BINECUVÂNTAREA „PAHARULUI MÂNTUIRII”

„Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi înălţa paharul mântuirilor şi voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini jurămintele făcute Domnului în faţa întregului Său popor. Psalmul 116:12-14.

R5538 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 279-281)

Pentru Israelul Spiritual aceste cuvinte au o semnificaţie deosebită pe care ele nu o puteau avea pentru profetul David. Cu toate acestea, presupunem că profetul a avut în măsură considerabilă gândul potrivit în privinţa sentimentului acestor cuvinte. Fără îndoială că împăratul David a simţit o apreciere a bunătăţii lui Dumnezeu. Psalmii lui ne arată că el a avut o inimă plină de apreciere, recunoştinţă pentru binecuvântările pe care le-a primit de la Domnul. Pe bună dreptate inima sa a strigat: „Cum voi răsplăti Domnului?” Ce pot da în schimb pentru toată bunătatea Lui iubitoare?

David cunoştea promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam; el ştia că Dumnezeu va binecuvânta cândva toate familiile pământului şi că această binecuvântare va veni prin Sămânţa lui Avraam. Copiii lui Israel ştiau că ei erau sămânţa lui Avraam. Împăratul David era unul dintre aceştia, şi el a simţit că într-un fel va fi identificat cu această Promisiune. Chestiunea a fost mai mult sau mai puţin neclară pentru el; dar, cu toate acestea, Sămânţa lui Avraam urma să binecuvânteze lumea.

În propunerea „Voi înălţa paharul mântuirii”, credem că psalmistul avea în minte că va accepta toate experienţele pe care Domnul le considera necesare pentru el; pentru că trebuia să aibă o parte în acea mântuire. El va continua să cheme pe Domnul ca să poată avea o astfel de parte; îşi va împlini angajamentele faţă de Domnul „în faţa întregului Său popor”. El îşi luase angajamente ((827)) solemne şi le va împlini — va considera aceasta ca un privilegiu; şi va găsi plăcere în a face voia lui Dumnezeu.

Semnificaţia mai adâncă pentru Israelul spiritual

Pentru un creştin însă toate acestea au o semnificaţie mult mai adâncă. Începând cu Domnul nostru Isus, aceste cuvinte au o însemnătate deosebită pentru fiecare din fiii lui Dumnezeu chemaţi la comoştenire cu marele Cap al Bisericii. După ce au fost concepuţi de Spiritul sfânt şi au fost primiţi în calitate de fii, aceştia doresc să răsplătească în mod special pentru toate îndurările lui Dumnezeu. Aceştia au iertarea reală prin Isus pentru păcatele lor, în timp ce David n-a avut-o. Păcatele lui au fost acoperite numai tipic; şi dacă el a putut spune: „Cum voi răsplăti?” desigur că noi ar trebui să spunem cu mult mai mult: „Cum voi răsplăti eu Domnului?”

Apostolul Pavel ne îndeamnă: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. Deci aceasta este ceea ce dăm noi bucuros — trupurile noastre ca jertfe vii. În fiecare inimă cu adevărat nobilă recunoştinţa este coarda sensibilă la bunătate şi iubire; şi nici o armonie nu este mai dulce sau mai inspiratoare de fapte nobile şi de scopuri înalte. Dumnezeu vrea ca copiii Lui să cultive toate harurile adevăratei nobleţi şi ale excelenţei morale, atât spre folosul lor, cât şi spre folosul altora. De aceea este foarte potrivit să observăm fiecare faptă de iubire şi bunătate faţă de noi şi să fim atenţi să întoarcem recunoştinţa şi aprecierea cuvenită. De câte ori iubirea rămâne neapreciată din cauză că egoismul sau nepăsarea nu lasă loc instinctelor mai nobile ale sufletului!

În timp ce iubirea umană şi actele de bunătate cer de la noi adesea exercitarea acestui har al recunoştinţei şi aprecierii, cu atât mai mult bunătatea constantă şi îndurarea gentilă a Tatălui nostru ceresc provoacă astfel în mod potrivit fiinţa noastră interioară să răspundă cu recunoştinţă mulţumitoare şi laudă! Lui îi suntem îndatoraţi pentru fiecare bun pe care-l avem. Ce implică aceasta pot şti numai cei care au fost aduşi de iubirea Sa în locul tainic al Celui Preaînalt şi făcuţi să se ospăteze din „grâul cel mai bun”, bogăţia din Magazia Tatălui nostru. Noi suntem obiectivele speciale ale harului Său.

„Bunătatea Sa iubitoare, o, ce mare e!”

Şi care dintre noi nu poate urmări un şir lung de providenţe speciale pentru noi? Care dintre noi, dacă facem o retrospectivă mentală a vieţii noastre, nu poate exclama cu poetul:

„Privind în urmă laud calea în care
Dumnezeu m-a condus zi de zi!”

Cât de minunat a îndrumat Domnul pe poporul Său! Copiii Săi au fost întotdeauna în grija Sa constantă. Nici un lucru bun nu le-a fost refuzat, şi toate lucrurile au fost făcute să lucreze împreună spre binele lor dacă L-au ascultat. Cine s-a încrezut în Domnul mulţi ani, prin soare şi umbră, prin zâmbete şi lacrimi, prin ape liniştite şi prin furtună şi vijelie, n-a pus la încercare veridicitatea promisiunilor Sale preţioase şi credincioşia Sa durabilă! În mod sigur, „Nici unul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit!” (Iosua 23:14). În cele mai mici şi în cele mai mari afaceri ale vieţii noastre El a vegheat întotdeauna asupra intereselor noastre. Fiecare nor a avut o margine aurie!

Cum vom răsplăti deci Domnului pentru toate binefacerile Sale? Ce avem noi de fapt ce n-am primit de la El? Nimic! Aşa cum unui părinte tandru îi place să-şi vadă copilul acceptând cu apreciere favorurile sale, aşa priveşte Tatăl nostru ceresc atitudinea noastră faţă de El, şi manifestarea noastră de apreciere a favorurilor şi iubirii Sale faţă de noi. Negrăitele Sale daruri pentru noi au fost cumpărate cu un preţ mare pentru inima Sa. Deci vom lua cu mulţumire paharul mântuirii, prin credinţă în Răscumpărătorul nostru, şi ne vom împlini angajamentele faţă de Domnul. Vom bea acest pahar cu dragul nostru Învăţător — acest pahar al suferinţei şi al bucuriei. „Vom fi plini de încredere şi nu ne vom teme de nimic.”

Tatăl a făcut o pregătire specială pentru cei care s-au predat Lui complet. Experienţele pe care lea aranjat pentru ei constituie „paharul mântuirii”. Şi acceptând acest pahar de la Domnul, noi acceptăm toate experienţele care ne vin în providenţa Sa, oricare ar fi ele — bucurie sau tristeţe, durere sau plăcere sau orice altceva. După cum a exclamat Isus: „Nu voi bea paharul pe care Mi L-a dat Tatăl să-l beau?”, tot aşa trebuie să fie şi cuvintele inimii noastre. A fost prezis în tip despre Domnul nostru că va fi înălţat, întocmai cum Moise a înălţat şarpele în pustie. El ştia că trebuia să fie marea Jertfă antitipică pentru Păcat; că trebuia să fie „făcut păcat” pentru omul decăzut. Totuşi El S-a declarat foarte doritor să bea acest pahar pe care Tatăl I l-a dat. Şi acesta este paharul pe care El ni l-a dat.

Mântuitorul nostru le-a spus ucenicilor Săi care doreau să stea lângă El în Împărăţie: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu?” El a continuat să bea paharul până la sfârşit — El a băut drojdiile din pahar. Şi aşa va fi şi cu urmaşii Săi. Noi trebuie să bem din acelaşi pahar. Este paharul nostru personal, şi totuşi este paharul Lui. Dacă vom fi cu adevărat loiali vom accepta partea noastră din pahar cu mulţumire, cu bucurie. Şi ştim că în timp ce vom bea din el, El va fi cu noi; nu vom fi singuri. El supraveghează experienţele fiecăruia dintre membrii Săi; şi cu fiecare ispită şi încercare El va da ceva cale de scăpare, dacă încercarea ameninţă să devină prea severă.

Paharul bucuriei în Împărăţie

Cu ocazia instituirii Memorialului morţii Sale, Învăţătorul vorbind cu apostolii a spus: „Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26:29). Domnul nostru compara aici cele două Zile mari — Ziua de suferinţă şi Ziua de glorie. Acest Veac Evanghelic a fost Ziua de suferinţă. Veacul Milenar va fi Ziua de glorie şi se vorbeşte despre ea în mod special că este „Ziua lui Hristos”.

((828))

Rodul viţei, paharul literal, reprezintă două gânduri. Paharul cu vin este produs cu preţul vieţii strugurilor. Strugurele îşi pierde individualitatea. Sucul este stors şi astfel rodul viţei este gata pentru folosire. Paharul cu vin — sucul strugurilor — reprezintă însă nu numai zdrobirea strugurilor, ci şi înviorarea care urmează. Aşa este când bem din acest pahar metaforic. Pentru noi simbolizează suferinţele şi moartea Mântuitorului nostru, şi participarea noastră cu El la aceste suferinţe. Dar vinul reprezintă şi bucurie, veselie, şi aşa este folosit în Scripturi. Astfel, în sensul în care Domnul a folosit cuvintele „rodul viţei”, citate în paragraful precedent, paharul a reprezentat bucuriile Împărăţiei.

În experienţele pământeşti ale Domnului nostru Isus, Tatăl a marcat un anumit curs specific. Acest curs a constituit paharul Său de suferinţă şi moarte. Dar Tatăl I-a promis că după ce va bea acest pahar cu credincioşie, Îi va fi dat un alt pahar, o altă experienţă — glorie, onoare şi nemurire. Şi apoi Mântuitorul a fost autorizat de Tatăl să facă aceeaşi propunere acelora care ar dori să devină urmaşii Săi — că dacă vor suferi cu El, vor bea paharul Său al morţii cu El, vor participa apoi cu El la paharul Său de bucurie.

„Acum este timpul potrivit”

Paharul nostru este un pahar al bucuriei dar şi un pahar al amărăciunii. Dar când suntem chemaţi să bem o sorbitură amară, să ne amintim de El, care S-a împărtăşit cu curaj şi credincioşie din această amărăciune, bucurându-Se să facă voia Tatălui; să ne încurajăm şi de asemenea să ne bucurăm că suntem socotiţi vrednici să ne împărtăşim din acest pahar cu preaiubitul nostru Domn. Şi după cum Cel care a fost perfect a avut nevoie de putere şi ajutor divin în ceea ce priveşte experienţele Sale în băutul paharului, după cum La căutat pe Tatăl în rugăciune serioasă pentru ajutorul necesar, aşa trebuie să facem şi noi. Noi trebuie să fim în gardă în mod continuu ca să nu intrăm în ispită, ca să nu ne întoarcem privirea de la El, singurul de la care ne vine ajutor.

„Îmi voi împlini jurămintele făcute Domnului acum”, a spus psalmistul. Şi „acum este timpul potrivit — acum este Ziua Mântuirii” — pentru Biserică. Acum este timpul când să fie aduse sacrificiile — nu în curând. Domnul astfel a aranjat, încât acest Angajament pe care ni-l luăm, acest Legământ de Sacrificiu, trebuie să fie împlinit de noi. Carnea pe care am consacrat-o trebuie consumată. Dacă încercăm să retragem jertfa de pe altar, vom fi trataţi într-un astfel de mod încât carnea va fi distrusă; altfel noi înşine vom fi distruşi. Dacă bem cu credincioşie paharul pe care Tatăl l-a pregătit pentru noi, vom primi după aceea binecuvântările pe care El le-a promis celor care beau astfel. De aceea, acum, în viaţa actuală, noi bem din acest pahar pe care El ni L-a dat; căci dacă nu facem aceasta acum, nu vom avea parte de binecuvântările Împărăţiei în viaţa care vine.

În cazul Domnului nostru, răstignirea literală a fost necesară. El a trebuit să suporte cea mai deplină măsură a cerinţei Legii; a trebuit să suporte pedeapsa fiecărei încălcări a ei, întocmai ca în cazul celui mai josnic criminal sub Lege; altfel n-ar fi putut răscumpăra pe fiecare evreu. El trebuia să suporte blestemul Legii — trebuia să fie atârnat pe lemn. Dar în experienţele noastre, crucea nu va fi o cruce literală de lemn; cuiele nu vor fi cuie literale, ci partea noastră în mod sigur vor fi cuvintele amare, calomnia şi denaturarea — şi poate violenţa fizică într-o oarecare formă la unii dintre ultimii membri ai Corpului. Noi nu ştim.

Pe calea crucii

„Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde.” Cu toţii trebuie să trecem prin experienţe grele reprezentate prin teasc. Noi trebuie să ne dăm viaţa în serviciul divin. Trebuie să ne supunem experienţelor zdrobitoare, să fim şterşi ca indivizi, în sensul omenesc, şi să devenim Noi Creaturi. „Dacă suferim îcu Elş, vom şi domni cu El” — şi nu altfel. Astfel noi acceptăm cu bucurie invitaţia de a bea din paharul Lui. Şi până când paharul nu este golit nu vom primi celălalt pahar — paharul bucuriilor Împărăţiei. Deşi Domnul nostru a avut o mare binecuvântare în ascultarea pe care a dat-o Tatălui, totuşi a fost un timp greu pentru El până chiar în ultimul moment, când a strigat: „S-a sfârşit”. Şi aşa este şi cu Biserica. Noi trebuie să bem tot paharul; nimic din conţinutul lui nu trebuie lăsat. Noi trebuie să suportăm toate experienţele.

Toate suferinţele lui Cristos vor fi complete când Trupul lui Cristos îşi va fi terminat cursul. Domnului nostru I-a fost dat noul pahar al bucuriei când a fost primit sus în glorie. Atunci toţi îngerii lui Dumnezeu I s-au închinat. Curând şi nouă ni se va da paharul bucuriei. Fără îndoială că a fost un timp glorios când sfinţii adormiţi au fost treziţi în primăvara lui 1878, şi au intrat în răsplata lor şi au primit paharul binecuvântării. Şi unul câte unul, cei care au fost în viaţă şi au rămas la Venirea Învăţătorului sunt adunaţi Acasă. Fără îndoială că ne vom împărtăşi cu ei în curând de această bucurie, dacă suntem credincioşi. Noi credem că plinătatea bucuriei nu va fi atinsă până când toţi membrii lui Cristos vor fi cu El dincolo de văl. Atunci vom fi părtaşi la Tronul Său şi la gloria Sa. Atunci împreună cu Domnul nostru preaiubit vom bea din „vinul nou” în Împărăţie; căci promisiunea este pentru toţi sfinţii Săi credincioşi.

„Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul”

Declaraţia de încheiere a psalmistului după cum este dată în textul nostru, este că el îşi va împlini jurămintele „în faţa întregului Său popor îal lui Dumnezeuş”. Nu este destul că vom fi loiali în inima noastră, ci Domnul doreşte o mărturisire publică, o mărturie înaintea oamenilor. „Căci cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire” (Romani 10:10). Şi toţi martorii pentru Adevăr trebuie să fie martiri pentru Adevăr. Cu alte cuvinte, ei trebuie să fie dispuşi să sufere pentru el. Şi în mare măsură aşa va fi cu acei care sunt credincioşi, curajoşi, ţinând sus steagul Adevărului. Ei vor fi ţinte ale Adversarului.

Învăţătorul nostru a spus că oricine nu-L va mărturisi înaintea oamenilor, nici El nu-l va mărturisi înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri.

((829))

Numai cei care sunt cu totul loiali trebuie să facă parte din această companie de elită al cărei Cap este Domnul nostru şi care în curând va fi adunată în Grânarul ceresc.

Să apreciem deci tot mai mult acest „pahar al binecuvântării” pe care suntem privilegiaţi să-l bem cu Învăţătorul nostru binecuvântat; şi să „chemăm numele Domnului” pentru har de ajutor la fiecare timp de nevoie. Noi avem nevoie de El în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare moment. Şi putem veni la Tronul Harului oricând în numele marelui nostru Avocat.

Urechea Tatălui nostru este întotdeauna deschisă la strigătul copiilor Lui. Ei Îi sunt aşa de dragi „ca lumina ochiului Lui”. Ei „sunt gravaţi pe palmele mâinilor Sale”. „Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu”, este promisiunea Lui făcută celor care sunt ai Lui. Tot ce putem noi da este în cel mai bun caz foarte, foarte puţin în schimbul tuturor darurilor Sale, pentru tot harul Său neîntrecut faţă de noi. Dar măsura iubirii şi zelului care însoţeşte acel puţin al nostru va arăta măsura recunoştinţei noastre faţă de Tatăl nostru ceresc şi faţă de marele nostru Răscumpărător.

„Ce-Ţi voi da eu Ţie, Doamne?
Iubirea Ta întrece toată gândirea mea!
Care poate fi tributul potrivit
Pentru Cel care mi-a cumpărat sărmana viaţă?
Cine m-a căutat în starea mea joasă,
Şi m-a ridicat pe înălţimile divine!
Ce cuvinte pot reda potrivit lauda Ta,
Sau ce gând care să cuprindă o iubire ca a Ta?
Ce-Ţi voi da eu Ţie, Doamne?
Îmi aduc inima, puterea, viaţa!
Şi mâinile şi glasul în serviciu bucuros,
Ţie, Mântuitorul şi Regele meu!”