Vol. 13 Noiembrie-Decembrie 2005 Nr. 1
VITICULTORII RĂI
Matei 21:33-46
„Piatra pe care au lepădat-o zidarii a
ajuns să fie în capul unghiului.” Matei 21:42.
R5504 W. T. 1 august 1914 (pag. 221-223)
Nu numai că Răscumpărătorul a învăţat mai
ales prin pilde, dar aproape toate aceste pilde au avut
direct sau indirect legătură cu Împărăţia. Motivul acestui
lucru este clar. Planul divin necesită stabilirea Împărăţiei
Dreptăţii prin Puterea Divină pentru înfrângerea Prinţului
Întunericului şi a domniei sale, care de şase mii de ani
este o Domnie a Păcatului şi a morţii. Deşi nu vorbeşte
direct de Împărăţie, lecţia de astăzi o indică indirect.
În timp ce întreaga lume zăcea în
întuneric şi păcat şi sub sentinţa divină a nevredniciei de
viaţă, Dumnezeu a plantat în lume o rădăcină de Promisiune,
o speranţă. Această promisiune, făcută lui Avraam, a prezis
că sămânţa sau urmaşii lui vor deveni în cele din urmă
foarte mari şi puternici, şi vor face ca binecuvântarea lui
Dumnezeu să umple Pământul, în locul blestemului, pe care îl
va îndepărta. La timpul potrivit această Promisiune a venit
la naţiunea lui Israel, ca urmaşi naturali ai lui Avraam şi
moştenitori ai Promisiunii. Astfel Dumnezeu a plantat o vie
în lume, naţiunea evreiască, un popor special şi deosebit
legat de El şi El de ei, prin Legământul Legii negociat prin
Moise. Dumnezeu a pus o limitare în jurul acestei naţiuni şi
le-a dat prevederi speciale de favoare divină, „oricum”
(Rom. 3:1, 2). Limitarea divină a fost promisiunea divină că
atâta timp cât Israelul va fi credincios şi loial lui
Dumnezeu, va fi întru totul protejat împotriva duşmanilor.
Via avea un turn de veghere, cum se
obişnuia în acele zile, pentru ca din acest turn străjerul
să poată veghea împotriva jefuitorilor. Astfel Domnul S-a
declarat a fi chiar El Turnul Înalt al lui Israel. El a pus
străjeri, chiar pe profeţi, care au strigat tare şi au
avertizat poporul din când în când în privinţa oricărei
dărâmări a zidului, sau separări; deoarece această protecţie
putea fi dărâmată numai prin neloialitate, neglijenţă, păcat
din partea lui Israel. Afirmaţia că Domnul, după ce a făcut
acest aranjament cu sămânţa lui Avraam, a plecat într-o ţară
îndepărtată, implică faptul că aranjamentul a fost
intenţionat să stea o perioadă lungă.
Viticultorii iniţiali
Deşi în această pildă toată naţiunea lui
Israel este reprezentată prin vie, viticultorii sau
îngrijitorii viei au fost conducătorii religioşi, despre
care Isus a spus: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul
lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi
faceţi-le” (Mat. 23:2, 3). Aceşti viticultori au devenit
încrezuţi, au ajuns să aibă un simţ al proprietăţii asupra
viei, au acţionat de parcă ei erau proprietarii reali şi nu
numai servitorii Proprietarului. Chiar şi în vorbirea lor
s-au obişnuit să se refere la masele lui Israel ca fiind
laici, iar la ei ca fiind clerul. Ei s-au referit la popor
ca „poporul nostru”, „poporul meu” etc. Cu alte cuvinte,
n-au glorificat pe Dumnezeu cum se cuvine şi prin urmare
prin faptul că şi-au luat singuri onoarea s-au simţit mai
mult decât servitori ai lui Dumnezeu, onoraţi că li s-a
permis să fie viticultori în via Sa.
Pe măsură ce secolele treceau, era numai
potrivit ca funcţionarea Legământului Legii să producă roade
bune printre oameni — ca prin incapacitatea lor de a ţine
Legea să devină mai puternici în caracter; ca aceste
experienţe unite să-i facă mai reverenţioşi, mai loiali lui
Dumnezeu, mai doritori ca împărăţia tipică să dea locul
celei antitipice, când Proprietarul va fi prezent, direct
sau prin ceva reprezentant stabilit în mod special. În
cursul timpului, Proprietarul, Iehova, Şi-a trimis
servitorii, profeţii, la Israel, uneori cu un mesaj, alteori
cu altul. Aceşti servitori şi mesajele lor au devenit probe
în ceea ce priveşte iubirea, devotarea şi loialitatea
viticultorilor, şi probe legate de dezvoltarea caracterului
poporului Israel.
((882))
Dar vai! Chiar acei care ar fi trebuit să
fie bucuroşi să primească pe reprezentanţii Proprietarului
şi să fie bucuroşi să-şi dovedească roadele sfinţeniei
printre oameni, şi-au arătat neloialitatea lor maltratând pe
servitori. Ei s-au gândit că a recunoaşte pe acei servitori
şi mustrările pe care le-au făcut ar însemna o recunoaştere
a faptului că ei erau numai viticultori, şi în nici un sens
al cuvântului proprietari ai viei sau o clasă în mod special
preferată care să nu fie făcută răspunzătoare sub Legea
generală care îi guvernează pe toţi. De aceea, în mândria
lor şi în dorinţa de a se afişa în faţa poporului au
îndemnat la maltratarea reprezentanţilor speciali ai
Proprietarului, profeţii. După cum arată pilda, unii dintre
aceştia au fost bătuţi, alţii ucişi, alţii omorâţi cu
pietre.
„A făcut struguri sălbatici”
În final Proprietarul viei a trimis pe
Fiul Său, spunând: Cu siguranţă că Îl vor respecta. De fapt,
Biblia ne informează că Dumnezeu ştia că aceşti conducători
ai Israelului nu-L vor respecta pe Fiul Său, ci Îl vor
răstigni; şi că L-a trimis pe Fiul Său cu această preştiinţă
a intenţiei lor.
Dar pilda declară chestiunea dintr-un
punct de vedere diferit — ca şi cum Proprietarul ar fi spus:
„Vor avea respect pentru Fiul Meu”. Desigur, conducătorii
evreilor trebuiau să-L respecte pe Cel Perfect — „sfânt,
nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Desigur că ei
trebuiau să-L recunoască pe Acesta, despre care poporul a
declarat: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”.
Desigur că ei trebuiau să asculte Mesajul Lui, trebuiau să
se căiască de păcatele lor, trebuiau să se întoarcă prin El
la armonie cu Tatăl, şi astfel să obţină iertarea şi
binecuvântarea. Orice motive ar fi putut avea în privinţa
gândului că Isaia, Ieremia, Habacuc, Maleahi şi ceilalţi
profeţi au fost înşelători, nici unul dintre aceste
argumente nu erau valabile împotriva Fiului Proprietarului,
a cărui recomandare era arătată în sfinţenia Lui, în
miracolele şi în faptele Lui mari, şi în cuvintele încă mai
mari ale vieţii.
Totuşi, spiritul egoismului şi al
mulţumirii de sine este puternic, şi adesea conduce pe cei
care îl posedă la acte monstruoase care mai târziu îi
îngrozesc chiar şi pe ei înşişi. Învăţaţii evrei, clerul din
acel timp, au înţeles că Isus, Fiul lui Dumnezeu,
reprezentantul Proprietarului viei, prin cuvintele şi
faptele Lui exercita o influenţă puternică asupra poporului.
Pretenţia Sa că este Fiul Proprietarului a fost sprijinită
de numeroase semne pe care poporul era dispus să le
recunoască. Citim că S-a dus pe un munte singur, unde
poporul a vrut să-L ia cu forţa ca să-L facă împărat. Clasa
clericală s-a gândit că în măsura în care cauza Lui va
câştiga, puterea lor asupra poporului, influenţa lor,
titlurile lor, onoarea din partea oamenilor, îşi vor pierde
din importanţă.
„Iată, sânge vărsat — iată, strigăte de
apăsare”
Conducătorii viei, arătaţi prin
descrierea lui Isus ca fiind fariseii şi saducheii,
deveniseră foarte necredincioşi în privinţa declaraţiei
profeţilor că Împăratul va trimite în cele din urmă pe Mesia
cu mari binecuvântări şi cu putere pentru glorificarea viei
şi pentru lărgirea influenţei ei în toată lumea. Saducheii,
inclusiv mulţi dintre cărturari, ca clasă erau agnostici —
neîncrezători în inspiraţia promisiunilor şi a profeţiilor.
Acelaşi spirit i-a afectat şi pe farisei în măsură
considerabilă. Toţi erau egoişti. Isus i-a numit „iubitori
de bani” şi a declarat că ei căutau în principal onoarea
oamenilor mai degrabă decât acea onoare care vine numai de
la Dumnezeu.
În exasperarea lor împotriva lui Isus, în
înţelegerea că victoria Lui însemna înfrângerea lor şi
înfrângerea tuturor instituţiilor care reprezentau
înţelepciunea şi învăţăturile lor, au hotărât că El trebuia
să moară. Prin aceasta ei voiau să spună că moartea Sa era
necesară pentru succesul teoriilor şi planurilor lor, pentru
că teoriile Lui şi învăţăturile Lui erau atât de diferite de
ale lor. Nu puteau suporta gândul că marile instituţii pe
care le construiseră cu atâta trudă din tradiţii omeneşti,
care făceau zadarnic Cuvântul lui Dumnezeu, trebuiau să
dispară toate. Lor li se părea că a-I preda lui Isus
planurile lor şi El să ducă la îndeplinire planurile pe care
le predica ar însemna distrugerea viei, a naţiunii. Ei nu
şi-au dat seama că drumul pe care apucaseră era tocmai cel
care conducea la distrugerea acelei împărăţii tipice a lui
Dumnezeu, a acelei vii tipice.
Isus a dus pilda până la timpul Său şi a
prezis moartea Sa violentă prin mâna acelor viticultori răi
care au tratat moştenirea Domnului ca şi cum ar fi fost a
lor. În concluzie deci, Isus i-a întrebat pe cei care Îl
ascultau ce ar aştepta să facă Proprietarul acelei vii cu
viticultorii răi când va veni să ia în stăpânire ceea ce are
şi să îndrepte relele. Răspunsul a fost că va distruge pe
acei viticultori răi şi va da via altor viticultori care Îi
vor aduce roade potrivite la timp potrivit.
Isus n-a dat răspunsul, dar tăcerea Lui a
confirmat răspunsul poporului. Şi astfel pilda a fost
împlinită. Judecăţile lui Dumnezeu au venit peste poporul
evreu cu rezultatul că acesta a fost complet răsturnat în
anul 70 d. Cr. Vorbind despre aceasta sf. Pavel spune: „Dar
la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu” (1 Tesal. 2:16), ca
toate lucrurile scrise despre ei în Lege şi Profeţi să se
împlinească. Statul lor naţional a fost complet răsturnat şi
de atunci n-a mai fost restaurat — nici nu va fi până la
timpul prezis de profeţi, când Mesia în slavă va stabili
Domnia Sa de Dreptate şi când în Împărăţia Sa, acei
servitori credincioşi, profeţii, care au fost ucişi, omorâţi
cu pietre etc., vor fi făcuţi asociaţi şi le va fi dată
autoritate şi putere ca reprezentanţi ai lui Mesia pe
pământ. Ps. 45:16.
Noii viticultori
Domnul a spus că cei numiţi la început au
fost viticultori răi. El a stabilit alţii noi; şi anume cei
12 apostoli, sf. Pavel luând locul lui Iuda. Mai mult, El a
început o vie nouă, punând în ea o Viţă adevărată, inspirată
de credinţă şi loialitate faţă de Dumnezeu. Acei servitori
credincioşi, deşi au adormit cu mult timp în urmă, continuă
prin cuvintele lor, prin învăţăturile lor să influenţeze, să
păzească, să întreţină adevărata Viţă a Domnului — Biserica,
Trupul lui Cristos. Despre ((883)) această viţă
Domnul nostru declară: „Eu sunt Viţa adevărată; voi
mlădiţele”. Secol după secol aceste mlădiţe adevărate ale
Viţei adevărate au fost semănate prin botezul în moarte cu
Învăţătorul lor şi au produs roadele paşnice ale dreptăţii.
Noi credem că în scurtă vreme toate aceste roade vor fi
adunate şi prin „schimbarea” învierii vor fi transplantate
în starea cerească.
Între timp însă acelaşi spirit care a
fost manifestat de viticultorii Veacului Iudeu s-a arătat
din nou. Au fost iniţiate şi alte vii. În număr, bogăţie şi
influenţă, acestea întrec în grad şi în strălucire via
Domnului, singura care aduce roada preţioasă pe care El o
doreşte. În Biblie se vorbeşte despre cele două vii. Despre
una se spune că este „via plantată de dreapta Tatălui”.
Cealaltă este numită „via pământului”. Rodul uneia este
dovedit prin asemănarea caracterului lui Cristos,
credincioşie până la moarte. Rodul celeilalte este
demonstrat prin lăudăroşenie, mândrie, spectacol — o formă
de evlavie fără puterea ei.
Va fi o adunare a rodului viei pământului
la a Doua Venire a Învăţătorului. Citim că de aceasta
Dumnezeu se va ocupa în teascul mâniei Sale în marele Timp
de Strâmtorare cu care va trece acest veac, dând locul
Împărăţiei de o mie de ani a lui Mesia pentru ridicarea
lumii.
Piatra unghiulară principală
Scripturile ne dau gândul că Biserica lui
Cristos este reprezentată printr-o piramidă, care are cinci
pietre unghiulare, cea principală fiind piatra din vârf — o
piramidă perfectă în ea însăşi, ale cărei linii controlează
întreaga structură. Isus, respins de evrei, răstignit, este
Piatra Unghiulară Principală a acestui mare Templu al lui
Dumnezeu care este Biserica. Deja El este glorificat. În
timpul acestui veac urmaşii Lui, formaţi în armonie cu
asemănarea caracterului Său, sunt pregătiţi să fie uniţi cu
El în glorie.
Astfel, după cum a declarat Domnul
nostru, Împărăţia lui Dumnezeu a fost luată de la Israel —
sămânţa naturală a lui Avraam, ca să fie dată Israelului
spiritual. Astfel Dumnezeu dezvoltă şi crează noua naţiune,
o naţiune sfântă, un popor deosebit, separat şi deosebit de
toţi ceilalţi, adunat dintre evrei şi neamuri, robi şi
liberi, din fiecare naţiune şi denominaţie.
Isus Cristos, Piatra din vârf, este
într-adevăr „o piatră de poticnire” pentru mulţi.
Poticninduse de El, ei se vatămă; dar dacă El ar cădea peste
ei, în sensul de a-i condamna, aceasta ar însemna
distrugerea lor totală; îndepărtarea lor în Moartea a Doua.
Marii preoţi şi fariseii au auzit pildele
Învăţătorului şi au înţeles că vorbea despre ei ca fiind
viticultorii răi. Ei au căutat să-L prindă şi să-L distrugă
imediat; dar s-au temut de mulţime, care, deşi nu-L
recunoştea ca Fiul lui Dumnezeu, Îl considera un mare Profet
sau Învăţător.
