De ce suferinţa din Ghetsimani?

Marcu 14:32-42

„Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită.” Matei 26:41.

R5550 W. T. octombrie 1914 (pag. 299-301)

După instituirea Cinei care aminteşte moartea Sa, Isus şi ucenicii au cântat o cântare, apoi au plecat din cetate spre Muntele Măslinilor care este în faţă — poate la o distanţă de un kilometru şi jumătate. Se pare că în drumul spre Ghetsimani le-au fost date ucenicilor câteva învăţături importante. Evanghelia sf. Ioan le consemnează pe acestea în capitolele 15-17.

Cuvântul Ghetsimani înseamnă presă de ulei — un nume care este plin de semnificaţie. Când ne amintim că evreii foloseau uleiul de măsline atât pentru mâncare cât şi pentru lumină, şi că Isus este atât Cel care hrăneşte cât şi Cel care luminează lumea, vedem o potrivire specială în faptul că a avut experienţe grele, care aproape I-au zdrobit sufletul, întro grădină folosită pentru zdrobirea măslinelor şi extragerea uleiului din ele.

Ghetsimani nu era o grădină de flori, ci o livadă de măslini. Locul presupus este încă păstrat cu grijă şi păzit de călugări franciscani. În grădină sunt nişte măslini foarte vechi şi un stejar extrem de vechi. Se presupune că grădina a aparţinut unora dintre prietenii lui Isus; şi se ((806)) pretinde că există ceva dovadă că Ioan Marcu, scriitorul Evangheliei sf. Marcu, a fost flăcăul care a fost trezit din somnul său de agitaţia provocată de arestarea lui Isus şi care a ieşit cu învelitoarea pentru noapte pe el. Marcu 14:51, 52.

O notă de avertizare

În drum spre Ghetsimani, Isus a căutat să imprime în mintea ucenicilor faptul că ei intrau într-o criză mare. El le-a citat profeţia: „Loveşte pe păstor şi oile se vor risipi” (Zah. 13:7). Le-a spus clar că drept rezultat toţi vor fi supăraţi — descurajaţi, poticniţi, uimiţi. Lucrul la care nu se aşteptau se va întâmpla.

Sf. Petru, plin de încredere în devotamentul său faţă de Domnul, a negat aceasta, declarând că nu va fi adevărat în cazul său — că, chiar dacă va fi adevărat despre toţi ceilalţi, el va fi gata să moară cu Învăţătorul, mai degrabă decât să se lepede de El. Isus a insistat totuşi că sf. Petru era în mare pericol. El se încredea prea mult în carnea sa şi nu privea spre Dumnezeu, veghind în rugăciune împotriva ispitei. De fapt, toţi ucenicii s-au unit în acelaşi protest împotriva acuzaţiei făcute de Isus. Ei s-au declarat loiali şi gata să moară. Ce puţin ştiau ce încercări aspre urmau să vină peste ei!

În mod sigur aici există o lecţie pentru toţi urmaşii lui Isus — astăzi la fel ca atunci. Este corect să ne simţim pe de-a-ntregul hotărâţi să fim loiali cauzei Domnului chiar până la ultima suflare, deoarece o astfel de hotărâre este foarte necesară pentru învingere. Greşeala făcută de mulţi este că nu-şi dau seama cât de severe pot deveni încercările şi ispitele — că nu-şi dau seama de necesitatea ajutorului ceresc în orice timp de lipsă pentru noi. Apostolul a scris: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12:10). Prin aceasta, el fără îndoială a vrut să spună: Când sunt pe deplin loial Domnului, îmi simt slăbiciunea şi neputinţa, dar sunt tare pentru că atunci mă bazez în special pe ajutorul ceresc — atunci veghez şi mă rog şi astfel sunt prevenit împotriva ispitelor.

Fără îndoială, la sfârşitul acestui Veac — în zilele de încheiere ale acestei Dispensaţii Evanghelice — vor veni experienţe Ghetsimane pentru Biserica lui Cristos. Cei care vor rezista la acele ispite şi încercări şi vor ieşi biruitori, vor fi cei a căror credinţă şi încredere în Domnul sunt puternice — cei care veghează şi se roagă ca să nu intre în ispită şi care sunt astfel păziţi. După cum Domnul nostru l-a prevenit pe sf. Petru şi pe ceilalţi apostoli în privinţa încercărilor lor viitoare, tot aşa ne-a prevenit şi pe noi în legătură cu încercarea crucială care se apropie. Să profităm de experienţele apostolilor consemnate în această lecţie.

„Cuprins de o întristare de moarte”

Sosit în grădină, Isus a lăsat pe opt dintre apostoli aproape de intrare şi a mers mai departe într-un loc mai retras cu Petru, Iacov şi Ioan. Toţi trebuiau să vegheze, să fie în gardă împotriva a ceva ce urma să se întâmple, ceva despre care Isus ştia, dar care părea foarte improbabil pentru apostoli. Ei nu erau în stare să înţeleagă pesimismul Învăţătorului, chiar dacă compătimeau cu El.

Era miezul nopţii, şi ei obişnuiau să se culce devreme. Încordarea serii şi învăţăturile grele pe care Învăţătorul le dăduse, au avut ca efect asupra lor somnolenţa. Ei au dormit în loc să vegheze şi să se roage. Aceasta a fost adevărat chiar şi pentru cei trei mai apropiaţi Învăţătorului.

Dorind să fie singur în comuniunea Sa cu Tatăl, Isus a mers la o aruncătură de piatră singur într-un loc retras. În suferinţa care a venit peste El, tot mereu a venit să caute compătimire umană, numai pentru a-i găsi pe cei mai dragi ai Săi adormiţi nepăsători. Bine a fost exprimat de către profet: „Nici un om dintre popoare nu era cu Mine” (Isa. 63:3). El a călcat singur teascul tristeţii.

Numai când a terminat de dat sfaturi apostolilor Săi şi i-a lăsat pe unii la intrarea în grădină, numai atunci se pare că Învăţătorul Sa gândit la Sine şi la evenimentele extraordinare aşteptate pentru următoarele câteva ore. Lăsându-i pe cei trei favoriţi ai Săi, a dat expresie apăsării care părea să se lase brusc peste sufletul Său. El a exclamat: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. Mă simt ca şi cum aş muri acum, fără să ajung la acea mare criză care este înaintea Mea. Citim că El „a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare”. În greacă exprimarea este tot aşa de tare, însemnând surprindere completă şi tulburare mare, conţinând ideea de singurătate, dor, lipsa prieteniei.

Sentimentul de nefericire, disperare care a venit deodată asupra Mântuitorului a continuat o vreme; pentru că El a mers la Tatăl în rugăciune de trei ori, cerând ca această oră să treacă de la El, această apăsare grozavă care Îi frângea inima. Luca evanghelistul, care era medic, ne spune că suferinţa Învăţătorului a fost de aşa natură încât L-a făcut să transpire cu sânge. Deşi această mărturie în ceea ce priveşte transpiraţia cu sânge nu se găseşte în unele din manuscrisele mai vechi, totuşi medicii sunt de acord că astfel de experienţe au avut şi alţii în mare suferinţă.

Cauza suferinţei Învăţătorului

Cum ne explicăm marea suferinţă a Învăţătorului în anticiparea morţii Sale, despre care avea cunoştinţă dinainte şi despre care le spusese ucenicilor Săi, asigurându-i de asemenea, ca şi în această lecţie, că va învia din morţi a treia zi? De ce gândul morţii să conţină pentru Răscumpărătorul mai mare teroare decât pentru unii dintre urmaşii Săi, da, decât pentru lume în general?

((807))

Sute de martiri au mers în moarte la fel de groaznic sau mai groaznic. Sute au dat dovadă de mare curaj, tărie în faţa unei morţi la fel de oribile. Cum vom explica noi această atitudine a Mântuitorului şi a faptului că El S-a rugat atât de serios ca ora sau paharul să treacă de la El?

Pentru a aprecia aceastăîntrebare şi răspunsul ei potrivit, trebuie să ne amintim cât de diferit a fost Învăţătorul de tot restul omenirii. O sentinţă a morţii planează asupra tuturor oamenilor. Ştim cu toţii că este numai o chestiune de timp când vom muri. Ştim cu toţii că procesul morţii poate dura cel mult câteva ore. Nu numai că nu avem speranţă de a scăpa de moarte, dar fiindcă suntem nouă zecimi morţi, facultăţile noastre intelectuale sunt amorţite mai mult sau mai puţin. Suntem mai mult sau mai puţin nechibzuiţi, nepăsători şi în aceeaşi măsură nestăpâniţi.

Există soldaţi care se aruncă în luptă în faţa unei morţi instantanee aparent fără nici o frică, şi de asemenea există cai care fac acelaşi lucru. Cel mai mare curaj însă este manifestat de aceia care ştiu, înţeleg, apreciază pe deplin ceea ce fac şi care au o teamă mare de moarte, dar care în ciuda acestui lucru merg înainte în ascultare de porunca datoriei şi iubirii. Isus a fost un astfel de soldat. El a înţeles, cum alţii n-au înţeles, ce este de fapt moartea. El a apreciat, cum alţii nau apreciat, însemnătatea şi valoarea vieţii.

Isus lăsase gloria cerească, lipsindu-Se de natura mai înaltă de pe planul spiritual, schimbând-o cu natura umană, pentru că omul păcătuise şi pentru că în scopul şi aranjamentul divin El trebuia să moară, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca preţul de Răscumpărare al omului. Aceasta a fost voia lui Dumnezeu cu privire la El. El ne spune că pentru acest scop a venit în lume. Acest gând I-a dominat întreaga viaţă. El Şi-a depus viaţa zilnic, făcând voia lui Dumnezeu şi servind omenirea. Acum El ajunsese la marele punct culminant.

Tatăl ceresc promisese că dacă Domnul nostru era credincios în lucrarea pe care I-o dăduse de făcut, El va fi înviat din morţi prin putere divină pe planul spiritual de existenţă şi la o stare mai înaltă decât avuse înainte. El nu S-a îndoit de credincioşia Tatălui în această chestiune şi nu S-a îndoit nici de Puterea Tatălui. Dar prevederea şi promisiunea Tatălui erau condiţionate; numai dacă Domnul nostru Îşi va îndeplini partea cu credincioşie va primi învierea la viaţă mai înaltă. Dacă în vreun sens sau grad, mare sau mic, El va ceda păcatului, pedeapsa pentru păcat va fi peste El — „Cu moarte vei muri”.

Timp de trei ani şi jumătate viaţa Lui fusese devotată lui Dumnezeu şi împlinirii voinţei divine. Singura întrebare era: făcuse El voia divină pe deplin, complet şi absolut, într-un astfel de spirit încât să-I fie plăcut Tatălui ceresc? Mai mult de atât, va putea El, va trece El prin experienţele următoarelor câteva ore cu un curaj cuvenit, credinţă cuvenită, ascultare cuvenită; sau va cădea şi va pierde totul în moarte.

Nici un avocat pentru Învăţătorul

Astfel vedem cât de diferit a fost în privinţa Învăţătorului faţă de cum este în privinţa oricăruia dintre noi care căutăm să mergem în urmele Lui. Noi nu avem nimic de pierdut; deoarece, ca rasă, suntem cu toţii sub sentinţa morţii. Pe lângă aceasta, urmaşii lui Isus îşi dau seama că El a fost Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre şi că meritul Său compensează pentru imperfecţiunile noastre, pentru că noi rămânem în El şi dorim să facem voia Tatălui.

Dar dacă Învăţătorul ar fi căzut, n-ar fi fost nimeni să repare pentru El. Eşecul Lui ar fi însemnat moarte veşnică. Mai mult, ar fi însemnat pierderea tuturor binecuvântărilor speciale pe care I le promisese Dumnezeu ca răsplată pentru credincioşie deosebită. Ar fi însemnat pierderea marelui privilegiu de a face lucrarea Tatălui, de ridicare a omenirii din condiţiile păcatului şi morţii prin Împărăţia Mesianică. Într-un cuvânt, viaţa personală eternă a Învăţătorului era în cumpănă în acea noapte în Ghetsimani, după cum erau şi toate perspectivele de glorie, onoare, nemurire şi mare înălţare la dreapta Tatălui, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri.

Nu este de mirare că Învăţătorul, dându-Şi seama de toate acestea, a fost covârşit de acest gând! Nu este de mirare că El a dorit ca, dacă era posibil ca Planul divin să fie realizat altfel, El să fie salvat, cruţat de necazurile deosebite şi de experienţele oribile din orele care tocmai Îi stăteau în faţă! O parte din ororile acelei experienţe a fost desigur faptul că trebuia tratat ca un răufăcător, ca un hulitor al lui Dumnezeu, ca un duşman al lui Dumnezeu şi al dreptăţii.

Pentru un suflet decăzut şi depravat, aceasta ar însemna puţin lucru; dar pentru Cel plin de iubire şi loialitate faţă de Tatăl, astfel de experienţe ar fi groaznice — ca Acel care a sacrificat tot ce avea, chiar gloria Sa cerească şi interesele Sale pământeşti, pentru a face voia Tatălui, să fie considerat un hulitor al lui Dumnezeu şi să fie răstignit ca un răufăcător, ca o persoană primejdioasă! Ce experienţă teribilă pentru unul cu un suflet atât de rafinat şi nobil cum a avut Isus, despre care citim că a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi!”

Se pare că această înjosire a fost lucrul pentru care S-a rugat Isus dacă se putea să treacă de la El. El nu S-a rugat să nu moară; căci ştia că venise în lume cu acest scop şi că numai prin moartea Sa putea fi îndepărtată pedeapsa cu moartea care zăcea peste familia umană. El vorbise despre moartea Sa în mod repetat; El nu Se gândise nici măcar o dată să scape de moarte. Ştia bine că „nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”. Dar El ((808)) spera că Tatăl putea să aibă un mod de a trece peste înjosirea acelei ore. Totuşi, chiar şi în cea mai mare suferinţă a Sa, Învăţătorul S-a rugat: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta”.

Întărit de sus

Sf. Pavel ne asigură că experienţele Ghetsimane ale Învăţătorului au fost legate de frică — nu frica de moarte, ci frica de a rămâne mort, frica de faptul că Tatăl nu-L va socoti vrednic de acea înviere glorioasă care-I fusese promisă pe baza condiţiilor de ascultare absolută. Sf. Pavel spune: „El este Acela care în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L scape din moarte îprin înviereş, şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evr. 5:7). El a fost scăpat din moarte; şi mai mult de atât, Tatăl I-a dat asigurarea că va fi scăpat din moarte.

Aceasta este explicaţia afirmaţiei că un înger al lui Dumnezeu I S-a arătat în grădină şi L-a întărit — I-a dat asigurarea de la Tatăl că fusese credincios până în acel moment şi că binecuvântarea divină va fi cu El în ora încercării care era aproape. Începând cu acel moment, toată frica şi suferinţa au dispărut. Dacă Tatăl Îl aprobase până aici şi dacă binecuvântarea şi zâmbetul Tatălui erau cu El, putea să îndure toate lucrurile, orice venea. Tot restul acelei nopţi şi în ziua următoare, Isus a fost cât se poate de calm, sub cele mai severe împrejurări. El i-a mângâiat pe acei care Îl plângeau; a încredinţat-o pe mama Sa credinciosului sf. Ioan etc.

Aceste experienţe ale Învăţătorului le găsim mai mult sau mai puţin repetate la ucenicii Săi. Când sunt asiguraţi că păcatele le sunt iertate, că Tatăl Însuşi îi iubeşte, că harul Său le este de ajuns şi că haina dreptăţii Răscumpărătorului îi acoperă, urmaşii lui Isus pot să fie curajoşi în astfel de situaţii, chiar dacă se tem de moarte.

Trebuie amintită o mare deosebire între Învăţătorul şi urmaşii Săi: În timp ce „nici un om dintre popoare” nu era cu El, cu noi este altfel; Învăţătorul este cu noi, spunând: „Nicidecum nam să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. Mai mult, şi în cazul nostru există o părtăşie a spiritului între fraţii lui Cristos, ale căror cuvinte de încurajare pe cale, în timp ce veghează cu noi şi se roagă cu noi, sunt o sursă de putere în orice timp de necaz. Mulţumindu-I pentru toată prevederea şi aranjamentele divine, să înaintăm spre Ghetsimaniul nostru, tari prin puterea pe care Dumnezeu ne-o dă prin Fiul Său.