NEÎMPOTRIVIREA LA RĂU
„Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru
rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi.”
1 Tes. 5:15.
„Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău.” Mat.
5:39.
W. T. 15 mai 1916 (pag. 149-150)
Poate că orice om echilibrat are o dispoziţie naturală de a
pretinde dreptate de la cei care îi fac rău. Se pare că există în toţi oamenii
un simţ al dreptăţii, care îi face să simtă că dacă au fost nejust trataţi,
celor care i-au tratat rău trebuie să li se aplice o pedeapsă; şi primul lor
impuls este să pretindă dreptate. Legea lui Dumnezeu se bazează pe dreptate; „ochi
pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Mintea noastră recunoaşte instinctiv această
Lege a Răzbunării.
În timpul existenţei naţiunii evreieşti, Legea lor cerea să
se facă dreptate. Dacă boul lui Şimei beniaminitul l-a străpuns pe boul lui
Eliab zabulonitul, atunci boul lui Şimei trebuia să fie ucis sau trebuia
compensată toată paguba; pentru că proprietarul boului străpuns trebuia
recompensat pe deplin. Şi aşa era în toate lucrurile.
Principiul dreptăţii este bun. Ar fi rău dacă lumea n-ar
recunoaşte dreptatea. În curţile de justiţie din lume există o încercare de a se
face dreptate, aşa încât dacă boul cuiva este străpuns, proprietarul să poată
merge la curte ca să i se dea satisfacţie. Noi vedem dreptatea acestui
aranjament, înţelepciunea lui. Dar în cazul Bisericii, Domnul a făcut o
prevedere nouă. Biserica este chemată din lume şi membrii ei trebuie să-şi dea
seama că ei nu mai sunt din lume. Ei trebuie să urmeze în urmele lui Isus. Ei
trebuie să sufere nedreptate. Isus a renunţat la Sine suferind pentru cei
nedrepţi. Urmaşii lui Isus trebuie să aibă acelaşi spirit de sacrificiu în
interesul altora. Oricine nu-I urmează exemplul în această privinţă,
demonstrează că nu are spiritul lui Cristos. Şi oricine nu are spiritul lui
Cristos, ar fi mai bine să nu înceapă să urmeze în urmele Lui, pentru că aceştia
nu vor fi părtaşi la gloria Lui.
CREŞTINII NU TREBUIE SĂ PRETINDĂ DREPTATE
„Căci Cristos nu Şi-a plăcut Sieşi”. Când a fost tratat rău,
El nu a spus, „nu-mi face rău căci mă voi răzbuna”. Nu acesta a fost spiritul
Domnului. El ştia că va fi rău tratat. El Şi-a amintit de însărcinarea pe care
I-o dăduse Tatăl. Ştia că aceia cu care avea de-a face erau decăzuţi. El nu a
căutat să ceară dreptate de la ei. El a supus Tatălui toată această problemă; şi
El a murit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care I-au făcut
nedreptate, pentru ca în cele din urmă prin moartea Sa toţi să se poată împăca
cu Dumnezeu.
Ca şi urmaşi ai lui Isus, noi, asemenea Lui, mai degrabă
renunţăm la drepturile noastre decât să încercăm a le lua. Astfel noi suntem
diferiţi de alţii. Noi avem o cunoştinţă despre planul lui Dumnezeu pentru
iertarea păcatului. Noi suferim ca membri ai Corpului lui Cristos împlinind ce
lipseşte necazurilor Capului nostru, şi trebuie să ne bucurăm de privilegiul că
putem face aceasta. Dar dacă ar fi să întoarcem rău pentru rău şi să ((205))
pretindem dreptate de la fiecare, ne-am pierde privilegiul de a sacrifica pentru
dreptate; deoarece aranjamentul divin este că, dacă noi suferim cu Isus în
interesul aceloraşi adevăruri pentru care şi El a suferit, dacă murim cu El, vom
trăi şi vom domni cu El. Prin urmare, dacă am avea spiritul independent al lumii
şi am zice: „Dacă îmi faci rău în mod sigur mă voi achita”, noi n-am avea
spiritul lui Cristos.
Isus ştia că era voinţa Tatălui ca El să fie jertfă pentru
păcat, ca El să sufere, „Cel drept pentru cei nedrepţi”. Şi El ne invită să
mergem cu El pe calea Lui, să fim părtaşi la suferinţele Lui, şi astfel să fim
părtaşi la gloria Lui în Împărăţie. Este de datoria fiecărui urmaş al Domnului,
prin urmare, să caute a nu întoarce rău pentru rău. S-ar putea să se înţeleagă
că apostolul a vrut să spună, Nimeni să nu întoarcă fraţilor rău pentru rău; dar
el extinde aceasta spunând, „altuia” — urmăriţi ce este bine nu numai printre
voi, ci printre toţi oamenii.
APELUL PENTRU DREPTATE ESTE POTRIVIT UNEORI
Aceasta nu înseamnă că n-ar fi potrivit în unele împrejurări
să se apeleze la lege pentru dreptate, indiferent în ce ţară trăim; ci înseamnă
că atunci când legea a hotărât împotriva noastră, noi trebuie să ne supunem.
Dacă legea ţi-ar lua cămaşa şi haina, supune-te legii. Într-o anumită măsură noi
trebuie să permitem să ni se impună. Dacă este caz numai de simţăminte
personale, atunci n-ar exista un motiv bun de împotrivire. Dacă este un caz care
afectează cauza Domnului, aceasta pare să fie o chestiune de apel pentru
eliberare, ca să putem obţine tot ce lumea este dispusă să ne dea, dacă ar fi
pentru propăşirea Evangheliei.
În cazul Domnului nostru, atunci, când a fost pe nedrept
condamnat, El a întrebat în legătură cu dreptatea acelei chestiuni. El a adus
problema în faţa curţii. Aceasta n-a fost împotrivire. În cazul Sf. Pavel, ne
amintim cum el nu numai că a fugit din unele locuri unde l-au persecutat, ci, în
alte cazuri, el a apelat la un tribunal superior, ceea ce a fost un lucru
înţelept. Într-o împrejurare, dându-şi seama că totul era o chestiune de
nedreptate, şi văzând că oamenii din jurul său erau de două feluri — unii
saduchei, iar alţii farisei, fariseii fiind în majoritate, el a strigat, „Eu
sunt fariseu, fiu de farisei; sunt judecat din cauza nădejdii în învierea
morţilor!” Astfel el a apelat la fariseii din mulţime şi a venit mai mult sau
mai puţin în contradicţie cu saducheii. El a spus, eu sunt asemenea fariseilor
în credinţa mea despre o înviere morţilor. Nu le-a făcut rău saducheilor, ci
doar a căutat să-i atragă şi să-i sprijine pe aceia care aveau ceva credinţă şi
interes pentru înviere, pentru ca astfel să le poată schimba părerea de a-l
persecuta. Cu altă ocazie, apostolul Pavel era pe cale să fie bătut pe nedrept;
şi în timp ce îl legau el i-a zis unui sutaş care stătea alături: „Vă este
îngăduit să bateţi pe un roman care nu este judecat?” Aceasta i-a adus
apostolului imediat eliberare din împrejurările lui apăsătoare. El n-a spus,
„Dacă mă bateţi n-o să vă fie bine!” Nu ştim dacă, fiind nedrept tratat, Sf.
Pavel ar fi raportat măcar chestiunea. Avem toate motivele să presupunem că n-ar
fi făcut aceasta. Cu altă ocazie, când a fost bătut foarte rău, nu ştim să se fi
străduit să prevină nedreptatea. El doar a acceptat experienţa ca fiind prin
permisiunea Domnului.
În cazul când s-a referit la cetăţenia lui romană, întrebând
— Cum îţi dă legea dreptul să-mi faci rău? — ni se dă o sugestie cum ar trebui
să fie atitudinea noastră în împrejurări similare. Tot aşa am putea spune şi noi
dacă am fi arestaţi ilegal sau dacă s-ar interveni în realizarea de către noi a
lucrării Domnului: „Procedezi conform instrucţiunilor legii? Încalc eu vreuna
din prevederile ei? N-am eu drepturile unui cetăţean al acestui stat?” Şi dacă
reprezentantul legii şi-ar depăşi autoritatea, ar trebui într-o manieră
raţională să i se arate prevederile legii, fără nici o manifestare a unui spirit
răzbunător.
LEGEA DIVINĂ A IUBIRII
Întorcându-ne la chestiunea întoarcerii altuia rău pentru
rău, am putea fi întrebaţi: Presupunem că un spărgător ar intra în casa noastră
şi noi l-am găsi; ar trebui pus în închisoare? O opinie ar fi, „Da; să fie
închis, să simtă”. O altă opinie ar fi, „Nu; nu dorim să ne răzbunăm. Nu vrem
să-i facem rău în schimb”. În acelaşi timp se află un om în libertate, încălcând
legile şi ameninţând siguranţa şi interesele comunităţii. Astfel noi simţim că
ar trebui să-l raportăm autorităţilor şi să-l predăm justiţiei. Noi am dori să
apărăm publicul şi de asemenea să ţinem în frâu pe răufăcător în calea lui
greşită.
Aceasta pare să fie ideea din Scripturi — că atât cât
priveşte inimile noastre noi trebuie să fim perfect dispuşi să îndurăm răul
pentru dreptate; pentru că noi suntem chemaţi să suferim pentru cauza dreptăţii.
Nu trebuie să întoarcem rău pentru rău. Nu trebuie să ne împotrivim la rău în
sensul de a încerca să răspundem cu rău şi să ne răzbunăm pentru daunele făcute
nouă, mai degrabă să lăsăm să se repete răul. Acesta a fost cursul
Învăţătorului; şi o parte din legământul nostru cu Domnul este să ne împărtăşim
de persecuţiile şi suferinţele Capului nostru, să suportăm opoziţia şi
nedreptatea pentru Adevăr, pentru Cristos.
Cu cât avem mai multă iubire neegosită, cu atât vom fi mai
mult asemenea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este egoist, pe când lumea este egoistă.
Nu este decât un lucru natural ca lumea să fie egoistă după 6000 de ani de
experienţă cu păcatul. N-ar fi oare într-adevăr straniu dacă întrega lume n-ar
fi marcată de egoism, de dorinţa de a promova interesele proprii pe socoteala
altora? Dar această cale este contrară Legii divine a Iubirii. De aceea noi, ca
şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie să ne străduim a ne curăţa de egoismul
personal şi de căutarea ((206)) doar a propriului bine. Noi trebuie să
încercăm a face bine tuturor pe cât este posibil, cu înţelepciune şi conform
ocaziilor, în special acelora care sunt membri-tovarăşi ai Corpului lui Cristos,
acelora care călătoresc pe aceeaşi cale îngustă de sacrificiu de sine.
