DATORIA CREŞTINĂ ŞI RĂZBOIUL

R 5754 1 septembrie 1915 (pag. 259-261)

Pe măsură ce războiul progresează, se răspândeşte un spirit amarnic, partizan. Oamenii din fiecare naţiune beligerantă sunt convinşi că dreptatea este de partea lor şi că tot ce este contrar este greşit. Simţul dreptăţii pare să orbească tot mai mult. Orice încercare de a evalua lucrurile în mod just, echitabil, este respinsă ca neloialitate, stupiditate etc. Cele mai bune însuşiri ale omului natural par să paralizeze sub influenţa războiului. Germania şi aliaţii pretind că ei au menţinut pacea lumii timp de 30 de ani, timp în care vecinii lor geloşi, obser-vându-le prosperitatea, au căutat s-o împiedice şi au aşteptat doar un moment favorabil pentru a încerca s-o distrugă. În viziunea lor, progresul comercial şi încercarea lor de a construi o flotă proporţională cu populaţia au stârnit gelozia vecinilor deja cu tradiţie în comerţul pe mare.

Ei pretind că Belgia n-a fost neutră, ci a avut o înţelegere tacită cu duşmanii lor, şi că, oricum, trecerea armatelor germane prin Belgia a fost o necesitate militară. La fel ei pretind că protecţia vieţii lor naţionale împotriva combinaţiei europene face necesară lupta cu submarine şi blocada, ca şi celelalte lucruri pe care ei nu le preferă. Ei pretind de asemenea că necesitatea nu cunoaşte nici o lege, că acesta este ceasul necesităţii lor şi că obiectivul războiului este succesul — obţinut cât mai onorabil cu putinţă, dar să fie obţinut.

Marea Britanie şi aliaţii săi au o opinie contrară. Ei declară că de 40 de ani au observat progresul germanilor şi l-au considerat o ameninţare pentru drepturile lor. În consecinţă, Franţa a menţinut o armată de mărime egală cu a Germaniei, Rusia o armată de mărime dublă, în timp ce Marea Britanie s-a străduit să aibă o flotă mai puternică decât a tuturor celorlalte naţiuni ale lumii. Dacă Germania nu este zdrobită acum, spiritul ei de progres o va pune în cele din urmă în fruntea naţiunilor din punct de vedere comercial şi financiar. Aceasta ar însemna că toate celelalte naţiuni ar fi proporţional mai slabe. Ele văd în aceasta un coşmar cumplit al militarismului. Germania trebuie zdrobită cu orice preţ, nu numai de dragul generaţiilor prezente, ci şi al celor viitoare.

Biblia declară, „Toate gândurile lui sunt: «Nu este Dumnezeu»” (Psa. 10:4). Deşi toate naţiunile de pe continent, cu excepţia turcilor, se autointitulează naţiuni creştine, nici una din ele nu manifestă credinţă în Dumnezeu. Toate simt că întreaga responsabilitate, atât pentru prezent cât şi pentru viitor, este în întregime a lor.

„Un tremur a cuprins pe nelegiuiţi”

Convinşi că au împuternicire divină şi având diferite forme de evlavie, dar fără puterea sau credinţa ei, multe din aceste naţiuni se trezesc acum la faptul că acest război nu este ca alte războaie — că Dumnezeu a dezlegat vânturile, nu le mai reţine. A sosit timpul ca El să permită patimilor dezlănţuite ale oamenilor să aducă vijelia necazului care va conduce în scurt timp la revoluţie şi apoi la anarhie, şi astfel va pregăti calea Domnului şi a Împărăţiei Sale.

Ce trist spectacol prezintă războiul — douăzeci de milioane de soldaţi angajaţi în război la preţul de peste patruzeci milioane de dolari pe zi pentru întreţinerea lor! Douăsprezece milioane de bărbaţi în floarea vieţii au fost deja răniţi, luaţi prizonieri sau omorâţi. Consumul de muniţie este uimitor. Unul din miniştrii britanici a declarat recent că într-o bătălie din Belgia forţele britanice au folosit mai multă muniţie decât în tot războiul burilor!

((460))

Datoriile naţionale erau deja enorme, iar bonurile de rentă (obligaţiunile) britanice se vindeau la douăzeci şi cinci la sută, mai puţin decât valoarea lor nominală înainte de a începe acest război. Poate vreo persoană raţională presupune că datoriile naţiunilor beligerante reprezentate prin obligaţiunile lor vor fi vreodată plătite? Şi când oamenii îşi vor da seama de sensul tuturor acestor lucruri şi de căderea instituţiilor financiare care va fi implicată aici, descoperirea va fi groaznică. Singurul rezultat logic ce se poate aştepta de la poporul descurajat va fi cum prezice Biblia — un cutremur de pământ aşa de mare cum n-a fost de când este omul pe pământ — cutremur social, revoluţie, gigantică în caracterul ei. Apoc. 16:18

Influenţa demoralizatoare a războiului

Slujitorii declaraţi ai lui Cristos din diferite denominaţii par să rivalizeze între ei în părăsirea Marelui Căpitan al Mântuirii noastre şi a standardului Său de pace şi iubire, pentru a se asocia din ce în ce mai mult cu militarismul. Fiind solicitaţi de către reprezentanţii guvernului, aceşti reprezentanţi declaraţi ai Prinţului Păcii îşi fac popularitate în guvern predicând războiul. Numai puţin auzim din Marea Britanie în aceste privinţe, dar sugestia episcopului din Londra este cu totul suficientă în acest punct. Sugestia lui îndeamnă pe băieţi şi pe fete să se căsătorească devreme şi să crească familii mari, probabil pentru lupte ucigătoare — nu ca să fie soldaţi ai Crucii lui Cristos şi urmaşi ai Mielului, ci soldaţi ai Crucii Sfântului Gheorghe care marchează drapelul britanic.

Recent în Canada editorul (acestei publicaţii — n. t.) a fost uimit de activitatea predicatorilor de acolo — mai cu seamă a celor din Biserica Angliei. Unul din ei ieşise în uniformă kaki, mărşăluind pe străzi cu voluntarii. Întrebat de un prieten de la colegiu, „Te-am văzut oare în coloană?”, el a răspuns, „Da, am vrut să-i încurajez pe băieţi”. „Şi te-ai gândit să mergi pe front, în tranşee?”; „Nici pomeneală!”. El doar juca rolul unei momeli ca să-i ducă pe alţii pe front; întocmai ca taurul pe care-l au într-unul din ţarcurile de animale din Chicago care întâmpină animalele gata să fie tăiate şi care, azvârlindu-şi capul în aer, devine conducătorul lor până la coridorul de trecere spre locul de junghiere. Acolo îşi cunoaşte micul ungher unde se strecoară şi stă la adăpost, în timp ce celelalte gonesc şi se împing unele într-altele spre măcelărire. Dar de la amvon slujitorul bisericii are ocazia să se adreseze mamelor: „De ce să nu meargă băiatul vostru pe front?”

slujitorii bisericii ca agenţi de recrutare

Ca să dea subiectului o culoare religioasă, o parte din aceşti slujitori au luat texte din Biblie, care nicidecum n-au aplicare la subiectul în discuţie. Textul unuia, predicând despre valoarea canadienilor care şi-au pierdut viaţa în război, a fost, „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul” (Apoc. 14:13). Textul altuia, intenţionat să încurajeze înrolarea etc, a fost, „Ei sunt aceia care urmează pe Miel oriunde merge El”. Apoc. 14:4.

Ce pervertire îngrozitoare! Şi pentru ce scop! Să aprindă patimile omeneşti, să înşele oamenii, să-i determine să facă tocmai lucrul pe care Cristos i-a îndrumat să nu-l facă. Astfel de slujitori pot câştiga favoare şi influenţă la regele pământesc şi la miniştrii şi reprezentanţii lui în guvern, dar cum vor sta cu celălalt Rege, al cărui imperiu va fi inaugurat cu marea Bătălie a Armaghedonului, spre care conduce acest război prezent? Tremurăm la gândul responsabilităţii lor, dacă ştiu ce fac.

Este posibil ca ei să nu-şi dea seama de adevărata situaţie. Nouăzeci şi cinci la sută, probabil, dintre toţi slujitorii educaţi din marile oraşe au mărturisit de ani de zile că nu cred în Biblie. Indirect au admis că o folosesc numai ca pe o carte din care selecţionează texte, deoarece oamenii obişnuiţi au un fel de respect superstiţios faţă de ea. Au ajuns astfel la obiceiul de a selecţiona texte fără nici o legătură cu contextele — la obiceiul de a se înşela pe ei înşişi şi pe turmele lor încrezătoare — încât este posibil că nu-şi dau seama ce fac şi cum denaturează Cuvântul lui Dumnezeu. Ştim că judecata Domnului în toate cazurile va fi dreaptă; noi o respectăm.

Slujitorii din Toronto, ca să-şi arate patriotismul şi încrederea că războiul este de la Dumnezeu, că toţi sfinţii îngeri îi aplaudă pe recruţi şi că la moarte toţi vor merge în cer etc., etc, presupunem că au colectat o pungă de bani pentru achiziţionarea unei mitraliere Gatling, spre a fi dusă peste mări şi folosită ca să ucidă creştini germani — în a căror creştinism n-au nici o încredere şi evident cred că nici Dumnezeu n-are deloc. Punctul de vedere al studenţilor Bibliei este că, faptul că atât englezii cât şi germanii pretind că 95% din populaţia lor este creştină, nu este o dovadă că ei sunt aşa în realitate. Astfel că predicatorii din Toronto, achiziţionând mitraliera Gatling ca să ucidă creştini, probabil că au mare dreptate când presupun că nu vor ucide creştini adevăraţi, întocmai cum şi studenţii Bibliei au îndoieli că toţi slujitorii din Toronto sunt creştini în adevăratul sens al cuvântului.

ATITUDINEA CUVENITĂ A CREŞTINULUI

Dar unde se situează adevăraţii urmaşi ai lui Cristos şi care este datoria lor? Studenţii Bibliei se trezesc tot mai mult şi-şi dau seama ce înseamnă războiul prezent, şi conştiincios întreabă în privinţa propriilor lor responsabilităţi. Unii au întrebat în privinţa situaţiei legate de producerea muniţiei de război. Sfatul nostru a fost ca ei să evite a se angaja în astfel de lucru, cu excepţia cazului în care banii ar fi absolut necesari să procure hrană şi adăpost pentru ei şi familiile lor. Iar atunci, luând o astfel de situaţie doar ca necesitate, ((461)) recomandăm ca aceasta să fie părăsită imediat ce se poate găsi altceva, nu contează cât de slabă este plata, dacă se pot procura cu ea cele necesare vieţii.

Noi suntem conştienţi că acesta este un subiect cu implicaţii mari şi că mulţi ne vor clasa ca înguşti fiindcă dăm un astfel de sfat. Unii vor spune că ducem chestiunea la extremă; că bazat pe acelaşi principiu un angajat la căile ferate sau la transportul maritim ar trebui să evite încărcarea unei astfel de muniţii de război, un funcţionar ar trebui să obiecteze la partea sa de lucru, iar stenograful la a sa etc. Noi am spune că pe cât este raţional posibil ar trebui să evităm a avea de-a face cu aceste unelte de distrugere, dar dacă suntem obligaţi de necesitate, să păstrăm situaţia numai până când se poate obţine una pentru o cauză mai bună.

În Studii în Scripturi, Vol. 6, am prezentat o sugestie, ca urmaşii lui Cristos să caute prin orice mijloc corect să evite participarea la război. Acolo am sugerat acea posibilitate, dar că, în eventualitatea recrutării, urmaşii Domnului să-şi folosească toată influenţa spre obţinerea unor poziţii în corpul spitalicesc sau în departamentul de aprovizionare al armatei, mai degrabă decât în războiul real. Mai departe am sugerat că dacă ar fi imposibil să se evite intrarea în tranşee, totuşi n-ar fi necesar să se încalce porunca divină, „Să nu ucizi”.

De atunci încoace ne-am întrebat dacă cursul pe care l-am sugerat este cel mai bun. Ne întrebăm dacă un astfel de curs n-ar însemna compromis. Ne gândim că a deveni un membru al armatei şi a îmbrăca uniforma militară implică datoriile şi obligaţiile unui soldat aşa cum sunt ele recunoscute şi acceptate. Un protest făcut în faţa unui ofiţer ar fi nesemnificativ — publicul în general n-ar şti despre el. N-ar fi oare un creştin într-adevăr nelalocul lui în astfel de condiţii?

„Dar”, ar replica cineva, „dacă ar fi ca cineva să refuze uniforma şi serviciul militar, ar fi împuşcat”.

Noi răspundem că dacă prezentarea ar fi făcută cum se cuvine, s-ar putea face o scutire; dar dacă nu, ar fi oare mai rău să fii împuşcat din cauza loialităţii faţă de Prinţul Păcii şi a supunerii la porunca Lui decât să fii împuşcat fiind sub steagul acestor regi pământeşti şi în aparenţă sprijinindu-i, în timp ce, în aparenţă cel puţin, compromiţi învăţăturile Regelui nostru ceresc? Dintre cele două morţi noi o preferăm pe prima — preferăm să murim din cauza credincioşiei faţă de Regele nostru ceresc. Desigur că acela care ar muri pentru loialitate faţă de principiile învăţăturilor Domnului ar realiza cu mult mai mult prin moartea sa decât acela care ar muri în tranşee. Nu putem spune cât ar fi de mare influenţa pentru pace, pentru dreptate, pentru Dumnezeu dacă câteva sute de credincioşi ai Domnului ar fi să urmeze cursul lui Şadrac, Meşac şi Abednego, şi ar refuza să se închine în faţa zeului războiului. Ca şi acei nobili ei ar putea spune, „Dumnezeul nostru este în stare să ne elibereze, dacă vrea; dar dacă nu vrea să ne elibereze, aceasta nu ne va schimba cursul. Noi Îl vom servi şi-I vom urma conducerea, orice ar fi”.

Acei evrei din trecut, aruncaţi în cuptorul încins, din cauza credincioşiei lor faţă de Dumnezeu, dar mai apoi eliberaţi, sunt un exemplu nobil. Într-adevăr milioanele de soldaţi care îndură lipsuri groaznice prin loialitatea faţă de regii pământeşti în acest mare război sunt exemple şi ilustraţii minunate. Oare soldaţii lui Cristos nu-şi pot spune, „Dacă vrednicii din vechime L-au cunoscut pe Dumnezeu numai parţial, şi totuşi I-au fost atât de credincioşi, şi dacă aceşti soldaţi pământeşti sunt atât de credincioşi faţă de regii pământeşti, ce fel de oameni ar trebui să fim noi care am venit în familia lui Dumnezeu prin Spiritul conceperii, care am intrat în şcoala lui Cristos, care suntem îndrumaţi şi conduşi de Căpetenia Mântuirii noastre, şi care avem făgăduinţele Sale nespus de mari şi scumpe în privinţa viitorului nostru veşnic! Cum ar trebui să-L reprezentăm noi pe El şi învăţăturile Sale? Am putea să ne dăm viaţa într-un mod mai bun decât prin credincioşie faţă de Regele regilor şi Domnul domnilor, Răscumpărătorul şi Capul nostru?

Noi nu îndemnăm la acest curs. Doar îl sugerăm. Responsabilitatea aparţine deplin fiecărui individ. Noi ne despovărăm de responsabilitatea noastră faţă de mulţi studenţi ai Bibliei care ne întreabă în privinţa gândului Domnului în acest subiect. Noi le-am spus înainte gândurile noastre cele mai bune, dar acum ne temem că am fost prea conservatori. Noi susţinem totdeauna conservatorismul, în sensul de a nu intra în dificultăţi numai pentru motivul că sunt dificultăţi şi ar însemna necaz. Dar susţinem că, în timp ce căutăm să evităm tulburarea şi să trăim în pace cu toţi oamenii, acolo unde cere datoria, sau pericolul, să nu lipsim.