IUBIREA TATĂLUI ŞI A FIULUI, MODELUL NOSTRU

(Discurs ţinut de fr. Russell la convenţia din Oakland, California)

R5724 W. T. 15 iulie 1915 (pag. 211-216)

Despre Învăţătorul suntem asiguraţi că la încheierea slujirii Sale pământeşti El Şi-a iubit mult ucenicii. Citim: „Isus ... fiindcă iubea pe ai Săi ... i-a iubit până la capăt.” Trebuie să tragem o linie strictă de demarcaţie între iubirea lui Dumnezeu despre care Biblia arată că este aplicabilă întregii omeniri şi iubirea lui Dumnezeu care este acordată Bisericii. În sensul larg, general al cuvântului, Biblia ne asigură că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Totuşi, în omul decăzut nu era nimic ce putea să iubească Dumnezeu într-adevăr, în sensul de a avea părtăşie cu el. Cu adevărat, nu se afla nimic în om care să atragă iubirea lui Dumnezeu spre el — mai degrabă totul era în sens contrar. Şi acesta a fost motivul că Dumnezeu l-a condamnat pe om la început, imediat după căderea lui, declarându-l pe tatăl Adam nevrednic de iubirea şi favoarea Lui continuă şi l-a condamnat la moarte. Genesa 3:17-19.

Nu trebuie să înţelegem că între timp Dumnezeu S-a răzgândit şi a ajuns la concluzia că, la urma urmelor, El l-a iubit pe Adam şi a dorit să nu-l fi condamnat la moarte. Mai degrabă trebuie să înţelegem că iubirea lui Dumnezeu pe care El a exercitat-o faţă de lume este de felul celei compătimitoare. Voi şi cu mine am putea avea un fel de iubire compătimitoare, ca iubirea compătimitoare pentru un biet câine. Dacă şi-ar răni laba, am vrea să i-o legăm. Am avea iubire compătimitoare. Nu că am iubi într-adevăr câinele acela, ci am avea compătimire faţă el. Tot aşa, atitudinea lui Dumnezeu faţă de lume este o atitudine de compătimire. Şi El vrea ca poporul Său să aibă un sentiment bun, generos faţă de toţi oamenii şi chiar faţă de creaţia animală. În armonie cu aceasta, apostolul ne spune că trebuie să facem bine tuturor oamenilor când avem ocazia, dar în special celor care sunt din Casa Credinţei. Galateni 6:10.

((507))

Domnul stabileşte o regulă precisă. Nu trebuie să clasificăm Casa Credinţei împreună cu lumea. Nu trebuie să ne gândim să dăm lumii aceeaşi afecţiune, iubire sau interes pe care-l dăm Casei Credinţei. Nici Dumnezeu nu face astfel.

Iubirea pe care o are Dumnezeu faţă de lume este cu totul diferită de cea pe care o menţionează Mântuitorul când spune, „Tatăl Însuşi vă iubeşte”. Acesta mi se pare mie unul dintre cele mai minunate texte din Biblie — că marele nostru Dumnezeu ar putea avea iubire faţă de noi — atât de mici, atât de nevrednici de iubirea sau atenţia Sa! Acelaşi sentiment al Tatălui Ceresc este reflectat în cuvintele textului nostru: „Isus... fiindcă iubea pe ai Săi ... i-a iubit până la capăt”. Nu există nici o îndoială. Nu ne putem gândi că aceia care atunci erau în mod special ai Lui, cei care veniseră la El şi-I deveniseră urmaşi erau oamenii cei mai talentaţi din evreime, după cum nici ucenicii Lui de astăzi nu sunt. Au fost ei oare în mod special ai Lui pentru că erau atât de bine educaţi? Fiindcă erau atât de distinşi? Nu. Fiindcă lumea îi aprecia şi îşi lua răspunderea pentru ei, sau fiindcă puteau fi ridicaţi la poziţii de responsabilitate în ochii lumii? Nu.

De ce Îi iubeşte Isus pe ai Săi?

De ce a avut Isus această iubire specială pentru ei? — „fiindcă iubea pe ai Săi ... i-a iubit până la capăt”. Aici este ceva important. Voi şi cu mine dorim să ştim dacă Mântuitorul ne iubeşte. Iubirea Lui nu este o iubire întâmplătoare. Există un principiu implicat aici. El i-a iubit pentru că erau ai Lui, dar nu în sensul egoist în care un om şi-ar iubi casa, câinele şi pisica, pentru că le-ar avea în posesie, pentru că i-ar aparţine. Nu în sensul acela a spus Isus despre ucenici că erau ai Săi. Iubirea Lui a fost o iubire neegoistă. El intenţiona să facă ceva pentru ei.

Care a fost motivul pentru care Isus i-a iubit şi a spus că erau ai Săi? Cred că sunteţi de acord cu mine în privinţa motivului. El i-a iubit pentru că aveau acele calităţi ale inimii care-i făceau vrednici de iubit din punctul Lui de vedere. Cred că acestea sunt calităţile pe care poate le aveţi voi şi poate le am eu. Voi şi cu mine gândindu-ne la acestea putem vedea şi şti. Mă bucur că Biblia spune că Isus i-a iubit pe ai Săi. Mă bucur că sunt unul dintre ai Săi şi prin urmare pot crede că Isus mă iubeşte, nu doar în sensul compătimitor în care iubeşte lumea necredincioasă, ci în sensul special arătat în textul nostru.

Calitatea care a făcut ca Isus să-i iubească a fost, cred, mai întâi de toate, onestia lor. Mi se pare că nu există o calitate mai demnă de stimă în ochii Domnului decât onestia. N-ar trebui toţi să fie oneşti? Răspund, da. Sunt toţi oneşti? Evident, nu. Onestia pe care au arătat-o aceşti ucenici a fost că ei erau gata să recunoască faptul că de la ei înşişi nu erau nimic. Ei nu puteau ţine Legea lui Dumnezeu. Nu se puteau gândi la ei înşişi că sunt cineva. Ei ştiau, cum ştiau toţi evreii, sau trebuia să fi ştiut, că Dumnezeu le dăduse Legea ca standard. Ei nu puteau ţine acea Lege. Erau destul de cinstiţi să recunoască aceasta. Inimile lor erau deci în atitudinea de a căuta ceva ce avea Dumnezeu de dat, ceva mai bun decât Legământul Legii. Romani 7; 8:1-4.

FĂŢĂRNICIA, PĂCATUL CEL MARE

Observaţi-i pe cei mari, pe cei sfinţi, pe cei religioşi din naţiunea evreiască — cărturarii, fariseii şi preoţii. Ei pretindeau că ţin Legea, dar nu ţineau Legea, după cum a arătat Isus. Aceasta înseamnă că ei se înşelau. Ei pretindeau că ţin Legea. Îşi făceau filacteriile* largi. Făceau rugăciuni lungi pentru a fi văzuţi de oameni. Isus îi mustra continuu. Fără îndoială că erau mulţi ucigaşi, hoţi şi vagabonzi în Palestina; totuşi observăm că Isus a ignorat toată această criminalitate a lor ca fiind nesemnificativă în comparaţie cu făţărnicia. Cele mai grave învinuiri pe care le-a adus Domnul au fost contra acestei clase. Cu cât voi şi cu mine ne putem depărta mai mult de starea făţărniciei religioase, cu atât mai bine. Dacă întreaga comunitate religioasă care-L mărturiseşte pe Cristos s-ar putea depărta de făţărnicie, aceasta ar face mare mişcare în lume. Se face mare caz de unele nume, indicând anumite activităţi religoase ale acestora, dar numele nu corespund cu faptele în cazul respectiv.

*Filacterii sau fruntarii: 1) cutii mici cuprinzând patru texte din Lege sau 2) fâşie de pergament cu părţi din Lege scrise pe ea, fixată de o curea de piele fie pe frunte, fie pe braţul stâng, în dreptul inimii — n. t.

Ucenicii erau cinstiţi, mărturisind că nu erau nimic şi că nu erau în stare să înfăptuiască drept, nu erau în stare să ţină Legea lui Dumnezeu; şi pentru că ei au acceptat astfel Mesajul lui Dumnezeu, care le vorbea pace cu Dumnezeu şi că puteau avea iertarea păcatelor prin El — pentru că aveau această atitudine a minţii, Isus i-a primit ca ucenici ai Săi. Ei erau bucuroşi să creadă Mesajul pe care El îl avea de dat — că El alegea Clasa Împărăţiei ca să fie mult înălţată pentru a binecuvânta omenirea. Ei au lăsat totul ca să-L urmeze. El urmase o cale asemănătoare. Părăsise totul pentru a face voia Tatălui. Renunţase la starea glorioasă pe care o avea la Tatăl înainte de a fi lumea. Ca fiinţă umană Se consacrase la botezul Său, cu bucurie, voluntar, ca să facă voia Tatălui. Aici erau unii, aceşti ucenici iubiţi ai Lui, care, după ce I-au observat curăţia şi după ce I-au primit Mesajul, erau bucuroşi să umble în urmele Sale, pentru ca şi ei să facă voia Tatălui. Isus a spus că fiecare dintre ei era mama Lui, sora Lui, fratele Lui. Acolo era secretul.

NICI UNUL NU ESTE ATÂT DE PREŢIOS CA ŞI CEI CARE SUNT AI DOMNULUI

Domnul nostru îi primise pe aceşti ucenici ca fiind foarte strâns legaţi de El. Ei erau cei mai preţioşi din toată lumea. Nu erau fraţii şi surorile Lui naturale, dar pentru că aveau Spiritul Tatălui, pentru că aveau propriul Lui Spirit, ei erau mult iubiţi. Iubindu-i pe ai Săi, El a continuat să-i iubească până la sfârşit.

La încheierea vieţii Sale pământeşti, vă amintiţi, când Se gândea la ei şi Se gândea că-i lasă, El S-a rugat Tatălui pentru ei. A spus: „Nu Mă rog pentru lume”. El era gata să moară pentru lume; dar nu S-a rugat pentru lume, pentru că mântuirea lumii nu era cuvenită încă în planul lui Dumnezeu. El S-a rugat pentru cei care de bunăvoie se predaseră să fie ucenicii Săi şi să umble în urmele Sale. El S-a rugat ca ei să fie una — nu ca ei să fie toţi o singură persoană; ei vor fi întotdeauna persoane diferite, ci ca ei toţi să aibă un spirit, o minte, o inimă, o dispoziţie, ca să fie toţi ucenici adevăraţi, să fie una cu Tatăl.

((508))

Aceasta a fost rugăciunea Lui pentru ei. El a spus că urmaşii Lui ar trebui să se iubească unii pe alţii cum i-a iubit El. Aceasta ajunge până la tine şi la mine. Un lucru este să înţelegem iubirea Domnului Isus pentru noi, şi altul este să înţelegem că Tatăl Însuşi ne-a iubit pentru că am părăsit lumea şi ne-am întors cu spatele la păcat. Poate niciodată nu veţi fi în stare să biruiţi complet toate slăbiciunile voastre, până în ziua morţii. Domnul judecă inima, voinţa. El ştie dacă v-aţi întors cu spatele spre păcat. El ştie dacă v-aţi predat cu totul inima ca să faceţi voia Lui, să umblaţi cu umilinţă în urmele lui Isus.

„Tatăl Însuşi vă iubeşte!” Ce aţi lua în schimb, dragii mei fraţi, pentru ceea ce învaţă acest text despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi ca şi copii ai Săi. El are o iubire faţă de lume. Ca Dumnezeu şi Creator, El supraveghează toate creaturile Sale. Dumnezeu a făcut pregătiri pentru fiecare creatură, chiar şi pentru vrabie. Dar pentru toţi cei care au intrat în această atitudine loială a minţii, El are o iubire-simpatie, şi mai mult, stimă!

„ŢINEŢI-VĂ ÎN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU”

Dacă ştim că am intrat în dragostea lui Dumnezeu, atunci să ne amintim, după cum spune apostolul Iuda, că trebuie să ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu. Voi veţi spune: „Suntem noi în stare să ne ţinem? N-a făcut Sf. Iuda o greşeală?” Nu, dragul meu frate, n-a făcut nici o greşeală. Trebuie să ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu. „Noi nu suntem în stare să ne ţinem, nu-i aşa?” Ba da, ţinerea depinde de voi. Dumnezeu nu va forţa niciodată voinţa voastră. Dumnezeu nu-i caută acum pe cei care trebuie să fie siliţi. În curând, în veacul viitor, în Mileniu, El va lucra cu aceia care trebuie să fie forţaţi şi obligaţi. El va lucra cu aceştia pentru ca ei să compare binele şi rezultatele lui, cu răul şi rezultatele lui. Acum Tatăl caută din aceia care I se închină în duh, apropiindu-se de El, iubindu-L.

Nu noi L-am iubit mai întâi, ci El ne-a iubit mai întâi — iubirea pe care o vedem reflectată în marele Său plan pentru ridicarea rasei noastre. Toate acestea ne vorbesc despre marele Dumnezeu pe care-L avem. Când am intrat în familia Lui prin predarea voinţei noastre şi El ne-a conceput cu Spiritul Său sfânt, am intrat într-o legătură preţioasă. Nu există nimic ca aceasta în univers. Sfinţii îngeri sunt într-adevăr în iubirea şi favoarea lui Dumnezeu; ei n-au fost niciodată în afara acestora. Dar noi care eram odată păcătoşi şi care acum suntem primiţi înapoi în familia Lui, suntem concepuţi de Spiritul Său la cea mai înaltă dintre toate naturile. Ce minunat, dragii mei fraţi! Eu mă gândesc, şi voi vă gândiţi, că Dumnezeu ne iubeşte foarte, foarte mult, altfel n-ar fi făcut niciodată o asemenea pregătire minunată în bogăţiile harului Său şi în bunătatea Lui iubitoare faţă de noi care suntem în Cristos Isus. Pregătirile harului lui Dumnezeu nu sunt numai cele din viitor, şi nu doar că la sfârşit El ne va schimba şi transforma pe noi care suntem dispuşi să voim şi să facem buna Sa plăcere acum, ci noi suntem în realitate în proces de transformare astăzi, prin această iubire a Tatălui.

Cred că zilnic, săptămânal, lunar, anual, pe măsură ce ne gândim la aceste lucruri, pe măsură ce analizăm, studiem şi înţelegem marea iubire a lui Dumnezeu aşa cum ea este exprimată în Planul Său minunat, primim o minunată înţelegere cât de mult „Tatăl Însuşi” ne iubeşte. Dar nu putem înţelege aceasta deplin. Dar însuşi faptul că orice tată ar face lucruri atât de minunate pentru orice copil ar implica o mare măsură de iubire.

Dumnezeu avea iubire faţă de îngeri când i-a făcut. El avea iubire pentru heruvimi şi serafimi când i-a făcut. Ei vor fi întotdeauna caractere minunate şi de aceea vrednici de iubirea lui Dumnezeu. Dar iată cea mai minunată expresie a iubirii lui Dumnezeu în care noi putem crede prin credinţă — ca Dumnezeu să aibă o asemenea iubire pentru noi care suntem în toate sensurile dezordonaţi ca rasă. Tatăl S-a uitat jos şi a văzut în această rasă nişte giuvaere; şi El le-a ridicat şi le-a spălat de păcat prin meritul Mântuitorului, iar apoi prin consacrarea lor a început lucrarea de şlefuire a acestor giuvaere şi de pregătire pentru montarea lor în glorie strălucitoare în Dimineaţa Învierii, când El va aşeza aceste giuvaere în aurul naturii divine. Cu siguranţă, Tatăl Însuşi ne iubeşte!

„CUM VOI RĂSPLĂTI DOMNULUI?”

Deoarece Tatăl ne iubeşte şi deoarece avem şi cuvântul de asigurare că Mântuitorul ne iubeşte, ce vom face noi în schimb? Cum voi răsplăti Domnului Dumnezeului meu pentru toate binefacerile Lui faţă de mine? Aceasta este doar puţinul pe care-l putem spune. Dacă te-ar lua în grija sa vreo persoană foarte bogată şi influentă, când nu erai decât un copil al nimănui pe lume, şi dacă el te-ar lua în casa lui şi te-ar adopta în familia lui ai spune: „Ce binefăcător este acesta!” Dacă ai avea o inimă recunoscătoare ai spune, „Tot timpul şi influenţa mea vor merge la acest binefăcător, ca să-i arăt cât de mult apreciez bunătatea lui faţă de mine.” Cu siguranţă dacă ai avea o inimă potrivită ai simţi astfel.

Aşadar, cum vom răsplăti Domnului pentru toate binefacerile — iubirea Lui, bunătatea Lui, pentru marea răscumpărare de care avem parte cu lumea şi mai departe pentru Chemarea de sus pe care am primit-o ca să ieşim din lume şi să devenim împreună moştenitori cu Isus Cristos. Moştenirea noastră este cerească, nesupusă putrezirii şi nepătată, şi care nu se veştejeşte — o moştenire păstrată pentru noi care suntem ţinuţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuire, gata să fie descoperită în timpul din urmă. Toate acestea sunt ale noastre. Dumnezeu a stabilit astfel. Nu este nici o îndoială în această chestiune. Aceasta este a Noi Creaţii. Până la acest Veac Evanghelic n-a existat nici o Împărtăşire din nivelul Său, ca să spunem aşa; dar noi nu ne putem pierde calea în timp ce urmăm pe Îndrumătorul nostru. Şi în măsura în care voi şi cu mine apreciem ce a făcut Dumnezeu pentru noi, cu siguranţă dorim să facem şi noi ceva pentru El.

Ce putem noi face? Voi vă uitaţi la voi înşivă şi eu mă uit la mine şi spunem sincer şi onest, „nu suntem decât nişte snopi de imperfecţiune. Nu avem nimic vrednic să-I oferim Domnului Dumnezeului nostru”. Dar aţi oferit şi a fost acceptat. Aţi dat tot ce aţi avut şi Domnul v-a primit, altfel n-aţi aparţine deloc acestei clase. Tatăl iubeşte astfel numai pe cei care au făcut această consacrare. Ei sunt singurii care sunt în Biserica ale căror nume sunt scrise în ceruri. Voi aţi avut de dat voinţa. Aţi dat tot puţinul vostru. Tatăl v-a acceptat şi v-a conceput de Spiritul Său sfânt; şi acesta este motivul pentru care sunteţi dintre Aleşii lui Dumnezeu şi acesta este motivul că puteţi înţelege mai deplin că „Tatăl Însuşi vă iubeşte”.

((509))

Cum vom răsplăti? Lucrurile pe care voi trebuie să le daţi şi eu trebuie să le dau sunt lucrurile pe care le-am consacrat lui Dumnezeu — chiar acelea. Acesta era puţinul vostru tot şi puţinul meu tot. Dar cum vom da noi tot ce avem? În toate, în special în voinţa noastră, să căutăm să cunoştem voia Tatălui. Fie că mâncăm, fie că bem, sau orice facem, să facem totul spre slava lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dragii mei fraţi, intrând în familia lui Dumnezeu şi făcând acest Legământ cu Domnul, ne-am legat. Nu El ne-a legat. Noi ne-am legat, că nu vom avea o voinţă a noastră proprie în nici o chestiune, că vom face numai voia Lui.

ROBI AI LUI CRISTOS, TOTUŞI LIBERI

Nu putem avea ce ne-ar face plăcere să purtăm. Nu trebuie nici chiar să mâncăm ce ne-ar place. Nu trebuie nici chiar să mergem unde ne-ar place. Nu ni se permite nici chiar să ne gândim la ce ne-ar place. „Bine”, ar spune cineva, „n-am mai auzit de asemenea robie”. Aceasta este adevărat, dragii mei fraţi. Noi suntem robi ai Domnului Isus Cristos. „Şi nu vom scăpa niciodată de această robie?” Poţi pune capăt în orice moment. Toţi care sunt robi ai Domnului Isus sunt robi voluntari. Aţi intrat voluntar şi puteţi la fel de repede să renunţaţi la ea dacă doriti. Doriţi să faceţi astfel? O, nu! Este cea mai binecuvântată robie în care aţi fost vreodată! De fiecare dată când aţi aflat că trebuie să renunţaţi la propria voinţă, aţi aflat că aţi avut în schimb o mai mare binecuvântare, mai mult decât compensatoare. Aţi aflat că toate lucrurile lucrau împreună spre bine, pentru că aţi renunţat la propria voinţă şi aţi umblat în urmele lui Isus. Preţioasă robie! Aţi aflat cât de multe greşeli aţi făcut când aţi încercat să faceţi voia voastră — cu îmbrăcămintea, mâncarea şi orice altceva. Sunteţi bucuroşi să aveţi ceva îndrumare generală de la Cel care este atât de înţelept. Datorită acestei îndrumări, apostolul spune despre această clasă că au „spiritul chibzuinţei”. 2 Timotei 1:7.

Minţile noastre sunt imperfecte şi nesănătoase. Când suntem conduşi nu de propria voinţă, ci de voinţa Domnului, aşa cum este exprimată în Cuvântul Său, atunci ajungem să avem spiritul chibzuinţei. Şi multă, multă binecuvântare ne-a adus aceasta! Sunt sigur că exprim sentimentele fiecăruia prezent aici care este un copil consacrat al lui Dumnezeu.

Treptat ajungem să iubim calea Domnului. Creştem în har şi în cunoştinţă şi în iubirea lui Dumnezeu, astfel încât în cele din urmă ajungem să urâm lucrurile pe care odată le-am iubit şi să iubim lucrurile pe care odată le-am dispreţuit. Astfel, după cum apostolul descrie aceasta, suntem transformaţi, prin înnoirea minţii noastre. Romani 12:2.

Această robie este libertate într-o privinţă foarte importantă (1 Corinteni 7:22). Noi obţinem o victorie asupra robiei păcatului; zilnic suntem mai victorioşi asupra robiei slăbiciunilor cărnii noastre. Dar această robie faţă de voinţa Domnului ne aduce zilnic binecuvântări, iar în final ne va aduce Prima Înviere, cea mai importantă, despre care Isus spune: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere ... (ei) vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos; şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:6). Toate acestea vor veni pentru voi şi pentru mine dacă suntem credincioşi în a face voia Domnului în măsura capacităţii noastre. Dumnezeu nu aşteaptă niciodată ca cineva să facă peste capacitatea lui. Trebuie să avem gloriosul standard al Domnului în faţa noastră şi să trăim cât mai deplin posibil la înălţimea acelui standard. Domnul Isus n-a putut face mai mult decât a fost în stare să facă. Fiind perfect, El a fost în stare să facă perfect. Fiind imperfecţi, noi nu putem face perfect şi de aceea sângele lui Isus ne curăţeşte, ne face curaţi, în timp ce căutăm să umblăm nu după trup, ci după Spirit.

CUM PUTEM SLUJI DOMNULUI

Aici ajungem la un alt punct. Domnul ştie că voi şi cu mine nu putem face nimic pentru El. El ne-a dat o sugestie cum am putea face indirect pentru El. Ştiţi la ce mă refer. El spune că trebuie să ne iubim unii pe alţii şi că iubindu-ne unii pe alţii vom exprima iubirea pe care o avem faţă de El. Astfel apostolul Ioan vorbind despre acelaşi lucru, din acelaşi punct de vedere, spune că după cum Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi, tot aşa şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. El nu spune că trebuie să ne dăm viaţa pentru toţi — pentru păgâni sau pentru lume în general. Nu, nu. Noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Aşa scrie. Domnul a ştiut cum trebuie să fie scris. Noi trebuie să ne dăm viaţa pentru aceia pe care i-a iubit Isus.

Am găsit pe unii copii foarte dragi ai lui Dumnezeu care se pare că au găsit mult mai uşor să facă ceva pentru lume decât pentru Biserică. Acesta nu este sentimentul potrivit. Dumnezeu este mai întâi, apoi Domnul Isus, apoi fraţii; şi după aceea toţi oamenii, după cum avem ocazie; şi după aceea creaţia animală, după cum avem ocazie. Animalele trebuie neglijate în favoarea oamenilor, iar lumea trebuie neglijată în favoarea Bisericii. Dacă avem Spiritul Lui, îi vom iubi pe ai Lui.

Când vorbesc în felul acesta să nu înţelegeţi că vreau să încurajez o părtinire printre creştini. Există ceva foarte generos în Biblie şi cred că membrii ASOCIAŢIEI INTERNAŢIONALE A STUDENŢILOR BIBLIEI ating tot mai mult această iubire pe care Domnul Isus dorea ca noi să o atingem. Problema nu este pe care din ei; dacă sunt prezbiterieni trebuie să-i iubim ca prezbiterieni, sau dacă sunt metodişti trebuie să-i iubim ca metodişti, sau dacă sunt luterani trebuie să-i iubim ca luterani. Prezbiterienii iubesc pe prezbiterieni, metodiştii iubesc pe metodişti, luteranii iubesc pe luterani, mormonii iubesc pe mormoni, spiritiştii iubesc pe spiritişti, masonii pe masoni şi Odd Fellows iubesc pe Odd Fellows. Dar în Biserica lui Cristos nu există asemenea linii de deosebire. Nu contează dacă un om este mason sau nu, metodist sau nu, ci contează dacă este copilul Domnului. Noi trebuie să-i iubim pe cei care aparţin lui Dumnezeu. Dacă Tatăl îi iubeşte şi Mântuitorul îi iubeşte, atunci şi noi trebuie să-i iubim. Dacă nu-i iubesc există ceva greşit în atitudinea mea. Eu trebuie să iubesc ce iubeşte Tatăl, să iubesc ce iubeşte Mântuitorul.

((510))

„CEL CARE IUBEŞTE PE DUMNEZEU IUBEŞTE ŞI PE FRATELE SĂU”

„Frate Russell, dacă iubeşti pe toţi fraţii, vei iubi unele caractere destul de necioplite, vei iubi pe unii foarte ignoranţi, vei iubi pe unii care nu sunt stimaţi între oameni.” Nu mă pot abţine. Îi voi iubi pe toţi care iubesc pe Dumnezeu. Vă amintiţi că cei doisprezece apostoli, cu excepţia Sf. Pavel, au fost toţi oameni foarte obişnuiţi. Vă amintiţi că atunci când Sf. Petru şi Sf. Ioan, doi dintre chiar cei mai străluciţi din cei doisprezece, predicau în templu oamenii şi-au dat seama că ei erau oameni neînvăţaţi şi ignoranţi. Gândiţi-vă la aceasta! „Oamenii de rând” au putut vedea asta. Sunt aceştia cei pe care i-a iubit Isus? Da. Presupun că stâlceau şi rupeau ebraica clasică din când în când. Aceasta nu înseamnă că trebuie să-i iubim mai mult pe cei care fac engleza praf, dar nu trebuie să îngăduim ignoranţa să stea între un frate sau o soră şi iubirea noastră. Trebuie să căutăm să-i iubim pe toţi care sunt în părtăşie cu Domnul nostru.

Acesta este motivul pentru care ei sunt recomandaţi iubirii noastre — pentru că au spiritul Lui, indiferent dacă sunt din cele mai înalte sau din cele mai joase pături ale societăţii. Dacă Tatăl Însuşi i-a primit în familia Sa şi Tatăl îi iubeşte, acesta este un motiv suficient pentru ca voi şi cu mine să-i iubim. Noi trebuie să-i iubim pe fraţi. Cât de mult? Apostolul pune înaintea noastră un pas foarte lung — trebuie să fim dispuşi să ne dăm viaţa pentru fraţi. Împuternicirea noastră nu este să predicăm lumii, ci doar celor care au „urechi de auzit” şi dorinţă de a-L găsi pe Dumnezeu. Adresându-ne publicului vom fi siguri că aproape în toate cazurile vom găsi pe unii care sunt copii ai Domnului şi care au nevoie de ajutor pe calea cea bună, sau pe unii care caută pe Dumnezeu şi doresc să devină copii ai Săi. Numai să rostim o tiradă ca să atragem lumea nu este deloc misiunea noastră. Împuternicirea noastră este adunarea Bisericii, Mireasa lui Cristos.

Să presupunem că unii dintre cei care pretind că sunt consacraţi lui Dumnezeu sunt cu adevărat foarte, foarte slabi, în toate privinţele? Foarte bine, dragul meu frate, poate că Domnul vede că eşti slab şi că intri şi în încurcătură. Ştii că El are multe lucruri de trecut cu vederea la tine? Noi trebuie să aducem altora cât mai puţin necaz posibil, dar trebuie să suportăm neputinţele fraţilor slabi şi nu doar să facem ceea ce ne place. Daţi-mi voie să repet. Trebuie să suportăm slăbiciunile şi neputinţele lor şi nu să facem ceea ce ne place. Cât de mult înseamnă aceasta! Sper că învăţăm acest lucru! Eu doar subliniez ceea ce voi toţi ştiţi, că iubirea lui Dumnezeu este împlinirea cerinţei divine şi că această iubire trebuie să se manifeste faţă de cei pe care El îi recunoaşte ca fii ai Săi şi îi primeşte în familia Sa. Dacă văd că cineva are părtăşia lui Dumnezeu, nu îndrăznesc să-i refuz părtăşia mea.

TREBUIE SĂ AVEM PĂRTĂŞIE CU CEI CU CARE ARE PĂRTĂŞIE DUMNEZEU

Mă gândesc la o poveste despre un bancher din New York, care ar putea ilustra acest punct. El era un om integru. Acest bancher avea un prieten care locuia la o oarecare depărtare, care, dorind să-i dea fiului său o pornire în viaţă, i-a dat o scrisoare de recomandare către bancher. A scris: „Dacă poţi iniţia pe fiul meu în lumea afacerilor, ar fi o favoare pentru mine”. Acest bogat de pe Wall Street avea foarte mare încredere în prietenul său; şi el a înţeles când s-a uitat la tânăr că era un caracter nobil. Apoi s-a gândit ce ar putea face pentru a-l stabili în afaceri. Fără comentarii a spus: „Vino să facem o mică plimbare”; şi au mers braţ la braţ în jos pe Wall Street şi pe Bond Street şi pe New Street şi înapoi la birou. Tânărul a stat o vreme în aşteptare nervoasă. Apoi, observând că aparent nu mai era de aşteptat ca bancherul să facă ceva, a spus: „Poţi face ceva ca să mă recomanzi?” Şi bancherul a răspuns: „Nu este necesar. Faptul că ai fost la braţul meu şi te-am condus pe aceste străzi va fi suficientă recomandare pentru oamenii de afaceri din vecinătate.” Şi tânărul a aflat că aşa era.

Aşa că atunci când pune Dumnezeu mâna pe cineva şi noi îl vedem în tovărăşia lui Dumnezeu, ştim că Dumnezeu este dispus să-l prezinte şi aceasta îi dă o poziţie în faţa mea şi a ta. El este unul dintre fraţi, pentru că Tatăl Însuşi îl iubeşte; Tatăl Însuşi îl recunoaşte ca fiind unul din familia Sa. Atunci tu şi eu ar trebui să fim dispuşi să facem pentru el ceea ce putem. Este voinţa Tatălui ca noi să conlucrăm cu El ajutându-i pe fraţi în orice fel posibil. Sunt diferite probe şi greutăţi pentru aceşti fraţi, despre care voi şi cu mine ştim. Toţi soldaţii crucii au o cale îngustă, o luptă cu lumea, cu carnea şi cu Adversarul. Voi şi cu mine avem lupte din cauza condiţiei decăzute a cărnii noastre. Ce simpatie ar trebui să ne dea aceasta pentru toţi ceilalţi soldaţi din luptă! Există cei doi căpitani. Toţi care sunt de partea Domnului sau care caută să umble în urmele lui Isus aparţin oştirii noastre. Fie învăţăţi fie ignoranţi, negri sau albi, bogaţi sau săraci, este privilegiul nostru să-i iubim pe fraţi.

AI IUBIRE? ARAT-O ACUM!

Cred că acesta este un gând cât se poate de bun la sfârşitul acestei convenţii. Învăţătorul a spus: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). Acum suntem la sfârşitul veacului, „Aşteptând numai ca zorile să fie puţin mai strălucitoare”, aşteptând numai până trecem dincolo de văl, până ne alăturăm Mântuitorului de cealaltă parte a vălului. „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” După aceea nu va mai fi nici o ocazie de a-i ajuta pe fraţi! Toţi fraţii vor fi fost ajutaţi. Toţi vor fi fost trecut acolo unde nu vor avea nevoie de nici un ajutor. Acum este timpul când ne putem încuraja unii pe alţii şi putem dărui o privire de ajutor sau o strângere de mână călduroasă şi putem arăta în prezent părtăşia noastră în suferinţe.

Sper că toţi învăţăm tot mai mult această lecţie a iubirii şi sper că inimile noastre se deschid tot mai larg, pe măsură ce ajungem să vedem gloriosul caracter al Tatălui nostru şi al Mântuitorului nostru, şi ajungem să primim din chipul Învăţătorului, reflectat tot mai mult în noi. Apostolul spune că uitându-ne la Isus suntem schimbaţi, suntem transformaţi din slavă în slavă, în viaţa actuală. Pe măsură ce mergem astfel de la un stadiu de dezvoltare a inimii la altul, de la o treaptă de slavă la alta, de această parte a vălului, facem progresul necesar şi vom fi gata pentru marele pas final, stadiul final, când Îl vom vedea aşa cum este şi-I vom împărtăşi slava.

((511))

Dragii mei fraţi, nu credem oare că toate aceste lucruri sunt aproape, chiar la uşă? Învăţătorul a spus: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”. Ne bucurăm noi cum se cuvine? Ne ridicăm noi capetele şi ne bucurăm să spunem lumii dulcea istorie veche despre iubirea Mântuitorului şi despre iubirea lui Dumnezeu? Nu le spuneţi prea mult despre necazul care vine. Spuneţi-le despre perspectiva plină de speranţă. „Voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ.”

TREZIREA LUMII

Primim întrebări minunate, ca niciodată înainte. Oamenii de pretutindeni spun: „Ce înseamnă aceste lucruri? Acestea sunt lucrurile despre care voi, studenţii Bibliei, vorbiţi de ani de zile”. Ei încep să „ia cunoştinţă”. Poate că nu-şi dau toţi inimile Domnului acum. Ideea corectă de spus celui care întreabă este că el ar trebui să intre într-un legământ cu Domnul, înainte de a putea avea vreun favor prezent sau viitor. Punctul fiecărei discuţii şi argumentări, pentru cel care nu este încă consacrat, este acela că timpul este limitat şi că singura cale potrivită pentru cineva este, după cum sugerează apostolul, să-şi prezinte corpul ca o jertfă vie, slujirea sa înţeleaptă.

Simt că facem bine dacă păstrăm mereu în minte aceasta. Niciodată nu-i poţi face pe oameni să înţeleagă totul despre doctrine. Domnul niciodată n-a vrut ca fiecare să înţeleagă toate aceste lucruri, ci numai fraţii. „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei.” Ele au fost intenţionate pentru aceştia — pentru voi, care aţi intrat în familia lui Dumnezeu. Aceste lucruri sunt pentru voi să le înţelegeţi. Când găsiţi că oamenii sunt interesaţi, puneţi accent pe intrarea lor în Corabia Siguranţei, intrarea lor în familia lui Dumnezeu, ajungerea ca membri ai Corpului lui Cristos, moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus.

CUVINTE DE DESPĂRŢIRE

Plecând astăzi de aici, o facem cu gândul că se poate să ne întâlnim din nou ca o convenţie, sau că se poate să nu ne mai întâlnim. Nu este pentru voi sau pentru mine să fim dictatoriali. Biblia arată că Timpurile Neamurilor s-au sfârşit. Regii lor şi-au trăit traiul. S-au prezentat bine, în multe privinţe. Multe dintre aceste guverne s-au descurcat minunat. Să luăm de exemplu guvernul Germaniei. Mie mi se pare că actualul împărat al Germaniei a făcut lucruri minunate pentru naţiunea lui, care cu patruzeci de ani în urmă era un popor foarte ignorant. Astăzi au devenit foarte deştepţi, foarte inteligenţi, un popor foarte bine educat, printre cele mai strălucite din întreaga lume. Aceasta a venit parţial în legătură cu militarismul lor. Au luat lecţii de citire, de scriere şi de aritmetică în timp ce învăţau disciplina militară. Multe s-ar putea spune în favoarea tuturor acestor guverne ale neamurilor, ca şi împotriva lor. Totuşi, când au făcut cum au putut mai bine, au făcut puţin. Au fost naţiunile în stare să ridice omenirea la perfecţiune deplină? Nu. Au fost doctorii în stare să ridice omenirea? Nu. Vor fi vreodată Statele Unite în stare să facă aceasta? Nu. Dimpotrivă, cu toată inteligenţa care creşte, vedem cataclismul dezmembrării şi anarhiei care vine. Dar tot necazul va fi ca nimic în comparaţie cu binecuvântările care vor veni când se va descoperi Soarele Dreptăţii. Dar mai întâi trebuie trecută poarta necazului. Şi aceasta va fi o experienţă foarte folositoare pentru întreaga lume, pe măsură ce vor fi aduşi până la starea din care se vor uita spre Domnul ca spre Ajutorul lor. Situaţia disperată a omului va fi ocazia lui Dumnezeu.

Atunci, fraţii mei, să fim credincioşi faţă de lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Să trăim Adevărul în fiecare zi, „vestind virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” Aud despre mulţi care au primit binecuvântare prin citirea zilnică a Angajamentului de consacrare; alţii prin citirea Hotărârii de dimineaţă. Cred că niciodată nu ne putem înconjura destul de deplin cu influenţe ajutătoare. Avem nevoie să ne fortificăm. Avem nevoie să ne întărim în omul dinlăuntru prin puterea divină, ca să putem fi capabili să ne împotrivim acelor lucruri care ni se opun nouă ca Noi Creaturi. Să sugerăm atunci ţinerea acestor hotărâri şi astfel să trăim aproape de Dumnezeu.

Mulţi ne-au scris de asemenea în legătură cu articolul despre Iubire care a apărut recent în TURNUL DE VEGHERE. Un frate a scris: „De când am citit articolul acela am încercat să fiu mai amabil, mai bun, mai atent cu alţii şi să practic aceste lucruri; şi găsesc o mare binecuvântare când mă străduiesc să pun în practică aceste principii. Găsesc că e mai uşor să fiu blând şi bun şi amabil în cuvânt şi faptă”. Cred că astăzi Domnul vrea ca poporul Său să-şi facă şlefuirea caracterului cât este posibil de mult, aşa încât să nu fie necesar ca El să ne dea, prin providenţe disciplinare în vieţile noastre, şlefuirea de care avem nevoie. Dacă ne-am şlefui pe noi înşine, n-ar trebui să fim şlefuiţi de Domnul.

Toţi cei care se îmbracă cu harurile Spiritului primesc ajutorul special al lui Dumnezeu şi lucrează împreună cu Dumnezeu (2 Corinteni 6:1); pentru că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. După cum spune Biblia: „Voi sunteţi opera lui Dumnezeu”. Dacă El lucrează în noi să voim şi să facem, înseamnă să facem ce ne-a dat El ca fiind voia Sa în Cuvântul Său. Scopul Său prezent este scoaterea din omenire a unei clase evlavioase care vor avea parte de natura lui Cristos şi de împărăţia Sa din viitor, prin care va fi binecuvântată întreaga lume.

Avem în stocul de la birou cărţi poştale cu Angajamentul solemn — semne de carte. Mulţi dintre voi le aveţi, fără îndoială. Pe o parte este angajamentul şi pe cealaltă parte este o poezioară frumoasă. Cei care şi-au însuşit acest angajament formează cel mai minunat cerc de rugăciune cunoscut vreodată. Gândiţi-vă că aproximativ 15.000 şi-au trimis numele în acest scop! Şi avem motive să credem că numărul celor care şi l-au însuşit este dublu. Totuşi, cel puţin 15.000 se roagă zilnic unul pentru altul. Îi veţi găsi în oricare parte a lumii veţi merge — fie în China, sau Japonia, sau Coreea sau Columbia, sau Istmul Panama, sau Scandinavia, sau Finlanda, sau Rusia. Pretutindeni veţi găsi pe cei care şi-au însuşit acest angajament şi care îl citesc zilnic, şi care se amintesc unii pe alţii în rugăciune. Cred că acesta este unul dintre cele mai minunate lucruri din lume în întreaga istorie a Bisericii. Niciodată înainte n-au fost atât de mulţi dintre copiii lui Dumnezeu care să se roage unul pentru altul.

((512))

O SCRISOARE DE INTERES PROFUND

Am ceva să vă citesc. Este traducerea unei scrisori. A fost scrisă în ungureşte unui frate slav din Statele Unite şi ne-a fost transmisă nouă. Urmează o parte din scrisoare:

„Un soldat ungur rănit pe câmpul de luptă s-a întors acasă. Acolo a fost întâmpinat de unii dintre fraţii noştri şi mai târziu a fost îndemnat să studieaze sârguincios şi serios Scripturile, şi în sfârşit şi-a făcut consacrarea Domnului. Aceasta a simbolizat-o în ianuarie trecut, prin dragul nostru frate Szabo. Câteva zile mai târziu el a fost obligat să se întoarcă pe front şi în tranşee, în Galiţia. O lovitură de tun i-a ras bereta de pe cap; pământul l-a acoperit. A fost dezgropat de camarazii lui şi trimis din nou la spital. Aceasta l-a adus pe dragul nostru frate din nou în mijlocul nostru, dar numai pentru scurt timp. Imediat a trebuit să se întoarcă din nou în linia de foc.

De această dată au ajuns la 244 de metri de linia rusească şi au primit comanda: „Atac la baionetă!” Fratele ungur era la capătul aripei stângi. El a căutat numai să se apere de duşman, deci s-a străduit doar să lovească baioneta din mâna rusului cu care se confrunta. Tocmai atunci a observat că rusul încerca să facă la fel; şi în loc să se folosească de ocazie ca să-şi străpungă împotrivitorul, rusul a lăsat să-i cadă baioneta la pământ; plângea. Fratele nostru s-a uitat atunci la „duşmanul” lui mai de aproape — şi a recunoscut o insignă cu „Crucea şi Coroana” pe haina lui! Rusul era de asemenea un frate în Domnul! Fratele ungur purta şi el o insignă cu „Crucea şi Coroana” — pe bereta sa.

Cei doi fraţi şi-au strâns repede mâinile şi s-au dat la o parte. Bucuria lor era debordantă, că Tatăl Ceresc le îngăduise să se întâlnească tocmai pe câmpul duşmanului! Nici unul nu putea înţelege vorbirea celuilalt, dar au discutat prin semne, scoţându-şi Bibliile — şi rusul avea STUDII ÎN SCRIPTURI în buzunarul său cu o carte de cântări, toate legate într-un volum, şi o poză a fratelui Russell. Fratele a luat atunci baioneta fratelui rus şi s-a predat ca prizonier de război; şi el rămâne încă astfel în Ungaria, în timp ce fratele ungur a fost trimis acum la spital pentru a treia oară.”

În timp ce nu sunt mulţi bogaţi şi nobili printre fraţii Domnului, totuşi când este vorba de a spune Adevărul ei se descurcă foarte bine!

În Germania, în Marea Britanie şi în întreaga Europă oamenii noştri au fost conştienţi de ani de zile că acest război va veni. Mi-au scris şi m-au întrebat continuu cum ar trebui să procedeze dacă ar fi recrutaţi sau ar merge în armată. În volumul şase al STUDIILOR ÎN SCRIPTURI prietenii sunt sfătuiţi să evite să ia viaţa. Dacă ar fi vreodată înrolaţi în armată, ei ar trebui să meargă. Dacă ar putea fi trimişi la Departamentul de Încartiruire ca să se îngrijească de mâncare, aceasta ar fi de dorit, sau la lucru în spital. Ei ar trebui să se străduiască să obţină astfel de poziţii. Nu li se poate cere să facă serviciu în sensul de a omorî. Dacă ar fi obligaţi să meargă în linia de foc, ar putea trage deasupra capului duşmanului, dacă doresc.

Şi aşa au făcut aceşti fraţi; fiecare avea acelaşi gând în minte. Această scrisoare arată iubirea fraţilor chiar pe câmpul de luptă şi în ţara duşmanului, cu arme pământeşti. Nu a contat că unul era ungur şi celălalt rus!

Cât de diferit este în bisericile nominale! În acest război prezbiterieni şi metodişti, anglicani, catolici şi alţii, toţi luptă. În Marea Britanie au pus un fel de premiu pe căsătorie, spunând că cei care se căsătoresc şi cresc copii, gata pentru războaiele următoare, îşi vor ajuta ţara — „Împărăţia lui Dumnezeu”. Ei au o marcă de creştinism diferită de marca Bibliei. Arhiepiscopul de Canterbury, cel care dă acest sfat, poate se gândeşte că-şi face datoria, dar este ceva ce-i încurcă mintea.

TIMPURILE NOASTRE SUNT ÎN MÂINILE LUI DUMNEZEU

Nu ştim dacă noi care suntem astăzi aici ne vom mai întâlni în trup sau nu. Ce contează? Suntem deplin mulţumiţi, fie că trăim fie că murim — orice ar îndruma providenţa Lui cu privire la noi. „Timpurile mele sunt în mâinile Tale; Dumnezeul meu, acolo doresc să fie” — sună frumos, nu-i aşa? Dorim ca voia Domnului să se facă cu privire la timpul schimbării noastre şi cu privire la toate de câte ne bucurăm împreună zi de zi — toate Îi sunt încredinţate Lui. Voinţa noastră este cu totul moartă. Voinţa Lui trebuie să conducă în trupul tău şi al meu şi în noi toţi. Sper, dragi fraţi, că prin această convenţie a venit o mare binecuvântare pentru adunările din Oakland, San Francisco, Alameda şi adunările înconjurătoare. Sper că mergând la casele lor cu inimile debordând de mângâierea Adevărului, ei vor duce binecuvântări şi la alţii; şi că, la fel ca ulciorul de ulei al văduvei, cu cât vor da mai mult, cu atât vor avea mai mult pentru ei înşişi.

Fie ca noi toţi de aici care ne-am bucurat de favorurile Domnului să mergem înainte plini de Spirit, plini de iubire şi loialitate şi credincioşie faţă de Domnul, ca să putem duce binecuvântări şi altora. Eu voi pleca la drum curând, în sus de-a lungul coastei, până în Columbia Britanică, apoi spre est şi în sfârşit înapoi la Brooklyn, iar pe 4 iulie voi fi la New York City Temple. Fie ca cercul nostru de rugăciune să ne tragă pe fiecare tot mai aproape unul de altul, pentru ca astfel să fim sfinţiţi prin Adevăr şi făcuţi corespunzători „să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”.