„CA NIŞTE ÎNŞELĂTORI, MĂCAR CĂ SPUNEM ADEVĂRUL”
„Nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca
slujba să nu fie defăimată. ... în slavă şi în dispreţ, în vorbire de rău şi în
vorbire de bine; ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul.”
2 Cor. 6:3, 8.
R5773 W. T. 1 octombrie 1915 (pag. 291-292)
Ce variate sunt experienţele unui creştin activ — experienţe
de onoare şi dezonoare, de vorbire de bine şi de vorbire de rău, de suferinţă
pentru dreptate, de faptul că sunt numiţi înşelători etc.! Unii ar putea fi mai
cunoscuţi decât alţii şi astfel ar atrage mai mult atenţia. Unii ar putea avea
un câmp mai larg de serviciu şi ocazii mai mari decât alţii. Dar fiecare ucenic
credincios al lui Cristos va avea mai multe sau mai puţine din aceste experienţe
enumerate în textul nostru şi în contextul lui. Unii vor vorbi bine despre noi,
iar alţii vor vorbi rău. De-a lungul întregului Veac Evanghelic a fost totdeauna
adevărat că „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus
vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3:12). Acest lucru este adevărat în mod
special în aceste zile din urmă.
Printre fraţii lui Cristos toţi sfinţii Domnului trebuie să
aibă onoare. În timp ce nici unul nu trebuie să caute onoarea fraţilor,
totuşi multă apreciere trebuie să i se acorde fiecăruia care a făcut marele pas
al consacrării faţă de Dumnezeu — nu are importanţă cât de josnică ar fi
persoana după trup. Faptul că Dumnezeu a conceput pe cineva cu Spiritul Său
sfânt ar trebui să ne facă să dorim să respectăm pe acei pe care Domnul i-a
onorat astfel. Fiecare dintre sfinţi, oricât de simplu, este mult iubit de către
Domnul nostru Isus şi de aceea toţi copiii lui Dumnezeu trebuie să fie atenţi
cum îi tratează chiar şi pe cei mai mici dintre cei mici — pe fraţii lor.
„Ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul.” Marele
apostol Pavel a fost insultat în multe ocazii; alteori a fost onorat. În
legătură cu el se răspândeau atât vorbe rele cât şi vorbe bune. Era considerat
înşelător de către mulţi care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu. Totuşi el a
fost tot timpul sincer faţă de Domnul şi faţă de poporul Său. A fost considerat
evreu renegat fiindcă nu învăţa pe alţii ascultare faţă de Legământul Legii ca
singura speranţă a vieţii veşnice. El dădea învăţătură despre ceva ce era mult
superior — despre mântuirea prin credinţa în meritul sacrificiului lui Cristos;
şi această doctrină făcea ca Legea să pară inferioară. De aceea evreii îl acuzau
că este necredincios faţă de Legea părinţilor lor. Pentru un evreu acest lucru
era considerat ca o mare dezonoare.
Ca rezultat, printre evreii care nu credeau s-au răspândit
veşti foarte rele despre Sf. Pavel. El a fost înfierat ca unul dintre cei mai
mari înşelători cunoscuţi vreodată. Toţi au fost avertizaţi cu privire la el —
„Fiţi atenţi că vine omul acela, Pavel! Oricine va omorî pe omul ăla va face un
serviciu lui Dumnezeu şi-I va slăvi numele!” „De ce?” poate întrebau unii.
„Fiindcă el înşală oamenii spunându-le că Isus din Nazaret este Mesia —
spunându-le că atunci când mor faţă de Lege devin vii prin acest om Isus —
spunându-le că Legea, pe care am avut-o de o mie şase sute de ani, nu are nici o
valoare! Încearcă să atragă pe oameni după acel Nazarinean.”
Apoi Sf. Pavel a mai fost acuzat că încerca să atragă după
sine urmaşi. Totuşi el a fost sincer faţă de Dumnezeu în toate sensurile. El a
fost sincer faţă de naţiunea lui Israel, faţă de Lege şi faţă de profeţi. El a
fost sincer faţă de Dumnezeu şi faţă de Domnul Isus Cristos. El n-a fost
înşelător în nici un sens; a fost numit înşelător doar de către aceia
care erau orbiţi de dumnezeul acestei lumi. El apărea „ca un înşelător”
pentru fraţii săi evrei orbiţi şi pentru cei care serveau dumnezeilor mincinoşi.
CONCESII PENTRU BINELE ALTORA
Dorinţa şi străduinţa sinceră a apostolului a fost să „nu dea
nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba să nu fie
defăimată”. Cuvântul slujbă este folosit astăzi adeseori în legătură cu clerul
ca întreg. Slujitorii bisericilor sau predicatorii sunt caracterizaţi ca
slujire; cum ar fi slujirea Presbiteriană, slujirea Metodistă etc. Dar noi
credem că Sf. Pavel avea o idee mai largă, anume, aceea de a vesti adevărata
Evanghelie a lui Cristos sau de a servi pe Domnul indiferent în care mod. El a
folosit cuvântul în sensul serviciului. Un slujitor este un serv. Toţi
care servesc pe Domnul, public sau privat, sunt slujitori şi ar trebui să se
străduiască să trăiască o viaţă atât de sinceră, atât de onorabilă, încât chiar
dacă ar fi numiţi înşelători, totuşi alţii să remarce mersul lor exemplar.
((427)) Fiecare ar trebui să încerce să trăiască într-o manieră atât de
inofensivă, încât lumea s-o numească viaţă bună, cuvenită. Să trăiască deasupra
ocării. Să nu dea nici o pricină dreaptă de poticnire. Acesta este gândul
apostolului, ca noi să nu dăm nimănui un motiv just de a se poticni în noi.
Printre evrei, mâncarea cărnii de porc ar fi o poticnire.
Persoana ar fi privită de sus şi n-ar fi considerată religioasă cum se cuvine.
În zilele noastre mâncarea cărnii de porc nu este condamnată de mulţi. Dar
nerespectarea duminicii ca Sabat ar fi considerată o încălcare a unei porunci
divine. În ceea ce priveşte conştiinţa noastră, noi am putea face anumite
lucruri, dar slujirea, serviciul Adevărului ar putea fi condamnat prin aceasta.
Mulţi sunt foarte conştiincioşi în privinţa respectării duminicii ca Sabat.
Astfel, după cum îndeamnă apostolul, trebuie, ca şi copii ai lui Dumnezeu, să
fim atât de atenţi în conduita noastră, încât să mergem până la extrema
credincioşiei, oricând este posibil. Considerentele de conştiinţă ale cuiva nu
trebuie să fie tratate cu uşurinţă.
În unele părţi ale lumii este obiceiul de a scoate
încălţămintea înainte de a intra în casă. Dacă am fi într-un astfel de loc, ar
trebui să ne conformăm obiceiului general. Totdeauna ar trebui să fim dispuşi să
ne adaptăm obiceiului din jurul nostru, acolo unde putem, fără a ne încălca
conştiinţa, dacă prin conformarea la căile lor am evita poticnirea sau ne-ar
creşte influenţa pentru bine. A nu face astfel, ar fi o lipsă de iubire şi
consideraţie, şi ca atare o lezare, într-un anumit fel, a cauzei Domnului.
