nostru le-a spus evreilor: „Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” (Ioan 5:26). În această declaraţie, fără îndoială, El a atins subiectul nemuririi. După cum Tatăl are viaţă inerentă, tot aşa a dat şi Fiului să aibă această viaţă; şi după cum Fiul a avut făgăduinţa acestei vieţi în timpul misiunii Sale pământeşti, tot aşa El a avut realitatea ei la învierea Sa. Această făgăduinţă îi este dată şi Bisericii, care este Corpul Său. Ioan 10:27, 28.

În altă împrejurare El a spus: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă (Ioan 6:53). Aceasta ar fi viaţă inerentă, viaţă în ei înşişi. Deosebirea între această viaţă şi viaţa obişnuită este că prima este inerentă, iar cea din urmă este menţinută. Toţi îngerii au o viaţă nepierdută, o viaţă eternă, veşnică. Ea poate înceta dacă aşa vrea Dumnezeu, dar nu este o viaţă care are un punct de terminare. Noi nu ştim cum sunt aprovizionaţi îngerii cu viaţă, dar faptul că Scripturile declară că unii dintre ei vor muri este o dovadă că ei nu posedă nemurirea.

Un cuvânt de prevenire

Noi ar trebui să fim foarte atenţi cum folosim cuvintele. Dacă ar fi să le spunem majorităţii oamenilor că noi credem că numai Biserica aleasă va avea nemurirea, ei ne-ar înţelege cu totul greşit — ne-ar înţelege că vrem să spunem că tot restul omenirii ar pieri ca animalele inferioare. De aceea, trebuie să ne asigurăm că ideea este clar înţeleasă. Viaţa veşnică este o viaţă care are nevoie să fie întreţinută; nemurirea este acel grad de viaţă divină care n-are nevoie să fie întreţinută.

Isus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10). Adam a pierdut viaţa. Viaţa aceea a fost veşnică în sensul că ar fi putut dura veşnic. N-a fost o viaţă acordată pentru o perioadă fixă — un an sau chiar un milion de ani— ci urma să dureze atâta vreme cât nu era pierdută. În Scripturi Domnul nostru Se referă la două clase — cei ascultători din lume, care vor avea viaţă întreţinută veşnic, şi Biserica, cei care vor împărtăşi cu Isus natura divină, vor avea viaţă „din belşug” în sensul că va fi viaţă inerentă, neavând nevoie să fie întreţinută.

Aceasta este deci făgăduinţa care ne-a făcut-o. Dacă vrem să ne întărim chemarea şi alegerea pentru slavă, cinste şi nemurire, trebuie să exercităm mare grijă într-adevăr. Cei care vor obţine premiul vor obţine cea mai mare binecuvântare pe care o are de dat Dumnezeu. Toţi trebuie să înţelegem că avem ceva de făcut ca să obţinem pentru noi făgăduinţele îndurătoare ale lui Dumnezeu. Deşi Dumnezeu poate şi vrea să-Şi facă partea de contract, totuşi noi trebuie să ne asigurăm să cooperăm în toate modurile rezonabile.

„Putem oare spera să câştigăm aşa o fericire minunată —
Să locuim cu Tine în lumină fermecată?
Putem oare obţine aşa o bucurie —
Nemuritoare viaţă şi neputrezire?
O, da! Doar Tu făgăduit-ai şi Cuvântul Tău e sigur
Şi astfel inspiraţi noi mergem mai departe;
Cărarea-i grea, dar dulce se sfârşeşte
Şi se deschide-n zările zilei perfecte.