Vol. 6 Ianuarie-Februarie 1999 Nr. 2

PRIVELIŞTE DIN TURNUL DE STRAJĂ

PĂCATUL BISERICII

R. 5798 W. T. 15 noiembrie 1915 (pag. 339-340)

de Rev. Charles D. Williams
(episcop protestant episcopal de Michigan)

Este un gând îngrozitor ca Biserica să fi avut parte în crima de la Calvar, şi totuşi a avut, şi încă partea principală. Ea este răufăcătorul în complot.

Care a fost păcatul Bisericii care L-a răstignit pe Cristos? Sau, s-o spunem altfel, care sunt caracteristicile unei religii corupte? Acestea sunt în mare două:

1. Mintea eclesiastică
2. Conştiinţa eclesiastică.

Mintea eclesiastică este o minte închisă — şi nimic n-o irită mai mult decât când i se impune să primească o idee nouă. Regula de judecată stabilită de ea, testul stabilit de ea pentru adevăr este, „Ce este nou nu este adevărat şi ce este adevărat nu este nou”. Philip Gilbert Hammerton a comparat potrivit procesul convenţional al instruirii şi pregătirii religioase cu procesul gravării pe sticlă. Întâi mintea elevului se acoperă cu un strat impermeabil de prejudecată pioasă. Apoi se trasează atent cu stiletul autorităţii modelul crezului dorit; şi numai apoi este expusă mintea la sablajul realităţii şi la testul acidului experienţei, care pătrund numai în liniile tăiate şi crezul dorit se gravează neşters în minte.

Cealaltă caracteristică a religiei corupte este conştiinţa eclesiastică. Ea este convingător ilustrată printr-o scenă din Vinerea Mare. O procesiune trece pe străzile Ierusalimului, îndreptându-se spre palatul guvernatorului. Din cine se compune această procesiune? Din conducătorii religioşi ai poporului, preoţii proeminenţi, clericii de seamă, demnitarii şi prelaţii Bisericii, şi Sinedriul, corpul legislativ principal al naţiunii. Este ca şi cum ai face sul Adunarea Generală Presbiteriană, Conferinţa Generală Metodistă, Convenţia Generală Episcopală, Ierarhia Romano-Catolică şi Camera Lorzilor, cu tot Tribunalul Episcopilor.

Care este lucrul pe care-l au în minte? Sunt concentraţi asupra comiterii celei mai mari crime din istorie — o crimă de care s-a cutremurat toată lumea începând de atunci. Voiau să răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. Dar în pragul lui Pilat s-au oprit. De ce? Au dat peste o lege cu o pedeapsă, un canon al bisericii cu o sancţiune. Şi aceşti oameni au mare respect pentru pedepse şi sancţiuni, dacă au puţin pentru adevăr şi dreptate. Dacă ar intra într-o casă de păgâni în acea dimineaţă de Paşti, s-ar pângări din punctul de vedere al ceremonialului şi ar fi nepotriviţi să se împărtăşească din sacrament. Şi-ar pierde reputaţia de bisericoşi stricţi. Sunt infinit de minuţioşi şi cu totul lipsiţi de principii, cu totul sinceri dar complet lipsiţi de adevăr şi nedrepţi, pioşi şi corupţi.

„Conştiinţa eclesiastică” ţine legea atât de aproape de ochi încât nu vede principiul; ea înlocuieşte legea fundamentală a dreptăţii cu reguli mărunte. Face din religiozitate un înlocuitor al dreptăţii în loc să fie un mijloc spre ea. Pune preoţi şi proprietăţi tehnice în locul caracterului. Face ca apartenenţa la biserică să fie destulă pentru religie şi „bisericismul” să fie destul pentru „creştinism”.

Iar conştiinţa eclesiastică nu este limitată la Biserică. Avocatul care pune legalitatea în locul dreptăţii; comerciantul care este mulţumit doar să se conformeze codului branşei sale, a cărui scuză pentru orice necinste este „toţi fac la fel”; „domnul” sau „doamna” care pune formalitatea şi bunele maniere în locul sincerităţii şi amabilităţii inimii, şi politeţea de formă în locul bunăvoinţei — cu toţii sunt la fel animaţi de conştiinţa eclesiastică.

Această minte şi conştiinţă eclesiastică sunt cele care L-au răstignit pe Isus Cristos.

__________________

MERGÂND SPRE MĂCELUL UNIVERSAL

Cităm iarăşi spre beneficiul cititorilor noştri cuvinte adevărate dintr-un editorial din New York American, după cum urmează:

„Astăzi trăim într-un timp mai greu pentru sufletele oamenilor decât orice altă perioadă din istoria lumii. În războiul care cuprinde în conflict armat fiecare continent al Pământului, suntem martorii unei orori şi distrugeri mai mari decât a suferit vreodată rasa umană. Din America de Nord, America de Sud, Europa, Asia, Australasia, din fiecare colţ al Pământului şi din fiecare zonă climatică, fiinţele umane merg spre măcelul universal.

Într-un an al acestei bătălii îngrozitoare, proprietăţi de miliarde au fost distruse, iar combatanţii sângeroşi pretind că deja au ucis sau mutilat peste patru milioane de fiinţe umane. Acestea toate într-un an, şi nu se întrezăreşte nici o decizie. Nici o parte n-a câştigat încă un avantaj decisiv.

Experţii militari cred că războiul doar a început. Lordul Kitchener, conducătorul forţelor britanice, a declarat, chiar înainte de înfrângerile ruse, că ar trebui trei ani să reducă la tăcere pe aliaţii teutoni şi turci, în timp ce experţii militari dezinteresaţi se îndoiesc de posibilitatea cuceririi vreodată a imperiilor centrale.

Francezii, britanicii, ruşii şi italienii aşteaptă până când fabricile lor şi fabricile noastre americane pot echipa ((382)) armatele lor cu arme şi muniţie de care au nevoie pentru a-şi exercita cea mai mare putere de nimicire. Dacă patru milioane de oameni au dispărut într-un an, în care partea cea mai numeroasă nu şi-a exercitat încă cea mai mare putere a ei, care va fi pierderea în privinţa vieţii umane dacă se luptă până la sfârşit?

Noi americanii suntem neutri. Dar nu suntem oare interesaţi? Nu suntem oare amestecaţi în această luptă îngrozitoare? Nu suntem amestecaţi în ea ca parte a familiei umane, ca membri ai rasei albe, ca participanţi în civilizaţia apuseană, toate acestea fiind ameninţate de prelungirea acestui măcel îngrozitor?

Dacă acest război se duce până la capăt, oare nu vom suferi noi moral şi material, oricare parte ar câştiga? Dacă aliaţii sunt cuceritori iar poporul german este bătut şi zdrobit total, oare nu vom suferi noi, ca parte din lume, o pierdere irecuperabilă? Contribuţiile minunate ale Germaniei la ştiinţa, industria şi comerţul lumii sunt cunoscute tuturor oamenilor de afaceri. Dar, mari cum sunt, contribuţiile Germaniei la eficienţa guvernamentală, la abilitatea societăţii de a acţiona ca o unitate socială pentru a face minuni în beneficiul poporului ei, mai presus de înseşi visele oamenilor, nu prea au fost încă recunoscute. Ea aduce o contribuţie mai mare la experimentele socialiste decât au cunoscut oamenii vreodată. Guvernul ei naţional posedă companiile de căi ferate, de telefon şi telegraf. Marile ei oraşe posedă sistemele de apă şi canalizare, companiile de gaz şi electricitate şi liniile de tramvai. Ei construiesc debarcadere şi docuri, plantează păduri şi dezvoltă ţara, nu prin iniţiativă individuală, ci ca o funcţie guvernamentală. Ei, primii dintre popoare, au început să-şi elibereze muncitorii de scalvia industrială, prin pensionarea de vârstă, prin legi pentru compensarea muncitorilor şi prin legi şi controale stricte pentru protecţia muncii. Ei au întocmit întâi mijloacele pentru eliberarea fermierilor de robia financiară prin credite rurale, prin care fermierii să poată împrumuta bani de la stat ca să-şi dezvolte ferma. Ei arată lumii ce pot face oamenii în capacitatea lor organizată şi ce prosperi pot ajunge, chiar dacă sunt înghesuiţi în limitele unui teritoriu nu prea favorabil. Noi americanii copiem în fiecare zi ceva din experimentele socialiste germane. Îi putem vedea oare zdrobiţi fără o pierdere nemăsurată pentru noi?

Dacă, pe de altă parte, aliaţii ar fi zdrobiţi, aceasta ar implica nimicirea Franţei şi a unui popor mare din punct de vedere istoric, despre a cărui contribuţie la libertatea umană şi la libertatea economică a lumii, John Stuart Mill, distinsul economist politic, a spus că este mai mare decât a oricărui alt popor, chiar şi decât a noastră.

Ar fi oare folositor pentru lume să vadă spiritul Angliei zdrobit şi eficienţa ei comercială şi industrială deteriorată, iar puterea ei de cumpărare distrusă? În ultimii douăzeci şi cinci de ani n-a fost un timp când, dacă Anglia n-a putut cumpăra de la noi, să nu ne confruntăm cu o criză financiară. Nu uităm marile întreprinderi şi marile proiecte industriale din America pe care capitalul englez le-a finanţat. Nu putem uita că cele mai elementare principii de libertate pe care le numim ale noastre s-au născut şi s-au dezvoltat întâi în Marea Britanie.”

* * *

Când, după citirea acestui editorial, ne amintim că Domnul a prezis în Biblie lucrurile prevestite aici, şi mai mult — chiar până la anarhie şi la completa nimicire a ordinii lucrurilor prezente — am putea foarte bine să plângem. Domnul cu blândeţe a acoperit ochii omenirii ca să nu poată vedea furtuna ce vine în toată severitatea ei îngrozitoare, fiindcă ei n-au ochii credinţei ca să vadă binecuvântările care urmează aşa cum le vedem noi.

Ce bucuroşi suntem ştiind că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii — ştiind că milioanele de oameni care mor în conflictul dezlănţuit nu merg în chinul veşnic, ci la timpul cuvenit vor avea parte de binecuvântările generale ale lumii, pe care le va îndeplini Împărăţia lui Mesia. Ne putem mira, deci, că Învăţătorul nostru a lăsat mesajul, „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”? Luca 21:28.

Dacă eliberarea Bisericii ar însemna suferinţă veşnică pentru cei nealeşi, cum ne-am putea bucura de aceasta? Dar, deoarece ochii înţelegerii noastre se deschid, vedem cu uimire lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii şi îndurării marelui Creator. Ne dăm seama că glorificarea Bisericii înseamnă binecuvântarea tuturor celor care vor fi atunci în viaţă prin inaugurarea domniei dreptăţii şi păcii, şi prin zdrobirea cătuşelor păcatului şi ignoranţei, precum şi prin legarea lui Satan pentru o mie de ani. Şi, o, încă mai mult, eliberarea miilor de milioane de păgâni care, în cei şase mii de ani trecuţi, au intrat în marea închisoare a morţii — iadul biblic — mormântul! Cu această vedere sănătoasă despre viitor, pe care Biblia o dă atât de sigur, întunericul şi norii, întristările şi lacrimile din prezentul imediat nu ne pot descuraja. Sufletele noastre măresc pe Domnul! Cântăm zi de zi, ceas de ceas, cântarea cea nouă, „Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” „Toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că dreptăţile Tale au fost arătate”. Apoc. 16:7; 15:3, 4.