TEMNICERUL DIN FILIPI

Fapte 16:16-40

O experienţă cu spiritele rele — Starea tristă a unei sclave — Proprietarii ei înfuriaţi se răzbună pe Sf. Pavel şi pe Sila — Ignorând faptele cazului, ei ridică acuzaţii false — Misionarii sunt bătuţi şi întemniţaţi — Cântând laude lui Dumnezeu sub condiţii adverse — Un cutremur venit la timp — Temnicerul convertit — Magistraţii, după ce află adevărul despre prizonieri, fac îmbunătăţiri.

„Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit.” Vers. 31.

W. T. 1 iunie 1916 (pag. 166-168)

În timp ce misionarii treceau zi de zi de la casa Lidiei spre locul de închinare, în afara porţii cetăţii, ei se întâlneau în mod repetat cu o femeie tânără cunoscută în Filipi ca preoteasă a lui Apollo sau Sibilă — o ghicitoare. Ea era o sclavă posedată de un spirit rău — unul dintre îngerii căzuţi — spiritul lucrând prin ea, ghicind sau dând indicaţii despre lucruri pierdute, prezicând norocul sau evenimente viitoare etc. Evident, ea era binecunoscută tuturor; şi exercitarea profesiei ei aducea un venit mare unei societăţi pe acţiuni în a cărei proprietate era — se pare un sindicat de oameni influenţi.

Timp de câteva zile, când misionarii mergeau spre şi de la casa Lidiei, îngrijindu-se de lucrarea Domnului, această sclavă îi urma strigând: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii”. Desigur, fata nu cunoştea pe Sf. Pavel şi pe tovarăşii lui; dar spiritele rele îi cunoşteau. În ce măsură prevăzuseră ei rezultatele nu putem şti clar, dar este foarte posibil că ceea ce s-a întâmplat fusese premeditat de ei; anume, că Apostolul va scoate afară spiritul rău, şi că aceasta va atrage asupra misionarilor şi asupra convertiţilor lor un atac violent din partea proprietarilor fetei şi a prietenilor lor, şi din partea tuturor celor pe care-i puteau stârni într-o frenezie de agitaţie, mânie şi revoltă.

Este de asemenea posibil ca spiritul rău să fi spus doar adevărul fără să considere posibilitatea că Apostolul îi putea porunci să iasă din femeie — poate presupunând că el va fi mai degrabă mulţumit cu o mărturie, indiferent de unde venea. Dar citim că Sf. Pavel a fost necăjit când această mărturie s-a dat zi de zi — nu a fost necăjit că se făcea o mărturie despre Adevăr, ci că venea dintr-o astfel de sursă; pentru că el ştia că spiritul rău n-avea nici un respect pentru Adevăr. Nici unul dintre îngerii căzuţi care ar avea respect pentru Dumnezeu şi pentru principiile dreptăţii n-ar căuta să obsedeze pe oameni ştiind că asemenea obsesie ar fi spre dauna lor şi contrar cu voinţa divină.

Unii învăţători vor sugera probabil că această femeie avea isterie, sau că era cumva dementă. Dar nici unul dintre aceste gânduri nu este în acord cu faptele cazului aşa cum sunt prezentate scriptural, şi cu totul contrare cuvintelor Apostolului. Sf. Pavel nu i-a spus nici o vorbă tinerei femei, presupunând că ea nu era responsabilă. El s-a adresat spiritului rău ca atare, şi în numele lui Isus i-a poruncit să iasă din femeie — întocmai cum Domnul nostru şi Apostolii sub îndrumarea Lui scoseseră frecvent afară aceste spirite rele. Marcu 5:1-17; Mat. 10:1; Luca 10:17 etc.

RĂZBUNAREA SINDICATULUI

Întocmai cum proprietarii porcilor au fost mânioşi pe Domnul nostru din cauză că şi-au pierdut porcii când ((191)) legiunile de demoni scoşi afară din om au intrat în animale, tot aşa a fost şi cu proprietarii sclavei. Ne putem imagina ce consternare a fost printre ei când au aflat nu numai că sursa lor de câştig pentru viitor s-a dus, dar şi suma mare de bani investită în fată s-a pierdut; deoarece asemenea sclavi posedaţi de spirite aveau o mare valoare pe piaţă. Ei au devenit furioşi până la disperare. Nimic nu mişcă pe oameni atât de mult ca şi iubirea sau egoismul; şi în condiţiile prezente egoismul mişcă pe marea majoritate cu putere intensă. Sindicatul n-avea nici o speranţă ca spiritul rău să se întoarcă în sclavă; şi astfel trebuia ca ei să se răzbune pe cei care le aduseseră pierdere financiară.

Mult din acest spirit există astăzi răspândit în lume. Atâta vreme cât Adevărul şi servii Domnului îşi vor urma drumul liniştiţi, lumea va fi în general prea ocupată cu propriile afaceri ca să-i molesteze. Dar imediat ce observă că adevărul şi dreptatea sunt inamicii intereselor şi perspectivelor lor, opoziţia lor devine intensă. Dar noi nu considerăm că lucrul de căpetenie al poporului Domnului este să stârnească împotrivirea lumii şi astfel să-şi atragă persecuţii. Ca o regulă, cel mai bine este să lăsăm lumea să-şi vadă de afacerile ei, în timp ce noi propovăduim Evanghelia, nefolosind-o ca un baros de zdrobit inimile oamenilor, ci ca Mesaj de bucurie, pace, iubire şi binecuvântare pentru cei ale căror inimi sub providenţa divină au fost deja zdrobite, şi care au urechi de auzit Mesajul harului lui Dumnezeu.

Apostolul a urmat foarte general o cale pe cât de liniştită i-a permis principiul; şi în această împrejurare evident Sf. Pavel a acţionat sub îndrumarea specială a Domnului. Instrucţiunea generală a Apostolului către Biserică este: „Cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Rom. 12:18). Gândul este, vedeţi-vă liniştiţi de treabă ca să nu stârniţi tulburare; dar dacă Domnul în providenţa Sa permite să se ridice tulburare, fiţi curajoşi şi plini de credinţă în Cel care a permis-o, că El o va conduce spre binele şi spre folosul nostru final.

Evident că proprietarii preotesei aveau influenţă; căci ei au reuşit repede să adune o mulţime hotărâtă să se răzbune pe Sf. Pavel şi pe Sila. Cei doi misionari au fost duşi în piaţă în faţa conducătorilor. Acolo sindicatul a ignorat adevărul în această problemă şi a ridicat acuzaţii false, pretinzând că prizonierii învăţau o religie contrară legilor Romei, şi astfel era posibil să stârnească o răscoală. Acest lucru era contrar adevărului; căci servii Domnului au mers, conform legii, în afara porţilor cetăţii pentru închinare.

Totuşi, în împrejurările date, acuzaţia falsă a fost suficientă să aducă asupra reprezentanţilor Domnului cele mai aspre pedepse pe care judecătorii lor le puteau da. Magistraţii, care deţineau funcţia în mod special pentru prevenirea revoltelor şi pentru păstrarea ordinii, au fost foarte tulburaţi şi şi-au sfâşiat hainele ca semn al necazului şi nemulţumirii că asemenea tulburare a fost adusă în cetatea lor. Ideea era că trebuia ca oamenii împotriva cărora se ridica populaţia să fie vinovaţi de ceva şi astfel să-şi merite pedeapsa. Ei nu ştiau că spiritele rele aveau de-a face cu iscarea revoltei. În altă parte Sf. Pavel a spus: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii (numai), ci împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti”.

MISIONARII ÎNTEMNIŢAŢI

Pentru a satisface mulţimea şi a restabili repede pacea, magistraţii au poruncit ca misionarii să fie bătuţi, se presupune cu nuiele, apoi să-i pună în închisoare. Vai, ce răsplată pentru efortul misionar! Ce recompensă pentru sacrificarea vieţii lor pentru Domnul şi pentru Adevăr — ca aceşti oameni nobili să fie vorbiţi de rău, să se gândească rău despre ei şi să fie rău trataţi!

Să nu uităm că Dumnezeul care nu se schimbă este Dumnezeul nostru şi că El supraveghează Biserica acum ca şi atunci. Să nu uităm că El cere de la noi astăzi, aşa cum le-a cerut misionarilor în vechime, să fim dispuşi să-L reprezentăm, dispuşi să suportăm greutăţi şi astfel să ne dovedim misiunea — serviciul pentru Cristos şi pentru Mesajul Său. Se cerea oare credinţă din partea misionarilor pentru a accepta asemenea experienţe ca providenţiale şi a nu gândi despre ele ca fiind dovezi ale lipsei de favoare sau ale neglijenţei Domnului? Astfel trebuie noi să învăţăm lecţii similare de credinţă în şcoala lui Cristos; şi să fim bucuroşi a urma în urmele lui Isus şi ale Apostolilor. Noi trebuie să învăţăm a ne bucura în necaz şi în prosperitate.

Închisoarea era construită cu celulele la exterior, având aerul şi lumina mai mult sau mai puţin accesibile, şi cu o groapă centrală pentru criminalii cei mai înrăiţi. Sf. Pavel şi Sila au fost aruncaţi în această închisoare interioară, cu picioarele fixate în butuci. În aceste împrejurări nefavorabile, cu spatele rană vie, sângerând din cauza loviturilor, aceşti fraţi credincioşi erau atât de plini de spiritul bucuriei încât au dat frâu liber sentimentelor lor în cântări de mulţumire pentru privilegiul de a suferi în legătură cu lucrarea Domnului şi de a îndura strâmtorare pentru dreptate.

Putem repede vedea că numai o credinţă vie, puternică în Dumnezeu i-a făcut în stare pe aceşti misionari să simtă că necazurile îndurate pentru Evanghelie însemnau pentru ei aprobare divină, dacă erau primite cum se cuvenea. Ei şi-au dat seama că experienţele lor grele nu erau decât „întristări uşoare” care, sub providenţa divină, vor lucra pentru ei o mult mai mare greutate de slavă veşnică. Numai aceasta i-a făcut în stare pe aceşti oameni rău trataţi să triumfe în ceasul lor de necaz şi să laude pe Dumnezeu pentru privilegiul de a suferi ca membre ale Corpului lui Cristos, completând o parte din suferinţele lui Cristos, pentru ca în curând să poată avea parte şi de gloria Lui, ca membre ale Corpului Său — membre ale marelui Moise antitipic, mijlocitorul Noului Legământ. Col. 1:24; Fapte 3:22.

Aceste lucruri au fost scrise pentru instruirea noastră, pentru ca noi, văzând credincioşia altora, să fim încurajaţi. Legământul nostru este la fel cu al lor, şi al lor a fost la fel cu al Domnului nostru; deoarece suferinţele lui Cristos sunt la fel oricât de variate ar fi în caracter, şi gloriile care vor urma vor fi la fel, deşi cei care vor avea ((192)) parte de ele vor diferi după cum o stea se deosebeşte de alta în strălucire. Cu cât sunt mai mari suferinţele îndurate cu credincioşie, cu bucurie, fără a ne plânge, cu atât va fi mai mare răsplata în Împărăţia Tatălui nostru şi a Domnului şi Mântuitorului nostru.

UN CUTREMUR DE PĂMÂNT VENIT LA TIMP

În timp ce misionarii cântau, s-a întâmplat un cutremur de pământ care a zguduit pereţii, a slăbit verigile lanţurilor cu care erau legaţi şi a făcut să cadă barele cu care erau fixate uşile închisorii. Temnicerul, găsind uşile deschise, a presupus că prizonierii scăpaseră. Ştiind că el va fi făcut responsabil, şi-a scos sabia şi era gata să se sinucidă când Sf. Pavel l-a strigat şi i-a zis: „Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici”.

La vremea respectivă temnicerul era pe deplin convins că misionarii încredinţaţi în grija sa erau oameni remarcabili — nu criminali ordinari. De fapt, este posibil ca el să fi avut unele cunoştinţe de demonism şi obsesie, şi să fi auzit că unul din aceşti oameni compromisese prin cuvinte un presupus oracol divin, exercitând o putere superioară. În orice caz, acum era gata să-i pese de aceşti prizonieri şi să asculte Mesajul Iubirii lui Dumnezeu.

Probabil că întâi şi-a închis prizonierii, între timp gândind asupra acestor chestiuni, iar apoi i-a dus pe misionari în locul unde locuia el în închisoare. El s-a îngrijit de confortul lor, şi între timp a auzit de la ei ceva cu privire la misiunea lor — cu privire la Isus Mesia şi la moartea Sa ca Răscumpărător al lumii. Temnicerul se simţea păcătos. El şi-a dat seama, la modul general cel puţin, că toată omenirea este păcătoasă, străină, despărţită de Dumnezeu prin fapte rele. El tânjea după iertarea propriilor păcate şi după o împăcare cu Creatorul lui; şi şi-a dat seama că aceşti misionari îl puteau ajuta. De aceea a întrebat: „Ce trebuie să fac să fiu mântuit?” Ce trebuie să fac să intru în relaţie cu Dumnezeu, pentru ca eu, ca şi voi, să-mi pot da seama de grija Sa iubitoare în toate afacerile mele; pentru ca eu, ca şi voi, să mă pot bucura în necaz şi să-mi dau seama că sub providenţa divină toate lucrurile lucrează împreună pentru binele meu acum şi după aceea?

Răspunsul a venit prompt: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta”. Pornind de la această declaraţie, misionarii au explicat temnicerului şi casei lui ceva din filosofia Planului Divin de Ispăşire — moartea lui Isus, Cel drept pentru cei nedrepţi; binecuvântarea care la timpul cuvenit va ajunge la Adam şi la rasa lui prin procesul de înviere, şi privilegiul de a auzi acum şi a accepta chemarea divină la comoştenire cu Isus, ca „membre ale” Sale în suferinţele prezente şi în gloria care urmează.

TEMNICERUL CONVERTIT

Sămânţa Adevărului a căzut în pământ bun. Cei prezenţi au crezut şi au acceptat cu recunoştinţă privilegiul uceniciei — de a suferi pentru Cristos. Imediat ei au fost botezaţi, simbolizându-şi astfel moartea faţă de lume, faţă de păcat şi faţă de sine, şi dorinţa de a umbla în înnoirea vieţii, ca membri ai Cristosului. Cum trebuie să-şi fi dat seama misionarii că ei au fost providenţial îndrumaţi spre închisoare prin nedreptatea magistraţilor, tot aşa cum înainte fuseseră conduşi spre locul de rugăciune de pe malul râului. Astfel credinţa lor s-a întărit. Ei au fost dispuşi să îndure greutăţi cu răbdare şi bucurie pentru marele privilegiu de a duce Veştile Bune şi altora.

Conform cu unele standarde, acum era demult timpul ca aceşti misionari să intre în grevă pentru creşterea salariului şi pentru o casă parohială, şi în special să intre în grevă pentru că nu mai voiau alte persecuţii, şi să-I spună Domnului că le fusese destul în privinţa jertfirii de sine. Dar efectul a fost tocmai opus. Ei au fost mai încurajaţi să continue, să îndure încă şi alte suferinţe.

Ca urmaşi ai lui Isus, noi trebuie să căutăm ca experienţele noastre să corespundă cu cele ale Învăţătorului şi ale Apostolilor Lui. Noi nu trebuie nici să aşteptăm alte feluri de experienţe, nici să fim satisfăcuţi dacă nu găsim ocazii de a suferi pentru Adevăr. Noi trebuie să fim asiguraţi că deşi timpurile sunt cumva schimbate, Domnul nostru a avut dreptate pe deplin când a spus prin Apostolul Său, „Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3:12). Aceasta poate fi în propria casă şi familie, în Biserică sau din partea lumii; căci dacă acesta va fi credincios în a-şi lăsa lumina să strălucească, nu va scăpa.

Dacă, prin urmare, cineva din poporul Domnului scapă de persecuţii, să se teamă de starea lui şi să-şi facă o examinare atentă întrebându-se dacă este credincios faţă de toate privilegiile şi ocaziile pe care le găseşte. Aceasta nu înseamnă totuşi că noi trebuie să căutăm persecuţiile în sensul de a face lucruri nechibzuite ori de a face lucruri cuvenite într-un mod nechibzuit. Ci înseamnă că noi nu trebuie de frica consecinţelor să ne retragem de la responsabilitatea unei conduite cuvenite. Frica este unul din vrăjmaşii cei mai subtili ai poporului lui Dumnezeu. Ea trebuie anihilată prin încredere, prin credinţă în Dumnezeu.

TOVARĂŞI DE SUFERINŢĂ

Relatarea declară că numai Sf. Pavel a mustrat spiritul rău. Astfel numai el a fost responsabil pentru tulburarea care a dus la întemniţarea lui şi a lui Sila. Putem vedea cu uşurinţă cum Sila ar fi putut lua în mod nepotrivit o cale opusă. El ar fi putut mustra public pe Sf. Pavel, şi cel puţin parţial s-ar fi putut alătura mulţimii şi astfel ar fi scăpat de arestare, bătaie şi întemniţare. Suntem bucuroşi că n-a fost aşa cu Sila, ci el a fost un tovarăş vrednic al nobilului Apostol. El a recunoscut că binecuvântarea Domnului era asupra Sf. Pavel şi că Sf. Pavel era în mod special folosit de Domnul, şi de aceea orice experienţe veneau peste ei Domnul era în stare şi dispus să le conducă spre binele lor.

Astfel Sila a fost privilegiat să aibă parte de bătăi, să participe la cântări şi la convertirea temnicerului. Desigur că aduce o mare binecuvântare faptul de a avea credinţă în Domnul şi a fi supus providenţelor divine, mai degrabă decât a fi prea înţelept în felul lumii, prea precaut şi prea atent faţă de sine. În Evrei 10:32, 33, Apostolul ((193)) menţionează pe unii care au „dus o mare luptă de suferinţe”, şi pe unii care le-au fost doar tovarăşi la insulte, fără să sufere aceleaşi pierderi. El arată că Dumnezeu apreciază credincioşia în oricare din aceste cazuri şi când va veni timpul le va acorda o răsplată. Să fim credincioşi faţă de Domnul — urmaşi ai conducerii Sale şi părtaşi ai binecuvântărilor Sale.

PROBLEMA MAGISTRAŢILOR

În dimineaţa următoare conducătorii, după ce au aflat ceva despre împrejurările din noaptea trecută, au poruncit eliberarea misionarilor. Evident că ei şi-au dat seama că nu aveau nici un motiv just împotriva Sf. Pavel şi a lui Sila. Bătaia şi întemniţarea celor doi erau numai ca să liniştească larma mulţimii — întocmai cum Pilat în mod similar a poruncit ca Domnul nostru să fie bătut, nu ca o satisfacţie a dreptăţii, ci ca să liniştească mânia mulţimii. Dar Sf. Pavel nu fusese avocat în zadar. Probabil că în noaptea anterioară el încercase să le spună conducătorilor că el şi Sila erau cetăţeni romani şi aveau dreptul să ceară un proces corect înainte de a primi vreun fel de pedeapsă. Dar zarva gloatei a fost probabil atât de mare încât protestele lor n-au fost auzite.

Când ordinul de eliberare a lor a ajuns la închisoare, misionarii au trimis vorbă conducătorilor că ei erau cetăţeni romani; şi că în cazul lor legea romană fusese încălcată în trei puncte: 1) ei fuseseră bătuţi; 2) bătaia avusese loc public; 3) acesta era un lucru de blamat prin aceea că nu fuseseră condamnaţi legal.

JUDECATA SĂNĂTOASĂ A SF. PAVEL

Aceste acuzaţii aduse conducătorilor ar fi putut cântări greu împotriva lor. Deci nu trebuie să producă mirare că ei au venit la închisoare, aşa cum a cerut Apostolul, şi i-au scos pe misionari afară în public, dând astfel dovadă poporului că erau de acord că în noaptea trecută se făcuse o nedreptate. Aceasta evita rămânerea unei ocări asupra credinţei din Filipi. Publicul nu putea spune ucenicilor, „Învăţătorii voştri au fost judecaţi şi expulzaţi din cetate, şi li s-a interzis să mai vină”.

Pe de altă parte, remarcăm spiritul de renunţare. Sf. Pavel şi Sila n-au insistat să meargă mai departe să propovăduiască public, şi să ceară protecţie legală în exercitarea libertăţilor lor. Dimpotrivă, ei au concluzionat că realizaseră tot ce le-a stat în putere şi că providenţa lui Dumnezeu îi îndruma acum în altă parte. Ei au procedat conform cu sfatul Învăţătorului: „Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi într-alta”.

Astfel s-a efectuat o renunţare paşnică, prin care magistraţii au fost uşuraţi de dificultăţile ulterioare, iar misionarii au fost conduşi mai departe în mod onorabil, ca oameni care nu făcuseră nimic greşit, dar care concluzionaseră că în interesul păcii ei vor părăsi cetatea, deşi drepturile lor de cetăţeni romani le-ar fi permis să rămână. Unii din poporul Domnului fac greşeala de a nu insista suficient asupra drepturilor lor, iar alţii greşesc în modul opus, de a insista prea mult pentru drepturile lor pământeşti. Aici, în cazul Sf. Pavel, găsim ilustrat cursul cuvenit — „spiritul unei minţi sănătoase”. El a insistat asupra acelor drepturi ale lui care erau rezonabile şi necesare pentru Cauza Domnului; dar de bună voie a renunţat la alte drepturi în interesul păcii, în armonie cu legământul său de jertfă şi cu Scripturile.

Înainte de a se despărţi misionarii s-au întors la casa Lidiei, unde s-au întâlnit cu fraţii şi i-au mângâiat. Ce au spus ei pentru mângâierea fraţilor nu este greu de imaginat. În mod sigur că şi-au amintit de bucuria pe care au trăit-o suferind pentru Cristos şi le-au spus cum le condusese Domnul spre bine încercările, dificultăţile, suferinţele şi închisoarea, că prin acestea temnicerul şi familia lui au fost adăugaţi la numărul fraţilor.

Oricine a citit cum se cuvine Noul Testament, în mod sigur a remarcat spiritul de frăţie înregistrat acolo, care predomină printre cei acceptaţi de Domnul ca membri ai Casei Credinţei. Şi oricine vine în mod conştient în contact cu cei care se bucură acum în Adevărul Prezent, în mod sigur trebuie să observe acelaşi spirit de frăţie într-un grad remarcabil.