UNELE SFATURI PASTORALE ASUPRA CĂSĂTORIEI
W. T. 1 iunie 1916 (pag. 154)
Prima ceremonie de căsătorie a fost încheiată de însuşi
Dumnezeu, prin unirea primilor noştri părinţi, Adam şi Eva. Mama Eva era deja os
din oasele lui Adam şi carne din carnea lui, dar cei doi fuseseră separaţi chiar
de Dumnezeu. Ei erau doi în corp,dar unul în inimă; cu scopul ca întreaga rasă
să se nască din această singură pereche, pentru ca atunci când va intra păcatul
şi va cuprinde toată familia umană, moartea unei persoane să fie suficientă
pentru a răscumpăra toată rasa. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om
a venit şi învierea morţilor.” 1 Cor. 15:21; Rom. 5:12, 19
((198))
Biblia ne învaţă clar că atunci când marele plan al lui
Dumnezeu va fi completat prin Restabilirea lumii, această Restabilire va duce
omenirea la starea în care a fost Adam înainte de separarea femeii din el. În
acest sens avem cuvintele lui Isus: „Cei găsiţi vrednici să aibă parte de veacul
acela şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor
mărita . . . căci vor fi ca îngerii” (Luca 20:35). Cu alte cuvinte, în Vremurile
Restabilirii, bărbaţii şi femeile îşi vor pierde trăsăturile distinctive şi vor
deveni cum a fost Adam la început — fiecare complet în sine — când pământul va
fi umplut cu oameni. Dumnezeu nu intenţionează să suprapopuleze pământul, ci
doar să-l umple.
Dar deşi unirea bărbatului cu femeia este o chestiune de
iubire între ei, legea vine şi spune că trebuie să existe reglementări potrivite
şi o cale formală de autorizare a unirii lor în faţa martorilor, aşa încât să se
evite necazurile în viitor. Prin urmare există anumite specificări cu privire la
libertinaj etc., toate fiind, credem noi, foarte potrivite.
UN SENS SPECIAL AL CĂSĂTORIEI
Totuşi, ca şi creştini care au Cuvântul lui Dumnezeu, şi care
în calitate de studenţi ai Bibliei am ajuns la o anumită apreciere a acelui
Cuvânt, noi vedem în căsătorie un sens special pe care Dumnezeu l-a intenţionat
când a instituit ritualul. Căsătoria între bărbat şi femeie este un tablou sau o
ilustraţie a unirii care va avea loc între Cristos şi biserică; şi Dumnezeu aşa
a orânduit-o să fie. Apostolul referindu-se la căsătorie ca o ilustraţie,
continuă spunând că aşa cum Cristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru
ea, tot aşa şi bărbaţii să-şi iubească soţiile ca pe propriul lor corp. Ef.
5:25-32.
Mare iubire este aceasta — ca un bărbat să facă pentru soţia
sa ce ar face pentru sine! Cristos a făcut acest lucru pentru corpul Său,
Biserica. El a făcut chiar mai mult — El Şi-a dat viaţa pentru noi. Aceasta să
ne sugereze că soţii trebuie să-şi dea viaţa pentru soţiile lor şi prin urmare
să se îngrijească nu numai de hrana şi îmbrăcămintea lor, dar şi de interesele
lor mintale şi morale. Toate acestea trebuie să intre în grija soţului; şi un
soţ bun trebuie să caute ca soţia sa să fie bine îngrijită, chiar prin
sacrificarea unor lucruri pentru sine, după cum i-ar sugera împrejurările.
Apoi, privind cealaltă latură a problemei, Apostolul spune că
aşa cum Biserica respectă pe Domnul ei, tot aşa soţiile trebuie să-şi respecte
soţii. Numai în măsura în care omenirea a prins spiritul acestei lecţii divine
înţelege cum să scoată ce este mai bun din viaţă. Cei care urmează strict
aranjamentele Domnului scot ce este mai bun din legătura căsătoriei. Soţul
care-şi iubeşte soţia până acolo încât îşi neglijează uneori propriile
preferinţe este probabil cel mai apreciat; iar soţia care face tot ce poate
pentru a servi interesele soţului şi-i este devotată este o ilustraţie a ceea ce
face Biserica pentru Domnul.
În această declaraţie noi nu contrazicem pe Apostol când
spune, „Cine se căsătoreşte bine face; şi cine nu se căsătoreşte, mai bine face”
(1 Cor. 7:38). El nu se adresează aici lumii, ci acelora care şi-au devotat
Domnului viaţa. Dacă căsătoria lor nu vine în opoziţie cu consacrarea lor faţă
de Domnul, atunci să se căsătorească. Dacă aceasta ar veni în opoziţie cu
consacrarea lor, atunci căsătoria ar însemna punerea unei ipoteci pe viaţa lor.
Dar sunt cazuri când atât fraţii cât şi surorile au beneficiat de căsătorie, nu
numai personal, ci şi în relaţia lor cu Domnul şi cu alţii.
Nu vrem să fim înţeleşi că vrem să spunem că aceia care se
căsătoresc fac împotriva Domnului. Toţi cei care vreau să placă Domnului trebuie
totuşi să fie foarte atenţi în această chestiune; iar alţii să nu critice pe cei
care se căsătoresc. Aceasta este libertatea cu care Dumnezeu ne-a făcut liberi;
şi aceasta este libertatea pe care trebuie atât s-o menţinem pentru noi, cât şi
s-o acordăm altora.
„LA BINE SAU LA RĂU”
Cei care se căstoresc trebuie să ia în considerare faptul că
nu se căsătoresc cu o persoană perfectă; căci Biblia ne spune că „nu este nici
unul perfect, nici măcar unul”. Nici unul nu este perfect; iar cineva imperfect
să ceară ca altul să fie perfect, când nici unul nu este sau nu poate fi
perfect, este evident greşit. Totuşi, fiecare să se străduiască să-şi ascundă
slăbiciunile. Există unii care sunt neînţelepţi în această chestiune. Mintea
noastră fiind perfectă, noi trebuie să trăim conform cu acel standard înalt al
minţii, cât putem de aproape. Trebuie să ne ascundem cât putem de repede orice
defect, ca să nu fie nici o piedică. Ar fi o greşeală ca cineva să gândească
atunci când se căsătoreşte că se căsătoreşte cu cineva perfect. El şi-a reţinut
slăbiciunile faţă de celălalt, iar acesta faţă de el; şi bine ar fi dacă ei
şi-ar reţine slăbiciunile toată viaţa.
Cei care se căsătoresc să nu se întrebe unul pe altul despre
lucrurile din trecutul lor; fiindcă în momentul căsătoriei fiecare îl ia pe
celălalt la bine şi la rău; nu trebuie să privească în urmă. Tot aşa este şi
când Domnul ne acceptă; El nu face investigaţii în trecut. Nici noi nu trebuie
să facem. Dacă perechile căsătorite află că au dificultăţi, să nu permită
nimănui să se amestece între ei, străduindu-se să le rezolve dificultăţile;
fiindcă toate aceste încercări fac necazuri. Nimeni să nu încerce să se amestece
în ceea ce a legat Dumnezeu împreună. Dificultăţile căsătoriei cauzează
invariabil multe discuţii; şi ştiind acest lucru, să fim atenţi să nu facem ceva
ce să crească dificultăţile din viaţa altora. Noi nu trebuie nici măcar să ne
arătăm compătimirea. Trebuie să-i lăsăm în pace. Să le dăm sfaturi ori de câte
ori le cer, dar să nu ne amestecăm. Căsătoria lor este la bine şi la rău câtă
vreme vor trăi.
Aşa deci, căsătoria este o problemă serioasă şi trebuie
intreprinsă numai după o considerare serioasă. Ea este o obligaţie sacră.
Părţile care fac contractul se leagă pentru tot restul vieţii. Dacă acest gând
ar fi mai deplin apreciat şi urmat, toate căsniciile ar fi mai satisfăcătoare.
