Vol. 4 Noiembrie-Decembrie 1996 Nr. 1

„IATĂ, NE ÎNTOARCEM LA NEAMURI!”

Fapte 13:13-15, 42-52

Prima călătorie misionară a Sfântului Pavel — Predica lui în Antiohia Pisidiei — Efectul dublu al discursului său — Opoziţie violentă din partea celor orbiţi de prejudecăţi sectare — Răstălmăcirea şi calomnia sunt întotdeauna metodele de luptă ale adversarului împotriva adevărului.

„Te-am pus să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.” Versetul 47.

W. T. 15 aprilie 1916 (123-125)

Din Antiohia Pavel şi Barnaba au plecat spre portul maritim Seleucia, de unde au luat corabia spre Cipru. Această insulă era un loc tot aşa de bun ca şi altele pentru a începe, şi avea avantajul că era patria lui Barnaba, care era familiar cu dialectul, obiceiurile etc., ale poporului. Împreună cu ei a plecat şi un văr de-al lui Barnaba, Ioan Marcu, scriitorul Evangheliei după Marcu şi fiul uneia dintre Mariile din Ierusalim.

Deşi Pavel şi Barnaba apreciau pe deplin faptul că neamurile puteau acum să aibă acces la binecuvântările Evangheliei, cu toate acestea în fiecare loc ei au intrat în sinagogile evreieşti. Evreii deja credeau în Moise şi în Profeţi, şi de aceea Îl aşteptau pe Mesia. Ca atare, în mod necesar ei erau într-o atitudine de minte mai bună pentru a primi mesajul Evangheliei decât neamurile, care nu ştiau nimic despre aceste lucruri şi care, prin urmare, cereau mai multă pregătire. De fapt, proporţia mai mare a convertiţilor din timpul cuprins între învierea Domnului şi căderea Ierusalimului, anul 70 d. Cr., a fost probabil dintre evrei; şi până atunci comparativ puţini dintre neamuri L-au acceptat pe Cristos.

Călătoria misionară le-a luat probabil timp considerabil, cei trei mergând din sat în sat propovăduind pe Cristos, până ce au ajuns în cetatea Pafos, la celălalt capăt al insulei. Acolo l-au găsit pe Sergius Paulus, guvernatorul insulei, un om cu judecată bună. Chiar şi înainte ca misionarii să ajungă acolo, el a avut ureche de auzit; iar adversarul, remarcând aceasta, lucra împotriva lui prin Elima, un vrăjitor sau magician evreu care intrase în graţiile proconsulului şi era apreciat ca fiind prietenul său. Nu trebuie să ne mirăm că un om cu judecată sănătoasă, aşa cum se spune că era proconsulul, avea atâta interes faţă de magician şi de faptele lui. Dimpotrivă, să nu uităm că la fel există şi astăzi unii oameni capabili care sunt într-o măsură sub influenţa aceluiaşi adversar şi a agenţilor săi — mediile spiritiste. Pe lângă aceasta, magicienii din timpurile vechi erau un amestec de oameni de ştiinţă şi făcători de minuni, şi deobicei erau oameni foarte inteligenţi.

CONFLICTUL ÎNTRE ADEVĂR ŞI EROARE

Când proconsulul a auzit despre Pavel şi Barnaba, a trimis după ei, dorind să ştie mai mult. Atunci a apărut un conflict între puterile luminii şi puterile întunericului, între Adevăr şi Eroare. Între acestea două nu este armonie; ele sunt contrare în fiecare punct. Tot aşa a fost şi în cazul acesta. Imediat ce magicianul a descoperit faptul că proconsulul venea sub influenţa Adevărului, el şi-a folosit toate puterile pentru a-l împiedica. Aceasta a dat ocazia unei remarcabile manifestări a puterii divine prin Apostolul Pavel, care a denunţat pe magician printr-o declaraţie clară despre cazul lui şi a spus că va deveni orb încât nu va putea vedea nici chiar soarele pentru un timp. Orbirea a venit treptat peste Elima — întâi o înceţoşare, care după aceea s-a transformat în întuneric complet.

Această manifestare a puterii divine a fost convingătoare pentru proconsul. N-a fost în sensul că acest incident l-a convertit; dar în sensul că deja auzind învăţăturile şi fiind în proces de comparare a acestora cu vederile sale anterioare şi cu prezentarea lui Elima, prin acest incident el a putut să ajungă la concluzia corectă şi să-şi decidă problemele de partea Domnului.

PLECAREA LUI IOAN MARCU

Sf. Pavel şi tovarăşii săi n-au zăbovit la Pafos, ci au plecat spre Asia Mică. Când au ajuns la Perga, în Pamfilia, acolo Ioan Marcu şi-a întrerupt serviciul şi s-a întors la Ierusalim. Greutăţile, descurajarea sau dorul de casă — nu ştim care — se pare că i-au stins pentru un timp zelul ca serv al Domnului, în mod sigur spre marele său dezavantaj. Oricare ar fi fost cauza, Apostolul Pavel a considerat-o cu totul insuficientă, deoarece cu altă ocazie, când Barnaba i-a sugerat ca acesta să-i însoţească iarăşi, Sf. Pavel a refuzat (Fapte 15:36-40). El n-ar fi făcut aceasta dacă dezertarea lui Marcu ar fi fost pe deplin justificată de necesitate.

Totuşi, în experienţa lui Marcu există un element de încurajare. Mai târziu evident el a devenit un soldat devotat al crucii şi a fost din nou acceptat în serviciul Domnului; şi găsim că Apostolul Pavel i-a recunoscut credincioşia (Coloseni 4:10; 2 Timotei 4:11). Domnul este foarte îndurător cu noi în slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre; şi aşa cum l-a restabilit pe Marcu, fără îndoială El vrea să restabilească pe toţi aceia care învaţă o lecţie din eşecurile lor şi care se străduiesc cu seriozitate pentru restabilire şi privilegiu de serviciu.

PROPOVĂDUIND ÎN ANTIOHIA PISIDIEI

Prima oprire din Asia Mică a fost în Antiohia Pisidiei. S-a urmat procedura obişnuită — de a merge întâi la sinagoga evreiască. Acolo misionarii au fost recunoscuţi ca străini şi ca oameni talentaţi. După ce s-a prezentat ((226)) serviciul obişnuit din sinagogă, prin citirea lecţiei uzuale din Lege, cei doi au fost invitaţi să se adreseze adunării — evrei din naştere şi evrei prozeliţi dintre neamuri.

Apostolul Pavel era vorbitorul şi el a ţinut o vorbire elocventă. El a recunoscut faptul că ascultătorii lui aveau credinţă în promisiunile lui Dumnezeu cu privire la viitoarea Împărăţie Mesianică. Prin urmare el n-a trebuit să accentueze acest aspect al Împărăţiei în vorbirea sa. Mai degrabă trebuia ca ascultătorii săi să vadă că ar putea fi o Împărăţie şi o binecuvântare permanentă a tuturor familiilor pământului, aşa cum era implicată în promisiunea făcută lui Avraam, numai dacă mai întâi se putea obţine într-un fel iertarea divină a păcatelor lumii.

De aceea cursul vorbirii Apostolului a fost să arate că în trecut Dumnezeu stabilise o împărăţie tipică, împărăţie care niciodată nu ajunsese la marele ei stadiu esenţial pentru îndeplinirea Promisiunii avraamice; şi ceea ce era necesar şi lipsea era o RĂSCUMPĂRARE a lumii şi iertarea păcatelor. Apoi el le-a adus în atenţie pe Isus ca fiind Mesia — nu numai un Mesia răstignit, dar şi unul înviat, care, datorită morţii Sale pentru păcatele lumii, poate mântui cu desăvârşire pe toţi cei care vor veni la Dumnezeu prin El. Prin faptul că le-a pus problema deschis în faţă, Apostolul le-a oferit ascultătorilor săi iertarea păcatelor, ca fiind însăşi esenţa Evangheliei lui Cristos.

Iertarea păcatelor este încă esenţa Evangheliei, deşi acum ca şi atunci, omenirea, nu este dispusă s-o accepte ca atare. Evanghelia îi dezamăgeşte prin aceea că-i condamnă şi declară că toţi sunt păcătoşi; că „nu este nici unul drept, nu, nici unul”; că toţi au nevoie de tocmai o astfel de răscumpărare cum a dat Dumnezeu prin Sacrificiul lui Cristos. Ea îi dezamăgeşte şi prin aceea că arată necesitatea respingerii păcatului din inimă şi pe cât posibil împotrivirea la el în toată conduita vieţii.

Puţini au ureche de auzit acest Mesaj. Majoritatea sunt gata să spună, „Propovăduiţi-ne lucruri uşoare! Lăudaţi-ne pentru fervoarea noastră religioasă! Arătaţi-ne cât de superiori suntem , nu numai faţă de lumea păgână, dar şi faţă de masele celor din jurul nostru. Spuneţi-ne că noi suntem poporul lui Dumnezeu şi că El nu S-ar putea descurca fără noi. Nu ne spuneţi că suntem păcătoşi, sub condamnare ca alţii; şi că toţi cei care vreau să vină la Dumnezeu prin Isus Cristos trebuie să vină prin aceeaşi poartă îngustă a credinţei, respingerii păcatului şi consacrării inimii pentru a face voia lui Dumnezeu.”

DUBLUL EFECT AL ACESTUI DISCURS

Discursul Apostolului a avut un dublu efect. Cei cu inima onestă şi-au dat seama de Adevărul cu privire la perfecţiunea lui Dumnezeu şi cu privire la propria lor imperfecţiune, şi şi-au recunoscut nevoia tocmai de un asemenea Mântuitor cum le propovăduise Apostolul. Aceştia au fost în grabă atraşi de misionari, care le-au recunoscut atitudinea corectă a inimii şi i-au asigurat că erau deja în harul sau favoarea lui Dumnezeu; că Mesajul mântuirii prin Isus era acum încă o desfăşurare şi o manifestare a aceleiaşi favori care le fusese oferită evreilor; şi trebuia ca ei să continue în harul lui Dumnezeu — să continue a lăsa pe Dumnezeu să-i conducă în calea Sa — să continue a fi primitorii îndurărilor şi binecuvântărilor Sale, care acum le erau înmulţite prin Cristos Isus şi prin opera de Ispăşire pe care El o realizase. Alţii au fost mult mai puţin pregătiţi pentru cuvintele Apostolului şi au fost mai degrabă înclinaţi de a fi invidioşi pentru atenţia arătată misionarilor şi învăţăturilor lor.

Veştile despre noua religie — dată ca supliment evreilor — s-au răspândit în toată mica cetate, în care iudaismul câştigase în mod evident un bun avanpost şi mare respect. În Sabatul următor toată cetatea s-a adunat să audă Mesajul misionarilor — majoritatea venind probabil numai din curiozitate, pentru a vedea diferenţa dintre aceste doctrine şi cele ale învăţătorilor evrei obişnuiţi. Asemenea atenţie faţă de doi străini şi faţă de noile lor doctrine, care ameninţau cu răsturnarea iudaismului, au trezit în mod natural un spirit de gelozie în cei interesaţi de formalităţi şi ceremonii, de onoare printre oameni şi de mândrie sectară.

Ca rezultat, ei au contrazis declaraţiile Sfântului Pavel prin blasfemii. Aceasta nu înseamnă că au hulit numele lui Dumnezeu, ci au calomniat sau hulit pe Apostol şi pe Barnaba, vorbind rău despre ei. Putem presupune că au răstălmăcit motivele şi caracterele misionarilor. Acesta este cursul obişnuit al acelora care luptă împotriva Adevărului. Aşa a fost întotdeauna. Adevărul nu poate fi contestat; el este irezistibil. Dar el poate fi răstălmăcit; poate fi negat. Prezentarea Adevărului poate fi distorsionată, iar mesagerii lui pot fi calomniaţi, defăimaţi. Adversarul pare să adopte aceeaşi metodă cu orice ocazie. Aceasta este metoda acum la modă. Cei care se opun Adevărului Prezent nu îndrăznesc să-l întâmpine deschis în discuţie publică; ci îl distorsionează şi-l răstălmăcesc, şi vorbesc de rău pe susţinătorii lui.

DOUĂ LECŢII PENTRU ZILELE NOASTRE

Misionarii nu s-au descurajat de opoziţie. Mai degrabă ei s-au încurajat şi au fost aduşi la punctul în care au explicat defăimătorilor lor faptul că ei respingeau favoarea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, în defavoarea lor. Cei doi au subliniat că Dumnezeu în îndurarea Lui favorizase mult timp pe Israel; şi că trimiţându-le întâi lor Mesajul lui Mesia, El îi favoriza încă; dar conform instrucţiunilor Sale, era datoria reprezentanţilor Săi de a merge şi a spune Evanghelia oricui are urechi de auzit — mai întâi evreilor, şi apoi neamurilor. Ei au arătat că lumina Adevărului pe care Dumnezeu acum o aprinsese nu era exclusiv pentru evrei, aşa cum fuseseră favorurile Sale anterioare, ci, după cum spusese deja Profetul, ea urma să fie şi „o lumină care să lumineze neamurile” — ((227)) o mântuire până la marginile pământului. Luca 2:32; Isaia 42:6; 52:10.

Acest aspect al Evangheliei a stârnit opoziţia în special a acelor evrei care erau în stare de inimă greşită, dar a fost în aceeaşi proporţie atractiv pentru cei puţini care erau în stare de inimă potrivită. Aşa este şi astăzi. Mesajul cuvenit acum pentru creştinătate este — mai multă Lumină! Aceasta arată că lumina Cuvântului făgăduinţei lui Dumnezeu, care la începutul acestei vârste a fost permisă să binecuvânteze atât pe evrei cât şi pe neamuri, în măsura deschiderii ochilor înţelegerii lor pentru a o vedea, va da loc în curând unei mai mari Lumini; că în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu a fost o candelă pentru picior şi o lumină pe cărarea celor credincioşi timp de peste 18 secole, Soarele dreptăţii va răsări curând şi va inunda lumea întreagă cu lumina cunoştinţei bunătăţii lui Dumnezeu.

Aceia din poporul lui Dumnezeu care sunt într-o atitudine de inimă corectă se vor bucura de această desfăşurare de Adevăr. Ei nu vor avea nici un simţământ de gelozie. Dar majoritatea, plină de planuri sectare şi de sentimente egoiste, orbită în mare măsură de falsa teologie şi de răstălmăcirile Cuvântului lui Dumnezeu, se opune violent la orice gând că îndurarea divină se va extinde la fiecare creatură — nu numai la aceia care n-au mers încă în închisoarea morţii, dar şi la cele douăzeci de miliarde care au mers în moarte, în ignoranţă de singurul nume dat sub Ceruri sau printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi. Dar cei credincioşi, cei cu inima onestă, se vor bucura în cele din urmă de lungimile, lăţimile, înălţimile şi adâncimile Planului lui Dumnezeu, care vor fi realizate în timpul Mileniului de Cristosul glorificat, Cap şi corp.

„RÂNDUIŢI PENTRU VIAŢA VEŞNICĂ”

Mulţi dintre neamuri au fost bucuroşi când au auzit că favoarea lui Dumnezeu era mai largă decât presupuseseră înainte. Putem deduce că unora le-a plăcut doar fiindcă li se arătase ceva mai larg decât învăţăturile evreieşti. Dar alţii, suntem asiguraţi, au crezut în adevăratul sens al cuvântului — acceptând pe Cristos ca Răscumpărătorul şi Dătătorul lor de viaţă. Astăzi la fel vedem două clase printre aceia care favorizează Adevărul prezent. Unii îl salută cu bucurie, şi cu recunoştinţă Îl servesc pe Domnul mai zelos ca înainte. Unii sunt bucuroşi să afle doar că nu există baze scripturale pentru populara teorie a chinului veşnic pentru marea majoritate, dar nu sunt în mod special atraşi de iubirea şi îndurarea divină.

Cu cât se răspândea mai mult Adevărul, cu atât deveneau mai furioşi oponenţii lui, conducătorii evrei; şi la ceea ce nu se puteau opune cu argumente şi cu logică, se opuneau plini de succes cu prejudecata şi superstiţia, stârnind aceste sentimente josnice prin răstălmăcire. Astfel ei şi-au asigurat în aşa măsură cooperarea unora din oamenii cei mai onorabili şi notabili din cetate, încât misionarii au fost obligaţi să plece.

Relatarea spune că „toţi cei care erau rânduiţi pentru viaţa veşnică au crezut”. Cuvântul „rânduiţi” aici poate fi potrivit tradus dispuşi. Astfel obţinem ideea că toţi aceia care au auzit Evanghelia şi oferta ei de viaţă veşnică, şi care erau dispuşi să accepte condiţiile, au devenit credincioşi — ascultători de credinţă. Tot aşa este încă şi acum. Oriunde merge Adevărul se află unii cărora le place, iar alţii cărora nu le place; unii care apreciază doctrinele şi răsplăţile pe care acestea le prezintă, iar alţii care preferă plăcerile păcatului sau afacerile şi răsplăţile acestei lumi. Acesta este timpul ca fiecare auzind Mesajul să facă alegerea. Curând numărul celor Aleşi va fi complet; şi atunci va începe lucrarea lor — binecuvân-tarea omenirii — binecuvântarea celor nealeşi.