Vol. 12 Ianuarie-Februarie 2005 Nr. 2
DOUĂ SĂRBĂTORI DE PAŞTI
Marcu 14:12-25
„De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta
vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26.
R5541 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 284-286)
Subiectul lecţiei de astăzi este unul despre cele mai
interesante caracteristici ale misiunii pământeşti a lui Isus. El ştia că
apostolii nu ştiau că aceasta trebuia să fie ultima Sa cină cu ei. Deşi făcuse
aluzie la apropierea morţii Sale, ucenicilor le-a fost imposibil să înţeleagă că
un astfel de dezastru putea fi atât de aproape cum sugerase El. Totuşi, Isus
fiind pe deplin conştient de ceea ce însemna aceasta, dorea încheierea lucrării
Sale. Probabil că tocmai în ziua la sfârşitul căreia Isus şi ucenicii Lui au
mers să mănânce Paştele, El a spus: „Dar am un botez cu care să fiu botezat şi
cât de mult doresc să se îndeplinească!”— un botez în moarte, care s-a sfârşit a
doua zi.
Petru şi Ioan au fost cei doi ucenici trimişi să pregătească
Paştele. Evident Isus era în Betania, în casa lui Lazăr, când a trimis această
vorbă. Se presupune că odaia mare de sus în care Isus şi ucenicii au mâncat
Paştele a fost aceeaşi odaie în care apostolii şi alţii s-au adunat să aştepte
binecuvântările Cincizecimii. Tradiţia indică şi acum aceeaşi odaie, dar este
sub controlul mahomedanilor, care sunt în special invidioşi pe creştini.
În seara aceleiaşi zile, Isus împreună cu toţi Cei
Doisprezece s-au întâlnit în această odaie, toate pregătirile fiind făcute. Ei
s-au întâlnit să sărbătorească Paştele Evreiesc la timpul stabilit. Mielul
fusese fript şi pâinile nedospite pregătite, de asemenea ierburile amare. Putem
fi siguri că totul era în strictă conformitate cu cerinţa originară; căci Isus
şi apostolii Lui erau obligaţi de fiecare trăsătură a Legii Iudaice la fel ca
ceilalţi evrei — Noua Dispensaţie nefiind încă introdusă. Fiecare trăsătură a
Legii era obligatorie până la binecuvântarea Cincizecimii, care a marcat
aprobarea divină a sacrificiului lui Isus şi acceptarea divină a tuturor celor
care deveniseră ucenicii Săi printr-o deplină consacrare.
Onorurile Împărăţiei, dorite
Departe de a-şi da seama că se aflau în ajunul unei mari
tragedii, apostolii au crezut că Isus va fi foarte curând întronat ca Rege. Ei
şi-au amintit promisiunea că vor sta cu El pe Tronul Său. Această promisiune li
se părea atât de aproape de realizare, încât nu se puteau gândi la nimic altceva
decât la gradul de onoare pe care-l vor avea în Împărăţie. Se pare că ei credeau
că dacă nu se luptau cu tărie pentru ea, nu vor primi poziţii atât de onorabile.
Înţelegând atitudinea minţii lor, Isus le-a spus: „Împăraţii popoarelor domnesc
peste ele ... Voi să nu fiţi aşa; ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai
tânăr; şi cel care cârmuieşte, ca cel care serveşte”.
Acestea erau noile norme, greu de înţeles pentru ei; şi se
pare că este încă greu pentru urmaşii lui Isus să le înţeleagă pe deplin. Cel
care va fi Cel mai mare în Împărăţie a fost principalul Servitor în trup. Cel
mai mare Slujitor al tuturor a fost desigur Domnul Isus Însuşi. Dar Învăţătorul
dă de înţeles că acelaşi principiu este bun în privinţa tuturor urmaşilor Lui.
Oricare dintre ei care va servi pe fraţi cel mai credincios, cel mai serios, cel
mai zelos, prin aceasta îşi va înmulţi favoarea de la Dumnezeu şi se va pregăti
pentru o poziţie cu atât mai înaltă în Împărăţia lui Mesia.
Cu gândul că orice serviciu mic va însemna că admiteau
nevrednicia lor de un loc mai înalt, ucenicii n-au făcut nici un aranjament
pentru spălarea picioarelor, nici unul nedorind să-şi asume rolul de servitor.
În acea ţară nisipoasă spălarea picioarelor era aproape o necesitate când se
purtau sandale. Pentru a-i mustra, Isus S-a sculat de la masă şi a făcut acest
serviciu umil pentru ucenicii Lui, ((822)) spunându-le importanţa lecţiei
— şi anume, umilinţa — şi dând de înţeles că indiferent cât de umil serviciu ar
putea face unul pentru altul, ei ar trebui să fie bucuroşi să-l facă.
Lecţia este încă valabilă pentru noi, nu ca o formă de
ceremonie care să fie făcută, ci ca o ilustrare a unui principiu. Orice act umil
de serviciu făcut unuia dintre fraţii Domnului corespunde cu această spălare a
picioarelor.
Criza din viaţa lui Iuda
Cina de Paşti a continuat — mâncarea mielului cu ierburi
amare şi cu pâine nedospită, care se asemăna considerabil cu o plăcintă groasă
şi care era folosită uneori în loc de lingură pentru a absorbi zeama de carne.
Una dintre Evanghelii declară că Isus a început să fie mâhnit, şi apoi a spus:
Unul dintre voi cei doisprezece, care mănâncă cu mine ca oaspete al Meu, ca
membru al familiei Mele, plănuieşte trădarea Mea.
Se poate ca această declaraţie să fi avut un dublu obiectiv.
Primul, să arate ucenicilor că Isus era pe deplin conştient de trădarea
premeditată. De aceea ei să nu considere că I s-a întâmplat ceva neaşteptat, sau
în afara Programului Divin. Al doilea, poate că Domnul nostru a vrut ca acesta
să fie ca o mustrare finală a lui Iuda — pentru al trezi, a-l face să se
gândească. În cel mai bun caz calea unui trădător este dezonorantă, dar ea este
îndoit de dezonorantă când un trădător acceptă ospitalitatea celui împotriva
căruia complotează şi mănâncă din pâinea lui.
Printre ucenici s-a răspândit consternarea şi unul după altul
au întrebat: „Eu sunt acela?” Semnificaţia acestei întrebări ar fi: Nu sunt eu
acela despre care vorbeşti! Chiar şi Iuda s-a alăturat la întrebarea generală:
„Eu sunt acela?” Apostolul Ioan stătea lângă Isus şi sf. Petru i-a făcut semn că
ar trebui săL întrebe pe Învăţător despre cine vorbea. A fost probabil o
întrebare şoptită, auzită numai de Isus. Răspunsul şoptit al Domnului nostru a
fost: „Acela căruia îi voi muia bucăţica şi i-o voi da”. Îndată, având pregătită
o bucăţică specială, un semn de interes special, i-a dat-o lui Iuda. Astfel sf.
Ioan şi sf. Petru ştiau cum stau lucrurile.
Se pare că după aceasta a fost un timp foarte scurt până ce
Iuda s-a retras, relatarea spunând că „Satan a intrat în el”. Spiritul Celui Rău
a pus stăpânire completă pe el în timp ce s-a oprit, a cântărit şi a pus în
cumpănă chestiunea vinderii celui mai bun Prieten pentru treizeci de arginţi.
Este cu totul posibil, deci, că Iuda n-a fost prezent când Isus, puţin mai
târziu, a instituit Cina de Amintire pe care o sărbătoresc acum creştinii.
Semnificaţia Cinei Memoriale
Cina Memorială pe care a instituit-o Isus este total separată
şi distinctă de Cina de Paşti, şi totuşi ele sunt strâns legate; pentru că una
(Cina de Paşti — n. t.) a fost tipul secundar, şi cealaltă (cina Memorială — n.
t.) tipul principal, sau tipul mai important, cu o semnificaţie încă mai înaltă.
Într-una era folosit un miel literal ca săL simbolizeze pe Isus, Mielul lui
Dumnezeu; în cealaltă, tipul principal, frângerea pâinii a reprezentat moartea
lui Isus.
Evreii sărbătoreau naşterea naţiunii lor şi eliberarea lor
din robia egipteană. Aceasta şi-a avut începutul în trecerea peste întâii lor
născuţi, când a zecea plagă a venit peste egipteni. Sf. Pavel ne arată că
întâii-născuţi ai lui Israel, cruţaţi în acea noapte de Paşti, au simbolizat
Biserica Întâilor-născuţi, care sunt cruţaţi, sau peste care se trece în timpul
prezent, în timp ce noaptea de păcat predomină şi înainte de a fi introdusă
dimineaţa Împărăţiei lui Mesia.
Tot mai mulţi studenţi ai Bibliei ajung la concluzia că
Amintirea morţii lui Cristos nu trebuie celebrată lunar, trimestrial sau
săptămânal, ci aceasta ar trebui considerată un tip principal al Paştilor
evreieşti şi ar trebui celebrată anual şi cam la acelaşi timp cu Paştele
evreiesc.
Nu trebuie să înţelegem că apostolii au înţeles însemnătatea
cuvintelor lui Isus, când le-a explicat semnificaţia Cinei pe care El a
instituit-o. Mai degrabă, după cum El prezisese deja, Spiritul sfânt a adus
aceste lucruri în atenţia lor şi i-a făcut în stare să înţeleagă însemnătatea
lor după ce au primit binecuvântarea şi luminarea Cincizecimii. Acum putem vedea
semnificaţia cuvintelor lui Isus, „Acesta este trupul Meu, frânt pentru voi”.
Noi înţelegem că El n-a vrut să spună, cum au gândit unii, că pâinea a fost
transformată în trupul Său real şi vinul în sângele Său real. Dimpotrivă, El
încă avea trupul Său real şi sângele Său real. N-a putut deci să spună mai mult
decât: Această pâine reprezintă în mod simbolic trupul Meu, care va fi frânt
pentru voi; şi acest vin reprezintă sângele Meu, care va fi vărsat mâine pentru
voi — viaţa Mea predată.
Nici nu trebuie să gândim că Isus a vrut să spună că din
mâncarea acelei pâini şi din băutul acelui pahar literal va rezulta o virtute
specială pentru ucenici. Trebuie să privim mult dincolo de aceste lucruri, şi să
vedem că El a vrut să spună următoarele: Numai în măsura în care voi vă
împărtăşiţi prin credinţă din meritele asigurate prin moartea Mea puteţi avea
marea binecuvântare prevăzută pentru voi ca ucenici ai Mei. Apostolii au crezut
că moartea lui Isus a fost pentru păcatele lor şi că aceasta a constituit baza
acceptării lor de către Tatăl ceresc. Ei şi-au dat seama că numai în măsura în
care şi-au însuşit viaţa lui Cristos vor fi cu adevărat primitori ai tuturor
acestor binecuvântări.
Sf. Pavel ne arată altă semnificaţie importantă a acestei
pâini şi a acestui pahar. El declară unitatea lui Cristos şi a Bisericii Sale.
El ne spune că există doar o singură Pâine şi un singur Pahar. În primul rând,
această Pâine a fost Isus Cristos; dar în al doilea sens toţi urmaşii lui
Cristos, după ce au fost îndreptăţiţi prin Jertfa Sa, sunt privilegiaţi să
devină membri ai Corpului Său, părţi ale acelei singure Pâini care se frânge. În
mod asemănător, după împărtăşirea din meritul sângelui lui Cristos, din jertfa
Sa, toţi urmaşii Săi adevăraţi sunt socotiţi membri cu El şi participanţi la
acest singur Pahar.
Ascultaţi cuvintele apostolului: „Paharul binecuvântării, pe
care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe
care o frângem, nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? ((823))
Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci
toţi luăm parte la acea singură pâine”. 1 Corinteni 10:16, 17.
Pecetluirea Noului Legământ
Isus a spus despre pahar, rodul viţei, că reprezentă sângele
Noului Legământ. Legământul Legii a fost Vechiul Legământ, care n-a reuşit să
aducă binecuvântări evreilor, pentru că ei nu l-au putut ţine. Prin urmare, nici
n-au fost calificaţi să binecuvânteze celelalte naţiuni ale Pământului. Dar
Dumnezeu a promis un Nou Legământ, unul mai bun, care va fi introdus de un
Mijlocitor nou şi mai mare sau superior lui Moise. Acest Nou Legământ, declară
Dumnezeu, va îndeplini ceea ce vechiul Legământ al Legii n-a reuşit; pentru că
Noul Legământ al Legii va fi inaugurat de Mesia, Mijlocitorul Lui, la a doua
venire a Sa. Împărăţia Lui, stabilită în putere şi glorie mare, va stăpâni, va
binecuvânta şi va instrui omenirea, va „lua din trupul lor inima de piatră şi le
va da o inimă de carne” tuturor celor care vor răspunde la acele ocazii
binecuvântate.
Moartea lui Isus a constituit sângele care pecetluieşte sau
face eficient acest Nou Legământ. Dar observaţi mai departe: Biserica nu va fi
binecuvântată sub acest Nou Legământ al Veacului Milenar, care va fi inaugurat
la a doua Venire a lui Isus, la stabilirea Împărăţiei Sale. Biserica va fi
binecuvântată înaintea acestui Nou Legământ. Într-adevăr, vieţile (sângele) lor
consacrate, acceptate de Domnul nostru, sunt socotite ca parte a sacrificiului
Său, care pecetluieşte Noul Legământ. Prin urmare, Noul Legământ nu poate fi
pecetluit pe deplin până când întregul Corp al lui Cristos, care este Biserica,
se va fi împărtăşit cu El bând din Paharul Lui — în jertfirea drepturilor,
privilegiilor pământeşti, a vieţii însăşi.
Legământul de sacrificiu
Între timp, vedem că Isus şi Biserica nu-şi primesc răsplata
nici sub Legământul Legii nici sub Noul Legământ, ci sub un legământ special,
numit Legământul de Sacrificiu. În Psalmi se face referire la acest Legământ al
lui Cristos şi al Bisericii, unde Domnul este reprezentat spunând: „Adunaţi-Mi
pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psalm 50:5).
Adunarea celor care intră în acest Legământ special de Sacrificiu cu Domnul este
în desfăşurare de peste 1800 de ani. Avem toate motivele să credem că jertfa
este aproape completată şi că în curând toţi jertfitorii, membrii Corpului lui
Cristos, vor fi glorificaţi, schimbaţi prin puterea Primei Învieri şi vor intra
în bucuriile Domnului lor, conform promisiunii Sale: „Celui care va birui îi voi
da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie”.
Domnul nostru a arătat că El nu va mai bea din Pahar; şi n-a
mai făcut-o. Lucrarea Lui, băutul Paharului, a fost terminată a doua zi pe
Calvar. Acolo El a terminat băutul Paharului pe care Tatăl i-L turnase. Tatăl a
turnat acelaşi Pahar pentru toţi urmaşii lui Isus; şi ei trebuie să bea din
Paharul Lui, precum şi să se împărtăşească din meritele Trupului Său frânt, dacă
vor să fie comoştenitori cu El în Împărăţie, care va fi stabilită curând.
Aceasta a fost semnificaţia cuvintelor Domnului către sf.
Iacov şi sf. Ioan, ucenicii Lui, când au cerut locuri speciale în Împărăţie.
Isus a întrebat: „Puteţi (sunteţi dispuşi) voi să beţi paharul pe care am să-l
beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” Ei şi-au
declarat din inimă dispoziţia. Isus i-a asigurat că cererea lor se va împlini;
că, dacă erau dispuşi, El Se va ocupa ca ei să bea din Paharul Său. Şi aşa este
cu toţi urmaşii Săi. Scripturile îi asigură spunând: „Toate lucrurile lucrează
împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi
după planul Său”.
