Vol. 7 Iulie-August 2000 Nr. 5

CURĂŢIREA NOASTRĂ — INTERIOARĂ ŞI EXTERIOARĂ

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu.” 2 Cor. 7:1.

R5737 W. T. 1 august 1915 (pag. 230-233)

Atragem din nou atenţia asupra faptului că Biblia n-a fost adresată lumii, ci Bisericii; nu celor necredincioşi, ci celor credincioşi; nu păcătoşilor, ci celor care deja s-au întors de la păcat. Mulţi nu ţin seama de acest lucru şi rezultatul este o confuzie în mintea lor.

Dar unii, poate, sunt înclinaţi să spună că aceste cuvinte ale textului nostru se aplică atât la păcătoşi cât şi la sfinţi — în special la păcătoşi — chiar dacă epistola însăşi este adresată „către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, împreună cu toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia”. Răspunsul nostru este: Nu! Textul nostru nu poate fi aplicat în mod potrivit păcătoşilor în general, care n-au venit încă la Dumnezeu, care nu s-au pocăit încă de păcatele lor şi n-au fost iertaţi. Dumnezeu nu face apel la aceştia; El pur şi simplu îi denunţă ca păcătoşi şi le refuză orice recunoaştere, orice părtăşie, şi le spune că nu este nici un alt nume dat sub cer printre oameni prin care să poată fi mântuiţi de păcatele lor decât acela al lui Isus — prin credinţă în sângele Său. Cu alte cuvinte, Dumnezeu refuză să aibă ceva de-a face cu cei care nu pot sau nu vreau să accepte marea Jertfă pentru Păcat pe care a pregătit-o El. După cum a exprimat Isus această chestiune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Ioan 14:6.

Caracterul raţional al poziţiei divine este evident dacă medităm la aceasta. În veacul prezent Dumnezeu adună din lume o Turmă Mică a cărei trăsătură de caracter deosebită este credinţa în El şi dorinţa de a-I fi plăcută Lui. În veacul viitor, Veacul Milenar, Dumnezeu are ca scop să se ocupe de restul omenirii, iar atunci toate cerinţele Lui vor fi atât de clare încât cei care vor merge pe această cale, nici chiar cel fără minte, nu se va rătăci (Isa. 35:8). Soarele Dreptăţii va străluci în acea glorioasă Zi Milenară şi va deosebi clar binele de rău, şi va arăta caracterul şi atributele divine astfel încât orice făptură să poată vedea — da, toţi ochii orbi se vor deschide şi urechile surde se vor deschide, după cum spune clar profetul. Isa. 35:5.

Dar acum, în veacul prezent, este o probă de credinţă pentru această Turmă Mică specială pe care Domnul o alege şi pe care o numeşte Biserica Sa. Cei care nu pot exercita credinţă nu pot fi din această Biserică aleasă, ci trebuie să aştepte binecuvântarea lor prin Biserică în timpul domniei lui Cristos, pentru care încă ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

NU TOŢI SFINŢII SUNT NOBILI DIN PUNCT DE VEDERE NATURAL

Dumnezeu a făcut nu numai ca în prezent credinţa să fie un element necesar al acceptării, ci, pe lângă aceasta, iubirea de dreptate a fost făcută ca parte a acestei probe. Nu este suficient să avem ochiul credinţei care să recunoască moartea lui Cristos ca preţul de Răscumpărare pentru păcatele lumii, ci în plus, pentru a veni sub favoarea divină trebuie să avem inimi care să iubească dreptatea. Inima care iubeşte neprihănirea discerne slăbiciunile cărnii ei, tendinţele ei descendente. Din momentul în care inima Îl recunoaşte pe Isus ca Răscumpărătorul, fuge spre El nu numai pentru a fi acoperită cu meritul Lui în ceea ce priveşte păcatele trecute, ci şi pentru a primi acoperirea atribuită a dreptăţii Lui în ceea ce priveşte neajunsurile şi imperfecţiunile fără voie din prezent şi din viitor — imperfecţiuni care sunt contrare voinţei şi sunt rezultatul slăbiciunilor moştenite.

La această clasă care nu este în armonie cu păcatul lumii, nici cu propriile slăbiciuni, se referă Domnul nostru în mesajul Său, „Veniţi la Mine, voi cei trudiţi şi împovăraţi (sub jugul păcatului şi care sunteţi conştienţi de plata lui, moartea) şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”. Aceşti învăţăcei — ucenici, elevi în Şcoala lui Cristos — sunt clasa căreia îi sunt adresate cuvintele textului nostru. Ar fi inutil a îndemna lumea în general să se cureţe de orice întinăciune a cărnii şi a duhului. Lumea aprobă tocmai această întinăciune şi n-are nici o dorinţă să se cureţe, nu apreciază în mod just cât este de întinată în ochii lui Dumnezeu şi ai celor care au Spiritul Lui de Sfinţenie. Domnul descrie starea omenirii ca fiind una în care mânia, răutatea, invidia şi diferitele pofte (dorinţe) sunt, fiecare din ele, stări obişnuite şi normale. Pofta, egoismul — care adesea se manifestă prin brutalitate în căutarea bogăţiei sau plăcerii sau puterii — caută să umple mintea naturală aşa încât dacă ar fi înlăturate, fără să fie înlocuite cu ceva, viaţa şi-ar pierde tot farmecul. Cum ar fi potrivit ca aceştia să fie îndemnaţi să lase la o parte întinăciunile cărnii şi ale duhului când ei n-au nimic cu ce să le înlocuiască?

((490))

Poate unii ar spune cu insistenţă că printre oamenii necredincioşi sunt tot atâţia cu o minte nobilă câţi sunt şi printre cei credincioşi. Noi răspundem, da! Scripturile sunt de acord cu aceasta, asigurându-ne că printre credincioşi nu sunt mulţi mari, înţelepţi sau nobili conform mersului acestei lumi. Mesajul harului lui Dumnezeu adesea are priză la membrii mai de jos, mai de rând, mai degradaţi ai familiei umane, mai degrabă decât la cei nobili care simt mai puţin propria lor depravare şi necesitatea de Mântuitorul şi de ajutorul Său. Dacă, deci, în lume se pot găsi unii nobili şi dacă credincioşii sunt în general dintr-o pătură mai joasă, cum este posibil ca Dumnezeu să aibă un interes mai deosebit faţă de aceştia decât faţă de necredincioşi? După ce fel de regulă acceptă Domnul în calitate de copii pe unii care din punct de vedere natural sunt mai puţin nobili şi respinge pe cei care din punct de vedere natural sunt mai nobili?

Răspundem că regula sau standardul acceptării divine este credinţa şi supunerea inimii. Pe cei care cu inima, mintea şi voinţa lor se întorc de la păcat şi acceptă aranjamentul divin prin credinţă, Domnul binevoieşte să-i accepte conform voinţei lor, intenţiei lor, şi nu conform cărnii lor şi neajunsurilor ei. Greşelile lor involuntare după carne sunt acoperite de faţa Lui prin Haina dreptăţii lui Cristos care-i acoperă, după măsura incapacităţii minţii lor noi care dispreţuieşte păcatul şi caută să lupte o luptă bună împotriva lui în carnea lor şi pretutindeni. Aceasta este clasa căreia i se adresează apostolul Pavel în textul nostru, zicând: „Iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului”.

PREAIUBIŢII LUI DUMNEZEU SUNT NEAPRECIAŢI

Ca purtător de cuvânt al Domnului, apostolul se adresează tuturor credincioşilor care au fugit de păcat şi care se străduiesc să fie plăcuţi şi acceptabili pentru Dumnezeu, cu „preaiubiţilor”. Apostolul, el însuşi nobil, a apreciat faptul că mulţi dintre aceşti preaiubiţi fraţi aveau slăbiciuni şi imperfecţiuni ale cărnii. El nu i-a iubit datorită acestor neajunsuri, ci în ciuda lor — pentru că în inimă erau loiali principiilor dreptăţii şi se străduiau să învingă păcatul şi tendinţele lui în propria lor carne muritoare, şi — în măsura în care merge influenţa lor — în lume. Dar lumea nu-i iubeşte pe aceştia pe care Tatăl îi iubeşte, pe care Domnul Isus îi iubeşte, pe care apostolul îi iubeşte. Cuvintele Învăţătorului nostru sunt: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte.” „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână”. Ioan 15:18, 19, 16.

Lumii nu-i plac aceşti aleşi pentru că ei, mărturisindu-şi propriile slăbiciuni şi străduindu-se împotriva lor, le numesc cu numele lor propriu — păcate, josnicii, întinăciuni ale cărnii şi duhului. Orice efort făcut de aceştia ca să se curăţească este o mustrare pentru alţii care nu se străduiesc să se cureţe şi cărora nu le place să li se reamintească faptul că lucrurile în care-şi găsesc cea mai mare plăcere sunt lăcomia, egoismul, plăcerile necumpătate, certurile, mândria şi slava deşartă. Cine este pe deplin satisfăcător pentru lume poate fi sigur că nu este satisfăcător pentru Domnul. Cine este satisfăcător pentru Domnul nu trebuie să se aştepte să fie satisfăcător pentru lume; căci prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu şi de aceea lumea nu este subordonată standardului divin şi de fapt nici nu poate fi, după cum explică apostolul (Iac. 4:4; Rom. 8:7). Inima ei este în cealaltă direcţie.

Legea Noii Creaţii — iubirea faţă de Dumnezeu din toată inima şi faţă de aproapele nostru ca faţă de noi înşine — pentru lume este iraţională, de neconceput, de nedorit în toate modurile, şi orice lucru care aminteşte de ea, până şi prezenţa celor care în inimă sunt de partea neprihănirii, produce neplăcere şi jenă. Pentru aceştia, Domnul şi urmaşii Săi au fost întotdeauna nepoftiţi — intruşi. Ei preferă să fie lăsaţi în pace, să nu li se ofere nici o sugestie la faptul că n-au dreptate. E adevărat, unii dintre ei au o mândrie care le procură plăcere în a fi generoşi, în a iubi un nume bun şi o reputaţie de cinste şi virtute. Dar ei doresc să fie consideraţi ca standarde şi exemple, şi au resentimente faţă de orice intervenţie, orice măsurare a gândurilor, vorbelor şi faptelor lor după standardele divine. De aceea, cei care în mod continuu recunosc şi onorează standardele divine sunt subestimaţi de ei.

NECESITATEA CURĂŢIRII

Dar de ce ar sugera apostolul că Biserica trebuie să facă o lucrare de curăţire a inimii şi cărnii lor când găsim că Dumnezeu a acoperit cu totul de faţa Sa aceste neajunsuri? Dacă aceste neajunsuri sunt acoperite, de ce să ne mai facem griji din cauza lor? O, avem toate motivele! Cei care în inimă sunt loiali Domnului şi dreptăţii Sale sunt îngrijoraţi din cauza neajunsurilor lor, a păcatelor lor, a slăbiciunilor cărnii lor, chiar dacă sunt conştienţi că Domnul îndurător le-a acoperit toate acestea şi nu le impută vina pentru că în inimă li se opun. Dorinţa acestei clase este de a-şi zidi, de a-şi stabili caracterul prin credincioşie faţă de principiile dreptăţii. Ei doresc ca minţile lor să devină din ce în ce mai stabilite în credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Regula de Aur a iubirii; şi ca, atât cât este posibil, noua minte să ţină în stăpânire carnea decăzută, imperfectă şi s-o aducă în supunere, în acord cu Legea divină a Iubirii.

Orice persoană care, după ce a trăit experienţa binecuvântării Domnului în iertarea păcatelor, n-are nici o dorinţă să ducă o luptă împotriva lor şi să aducă în supunerea noii minţi puterile şi talentele corpului său muritor, n-are adevăratul spirit de fiu. Prin aceasta ar da dovadă că nu iubeşte cu adevărat neprihănirea şi că nu urăşte cu adevărat nelegiuirea. Ar mărturisi în felul acesta că nu este din clasa acelora pe care Domnul îi doreşte ca fii ai Săi pe planul spiritual — ca membri ai Turmei Mici, ai Miresei, Soţiei Mielului.

((491))

Vedem, deci, bune motive pentru care apostolul să se adreseze fraţilor în textul nostru. Vedem un bun motiv pentru care toţi cei concepuţi de acelaşi Spirit al sfinţeniei să dea atenţie cuvintelor lui şi să facă din curăţirea cărnii şi a spiritului lucrarea principală a restului vieţii lor. Vedem că dacă nu fac acest lucru, vor da dovadă că pretenţiile lor de iubire faţă de neprihănire şi de ură faţă de nelegiuire sunt false. Vedem că printr-un astfel de război împotriva slăbiciunilor cărnii şi ale spiritului, Domnul intenţionează ca ei să-şi stabilească un caracter cristalizat. Astfel, după cum exprimă Scripturile, ei vor fi învredniciţi să aibă „parte de moştenirea sfinţilor în lumină” — potriviţi în inimă pentru serviciul divin. Suntem asiguraţi că acestora, care sunt astfel pregătiţi în inimă pentru serviciul Împărăţiei Milenare, li se vor da corpuri noi, lipsite de cusururi, la Întâia Înviere. Astfel, fiindu-le desăvârşită mintea şi stabilit caracterul în inimă în viaţa actuală, prin control asupra cărnii în măsura în care este posibil, ei demonstrează că în inimă au asemănarea de caracter a Domnului şi Răscumpărătorului lor. Numai cei care astfel se dezvoltă în asemănare cu Fiul iubit al lui Dumnezeu vor constitui Clasa Împărăţiei, a Celor Aleşi, Sămânţa lui Avraam, prin care lumea îşi va primi în curând binecuvântarea.

„SĂ NE CURĂŢIM”

Cuvintele „să ne curăţim” nu se referă la debarasarea noastră de condamnarea adamică. După cum explică apostolul în altă parte, o astfel de curăţire de păcatul originar este imposibilă din partea noastră. N-o putem avea decât dacă o primim ca dar liber de la Dumnezeu. Atunci în ce sens ne curăţim noi? Răspundem că fiind curăţiţi de Domnul în sens socotit, aduşi sub influenţa Spiritului Său sfânt şi a înţelegerii luminătoare a Cuvântului Său, suntem acum invitaţi să ne arătăm zelul pentru dreptate şi să cooperăm cu El în lucrare. Deşi toată condamnarea este socotită ca trecută de la noi, totuşi noi mai avem ocazia de a-I arăta Domnului care va fi spiritul nostru, intenţia noastră, prin străduinţa împotriva păcatului în mintea şi carnea noastră. Imboldul spre această curăţire este de la Domnul, dar curăţirea în sine trebuie s-o facem noi — „să ne curăţim”. Lucrarea de curăţire este o lucrare anevoioasă; căci la început n-am discernut cât de adânc am fost pătaţi, cum aproape toate sugestiile minţii noastre erau egoiste. Nici măcar nu recunoşteam că egoismul este păcat.

Pe măsură ce ochii înţelegerii noastre s-au deschis tot mai larg, am câştigat imagini corecte despre Domnul şi despre neprihănirea Sa, despre propria noastră stare, despre nevoia de Haina Sa care să ne acopere etc. Zi de zi, străduindu-ne să înlăturăm păcatul, egoismul — da, chiar orice element al lipsei de evlavie şi frumuseţe — am devenit dureros de conştienţi de adâncimea petei care la început poate ne gândeam că este numai superficială. Mulţi din poporul Domnului, după ani de trudă în căutarea de a se curăţi de întinăciunea cărnii şi spiritului, acum, vai, văd mai multe neajunsuri la ei decât au discernut la început, chiar dacă s-au scăpat de o mare parte din murdăria şi egoismul natural etc. Aceasta ar face ca lucrarea de curăţire să fie foarte descurajatoare dacă n-ar exista asigurarea Cuvântului Domnului, că El se uită la noi nu după carne, ci după intenţiile, dorinţele, străduinţele noastre. El ne socoteşte ca şi învingători datorită luptei bune pe care o ducem împotriva cusururilor naturale, indiferent de măsura succesului nostru.

Trebuie să observăm diferenţa pe care o face apostolul între întinăciunea cărnii şi cea a spiritului. După ce L-am acceptat pe Domnul, luăm poziţie împreună cu El ca şi Căpetenie a Mântuirii noastre, să fim ostaşi ai Crucii şi să luptăm o luptă bună împotriva păcatului şi a tuturor lucrurilor cărnii şi Diavolului. Curând ne aflăm în compania altora din aceeaşi clasă şi în mod natural şi potrivit începem să ne curăţim carnea, să punem deoparte practicile rele, faptele exterioare rele de orice fel. Aceasta este bine. Ce părtăşie ar putea exista între copiii luminii şi vreo faptă a întunericului? În scurt timp, în cazul multora, se manifestă o schimbare exterioară considerabilă — limbajul neglijent este evitat, pasiunile sunt restrânse, egoismul este înfrânat, cel puţin în manifestările lui exterioare. Vecinii şi prietenii pot vedea o schimbare considerabilă. Acest lucru este bun, dar nu este suficient. Cu toţii trebuie să ne curăţim spiritul, mintea. Nu este suficient să evităm faptele rele exterioare. Mintea noastră trebuie să fie curăţită. Trebuie să învăţăm să urâm păcatul, să respingem primele lui avansuri. Trebuie să învăţăm că minţile şi corpurile noastre sunt templele Domnului şi că orice lucru contrar Lui şi Legii Lui de Dreptate şi Iubire trebuie oprit.

Într-o anumită măsură alţii sunt martori ai încercărilor şi triumfurilor noastre exterioare. Dar cele mai importante lupte ale Noii Creaţii sunt cele cunoscute numai de noi înşine şi de Căpetenia noastră — lupta minţii sau voinţei noi împotriva influenţelor dispoziţiei vechi, naturale. Adevăratul soldat al crucii va găsi acest câmp de bătaie cu totul suficient pentru a-şi angaja toată combativitatea şi distructivitatea şi pentru a se menţine pe deplin ocupat. Unii ca aceştia care sunt atenţi să-şi dezvolte caracterul nou au mult mai puţin timp decât alţii pentru a-şi critica vecinii, prietenii şi fraţii. Găsesc în ei înşişi suficiente lucruri care cer vigilenţă şi restrângere. Şi pe măsură ce progresează în această direcţie, devin mai înţelegători faţă de alţii care au aceleaşi, sau alte slăbiciuni şi înclinaţii contrare standardelor divine. Ei compătimesc în mod special cu fraţii din Noua Creaţie, care în mod asemănător au dat totul Domnului şi se luptă împotriva lumii, a cărnii şi a Adversarului, în corpurile şi spiritele lor.

TRANSFORMAREA NOASTRĂ TREPTATĂ

Cei care au intrat deja în legătură cu Tatăl ca şi copii ar trebui să-şi aducă aminte că făgăduinţele lui Dumnezeu sunt că noi vom fi primiţi din ce în ce mai mult în părtăşia Sa, vom avea din ce în ce mai mult din binecuvântarea Sa, în măsura în care suntem loiali acestor principii cu care am început. Dacă ne-am întors dinspre lume şi dinspre păcat, şi găsim că avem anumite contaminări ale cărnii, să le îndepărtăm pe toate acestea — chiar şi petele păcatului trebuie să căutăm a le înlătura. Cu cât suntem mai energici în această direcţie, cu atât vom avea mai mult din favoarea lui Dumnezeu, cu atât vom fi mai plăcuţi şi mai acceptabili pentru El.

((492))

Arătând că există întinăciune a cărnii şi a duhului, apostolul nu vrea să spună că Noua Creatură este întinată. Noua Creatură, după cum ni se spune în altă parte, este fără pată. Noua Creatură este sfântă. Cuvântul duh este folosit adesea pentru a reprezenta mintea. Voinţa trebuie să fie cu amănunţime schimbată înainte ca cineva să devină o Creatură Nouă. Iar ca voinţa să dea înapoi, ar însemna să dea înapoi spre pierzare. A avea o voinţă spre păcat ar însemna că am pierdut Spiritul sfânt, că suntem în Moartea a Doua.

Dar copiii Domnului au această voinţă nouă, această comoară nouă în vase de lut. Noi avem o dispoziţie naturală spre păcat. Mai mult decât atât, avem minţi care, deşi înlătură lucrurile păcatului, au, mai mult sau mai puţin, amintiri despre lucrurile păcatului, impurităţile păcatului. Deci, în timp ce ne îndepărtăm de ceea ce este păcătos, trebuie să ne străduim să avem minţile curate. Trebuie să aruncăm afară din noi tot ce este în armonie cu păcatul. Nu trebuie să ne gândim la acele lucruri, nu trebuie să ne permitem a medita asupra a ceea ce este păcătos. Trebuie să ne gândim asupra lucrurilor de sus. Col. 3:2.

Pe măsură ce ne umplem minţile cu făgăduinţele lui Dumnezeu, întregul caracter, întreaga viaţă se transformă tot mai mult. Apostolul spune: „să fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre”. Minţile noastre care erau în armonie cu lucrurile pământeşti, cu natura pământească, trebuie nu numai ridicate de la ascultarea de păcat, ci trebuie să fie întoarse într-o direcţie nouă. Minţile noastre trebuie să fie umplute cu gânduri sfinte — gânduri referitoare la Domnul şi la serviciul Său. Când mintea se găseşte într-o atitudine potrivită faţă de Dumnezeu, este relativ uşor să servească Legii lui Dumnezeu. Apostolul ne îndeamnă să desăvârşim sfinţenia. Sfinţenia a început în noi când am devenit poporul Domnului. Ne-am predat cu totul Lui — El niciodată nu acceptă doar o parte. Consacrarea noastră este să facem voia lui Dumnezeu pe deplin. Ne prezentăm corpurile ca jertfă vie, sfântă şi acceptabilă pentru Dumnezeu, care este serviciul nostru înţelept. Am început ca sfinţi; iar Domnul nu recunoaşte pe nimeni altcineva decât pe sfinţi. De aceea trebuie să căutăm a trăi după standardul divin în tot comportamentul vieţii — în cuvintele, faptele, gândurile noastre.

CURĂŢIREA FĂCUTĂ DE NOI ŞI CURĂŢIREA FĂCUTĂ DE DOMNUL

Dar această desăvârşire a sfinţeniei, această curăţire a noastră continuă, căutând să vedem unde se găseşte în noi ceva necurat şi îndepărtând toate acestea din conduita noastră — şi mai mult decât atât, îndepărtându-le din minţile noastre. Pe măsură ce facem acest lucru, sfinţenia se răspândeşte prin toate căile vieţii. Şi astfel un creştin trebuie să aibă un caracter foarte frumos. Dacă un creştin nu are caracter frumos înseamnă că el n-a acordat o atenţie cuvenită problemei curăţirii sale, zilnic dând atenţie curăţirii sale în relaţiile exterioare cu lumea, iar în interior, în relaţia sa cu Dumnezeu.

Noi trebuie să facem toate acestea în frică de Domnul, în reverenţă faţă de Domnul. Există o diferenţă între frica reverenţioasă şi frica înrobitoare. Frica reverenţioasă este folositoare. Nu trebuie să ne temem de Tatăl nostru din cer ca de un diavol care se întoarce împotriva noastră şi ne tratează cu cruzime; dar trebuie să avem o frică evlavioasă care se va desfăta în a face lucrurile plăcute şi acceptabile în ochii Lui. Dar toată această curăţire a noastră, această desăvârşire a noastră în sfinţenie, este cu scopul de a fi desăvârşiţi în frica de Domnul. Concepându-ne de Spiritul Său sfânt, dându-ne aceste făgăduinţe scumpe, Dumnezeu nu va aştepta să ne punem talanţii într-un şerveţel şi să nu facem nici un progres, ci să aducem roadă — unii treizeci, alţii şaizeci şi alţii o sută. Şi făcând aceasta vom fi răsplătiţi proporţional.

Există o altă scriptură care spune că Domnul este Cel care face această lucrare de curăţire: „Curăţeşte-mă de greşelile ascunse” (Ps. 19:12-14). Aceste cuvinte ale profetului David sunt sentimentul întregului popor adevărat al Domnului. Prin aceste cuvinte profetul arată că el recunoştea faptul că nu era capabil să se curăţească singur. Recunoştea că era posibil să aibă greşeli ascunse pe care nu le aprecia singur — pe care nu le vedea singur. Poate că el nu vedea unele greşeli pe care alţii le vedeau. El dorea ca Dumnezeu să-l cureţe de acestea. Aceasta indică faptul că el dorea să se depărteze de orice nu era în armonie cu Dumnezeu.

Acesta ar fi sentimentul cuvenit al tuturor creştinilor. Ar trebui să ne rugăm Domnului să ne arate orice nu este cu totul plăcut şi acceptabil pentru El în viaţa noastră, să ne ajute să ne vedem aşa cum ne văd alţii, şi în special să ne vedem aşa cum ne vede El. Credem că multora din poporul Domnului li s-au arătat imperfecţiunile şi slăbiciunile (în providenţa Domnului) printr-o zguduitură foarte aspră. Cerem Domnului de asemenea, cum a cerut psalmistul, să ne ferească de păcatul mândriei, să ne curăţească pe deplin de acesta.

„DESĂVÂRŞIND SFINŢENIA”

Textul nostru declară că o astfel de purificare a cărnii şi a spiritului, a corpului şi a minţii, constituie desăvârşirea sfinţeniei. Gândul de aici este că sfinţenia nu se poate obţine într-un moment, ci ea trebuie efectuată treptat, trebuie desăvârşită. O privire corectă asupra acestei probleme ne va împiedica să cădem în anumite erori periculoase. Sfinţenia nu este un talisman pe care să-l putem pune în buzunar; nu e o îmbrăcăminte care poate fi purtată ocazional. Sfinţenia se aseamănă mai mult cu prelucrarea unei bucăţi de metal; ea intră în toată structura, schimbându-i caracteristicile generale; este transformarea influenţei lui. Este adevărat, există o sfinţenie socotită pentru poporul Domnului prin haina dreptăţii lui Cristos, care ne este acordată când prima dată ne întoarcem de la păcat, Îl acceptăm pe Răscumpărătorul şi ne consacrăm lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este suficient. Trebuie să lucrăm în caracterele noastre ceea ce am hotărât — sau, după cum spune apostolul, trebuie să-I permitem Domnului să lucreze în noi voinţa sfântă, precum şi purtarea sfântă care trebuie în mod necesar să întovărăşească voinţa sfântă, după cum vor permite împrejurările şi condiţiile.

((493))

Dar cum este desăvârşită în noi această sfinţenie? Cum lucrează Dumnezeu în noi ca să voim şi apoi să-I face buna Sa plăcere? Textul nostru răspunde şi la această parte a întrebării, asigurându-ne că partea lui Dumnezeu este aceea de a ne da făgăduinţele; iar aceste făgăduinţe constituie imbolduri pentru cei care sunt în atitudinea potrivită a minţii. Fără de aceste făgăduinţe divine de binecuvântări prezente şi viitoare cine s-ar lupta împotriva propriilor sale slăbiciuni? Cine ar rezista cu încordare atacurilor lumii şi ale Adversarului? Mai mult, cine şi-ar sacrifica de bunăvoie viaţa şi toate drepturile sale naturale pentru a servi pe Domnul şi cauza Sa, dacă n-ar fi făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care să-l activeze şi să-l energizeze pentru slujirea Regelui, în lupta împotriva păcatului, în sprijinirea tuturor celor care sunt de partea dreptăţii? Cu siguranţă că ar fi puţini, dacă nu chiar deloc. Şi astfel dă de înţeles textul nostru, zicând: „Fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim etc”. Făgăduinţele sunt într-adevăr puterea lui Dumnezeu pentru curăţirea — mântuirea — noastră, după cum arată sfântul Pavel. Rom. 1:16.

„FĂGĂDUINŢE MARI ŞI SCUMPE”

Uitându-ne la context ca să vedem la ce făgăduinţe se referă apostolul, găsim în versetele anterioare declaraţia: „Ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei, zice DOMNUL, nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice DOMNUL cel Atotputernic” (2 Cor. 6:17, 18). Ce făgăduinţă! Ce sugestie — ca noi, care suntem din natură întinaţi şi imperfecţi, nu numai să primim atenţie din partea Creatorului nostru suveran, dar şi să fim invitaţi să devenim copiii Săi şi să ni se dea asigurarea afecţiunii Sale părinteşti faţă de noi — că aşa „cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură DOMNUL de cei care se tem de El”. Cât de minunat pare acest lucru! Iar apoi, după cum spune apostolul în altă parte, acesta nu este sfârşitul chestiunii, ci numai începutul, pentru că el spune: „Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.

Da, acesta este gândul implicat în termenul copii ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu. Binecuvântările şi bogăţiile Tatălui se vor da prin Domnul nostru Isus, în special Turmei Mici care acum se alege dintre oameni pentru a fi Mireasa şi asociata Lui în Împărăţie. Aceştia nu sunt acceptaţi în Împărăţie imediat, ci, să zicem aşa, prin probă; după cum spune apostolul: „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă” — dacă suntem credincioşi. Ca fii ai lui Dumnezeu, în viaţa prezentă avem bucuria cunoaşterii caracterului Tatălui nostru prin Cuvântul Său, care ne este permis să-l înţelegem, dar pe care lumea nu-l înţelege. Suntem asiguraţi de supravegherea divină, astfel încât nici cel mai neînsemnat lucru nu li se poate întâmpla acestor fii, decât ceea ce Tatăl vede că ar fi spre folosul lor. Dar ei trebuie să-şi arate dragostea, devotamentul, unitatea de spirit cu Tatăl şi cu Răscumpărătorul înainte de a putea fi socotiţi ca Mireasa Lui în sensul deplin, absolut şi complet, şi a li se acorda o parte în slava Sa.

Pentru a-şi demonstra posesia acestor haruri, consacraţii sunt lăsaţi pentru o vreme în mijlocul răului şi al împrejurărilor nefavorabile — pentru a-şi dovedi iubirea faţă de dreptate, împotrivirea la nelegiuire, iubirea faţă de Dumnezeu şi credincioşia faţă de El, iubirea faţă de toţi cei care sunt în acord cu aranjamentul divin. Dacă vor trece pe deplin aceste probe, va însemna că vor îndura opoziţie considerabilă din partea lumii, a corpului şi a Adversarului, şi că vor fi întăriţi în mod corespunzător prin aceste experienţe. La această clasă se referă apostolul spunând, „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Noi trebuie să suferim aşa cum a suferit El, pentru corectitudine şi din cauză că vecinii şi prietenii noştri sunt orbiţi în privinţa căii drepte, potrivite. Trebuie să suferim cu bucurie şi voioşie oricare ar fi paharul pe care Tatăl ni l-ar turna, ştiind că El este prea bun pentru a fi nedrept, prea înţelept pentru a greşi.

„Iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu”. După cum declară apostolul Petru: „Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi cădea niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Pet. 1:10, 11.