CUM SUNTEM SFINŢIŢI?

„Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră.” 1 Tes. 4:3.

W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 99-101)

Cuvintele din textul nostru se adresează numai sfinţilor lui Dumnezeu, ca şi toate Epistolele apostolice. În privinţa poporului Său, aceasta este voia lui Dumnezeu, dorinţa Lui, scopul Lui — chiar sfinţirea lor, punerea lor complet deoparte de lume, pentru Sine şi serviciul Său. Aceasta este voia lui Dumnezeu nu în sensul că El a hotărât ca unii să fie sfinţiţi; ci este voia Lui ca să existe o asemenea clasă; şi rămâne ca fiecare dintre cei chemaţi să hotărască dacă vrea să aparţină sau nu acestei clase.

Dumnezeu are o lucrare importantă de îndeplinit şi de aceea are motive foarte deosebite pentru alegerea unei asemenea clase. Dacă noi vrem să fim din numărul acesta când va fi complet, trebuie să ne facem chemarea şi alegerea sigură printr-o deplină conformare la termenii şi condiţiile chemării, şi aceasta chiar până la moarte. Noi trebuie să avem în minte că Domnul selecţionează, alege acum o clasă sfinţită pentru o poziţie foarte specială, o lucrare foarte specială. Întâi, ei vor fi asociaţi cu Domnul Isus Cristos o mie de ani în lucrarea de regenerare a lumii, inclusiv a tuturor celor care au trăit începând de la Adam — pentru ridicarea lor din păcat şi moarte, spre înălţimile perfecţiunii umane de la care a căzut Adam; şi apoi ei vor domni cu Cristos Capul lor, şi vor fi asociaţi cu El în toată lucrarea Lui viitoare de-a lungul eternităţii. De aceea, aceasta este numită Chemare Înaltă, Chemare Cerească.

Astfel, voinţa lui Dumnezeu la care se face referire în acest text nu este cu privire la lume în veacurile care urmează după acest veac şi nici cu privire la îngeri. Este voinţa Lui pentru Biserică, chemată să fie mireasa lui Cristos, membri ai Corpului Său. Această mare Chemare nu s-a făcut niciodată înaintea acestei vârste şi nici nu se va mai face după încheierea ei. Nu poate exista decât o singură Mireasă a lui Cristos; şi când această clasă va fi fost completată, nu se va mai adăuga nici unul la numărul lor. Această clasă a auzit despre harul prezent al lui Dumnezeu oferit prin Cristos şi i-a acceptat termenii intrând în alergare pentru „Premiu”.

În textul nostru apostolul spune de fapt, Iată-ne pe noi ca creştini, chemaţi ai lui Dumnezeu. Ei bine, care este lucrul pe care Dumnezeu vrea să-l facem? Vrea să ţinem ziua a şaptea? Vrea să ne abţinem de la consumarea cărnii? Vrea să adoptăm anumite formalităţi sau idiosincrazii? Nu, voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră. Există o anumită diferenţă între cuvintele sfinţire şi consacrare, deşi uneori ele se folosesc unul în locul celuilalt. Cuvântul consacrare conţine ideea de predare. Consacrarea este un pas definit, făcut într-un moment anumit. Este predarea voinţei şi a tot ce posedăm, lui Dumnezeu. Dacă cineva nu şi-a predat Domnului voinţa, el însuşi, în mod hotărât, n-a făcut o consacrare reală. Noi credem că pentru poporul declarat al Domnului nu există un pas care să fie mai necesar de a fi văzut mai clar decât acesta, şi care să fie mai necesar de a fi explicat altora. Cuvântul sfinţire conţine în sine nu numai ideea acestei consacrări hotărâte şi complete la început, ci cuprinde şi întregul proces de transformare a caracterului şi de pregătire pentru Împărăţie. El progresează de-a lungul întregii căi creştine, până când caracterul este deplin dezvoltat şi copt, şi el trebuie menţinut apoi până la sfârşitul căii.

CUM SE INTRĂ ÎN ALERGAREA CEREASCĂ

Mulţi creştini declaraţi nu văd pasul deplinei consacrări ca fiind esenţial pentru cel care vrea să fie urmaş al lui Cristos. În convorbirile noastre cu oamenii, mulţi ne spun că ani de zile au încercat să fie copii ai lui Dumnezeu, că ani de zile au încercat să facă voia lui Dumnezeu şi să trăiască o viaţă sfântă. Cu aceştia noi încercăm întotdeauna să ajungem la punctul deosebit: ai început corect? ai încercat să alergi alergarea creştină în afară sau înăuntru? Atunci ei ne întreabă ce vrem să spunem. Iar noi le spunem că problema este ca un concurs de alergări, cu anumite reguli şi reglementări definite, unde se oferă un anumit premiu. Persoana care urmează să alerge în concurs trebuie să fi intrat în modul obişnuit. Trebuie să fi făcut contractul şi să-l fi semnat. Omul trebuie să fie de acord cu toate condiţiile. Atunci el va fi intrat ca şi concurent şi va trebui să alerge spre ţintă pe pista prescrisă.

Altul, care n-a făcut contractul ca să intre în cursă în maniera prescrisă, ar putea alerga tot mereu în jur pe dinafara terenului de alergare. El ar putea alerga tot aşa de repede şi de bine ca şi cei dinăuntru. El ar putea spune lăudăros, „Pot învinge pe oricare dintre alergătorii de pe acea pistă!” Dar oare ar câştiga acesta premiul? Cu siguranţă nu. El n-ar face decât să se distreze sau să-şi piardă vremea şi să-şi cheltuie puterea. Alergarea adevărată s-a făcut pe acea pistă. El n-a reuşit să satisfacă condiţiile prescrise şi toată alergarea lui ar fi în zadar în privinţa premiului. La fel este cazul şi cu unul care se străduieşte să trăiască o viaţă creştină fără să fi aflat şi fără să fi satisfăcut mai întâi cu grijă condiţiile şi termenii ceruţi pentru a deveni un adevărat ucenic al lui Cristos şi a fi recunoscut de Tatăl ca şi copil al Său.

Noi credem că acesta este necazul cu mulţi care se numesc creştini. Mulţi care discută cu noi exprimă dorinţe bune şi toate celelalte, dar noi mergem direct la subiect: „Ai făcut o deplină consacrare faţă de Dumnezeu?” Recent am avut un caz de felul acesta — un domn care ne-a vizitat de două ori. În conversaţia noastră din ((255)) timpul ultimei sale vizite i-am spus: „Ei bine, vă mai amintiţi despre ce am vorbit când aţi fost aici data trecută?” El a răspuns că s-a rugat. I-am spus atunci că el n-avea dreptul să se roage, că nu se putea ruga în modul cuvenit până când avea un Avocat la Tatăl; fiindcă Tatăl nu-i ascultă pe păcătoşi. I-am spus, „Nu vă puteţi ruga până vă veţi preda lui Dumnezeu voinţa. Şi tot accesul la Tatăl trebuie să fie prin Avocat. «Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.» Există o cale definită. Calea nu este că vă puteţi duce pe drumul dumneavoastră, iar eu pe al meu. Toţi termenii uceniciei sunt aşezaţi de Domnul Însuşi. «Dacă doreşte cineva să-Mi fie ucenic», a spus Domnul Isus, «să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze». Dacă nu facem acest pas, de a ne lepăda de noi înşine, predându-ne Domnului, putem face o mulţime de lucruri — să umblăm la biserică etc., etc., şi totuşi să nu fim creştini. Suntem creştini numai când L-am acceptat pe Isus ca Răscumpărătorul nostru şi am făcut o consacrare faţă de Dumnezeu prin Cristos”.

CELE DOUĂ PĂRŢI ALE SFINŢIRII

Într-un verset din Scriptură citim, „Sfinţiţi-vă şi Eu vă voi sfinţi”. Aceasta înseamnă, puneţi-vă deoparte pentru Dumnezeu, şi El vă pune deoparte. Noi avem o parte în această lucrare şi Dumnezeu are o parte. Dacă noi facem o consacrare deplină, Dumnezeu ne va consacra; El ne va accepta şi ne va pune deoparte pentru Sine. El ne dă indiciul acestei acceptări prin conceperea de Spiritul Său Sfânt. Unii ca aceştia încep să-şi dea seama curând că au o minte nouă, o dispoziţie nouă, o inimă nouă. Despre această clasă vorbeşte apostolul Pavel în textul nostru. „Aceasta este voia lui Dumnezeu” cu privire la voi, „chiar sfinţirea voastră” — voi care v-aţi consacrat faţă de El şi pe care El v-a acceptat şi v-a consacrat, v-a pus depoarte pentru serviciul Său.

Acceptarea noastră de către Tatăl este numai începutul lucrării de sfinţire. Voinţa Sa este ca această lucrare să continue şi să progreseze în noi până la completare. Această lucrare de sfinţire trebuie să ne afecteze mintea, mâinile, ochii, urechile, limba — tot ce-i al nostru — ca să putem fi folosiţi de Domnul pe deplin. La început se predă voinţa, iar voinţa, desigur, include serviciul corpului nostru muritor.

Însă acest corp are tendinţele sale naturale. Predarea voinţei va însemna că individul va aduce orice gând, cuvânt şi faptă în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Un lucru este ca voinţa să devină sfântă, şi alt lucru este ca mintea şi corpul să fie aduse în acord deplin cu această sfinţenie a voinţei. Voinţa este prezentă cu noi, dar problema este cum să procedăm. Trebuie nu numai ca voinţa noastră să-şi menţină această stare sfinţită, ci trebuie şi să ne lărgim aprecierea faţă de voinţa Domnului pentru noi, şi astfel să avem tot mai mult din spiritul de sacrificiu.

SFINŢIŢI PRIN ADEVĂR

Ce puteri, ce forţe spirituale vor ajuta în această lucrare de sfinţire? Domnul nostru Isus, în ultima Sa rugăciune către Tatăl, înainte de moarte, S-a rugat, „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău; cuvântul Tău este Adevăr” (Ioan 17:17). Aici ni se dă cheia în legătură cu felul în care va continua această lucrare de sfinţire. Cel care se consacră lui Dumnezeu nu va avea de la început o cunoştinţă deplină despre sine sau despre păcat. La început este numai un prunc. Dar el va fi ajutat să progreseze prin puterea Cuvântului revelat, prin Mesajul Adevărului. Cum va sfinţi acest Mesaj? Apostolul Pavel răspunde că Dumnezeu lucrează astfel atât să voim cât şi să facem buna Sa plăcere. El ne dă în cuvântul Său promisiuni nespus de mari şi scumpe. El ne dă sfaturi şi îndemnuri. Şi acestea intrând în inima noastră şi imprimându-se asupra noastră, prin iluminarea Spiritului Sfânt, noi suntem constrânşi să producem în noi roadele paşnice, preţioase ale dreptăţii şi sfinţeniei.

Ne dăm seama că prin mersul credincios pe calea îngustă pe care a mers Învăţătorul nostru, noi vom plăcea Dumnezeului nostru şi vom primi o răsplată nespus de mare, chiar parte împreună cu Cristos la „o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi ... care suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă” (1 Petru 1:4,5). Astfel vedem cât de important este Cuvântul Adevărului în acest proces de sfinţire, fie că primim acest Adevăr prin citirea Bibliei, fie dintr-o cântare, fie din Studii în Scripturi ori în alt fel. Orice ne imprimă în inimă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne creşte măsura de Spirit Sfânt, face parte din ceea ce realizează lucrarea de sfinţire.

METODA SFINŢIRII

Există un alt text care ne arată cum trebuie să fim sfinţiţi. El spune că prin voia lui Dumnezeu „suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Ev.10:10). Gândul de aici al apostolului este că noi n-am fost sfinţiţi la început, ci „am fost copii ai mâniei ca şi alţii”. Noi nu ne-am putut sfinţi pe noi înşine; şi jertfirea trupului lui Isus Cristos, jerfa vieţii Sale nepătate pentru noi, a fost baza pe care să putem deveni poporul sfinţit al Domnului. Nici o consacrare nu ne-ar fi putut face poporul lui Dumnezeu numai dacă, întâi de toate, temelia acesteia a fost pusă pe jertfa lui Isus Cristos. Jerfa Sa a deschis calea. Meritul Său ne-a curăţit şi ne-a făcut acceptabili pentru Iehova.

Iarăşi citim că noi suntem dintre cei aleşi, „prin sfinţirea Duhului” (1 Petru 1:2). Când ne prezentăm în consacrare, suntem apoi acceptaţi şi concepuţi de Spirit. Această acceptare şi concepere ne pune deoparte; ne introduce în corpul Unsului. Spiritul Adevărului ne inspiră şi ne îndrumă în calea cerească. El ne-a arătat întâi că eram păcătoşi care aveam nevoie de un Mântuitor. Apoi ne-a arătat cum să ne prezentăm pe noi înşine lui Dumnezeu. Şi după ce am făcut paşii astfel arătaţi şi am fost acceptaţi ca fii ai lui Dumnezeu, el ne-a condus mai departe până la plinătatea staturii de bărbat în Cristos. Astfel Spiritul, prin Cuvânt, produce sfinţirea noastră completă.

((256))

Iarăşi ni se spune că „suntem sfinţiţi prin sângele legământului” (Ev. 10:29). Cum este aceasta? Dumnezeu a făcut un mare legământ cu Biserica. Întâi a fost făcut cu Capul Bisericii, iar apoi cu aceia care vor constitui Corpul Său. Acesta este un legământ de jertfă. Iehova a spus profetic prin Psalmist, „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei (pe cei sfinţi, sfinţiţi ai Mei) care au făcut legământ cu Mine prin jertfă” (Ps. 50:5). Modul de a intra în această clasă astfel chemată şi adunată este prin acceptarea termenilor stabiliţi de Însuşi Iehova. Nimeni nu intră în această clasă decât prin sângele legământului.

Când Domnul nostru Isus a intrat în legământ cu Tatăl, aceasta a fost prin consacrarea Sa la botez. Această consacrare a fost îndeplinită şi sfârşită în moartea Sa pe Calvar. Acolo s-a sfârşit vărsarea sângelui Său — sacrificarea vieţii Sale. Altă cale de a-Şi îndeplini legământul n-a existat. A fost necesar ca El să facă toate acestea pentru a intra în gloria Sa şi a fi Mântuitorul lumii. Şi noi care am devenit membrii Corpului Său trebuie să facem acelaşi legământ cu Tatăl. Noi trebuie să bem cu El paharul Său de suferinţă şi moarte. Noi trebuie să ne dăm viaţa aşa cum Şi-a dat-o El. Sângele nostru trebuie să fie vărsat, viaţa noastră umană trebuie să fie jertfită, cu El. Nu există nici o altă virtute în sângele nostru, decât aceea că el este făcut acceptabil prin acordarea meritului lui Cristos. Dar prin această acordare, noi, ca membri ai Corpului Său, avem parte în sacrificiul Său. Aşa deci, moartea noastră este ca a Lui, o moarte de jertfă; iar sângele nostru este socotit ca sângele Lui. Astfel, având parte în sângele legământului, sângele legământului de jertfă, sângele care va pecetlui Noul Legământ, noi suntem sfinţiţi. Această depunere a vieţii noastre este o lucrare treptată, în îndeplinirea ei reală, aşa cum a fost şi a Domnului nostru. Aceasta este lucrarea de sfinţire, care progresează până la completarea ei în moarte.

Prin urmare este adevărat că noi suntem sfinţiţi prin Adevăr, care devine luminos pentru noi prin Spiritul Sfânt. Jertfirea trupului lui Isus a deschis calea spre această sfinţire. Şi legământul nostru de jertfă ne permite participarea în „sângele legământului”, iar aceasta înseamnă deplina noastră sfinţire până la moarte. Dacă cineva nu participă la paharul lui Cristos, în moartea Lui de jertfă, nu va avea parte în Împărăţie. Lumea va participa la mâncarea Pâinii care a venit din cer; dar pentru a fi membri ai Corpului de jertfă al lui Cristos este necesar ca noi să bem şi din sângele Său, şi să participăm cu El în moartea Sa. Noi trebuie să ne conformăm cu moartea Sa ca să avem parte de învierea Sa, prima înviere (cea mai importantă). Lumea nu va avea nici o parte în băutul Paharului. Sângele legământului cu care noi (Biserica) suntem sfinţiţi va pecetlui Noul Legământ pentru lumea întreagă. El nu este pecetluit încă; fiindcă jertfirea nu este completă încă. Legământul Legii a fost un tip al Noului Legământ, care va fi inaugurat curând. Legământul Legii a fost pecetluit cu sângele viţelului şi ţapului tipic. Tot aşa Noul Legământ va fi pecetluit cu sângele „jertfelor mai bune”.

STROPIREA SÂNGELUI, TIP ŞI ANTITIP

Aceasta este pentru clasa ţapului o favoare cu totul nemeritată. După cum a fost în tip, când a fost instituit Legământul Legii, Moise a luat sângele viţeilor şi ţapilor şi a stropit, întâi cartea Legii, satisfăcând astfel tipic Dreptatea lui Dumnezeu, iar apoi a stropit „tot poporul”, tot aşa este şi în antitip, sângele viţelului şi ţapului antitipic stropeşte întâi Legea, satisfăcând Dreptatea în folosul întregii lumi; iar apoi sângele stropeşte „tot poporul”, întreaga lume, care este moartă în Adam. Aceasta va însemna Restabilire, care va fi atinsă treptat de către lume în vârsta care intră, ca rezultat al jertfei de Răscumpărare şi al aplicării ei în folosul lor. Aceasta va fi realizată de Domnia Milenară a Cristosului, Cap şi Corp.

S-ar putea pune întrebarea, de ce s-au jertfit în tip atâţia viţei şi ţapi, pe când în antitip este un singur viţel şi un singur ţap? De ce este diferenţă? Răspundem, nu este nici o diferenţă. Este doar o duplicare a viţelului şi ţapului din tip. Dar de ce? Fiindcă se cerea mult mai mult decât doar sângele unui viţel şi al unui ţap pentru a stropi tot Israelul. Dar ca idee nu există nici o diferenţă. Ea reprezintă în antitip lucrarea unui singur viţel şi al unui singur ţap.

Este un privilegiu minunat să fii din această clasă a ţapului Domnului, cei sfinţiţi în Cristos Isus, care trebuie să participe cu El în suferinţele timpului prezent şi apoi să domnească împreună cu El de-a lungul veacurilor eterne de glorie. Să-I dovedim lui Dumnezeu apreciarea acestei chemări glorioase, prin credincioşie chiar până la moarte.