Vol. 11 Iulie-August 2004 Nr. 5

Sf. Petru cernut ca grâul

Marcu 14:27-31, 53, 54, 66-72

„Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” 1 Cor. 10:12.

R5563 W. T. 1 noiembrie 1914 (pag. 319)

În mod recunoscut, sf. Petru a fost un om cu un caracter tare, foarte curajos, dar prea impetuos. El a fost unul din cei doi ucenici despre care este scris că se „ştia că erau oameni fără carte şi simpli” (Fapte 4:13). Prin urmare, în unele privinţe se poate spune despre sf. Petru că a avut avantaj mai mic decât Iuda. Ambii au avut oportunităţi egale în Şcoala lui Cristos; totuşi ce diferite au fost rezultatele în privinţa celor doi bărbaţi! Unul a mers în Moartea a Doua dispreţuit; celălalt, după urcuşuri şi coborâşuri de încercare şi disciplinare, a trecut într-o răsplată de glorie, onoare şi nemurire cu Învăţătorul său, clasificându-se printre cei mai mari dintre apostoli.

Lecţia noastră de astăzi se ocupă de „cernerea” specială care a venit pentru sf. Petru la moartea Domnului nostru şi de care a fost prevenit de către Isus, spunând: „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”. Curajul sf. Petru, manifestat în atâtea ocazii, a fost de fapt punctul său slab. În pofida a tot ce-i spusese Isus ca săl prevină în privinţa experienţelor de cernere care erau tocmai în faţa lui, sf. Petru n-a avut nici o groază, nici o frică. Ca atare el a vegheat şi s-a rugat puţin în comparaţie cu ceea ce ar fi trebuit să facă, şi încrederea în sine a dus la slăbiciunea lui pentru o vreme.

Acelaşi sf. Petru a fost cel care, când i s-a spus că se va lepăda de Domnul nostru înainte de a cânta cocoşul în dimineaţa următoare, a declarat că sigur era o greşeală, căci el era gata să moară cu Învăţătorul său. Acelaşi sf. Petru a scos sabia şi a tăiat urechea slujitorului marelui preot, vindecată după aceea de către Isus. Acelaşi impulsiv sf. Petru a fost primul care a recunoscut calitatea de Mesia a lui Isus.

Isus întrebase ce spun oamenii despre El — cine ziceau ei că este El — şi în final a întrebat: „Voi cine ziceţi că sunt?” Atunci Petru a spus: „Tu eşti Mesia, Fiul Dumnezeului celui viu”. Isus a replicat că acest răspuns arăta că sf. Petru era într-o binecuvântată stare de relaţie cu Dumnezeu, altfel n-ar fi avut cunoştinţa ca să facă această declaraţie. El a spus: „Nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Cine se putea gândi că acelaşi caracter nobil va fi atât de biruit de frică încât se va lepăda de Învăţătorul său, şi chiar cu jurăminte!

Un lucru care se impune repede şi cu forţă minţii noastre este gândul că scriitorii Noului Testament au fost desigur foarte diferiţi de majoritatea scriitorilor prin aceea că ei au spus adevărul absolut fără modificare sau înfrumuseţare. Desigur că nici o altă carte nu este ca Biblia în această privinţă. Fondatorii marilor sisteme religioase ale lumii şi ale diferitelor sisteme sectare au manifestat un spirit foarte diferit. Toţi eroii lor sunt mari, nobili, educaţi, eroici. Niciodată nu s-ar gândi să arate astfel de slăbiciuni ca cele manifestate de sf. Petru în noaptea când a fost vândut Domnul nostru, când s-a lepădat de Învăţătorul său.

Desigur că aceasta ne dă o încredere mai mare în Biblie — în onestia ei, în adevărul ei. Ne putem baza pe faptul că oamenii care atât de deschis spun despre eşecurile lor şi care vorbesc despre lipsa lor de învăţătură, trebuie să fi fost oameni cu mare curaj, mare sinceritate, mare ((786)) iubire pentru adevăr. Desigur că mărturia lor este vrednică de acceptare completă.

Încercarea sf. Petru, neaşteptată

Ispitele vor veni într-o formă şireată. Nu ne putem imagina că la vremea când i-a tăiat urechea slujitorului marelui preot sf. Petru era în armonie cu gândul de a se lepăda de Domnul nostru. Dar împrejurările şi condiţiile s-au schimbat. Învăţătorul a fost luat prizonier. Oricare a fost puterea exercitată înainte, prin care a ieşit din mijlocul vrăjmaşilor şi ei nu Lau putut prinde fiindcă „nu-I venise ceasul”, acea putere evident n-o exercita acum — ceasul Lui venise. Să-L vadă pe Învăţătorul Său, aparent fără prieteni în cer, predat vrăjmaşilor şi dus de la un tribunal la altul, a avut un efect paralizant asupra sf. Petru.

Sf. Ioan a avut o astfel de cunoştinţă cu cineva de la palat, încât i s-a permis să intre în curte şi să-l ia pe sf. Petru cu el; dar ei s-au separat. Sf. Petru era în curte. Era frig şi s-a apropiat de focul deschis din curte ca să se încălzească. În lumina din curte, înconjurat de slujitorii palatului care pălăvrăgeau, el a fost atent examinat de către o slujitoare care a zis: „Şi tu eşti un ucenic al Nazarineanului”.

Năucit de această recunoaştere şi întrebânduse la ce ar putea duce, sf. Petru a negat prompt că avea vreo cunoştinţă despre Isus. Atunci s-a mutat în altă parte a curţii, unde era mai întunecos şi oameni mai puţini. Dar din nou a fost recunoscut ca galileean şi acuzat că era unul dintre ucenicii lui Isus. Din nou a negat acuzaţia. A treia oară a fost abordat cu aceeaşi acuzaţie, că era unul dintre ucenicii lui Isus şi galileean şi că vorbirea lui îl trăda. Din nou, cu blesteme, a negat că-L cunoştea pe Învăţătorul său.

Groaznic! am spune noi. Şi desigur că sf. Petru a simţit după aceea că a fost groaznic; căci chiar atunci, dimineaţa devreme, a început să cânte cocoşul şi el şi-a amintit cuvintele Învăţătorului că Satan dorise să-l cearnă ca pe grâu şi că înainte de a cânta cocoşul el se va fi lepădat de Învăţătorul său de trei ori. Toată chestiunea a venit asupra lui cu o forţă zdrobitoare; şi înfăşurându-şi capul cu mantaua, s-a îndepărat în întuneric plângând cu amar; căci, chiar pe la timpul când cânta cocoşul, Isus era dus nu departe de unde era el, şi pe când se uita la Isus, Învăţătorul Şi-a ridicat ochii şi l-a privit pe sf. Petru. A fost o privire compătimitoare, nu mânioasă; dar i-a mers drept în inimă.

Crima sf. Petru n-a fost deloc ca aceea a lui Iuda; el a căutat numai să se apere. N-a căutat să lezeze sau nici măcar să rişte lezarea Învăţătorului său. Căinţa completă a sf. Petru este dovedită cu prisosinţă prin loialitatea sa ulterioară chiar până la moarte. Tradiţia spune că a fost condamnat să fie răstignit, şi că, amintindu-şi cum odată se lepădase de Învăţătorul său, a simţit că era prea mare onoare pentru el să aibă parte exact de aceeaşi moarte ca Domnul său, şi că, la cererea sa, a fost răstignit cu capul în jos.

Lecţia pentru toţi creştinii

Textul nostru de bază le spune tuturor creştinilor lecţia din experienţele sf. Petru: „Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”. Când suntem slabi în aprecierea noastră şi ne ţinem strâns de Braţul Domnului plini de credinţă, atunci suntem cu adevărat tari în puterea pe care Dumnezeu o dă prin Fiul Său Etern. O altă lecţie este că oricât de diferite sunt experienţele poporului Domnului, toţi cei care urmează să câştige marea înălţare a Primei Învieri trebuie să se aştepte să îndure cerneri, încercări severe — ale iubirii lor pentru Domnul, pentru Adevăr, pentru fraţi, şi ale loialităţii lor faţă de acestea.

Să nu uităm niciodată că cernerile sunt permise, nu fiindcă Domnul n-are nici un interes faţă de noi, ci fiindcă numai cei care pot rezista la cerneri, încercări şi probe sunt potriviţi pentru locuri în Împărăţie.