CEL MAI MARE LUCRU DIN LUME
1 Corinteni 13
Asemănarea cu Dumnezeu în inimă, în limbă, în mâini, în
gânduri — Iubirea, esenţa caracterului creştin — Diferite feluri de iubire —
Ansamblul părţilor componente ale iubirii revelează caracteristicile esenţiale
pentru a fi membru în corpul lui Cristos glorificat — Sugestii pentru examinare
de sine — Iubirea, calitatea care va persista toată eternitatea — Darurile
vindecării etc., încetează.
„Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi
dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1 Cor. 13:13.
W.T. 15 Iulie 1916 (pag. 215-217)
Iubirea este calitatea care se pare că nu stă în puterea
omului a o descrie. Tot ce putem face mai bine este să-i descriem conduita. Cei
care posedă această calitate pot s-o aprecieze, dar nu pot s-o explice; fiindcă
este de la Dumnezeu — asemănare cu Dumnezeu în inimă, în limbă, în mâini, în
gânduri, pătrunzând toate atributele umane şi căutând să le controleze.
Totuşi, există diferite feluri de iubire; şi apostolul nu
vorbeşte despre afecţiunea generală, ci despre acel fel deosebit de iubire care
aparţine lui Dumnezeu şi Creaţiei Noi concepute de El. Există o iubire animală,
aşa cum exercită creaţia animală faţă de puii lor — o iubire care, adesea, în
devotarea ei, duce la însuşi sacrificiul vieţii. Acest fel de iubire este
inerentă omului natural, chiar şi în condiţia lui căzută. Toată această iubire
este mai mult sau mai puţin o iubire egoistă; fiindcă uneori este gata chiar să
fure pe alţii pentru a revărsa cu dărnicie bunătăţi asupra celor pe care-i
favorizează. Nu aceasta este iubirea pe care o descrie apostolul, şi el nu se
adresează omului natural. El se adresează Creaţiei Noi, şi ne informează că omul
natural nu va putea aprecia ceea ce ((137)) prezintă el. Pentru a
înţelege clar această iubire şi a o accepta din inimă ca regulă de viaţă este
necesar să fim concepuţi de sus, de către Cel Prea Înalt. 1 Cor. 2:9-14.
„CALEA NESPUS MAI BUNĂ”
Biserica din Corint fusese fondată de aproape cinci ani şi se
bucurase de o gamă largă de providenţe divine. Adresându-le acestă epistolă, Sf.
Pavel lua bine în considerare nevoile lor şi servirea lor cu mesajul harului
divin. Se poate ca el să nu-şi fi dat seama ce lucrare mare făcea şi cât de
largă va fi sfera instrucţiunilor sale. Poate că a fost mai bine pentru el că
n-a ştiut cât de important era serviciul său pentru întreaga Biserică a vârstei
Evanghelice. Astfel de cunoştinţă l-ar fi putut face mândru — tocmai starea de
lucruri pe care Domnul o împiedica prin faptul că a permis să aibă „un ţepuş în
carne”. 2 Cor.12:7-10.
În această Epistolă Sf. Pavel conduce treptat mintea
cititorilor săi spre o apreciere mai înaltă a binecuvântărilor de care se
bucură. În capitolul care precede studiul de astăzi, el atrage atenţia asupra
diferitelor „daruri ale spiritului” care fuseseră acordate Bisericii timpurii
pentru stabilirea şi dezvoltarea ei. El încheie capitolul cu îndemnul ca în timp
ce apreciază aceste daruri, fiecare membru al Bisericii să dorească cu
seriozitate pe cele superioare. Apoi el adaugă: „Şi vă voi arăta o cale nespus
mai bună” — ceva încă şi mai bun decât oricare din aceste daruri ale Spiritului
Sfânt. Studiul nostru se ocupă de această ambiţie nespus mai bună care trebuie
să anime pe fiecare copil al lui Dumnezeu; anume, obţinerea şi dezvoltarea
spiritului iubirii, Spiritul Domnului.
Darurile Spiritului, pe care apostolul le discută în
capitolul care precede lecţia noastră, în Biserica timpurie au fost în locul
altor binecuvântări de care noi ne bucurăm acum. Ei nu aveau Biblii cum avem
noi, nu aveau concordanţe, nu aveau ajutoare de studiu biblic. De aceea ei aveau
nevoie de miraculosul „dar al limbilor” să-i strângă împreună o dată pe
săptămână pentru a analiza Mesajul Domnului. Ei aveau nevoie ca Mesajul să vină
în această manieră miraculoasă pentru ca să-l poată cu atât mai bine aprecia şi
să-şi dea seama că venea de la Domnul, nu de la ei înşişi. Aceasta a făcut
posibil un alt dar, „interpretarea limbilor”. Astfel, prin diferitele daruri ale
Spiritului sfânt ei erau atraşi împreună şi se edificau — se zideau — până în
timpurile când treptat s-au acumulat cărţile Noului Testament. După moartea
apostolilor şi încetarea consecutivă a darurilor, aceste providenţe divine ale
Cuvântului scris au fost suficiente, după cum apostolul prezintă aici.
După ce Sf. Pavel a atras atenţia asupra acestor diferite
fapte şi asupra unităţii Bisericii, el le-a indicat corintenilor că puneau prea
mare preţ pe „darul limbilor”. Deşi, explică el, un dar îşi avea propriul loc,
de binecuvântare în Biserică, totuşi o şi mai mare binecuvântare se află în
capacitatea de a prezenta Adevărul într-o limbă bine înţeleasă. El a spus că era
în stare să vorbească mai multe limbi decât oricare dintre ei, şi a subliniat că
totuşi prefera să vorbească în limba înţeleasă de ascultătorii săi. În cele din
urmă, în argumentarea sa el a ajuns la lecţia prezentă, pe care a dat-o ca
încheiere la sugestiile precedente.
SUPERIORITATEA LIMBII IUBIRII
Apostolul prezintă cu îndrăzneală un mare adevăr care a ajuns
să fie tot mai mult recunoscut printre creştinii de pretutindeni, în proporţia
dezvoltării lor în asemănarea de caracter cu Răscumpărătorul lor, în proporţia
dezvoltării lor ca şi copii ai lui Dumnezeu. Sf. Pavel declară că nu cunoştinţa,
nu înţelepciunea, nu talentele, nu darurile, de nici un fel, sunt lucrurile care
trebuie căutate mai presus de orice, ci iubirea trebuie să fie cel mai mult
apreciată.
Dumnezeu este iubire; şi de aceea, oricine vrea să-I fie
plăcut Lui trebuie să dezvolte această dispoziţie; căci în conformitate cu Legea
Divină nimeni nu va avea vreodată deplina aprobare divină sau viaţă veşnică pe
oricare plan de fiinţă, fără deplina stabilire în inimă, în caracter, a acestei
calităţi divine — a Iubirii. De aceea „Iubirea este împlinirea Legii” (Rom.
13:10). Adevărul acestei declaraţii este evident pentru toţi.
Sf. Pavel declară convingător că dacă ar şti toate limbile
Pământului şi Cerului, şi le-ar vorbi la perfecţie şi cu ritm încântător, nici
chiar aceasta n-ar constitui o dovadă a acceptării sale în viaţa veşnică. Dacă
ar face acest lucru într-o manieră formală, chiar dacă ar vorbi despre
caracterul divin şi în interesele semenilor săi, ar putea totuşi să nu pună
deloc inimă în această chestiune, ci să fie numai ca arama sunătoare sau ca un
chimval zăngănitor. Prin urmare, argumentul este că limbile nu trebuie apreciate
ca o dovadă a caracterului creştin.
Apostolul îşi începe declaraţia cu „chiar dacă”, expresie ce
ar putea fi pusă în discuţie într-o anumită măsură prin susţinerea că nimeni
n-ar putea prezenta cu putere Evanghelia lui Cristos, dacă n-ar avea spiritul
iubirii. Deşi cu toţii am auzit vorbitori publici care au putut susţine foarte
frumoase lucrări pe teme biblice, am perceput că învăţăturile lor erau goale
dacă nu vorbeau din inimă, dacă nu erau motivate de iubirea de Adevăr — nu de
iubirea de aplauze, nu de iubirea de bani.
Apoi el vorbeşte cu privire la profeţie — oratorie — şi la
înţelegerea tainelor şi ştiinţei, şi cu privire la posesiunea credinţei care
este în stare să mute munţii. El întreabă: Aceste abilităţi n-ar însemna oare o
glorioasă dezvoltare a caracterului, o deplină acceptare din partea lui Dumnezeu
şi o asigurare a vieţii veşnice? Apoi el răspunde: Nu; preţioase cum sunt aceste
abilităţi, în estimarea divină ele n-ar avea nici o valoare, nu ne-ar folosi la
nimic, dacă nu sunt bazate pe iubire. Cum înalţă apostolul această calitate
Iubirea în faţa minţii noastre! El continuă şi spune că deşi ne-am da toate
bunurile să hrănim pe cei săraci, deşi am fi arşi pe rug ca martiri, totuşi nu
ne-ar folosi la nimic dacă motivul, sentimentul care stă în spatele dărniciei şi
în spatele îndurării martiriului ((138)) n-ar fi iubirea. Fără iubirea
cuvenită, ca resort principal al conduitei noastre, n-ar fi nici o răsplată.
ELEMENTELE COMPONENTE ALE IUBIRII
Pentru aceia din poporul Domnului care niciodată n-au studiat
elementele iubirii, părţile ei componente, sugestiile apostolului din studiul de
astăzi li se vor părea ca o revelaţie. El enumeră nouă părţi componente:
1) Răbdarea — „Iubirea este îndelung răbdătoare”; < BR>2)
Bunătatea — „este plină de bunătate”; < BR>3) Generozitatea — „Iubirea nu este
invidioasă”; < BR>4) Umilinţa — „Iubirea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”; <
BR>5) Politeţea — „Nu se poartă necuviincios”; < BR>6) Altruismul — „Nu caută
folosul său”; < BR>7) Blândeţea — „Nu se aprinde de mânie”; < BR>8) Lipsa de
prefăcătorie — „Nu se gândeşte la rău”; < BR>9) Onestitatea — „Nu se bucură de
nelegiuire, ci se bucură de Adevăr”.
Ce lume minunată ar fi aceasta, dacă în ciuda tuturor
durerilor şi suferinţelor noastre fizice, fiecare membru al rasei ar fi perfect
în aceste calităţi enumerate! Totuşi, ar fi o cheltuire inutilă a timpului să
plângem după ceva ce nu avem, sau să ne mustrăm zadarnic vecinii şi prietenii
pentru că ei, ca şi noi, nu sunt perfecţi în iubire. De fapt, cu cât ajungem să
înţelegem mai bine învăţăturile Bibliei, cu atât vom avea mai multă compătimire
pentru biata „creaţie care suspină”. Într-un sens, toate simpatiile noastre sunt
pentru acest glorios standard pe care apostolul îl pune în faţa noastră. Nu
putem simpatiza cu incorectitudinea, cu eroarea, cu răul. Este nepotrivit pentru
noi. Dar, înţelegând situaţia, putem avea compătimire pentru semenii noştri şi
pentru noi înşine pentru că suntem într-o stare căzută în care nimeni nu poate
face lucrurile pe care ar dori să le facă.
Cheia scripturală a acestei situaţii este faptul că noi, ca
rasă, am fost născuţi şi formaţi în nelegiuire, în păcat ne-a conceput mama
noastră (Ps. 51:5; Gen. 3:20). Calamitatea păcatului, imperfecţiunii şi morţii a
dăunat întregii lumi, din punct de vedere mintal, moral şi fizic — ne-a făcut
aşa cum descrie apostolul, o „creaţie care suspină” (Rom. 8:22). Această
cunoştinţă a faptelor respective, pe care atât de puţini o au, atât de puţini o
înţeleg, trebuie să tindă să-i facă pe aceştia puţini un popor special în
simpatia lor iubitoare şi în amabilitatea faţă de semenii lor în necaz. Vai,
dificultatea este că până şi aceştia puţini, care cunosc aceste fapte din
Cuvântul divin, au egoismul atât de înrădăcinat în ei, şi sunt atât de apăsaţi
de grijile acestei vieţi, încât simpatiile lor nu sunt toate cum ar trebui.
NUMAI NOILOR CREAŢII LI SE ADRESEAZĂ
Pentru acest motiv Scripturile nu se adresează omului
natural; deoarece mintea lui este atât de îmbibată cu egoism, încât ochiul milei
lui şi urechea simpatiei lui sunt aproape închise. În loc să apeleze la omul
natural în general, Scripturile arată că Domnul atrage în special pe unii care
posedă anumite calităţi ale inimii şi minţii, şi în special îi conduce pe
aceştia la o cunoştinţă despre Răscumpărătorul, lăsând deschis pentru ei faptul
dacă acceptă sau dacă resping oferta harului divin şi iertarea.
Unii ca aceştia, care răspund, sunt luminaţi în continuare;
şi dacă răspund şi mai departe, sunt trataţi ca îndreptăţiţi datorită credinţei
în sângele Domnului nostru Isus Cristos. Apoi li se acordă mai departe ocazii
speciale, şi îndemnuri de a face o deplină consacrare faţă de Dumnezeu şi pentru
serviciul Său, chiar până la moarte. Dacă ei răspund încă şi fac această
consacrare, aceştia au ajuns la punctul la care Domnul binevoieşte să-i
socotească morţi pentru cele pământeşti, conform declaraţiei lor, şi să-i
conceapă de Spiritul Sfânt şi de promisiunile glorioase ale cuvântului Său, şi
să-i socotească noi creaţii în Cristos — membri ai corpului Răscumpărătorului,
care este Biserica.
Acum, ca şi copii ai lui Dumnezeu, ei au ajuns la etapa în
care trebuie să meargă la şcoală şi să se dezvolte în cunoştinţă şi caracter,
pentru ca să poată fi făcuţi în realitate potriviţi, pregătiţi, corespunzători
pentru viaţa veşnică şi pentru o parte cu Răscumpărătorul în Împărăţia Sa.
LECŢIILE CARE SE ÎNVAŢĂ ÎN ACEASTĂ ŞCOALĂ
Când intrăm în şcoala lui Cristos ne este pus în faţă scopul
final al cursului de instruire, în cuvintele Marelui Învăţător: „Fiţi asemenea
Tatălui vostru care este în ceruri”. Aceeaşi idee ne este prezentată în
asigurarea Sf. Pavel că Dumnezeu a predeterminat ca numai aceia care devin
asemenea scumpului Său Fiu — în asemănarea de caracter — pot fi comoştenitori cu
El în Împărăţia promisă (Rom. 8:29). Când am intrat în şcoala lui Cristos noi
n-am ştiut că ni se va cere atât de mult. Noi n-am înţeles tot ce am făcut când
am făcut consacrarea noastră chiar până la moarte în serviciul dreptăţii.
Totuşi, nu s-a profitat de noi; fiindcă ceea ce ni s-a prezentat, şi ceea ce am
consacrat, include tot ce ne stă în putere — şi nu mai mult — chiar până la
moarte. Aşadar, nici o lecţie care ne poate fi pusă în faţă nu este în afara
legământului nostru, acordului pe care-l avem de împlinit.
În gama elementelor iubirii, dată în lecţia de astăzi,
apostolul schiţează diferitele părţi ale acestei mari lecţii despre asemănarea
cu Cristos, care este asemănare cu Dumnezeu. El arată în ce constă un astfel de
caracter ((139)) cum a predeterminat Dumnezeu că trebuie să avem pentru a
fi vrednici de darul lui, care este viaţa veşnică prin Domnul nostru Isus
Cristos. Rom. 6:23.
IUBIREA PRIVITĂ PRIN COMPARAŢIE
„Dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate,
rabdă toate.” Elementele ei, răbdarea şi blândeţea, sunt iubire în sensul
dispoziţiei de a îndura sub orice fel de opoziţie, oriunde vede un obiect
potrivit de a-şi exercita simpatia. Dragostea „crede toate” în sensul că nu se
dedă la îndoială, la neîncredere, nu contestă motivele şi sinceritatea
semenilor. Numai după dovezi complete şi convingătoare de contrariu va înceta să
exercite credinţă. Iubirea „nădăjduieşte toate” în sensul că doreşte
binecuvântare pentru toţi cu care este în contact; şi în armonie cu dorinţa ei,
ea se străduieşte continuu să le facă bine. Dragostea „suferă toate” în sensul
că ori de câte ori există o situaţie în care se poate exercita, ea nu poate fi
înăbuşită.
Văzute din alt punct de vedere, aceste calităţi ar putea fi
interpretate astfel: dragostea „suferă toate”, îndurând presiune din toate
părţile fără să fie zdrobită. Ea „crede toate”, fiind plină de credinţă în
promisiunile şi aranjamentele divine, neîndoindu-se de nimic. Ea „nădăjduieşte
toate”, în sensul că această iubire perfectă faţă de Dumnezeu permite inimii să
se umple de încredere faţă de Cel Atotputernic, în a cărui iubire se repausează.
Ea „suferă toate”, în sensul că sufletul care este unit cu Dumnezeu prin
legătura iubirii nu poate fi învins, nu poate fi biruit, deoarece aceasta este
voinţa şi aranjamentul divin. Dumnezeu nu va permite ca vreunul din aceşti
micuţi să fie ispitit mai mult decât poate suporta, ci, cu orice ispită va da şi
o cale de scăpare. 1 Cor. 10:13.
Apostolul face o comparaţie între iubire şi unele dintre
darurile pe care Biserica corinteană în mod cuvenit le preţuia mult. El vrea ca
noi toţi să vedem cât de infinit mai înaltă este iubirea, decât oricare alte
daruri de care se bucura Biserica timpurie. Iubirea nu este un dar, ci un
produs. Este o roadă care trebuie dezvoltată în grădina sufletelor noastre, şi
cu care trebuie să ne purtăm cu multă grijă, pentru a se dezvolta cum se cuvine.
El spune că dragostea nu piere niciodată, dar celelalte lucruri vor pieri;
adică, puterea profeţiei — oratoriei — darul limbilor, cunoştinţa etc. Ele îşi
vor pierde valoarea pe măsură ce schimbarea condiţiilor nu le va mai face
comparativ necesare. Prorocitul se va sfârşi, limbile vor înceta şi cunoştinţa
va avea sfârşit.
Argumentul adus de Sf. Pavel este că toate aceste lucruri în
mod necesar se vor sfârşi când va veni perfecţiunea, căci toate darurile şi
talentele noastre sunt imperfecte. Desigur că odată cu glorioasa „schimbare” la
prima înviere şi cu introducerea Mileniului, condiţiile noastre vor fi atât de
diferite, încât multe lucruri foarte apreciate în condiţiile nefavorabile
prezente vor fi atunci fără valoare! Întocmai cum este cu cremenea care era
odată valoroasă pentru a scăpăra scântei, dar acum nu se mai foloseşte deloc,
fiind înlocuită cu chibrituri, lumină electrică etc. Totuşi, multe din aceste
daruri, inclusiv darul limbilor, au pierit cu mult timp înainte de lumina
dimineţii Mileniului. La scurt timp de la moartea apostolilor ele au încetat cu
totul; fiindcă ele au fost împărţite numai de apostoli.
„DARURILE” ÎN COMPARAŢIE CU „ROADELE”
Apoi apostolul compară darurile Spiritului cu roadele
Spiritului, şi arată că primele, puse în contrast cu cele din urmă, ar fi ca
jucăriile copilăriei în comparaţie cu lucrurile valoroase ale bărbăţiei. „Când
eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când
am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.” Tot aşa, darurile limbilor,
interpretarea limbilor etc., au fost date Bisericii în pruncia ei, şi atunci au
servit scopuri bune. Dar ele au fost îndepărtate când Biserica a ieşit din
pruncie la puterea şi dezvoltarea care rezultă dintr-o mai mare cunoştinţă a
marelui Plan al lui Dumnezeu. Laptele Cuvântului şi hrana tare a Cuvântului au
fost intenţionate de Dumnezeu pentru a dezvolta pe membrii Corpului lui Cristos,
până când ajung cu toţii la statura de om matur în Cristos. Cu cât creştinul va
fi mai avansat, cu atât va cunoaşte mai sigur că darurile Spiritului au fost
numai ca jucării de copil, care să fie înlocuite de roadele spiritului, mult mai
valoroase pentru Biserică în starea ei dezvoltată. Ev. 5:12-14.
Sf. Pavel ne arată în continuare faptul că noi nu trăim numai
pentru prezent, ci în special pentru viitor; şi oricare ar fi lucrul care ne va
menţine în viitorul etern, pentru noi trebuie să fie cel mai important lucru de
obţinut. El vrea să vedem că lucrul cel mai important pentru creştin este
iubirea pe care o descrie în studiul nostru de astăzi. Cunoştinţa noastră,
limbile noastre etc. din prezent sunt numai umbre ale marilor puteri care vor fi
ale noastre dacă vom ajunge la glorioasele binecuvântări ale primei învieri.
Oricâtă claritate de vedere am avea în prezent, vom găsi atunci că este
întuneric în comparaţie cu lumina deplină a glorioasei Zile Milenare. Unde
astăzi vedem ca printr-o sticlă întunecată, atunci vom vedea faţă în faţă. Acum
cunoaştem în parte; atunci vom cunoaşte întocmai cum suntem noi cunoscuţi.
Apostolul vrea ca Biserica să vadă că credinţa, speranţa şi
iubirea — trei roade ale Spiritului Sfânt — sunt mult superioare tuturor
darurilor Spiritului; deoarece aceste roade vor rămâne toată vârsta. Până în
Dimineaţa Milenară noi vom avea nevoie de credinţă, speranţă şi iubire. Nu putem
merge înainte fără ele. Nu putem face nici un progres în urmele paşilor
Învăţătorului fără aceste calităţi. Dar dacă aceste calităţi, chiar imperfecte,
le comparăm între ele, el arată că cea mai importantă este iubirea.
((140))
Iubirea este calitatea divină fără de care am fi
nesatisfăcători pentru Dumnezeu, chiar dacă am poseda toate celelalte calităţi
care intră în componenţa caracterului creştin. Iubirea este calitatea care va
persista toată eternitatea. Dacă vrem să rămânem în favoarea divină, va trebui
să avem întotdeauna iubire. Cât despre credinţă şi speranţă, oricât de minunate
calităţi ar fi, va veni timpul când vor fi înghiţite de vedere, de realităţile
glorioaselor condiţii de părtăşie cu Domnul. Dar iubirea nu va dispărea
niciodată. Printre toate darurile Spiritului ea este supremă şi eternă.
