Vol. 15 Noiembrie-Decembrie 2007 Nr. 1
„PUTEŢI VOI?”
„Puteţi voi să beţi paharul pe care am
să-l beau Eu?”
Matei 20:22.
R5421 W. T. 15 martie 1914 (pag. 84-86)
Ne amintim de împrejurările în care au
fost rostite aceste cuvinte de către Mântuitorul nostru: era
doar cu câteva zile înainte de răstignirea Sa. Isus le
promisese ucenicilor că ei vor sta cu El pe Tronul Său în
Împărăţie. Atât de încrezători erau că va fi aşa cum zisese
Domnul, încât discutau poziţia pe care ar puteao ocupa. Mama
celor doi ucenici, Iacov şi Ioan, a venit la El şi a
întrebat dacă cei doi fii ai ei puteau sta, unul la dreapta
iar altul la stânga Lui în Împărăţie. Iar Isus, întorcându-Se
spre cei doi ucenici, a răspuns întrebându-i: „Puteţi voi să
beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu
botezul cu care sunt (după unele manuscrise, conform trad.
Literală Nouă, subsol — n. t.) botezat Eu?”
Ştim că botezul lui Isus în apă a avut
loc la începutul slujirii Sale. În armonie cu Planul divin,
El trebuia să moară ca Mântuitorul oamenilor. Şi El Şi-a
simbolizat moartea imediat ce a ajuns la vârsta de treizeci
de ani — imediat ce era posibil sub Lege. În cei trei ani şi
jumătate ai slujirii Sale, El împlinea acest botez, El Îşi
dădea sufletul în moarte, pe care a sfârşit-o la Calvar.
Isus a spus: „Botezul cu care sunt îîn cursş botezat” —
acum — nu un botez viitor sau trecut.
El a vorbit diferit despre Pahar —
„Paharul pe care am să-l beau Eu”. El sugera astfel
că Paharul era în viitor — nu în prezent nici în
trecut. El le spusese ucenicilor că va merge la Ierusalim şi
că acolo va fi răstignit, iar a treia zi va învia. Şi cu
altă ocazie a zis: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi
dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă”.
Ucenicii n-au înţeles ce le-a spus Învăţătorul despre
răstignirea Sa. Dar Isus a înţeles situaţia şi a ştiut că
acest Pahar era pe punctul de a fi turnat pentru El. Şi
astfel a vorbit despre el din nou: „Nu voi bea paharul pe
care Mi l-a dat Tatăl săl beau?”
Încercarea specială a Domnului nostru
Ne-am putea gândi la cuvântul Pahar
că ar reprezenta diferitele experienţe ale vieţii — că
fiecare are Paharul său de bucurie şi tristeţe, amestecate.
Dar Isus a folosit cuvântul în alt sens. Când a fost în
Grădina Ghetsimani S-a rugat: „Tatăl Meu, dacă este cu
putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum
voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Şi în aceeaşi noapte iarăşi
S-a rugat: „Tatăl Meu, dacă nu se poate să treacă paharul
acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” În privinţa
botezului Său în moarte n-a fost nici o ezitare din partea
Domnului. Dimpotrivă, chiar de la început, El a participat
la el voluntar. Moartea ruşinoasă a fost lucrul
pentru care S-a rugat să treacă dacă se putea. Dar a aflat
că aceasta era voia Tatălui pentru El şi a fost mulţumit să
fie aşa.
Nu exista nimic în Lege să indice că
Domnul nostru trebuia executat ca blasfemator al Legii
divine. Totuşi blasfemia a fost acuzaţia adusă împotriva
Lui. Sinedriul a hotărât că era blasfemator din pricină că
spusese „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi
ridica”, şi de asemenea că pretindea că este Fiul lui
Dumnezeu. Se pare deci, că ceea ce apăsa în mod special
asupra minţii Sale şi de care I-ar fi plăcut să fie eliberat
era înjosirea şi ruşinea legate de răstignirea Lui ca un
criminal, ca un hulitor al Tatălui pe care-L iubea atât de
mult.
Isus ştia că venise în lume să moară şi
că trebuia să sufere. Dar această parte a experienţei
Sale n-o putuse înţelege deplin. Evident, El ştia că „După
cum Moise a înălţat şarpele în pustie, ((1030)) tot
aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului”; căci relativ
devreme în misiunea Sa El declarase aceasta în convorbirea
Sa cu Nicodim. Dar pe măsură ce Se apropia tot mai mult de
timpul umilirii Sale, al înjosirii Sale, şi Îşi dădea seama
de tot ce însemna aceasta, El simţea o mare reţinere, şi
Şi-a vărsat inima în strigătul „Dacă este cu putinţă,
să treacă de la Mine paharul acesta!” Dar imediat — dovedind
că afirmaţia Sa la consacrare „Iată-Mă, ... vin să fac voia
Ta, Dumnezeule!” nu erau vorbe goale — El a adăugat:
„Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.
Mat. 26:39.
Suntem noi dispuşi să avem parte de
înjosirea Lui?
Şi astfel Domnul nostru le-a spus
ucenicilor Săi: Puteţi voi să vă daţi viaţa complet, chiar
dacă aceasta ar însemna să vi se ia viaţa prin nedreptate?
Puteţi voi să beţi Paharul pe care am să-L beau Eu?
În legătură cu aceasta va fi ruşine şi înjosire. Sunteţi
dispuşi să participaţi cu Mine la acest Pahar al Meu? Ei au
răspuns: „Putem”. Erau dispuşi.
Acesta, vedem, este acelaşi Pahar
reprezentat în Serviciul Comuniunii. Pâinea reprezintă
trupul, iar vinul reprezintă sângele Domnului nostru.
Paharul în special a reprezentat ruşinea şi înjosirea legate
de moartea Sa; şi cei doi ucenici au spus că ei voiau să se
împărtăşească din Paharul Său — n-au avut nici o ezitare.
Vor fi credincioşi cu orice preţ. Vor fi de acord cu orice
condiţii pe care le va pune El. Ei nu ştiau, desigur,
însemnătatea deplină a cuvântului botez sau a
cuvântului pahar. Acestea erau lucruri pe care toţi
ucenicii le aşteptau. Când avea să vină Cincizecimea, aceste
lucruri pe care li le spusese Isus aveau să le revină în
minte, după cum le prezisese El (Ioan 16:4; 13:19). Dar ei
voiau şi doreau. Şi aceasta este tot ce putem noi face. Isus
a garantat că voind, ei vor avea aceste experienţe; că dacă
vor continua să voiască, dacă vor continua să sufere cu El
aici, vor domni cu El pe Tronul Său. Dar în privinţa locului
anumit pe Tronul Său pentru fiecare, aceasta nu depindea de
El, ci de Tatăl.
Curajul, tăria iubitului nostru
Răscumpărător în mersul pe calea îngustă ne umple de
admiraţie. Ce tare şi curajos a fost caracterul Său! El nu
S-a gândit deloc să Se uite în urmă; toată fiinţa Sa a fost
concentrată asupra împlinirii voinţei Tatălui Său din cer —
asupra jertfirii de Sine în interesul lumii. Ce Exemplu
nobil a fost pus în faţa apostolilor! — măreţie în umilinţă,
biruinţă în dăruirea de Sine completă!
Băutul Paharului de către Biserică
Băutul Paharului de către Biserică
reprezintă participarea noastră la suferinţele lui Cristos
în prezent. Nimeni nu va fi membru al Corpului marelui
Mijlocitor al Noului Legământ decât dacă intră acum sub
condiţiile potrivite. Băutul sângelui deci, este părtăşia la
Pahar. Căci, dacă nu bem din Paharul Său, nici nu vom avea
parte cu El în gloria Sa. El a spus: „Beţi toţi din
el”. Toţi trebuie să bea şi tot paharul
trebuie golit în timpul acestui Veac.
Este un privilegiu foarte mare faptul că
ni se permite să avem parte de suferinţele lui Cristos.
„Dacă răbdăm îcu Elş, vom şi împărăţi împreună cu El.” Vom
participa la inaugurarea Noii Dispensaţii şi la împărţirea
binecuvântărilor ei. Antitipul lui Moise, care va face
stropirea, este Cristos, Capul, şi Biserica, Trupul Său
glorificat, despre care citim în Fapt. 3:22: „În adevăr,
Moise a zis: «Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre
fraţii voştri, un Proroc ca mine»” — adică, Moise a fost
tipul Lui, la o scară mai mică. Acum este în curs de
ridicare Corpul. Isus a fost primul ridicat, apoi toţi
apostolii, iar apoi restul membrilor Corpului.
După cum Moise a stropit tot
poporul, tot aşa, acest Moise antitipic, când va fi complet,
va „stropi” lumea; şi aceasta va însemna aducerea ei în
armonie cu Legea divină. Se va cere mia de ani pentru a
„stropi” omenirea. Există deci o mare deosebire între băutul
Paharului şi stropirea sângelui. Stropirea cu sânge
reprezintă îndreptăţirea, în timp ce băutul Paharului de
către Biserică reprezintă nu numai îndreptăţirea, ci şi
sfinţirea.
Domnul nostru a recunoscut scopurile
divine
Domnul nostru, în cuvintele Sale
memorabile către sf. Petru — „Nu voi bea paharul pe care Mi
l-a dat Tatăl să-l beau?” S-a referit evident la
experienţele legate de moartea Sa, care erau extrem de
severe. El a fost dezonorat de oameni şi socotit ca vrăjmaş
al lui Dumnezeu — hulitor. Ştia că suferinţele Sale fizice
vor fi intense, dar pentru mintea Sa perfectă, ruşinea şi
dispreţul, oprobriul, au crescut mult adâncimea suferinţei
Sale. Totuşi acesta era Paharul pe care I-l dăduse Tatăl;
acesta era scopul divin în privinţa Lui.
Domnul nostru a avut toate experienţele
necesare pentru dovedirea şi încercarea loialităţii Sale;
căci a fost necesar ca El să-Şi manifeste loialitatea atât
înaintea îngerilor cât şi a oamenilor. Toată chestiunea
fusese aranjată divin înainte de crearea omului. El a fost
„Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8).
Tot ce era în legătură cu acel Miel înjunghiat era cunoscut
de către Tatăl. Isus trebuia să bea Paharul care aparţinea
păcătosului, pentru a putea răscumpăra pe om şi a putea fi
astfel un Mare Preot credincios şi milos. Acesta a fost
Paharul suferinţei şi morţii. A fost necesar ca Isus să
sufere moartea de cruce, pentru a putea răscumpăra pe evreu.
Iubire şi loialitate manifestate prin
supunere
Toate suferinţele Sale au fost prezise în
Scripturi. Răstignirea a fost ilustrată prin înălţarea
şarpelui de aramă în pustie. Toate experienţele Sale au fost
cunoscute mai dinainte, aranjate mai dinainte şi au fost
necesare. Când a venit pe pământ să facă voia Tatălui, El
n-a ((1031)) ştiut tot ce urma să vină. Dar a învăţat
ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit, lucrurile
care erau „scrise în carte”. El S-a supus la toată voinţa
Tatălui şi astfel Şi-a dovedit loialitatea. După cum El
Însuşi a declarat: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia
Mea, ci voia Celui care Ma trimis”. Cum ceasul consumării
jertfei Sale se apropia, în retragerea umbroasă a
Ghetsimanilor, Învăţătorul S-a rugat: „Tatăl Meu, dacă este
cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” Nu trebuie
să presupunem că S-a rugat ca Paharul morţii să treacă de la
El; ci S-a întrebat dacă experienţele înjositoare ale
răstignirii puteau să treacă de la El sau nu. Aflăm că n-a
murmurat, nici nu S-a împotrivit, ci a spus: „Totuşi, nu cum
voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.
Supraveghere specială a Paharului nostru
Vedem că preaiubitul nostru Domn a băut
din Paharul amar până la fund, şi a făcut-o cu mulţumire. Şi
trebuie să ne amintim că El ne-a dat paharul nouă,
pentru ca noi toţi să bem din el — nu înseamnă că
toţi vom avea exact aceleaşi experienţe pe care le-a avut
El, ci că toţi trebuie să bem din Paharul suferinţelor şi
morţii aşa cum voieşte Tatăl. Isus a fost Cel perfect şi
Tatăl a lucrat cu El într-un mod foarte deosebit.
În cazurile noastre, experienţele ar fi
diferite; din cauza imperfecţiunii noastre, n-am putea fi
trataţi din punctul de vedere al perfecţiunii. De aceea, nu
trebuie să ne gândim la Paharul nostru ca la un program
fixat, definit, cum a fost al Învăţătorului, ci mai degrabă
că Tatăl ne-a permis să avem o parte în Paharul morţii cu
Fiul Său. Paharul nostru este supravegheat de Mântuitorul
nostru, cu toate că este Paharul turnat de către Tatăl,
fiindcă este programul Tatălui.
În cazul Învăţătorului, Paharul a fost
necesar pentru păcatele întregii lumi. În cazul nostru,
acest lucru nu este necesar, dar Tatăl a binevoit să ne
acorde o parte în suferinţele şi gloria Domnului nostru.
Isus compensează pentru deficienţele noastre şi ne dezvoltă
caracterul, formându-ne în chipul Său glorios. Fără această
supraveghere a Paharului nostru de către Domnul nostru, am
putea fi foarte slab dezvoltaţi în multe aspecte; de aceea
Paharul nostru trebuie să fie în mod special supravegheat.
Şi astfel, El ne asigură că, în timp ce ne vin experienţe
necesare, în acelaşi timp harul Său ne va fi de ajuns şi
puterea Lui se va desăvârşi în slăbiciunea noastră, şi toate
lucrurile vor fi făcute să lucreze împreună spre binele
nostru.
Să nu uităm niciodată că dacă nu ne
împărtăşim din Paharul Său, dacă nu suntem scufundaţi în
moarte cu El, nu putem avea nici o parte în Împărăţia Sa de
slavă, nu putem sta niciodată cu El pe Tronul Său. Să
socotim deci toate lucrurile acestui pământ ca pierdere şi
gunoaie, pentru a putea obţine Mărgăritarul de Mare Preţ.
Când ne vin experienţe de suferinţă, să nu fim
înspăimântaţi, nici să nu „ne mirăm de prigonirea ca de foc
din mijlocul nostru, care vine peste noi ca să ne încerce,
ca şi cum ni s-ar întâmpla ceva neobişnuit”, căci chiar „la
aceasta am fost chemaţi”, să suferim cu iubitul nostru
Învăţător acum, şi în curând să fim glorificaţi împreună cu
El în Împărăţia veşnică!
„Puteţi voi oare merge
Pe calea-ngustă, strâmtă,
Fără vreun prieten sau braţ
Alături de voi să vă susţină?
Puteţi voi oare continua curajos
Prin noaptea-ntunecată?
Puteţi voi oare aştepta răbdător
Ca Domnul lumina să trimită?
O, dacă astfel Paharul pe care El îl va umple
Să-l beţi veţi putea,
Şi dacă niciodată steagul Adevărului
Jos nu-l veţi lăsa,
Sunteţi preaiubiţii Săi
Şi-I veţi purta cununa,
Pe Tronul Său veţi sta
Şi-I veţi împărtăşi Slava.”
