99) BABILON—Referitor la rîul Eufrat. (Q29-3)

Întrebare (1911)—3—Babilonul literal a fost construit pe rîul Eufrat literal, în timp ce Babilonul mistic stă pe Eufratul mistic. Atunci ce este rîul mistic?

Răspuns—Vom avea curînd o predică cu acest subiect şi poate veţi primi Răspunsul acolo. Dar pe scurt voi spune că Eufratul mistic ar reprezenta popoare, după explicarea dată nouă în Scriptură. Astfel, apele pe care stă femeia sunt popoare, neamuri şi limbi, iar devierea apelor Eufratului mistic din Babilonul antitipic, sau Babilonul mistic, ar semnifica întoarcerea popoarelor. Şi ei se întorc foarte mult acum, după ceea ce citim în ziare. Congregaţii foarte mici se găsesc peste tot. Apropo, cu trei săptămîni în urmă cînd am fost în Boston, editorul adjunct al Congregaţioniştilor din Boston a venit la mine luni, după serviciul nostru de duminică şi a spus, "Pastore Russell, pot să-ţi pun o Întrebare?"

"Da".

"Sunt editor adjunct al Congregaţioniştilor şi am fost duminică la teatrul din Boston, şi era o zi fierbinte, şi uitîndu-mă peste audienţă şi văzînd 4000 de oameni sub acel acoperiş într-o zi fierbinte, atît de mult timp, m-am minunat de ce oare cele mai mari biserici din Boston şi cei mai elocvenţi predicatori ai noştri şi coruri bine plătite, au doar între 20 şi 40 sau între 50 şi 70 la o întrunire. Cum se poate aceasta? Vrei să-mi spui ce părere ai despre acest lucru?"

Am spus, "Cred, prietene, că Biblia explică aceasta spunînd că odată era o foamete în ţară — nu o foamete de apă sau pîine, ci o foamete, spune Domnul, pentru a auzi Cuvîntul Domnului." Am spus, "Cred că oamenii aceia au vrut să audă ceva despre Cuvîntul Domnului".

100) BANI—Securitate bancară. (Q497-1)

Întrebare (1910)—1—Cît timp crezi că banii vor mai fi în siguranţă în bănci?

Răspuns—Pînă cînd îi scoţi sau pînă cînd banca "moare". Nu cred că pot da un Răspuns mai precis la acest subiect. Iar unele bănci par să cadă mai repede decît altele — cu aceasta cred că toţi vor fi de acord; este o Întrebare destul de grea; cred că trebuie să renunţ la ea.

101) BANI—Cum să-i investeşti. (Q497-2)

Întrebare (1912)—2—Cunoscînd faptul că în viitorul apropiat băncile trebuie să cadă, de asemenea înţelegînd responsabilitatea noastră de a ne îngriji decent de noi înşine şi de cei care depind de noi, ce ai considera tu a fi un curs înţelept cu privire la banii investiţi care n-ar putea fi scoşi, să zicem în trei luni, şi poţi să ne dai vreo idee despre cum să folosim aceşti bani aşa încît să putem fi buni administratori a ceea ce avem în posesie?

Răspuns—Dacă pot eu să-ţi spun cum să foloseşti toţi banii pe care-i ai? Aceasta este Întrebarea? Aş putea să-ţi spun ce să faci cu mai mult decît toţi banii pe care-i ai sau îi vei avea vreodată dar nu-ţi voi spune. Totuşi există un punct bun în această Întrebare. Să presupunem că tatăl sau mama familiei nu sunt în Adevăr, care trebuie să fie obligaţiile şi cursul său cu privire la aceste obligaţii pentru familie? Aş sfătui pe oricine are ceva bani să ţină magazia de cărbuni plină cu cărbuni acum şi de acum încolo. Aţi putea întreba dacă aceasta nu este dovada unei credinţe slabe dar aş spune că nu, pentru că noi trebuie să ne facem partea. În condiţiile prezente n-ar fi greşit să faci o rezervă rezonabilă de anumite sortimente de alimente, de acelea care nu se strică. Aş sugera o rezervă de conserve de carne, conserve de fructe şi altele de genul acesta. Putem de asemenea pune deoparte ceva fasole. Orice sunteţi înclinaţi să faceţi, mai întîi vedeţi să aveţi pus deoparte un surplus. Această punere deoparte a unei provizii rezonabile nu vine în nici un fel din îndoiala sau teama că Dumnezeu va uita de noi cîndva. Cu privire la bani şi proprietate aş spune că dacă eu aş avea o casă mică într-o zonă favorabilă aş ţine acea casă pentru soţia şi familia care nu sunt în Adevăr, aşa încît să pot arăta celor care vor rămîne după moartea mea că intenţiile mele au fost bune. Să ai mai bine o casă mică decît una mare, care poate fi distrusă cînd vine Timpul de Strîmtorare. Am dat aceasta numai ca o idee pentru îndrumarea voastră, dacă vă interesează.

102) BĂTRÎN—Lucrul bătrînului conducător. (Q234-1)

Întrebare (1913)—3—Care este lucrul bătrînului conducător?

Răspuns—Lucrul bătrînului conducător nu este definit în Biblie. Nici un astfel de lucru precum bătrîn conducător nu se menţionează în Scripturi.

103) BĂTRÎNI—Referitor la autoritate în Biserică. (Q232-3)

Întrebare (1909)—4—Un bătrîn este ales să facă numai ce spune Eclesia şi să acţioneze ca un moderator la întruniri, sau are responsabilitate mai mare?

Răspuns—Autoritatea nu poate fi mai mare decît cel ce dă autoritatea. Cu alte cuvinte, dacă Biserica dă unui bătrîn responsabilitatea sa prin faptul că îl alege, înseamnă că Biserica a avut mai întîi responsabilitatea altfel nu-i putea da bătrînului această responsabilitate şi de aceea bătrînul trebuie să-şi asume acea autoritate pe care adunarea i-o permite. Dacă conştiinţa nu i-ar permite să facă anumite lucruri atunci ar fi potrivit să spună adunării ce gîndeşte şi să spună că, dacă ei vor, pot cere retragerea lui şi că el ar face-o bucuros. Bătrînul nu trebuie să-şi violeze conştiinţa pentru a servi adunarea, iar adunarea nu trebuie să-şi violeze conştiinţa cerînd bătrînului s-o servească. Bătrînul trebuie să servească Biserica după dorinţele ei, pînă la punctul unde conştiinţa lui va obiecta.

Pot spune mai departe că Scripturile spun că Spiritul sfînt îl face pe bătrîn supraveghetor prin ridicarea mîinilor; astfel aceasta se aplică la Eclesie şi operează mai întîi prin ea.

104) BĂTRÎNI—Să se adune pentru a discuta interesele adunării? (Q233-1)

Întrebare (1910)—1—Favorizează Scripturile şi crezi tu că ar fi înţelept ca bătrînii fiecărei adunări, sau din diferite adunări, să se întîlnească împreună pentru discuţii cu privire la interesele adunărilor pe care ei le reprezintă?

Răspuns—Cred că Scripturile favorizează aceasta, şi cred că este recomandabil. Acesta este tocmai cazul pe care-l avem înaintea noastră în această seară, cînd apostolul Pavel a chemat pe bătrînii Bisericii din Efes. El i-a chemat împreună ca o grupă de bătrîni să discute cu privire la interesele Bisericii. El, ca bătrîn, sau ca pastor, a avut răspunderea şi s-a întîlnit cu ei privitor la interesele Bisericii. După gîndirea mea, dacă era rău ca bătrînii să se întîlnească pentru acest lucru, ar fi fost rău ca apostolul Pavel să ţină o astfel de adunare; şi cred că facem bine să considerăm acest lucru ca un criteriu sigur de urmat şi că ar fi bine ca bătrînii să se întîlnească şi să se preocupe de interesele Bisericii. Dar vreau să vă atrag atenţia asupra unui punct. Cred că ar fi vătămător dacă bătrînii s-ar întruni împreună în sensul de a hotărî sau a propune să conducă Biserica. Acesta este alt lucru. Să se întîlnească pentru a se gîndi la interesele Bisericii etc., şi să-şi ia răspunderea pentru conducerea Bisericii, sunt două lucruri diferite. Să presupunem că Bătrînii s-ar întîlni şi s-ar gîndi la ceva ce ar fi bine pentru Biserică după judecata lor. Eu cred că dacă acest lucru n-a fost special încredinţat lor prin votul adunării şi pe deplin înţeles — dacă ar fi o propunere nouă despre care poate fi vreo îndoială sau Întrebare, cursul corect şi potrivit ar fi ca aceşti bătrîni să supună chestiunea adunării cu o recomandare, zicînd: Noi, avînd în vedere interesele adunării, avem acest gînd în minte şi acum vi-l supunem vouă şi am cere să votaţi. Acesta este procedeul sigur. Am aflat că unii din cei mai buni fraţi, cu cele mai bune intenţii şi cu foarte bune sugestii, încercînd să le pună în aplicare fără discutarea lor cu adunarea, au mîngîiat părul în sens contrar, ca să zicem aşa — exact cum ai încerca să mîngîi un cîine în sens opus creşterii părului său şi părul se zburleşte, i-ar cîinelui nu-i place. Aşa că nici adunării nu-i place pentru că i se pare că este stăpînită şi că ei fac ceva ce n-au fost special autorizaţi să facă. Gîndul meu este că întotdeauna este înţelept, dacă vrei să mîngîi un cîine, să-l mîngîi în direcţia în care creşte părul. Şi aşa că dacă ai de-a face cu o adunare, aminteşte-ţi că natura umană merge într-o anumită direcţie şi încearcă să te menţii în acea direcţie şi să nu o zburleşti mai mult decît este necesar. Fiecare membru al Bisericii are natură umană; are un trup muritor şi are mai multă sau mai puţină combativitate, mai multă sau mai puţină dorinţă de a nu fi călcat în picioare; veţi afla că toţi cei care sunt în adevăr sunt în mare măsură aşa. Ei trebuie să aibă forţă de caracter, altfel niciodată n-ar putea fi învingători. Şi tocmai această calitate care-i face ceea ce sunt şi care i-a ajutat să iasă din Babilon este calitatea care ar vrea să aibă puţină ceartă şi uneori o mică luptă, dar dacă spunem, Aceasta este ceva nou, pentru aceasta nu s-a votat, şi chiar dacă suntem siguri că toţi vor vrea acel lucru, dar să supunem chestiunea adunării cu recomandarea noastră — atunci veţi avea adunarea alături de voi.

105) BĂTRÎNI—Nealeşi; referitor la descalificare în alte părţi. (Q234-2)

Întrebare (1914)—1—În caz că un frate care a fost bătrîn acceptabil pentru adunare timp de mai mulţi ani şi din cauza unei dificultăţi în adunare n-a fost ales — l-ar face aceasta nepotrivit pentru a ţine lecţii în adunările învecinate unde este cunoscut — dacă aceste adunări vreau să-l invite, spunînd că lecţiile lui sunt de ajutor? Ar fi el nepotrivit pentru activitatea extinsă? Ar fi îndreptăţiţi anumiţi membri din adunarea lui să-şi folosească influenţa pentru a împiedica un astfel de serviciu, cu condiţia ca el să nu fi fost dovedit nesănătos în doctrină?

Răspuns—Bătrînul care n-a fost ales în adunarea în care a servit n-ar fi descalificat pentru serviciu în alte locuri dacă prietenii de acolo, folosindu-şi cea mai bună judecată, ar crede că el ar fi o persoană potrivită să le servească ca bătrîn. Fiecare este îndreptăţit să-şi folosească judecata. Să presupunem că adunarea care l-a respins pe acest frate a făcut-o din cauza unui lucru greşit în caracterul lui moral sau în învăţătură. Atunci cred că ar fi privilegiul şi datoria frăţească a acestei adunări să atragă atenţia asupra acestui lucru celeilalte adunări care l-a ales. Dacă ei l-au ales, prima adunare poate trimite vorbă: "Noi vrem să vă sfătuim ca pe fraţi că există un astfel de lucru împotriva lui şi ne-am gîndit că este datoria noastră să vă informăm despre aceasta".

Cît despre activitatea extinsă, ar fi nepotrivit ca cineva să servească adunarea în activitatea extinsă dacă nu este bătrîn, deoarece adunarea trimite în cooperare cu Societatea numai pe aceia care sunt bătrîni. Dacă nu, Societatea nu doreşte să coopereze la trimiterea lor. Totuşi, dacă el s-a dus la altă adunare şi ei l-au ales ca bătrîn şi au vrut să-l trimită în activitatea extinsă, aceasta este treaba lor şi a lui. Sau dacă el vrea să meargă fără responsabilitate faţă de adunare sau faţă de societate aceasta este treaba lui. El operează pe propria lui răspundere. Dumnezeu ne-a dat acest drept. Şi dacă are talantul mijloacelor şi al vorbirii şi doreşte să le folosească noi credem că are dreptul să facă astfel. El ar fi chemat la aceasta dacă a fost conceput de Spiritul sfînt. "Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură" (Marcu 16:15).

106) BĂTRÎNI—De ce trebuie ca bătrînii să fie aleşi cu grijă?* (Q235-1)

Întrebare (1916-Z)—2—De ce trebuie ca bătrînii să fie aleşi cu grijă?

Răspuns—Pentru că spiritul de serviciu trebuie să fie spiritul, nu numai al Peregrinilor sau al Bătrînilor Bisericii lui Cristos, ci spiritul fiecărui membru al ei; pentru că într-un sens mai larg, fiecare dintre noi este privilegiat a fi un serv în scrierea Mesajului harului lui Dumnezeu în inimile altora.

Dar să nu uităm că nu vom şti cum să scriem în inimile altora ceea ce noi n-avem deja scris în inimile noastre. De aici necesitatea unei mari griji în alegerea Bătrînilor — pentru a-i găsi pe aceia care deja au scrisul Domnului în inimile lor şi care, de aceea, vor fi competenţi să ajute, sub îndrumarea Spiritului sfînt, la scrierea asemănării de caracter cu Domnul în inimile fraţilor mai tineri.

Şi care este Mesajul, care este Epistola scrisă în inimile noastre de către Spiritul sfînt prin diferite mijloace? Este cunoaşterea cronologiei? Este dezlegarea tipurilor şi umbrelor? Este spargerea nucilor teologice tari cu privire la înţelegerea diferită a pasajelor din Scriptură? Este cunoaşterea istoriei evreilor, a istoriei lumii, a istoriei Bisericii? Este înţelegerea şi aprecierea diferitelor Legăminte, trecute, prezente şi viitoare? Nu, nu este nici una dintre acestea. Şi astfel, cu aceste caracteristici ale Învăţătorului adînc gravate în inimile noastre, ni se va da din belşug intrare "în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Cristos" — 2 Petru 1:8, 11.

Toate aceste subiecte au mai multă sau mai puţină valoare şi sunt mai mult sau mai puţin folosite de Domnul în legătură cu această scriere care trebuie să se facă în inimile poporului Său. Dar scrierea Epistolei lui Cristos este diferită — este scrierea, copierea asemănării de caracter a Învăţătorului în inimile poporului Său — umilinţa Lui, bunătatea Lui, răbdarea Lui, îndelunga Lui răbdare, amabilitatea frăţească a Lui, iubirea Lui, bucuria Lui, pacea Lui.

Noi am putea avea toată cunoştinţa cu privire la cronologie şi istorie, am putea fi în stare să cităm fiecare text din Biblie şi să-l spunem, şi totuşi să n-avem Epistola lui Cristos scrisă în inimile noastre. Aceasta este Epistola despre care Apostolul Petru spune: "Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi (inactivi), nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Cristos" (2 Pet. 1:8); deoarece cunoştinţa îşi va avea locul ei.

107) BERBEC—Junghiat în locul lui Isaac — antitipul lui. (Q557-1)

Întrebare (1911)—1—Dacă Avraam este un tip al lui Iehova şi dacă Isaac este un tip al lui Cristos, ce simbolizează berbecul junghiat în locul lui Isaac?

Răspuns—Cred că berbecul junghiat în locul lui Isaac a simbolizat pe Isaac — în locul său, reprezentantul său, şi în acest sens, bineînţeles, a simbolizat pe Cristos. Dacă Isaac simbolizează pe Cristos atunci berbecul simbolizează pe Cristos.

108) BIBLIE—În Veacul Milenar. (Q43-1)

Întrebare (1908)—2—Va avea nevoie omenirea de Biblie în Veacul Milenar?

Răspuns—"Cuvîntul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea" (Psa. 119:105). Şi motivul pentru care avem nevoie acum de Biblie ca o lumină şi o candelă este că noi suntem într-un timp întunecos, pînă cînd ziua se iveşte şi steaua zilei răsare. După ce răsare steaua zilei nu veţi mai avea nevoie de candelă. Lumea va avea ceva mai bun decît o candelă. Dar cred că Biblia va fi întotdeauna cu lumea întocmai cum aveţi o istorie a Franţei. Aveţi nevoie de istoria Franţei? Nu aveţi de gînd să trăiţi cu o sută de ani în trecut dar este interesant să citiţi istoria Franţei. Aveţi nevoie de istoria evreilor? Nu aveţi de gînd să deveniţi evrei, nu-i aşa? Nu, dar este interesant să ştiţi istoria procedurilor lui Dumnezeu cu evreii şi providenţele Sale şi cum se realizează aceste lucruri. Deci cred că lumea va primi o mare binecuvîntare din Biblie cînd vor vedea cum profeţiile au fost scrise demult şi cum au fost ele împlinite. Cred că va fi un mare manual de învăţătură pentru ei, dar nu vor fi dependenţi de Biblie; nu ea va fi istructorul lor aşa cum este acum. Ea va fi un fel de lumină laterală sau ca o ilustraţie a timpurilor trecute, care va face ca ei să aibă mai mare respect pentru Domnul şi pentru promisiunile Sale şi pentru toate procedurile Sale din trecut.

109) BIBLIE—În ceruri. (Q43-2)

Întrebare (1908)—1—Crezi că Biblia va fi folosită şi de altcineva în afară de lume? Crezi că Biserica va folosi Biblia după trecerea dincolo de văl?

Răspuns—Nu, cînd noi vom merge în ceruri nu vom avea Biblii spirituale.

110) BIBLIE—Folosită de cine în Mileniu? (Q43-3)

Întrebare (1908)—2—Va fi folosită Biblia şi de altcineva în afară de lume?

Răspuns—Nu va fi nimeni altcineva să o folosească; toţi vor fi parte din lume, în afară de Vrednicii din Vechime. Se poate că se vor referi la ea ocazional, şi de asemenea la Studii, dar nu vor fi ghidul lor pentru că Vrednicii din Vechime vor fi sub directa supraveghere a Bisericii Spirituale; toate instrucţiunile Vrednicilor din Vechime vor veni direct de la Biserică, şi de la Vrednici către toţi oamenii şi ei nu vor fi dependenţi de Biblie. Dar puteţi presupune că lui Avraam, de exemplu, îi va face plăcere să citească relatarea din Geneza şi profeţiile, precum şi în Noul Testament unde Isus a spus că El a fost înainte de Avraam. Avraam se va uita la acestea şi va spune: Isus a spus aceasta; cît de adevărat este; şi cît de puţin m-am aşteptat la aşa ceva! Şi poate, după cîte ştiu eu, va fi interesat să citească volumele precum şi o mulţime de alte cărţi — poate istoria Franţei, să vadă cum gîndeau oamenii că era un lucru glorios să se măcelărească unul pe altul; şi poate va mearge să vadă unele statui şi monumente de război şi să spună:

De ce au făcut această statuie?

Acesta a fost un om mare.

Ce a făcut el?

O, el a condus o companie de oameni care aveau arme, praf de puşcă şi gloanţe şi au omorît o mulţime de oameni.

Acesta este motivul pentru care l-au numit om mare?

Da.

Deci, în viitor ei vor privi înapoi la aceste istorii ale războaielor cu un interes foarte deosebit ca să vadă ce fel de nebunie a putut intra în familia umană, cît de nebuni au putut fi oamenii încît să se omoare unul pe altul pentru unele lucruri neînsemnate — dacă ar trebui să fie democraţi sau republicani; sau dacă ar trebui să fie metodişti sau presbiterieni. Noi doar începem să primim spiritul unei minţi sănătoase; noi încă nu avem o minte sănătoasă, noi primim spiritul minţii sănătoase, dispoziţia ei, şi primim tot mai mult în fiecare zi. Mulţumită fie lui Dumnezeu pentru aceasta!

111) BIBLIE—Adresată unei doamne sau Miresei lui Cristos. (Q41-1)

Întrebare (1909)—1—Să înţelegem a doua epistolă a lui Ioan, ca o scrisoare de la Ioan către o persoană particulară, sau ca o scrisoare de la Cristos către Fecioara Sa logodită?

Răspuns—Eu înţeleg că este de la Ioan către o persoană particulară. Totuşi, ceea ce este adevărat despre o persoană ar fi adevărat şi despre un număr de indivizi din Biserica lui Cristos, deoarece noi suntem membri ai aceluiaşi corp. Epistola către Corinteni n-a fost scrisă pentru Biserica din Saratoga Springs, dar deoarece Biserica din Corint şi Biserica din Saratoga Springs sunt sub aceleaşi legi şi reguli, epistola este aplicabilă la amîndouă. La fel şi a doua epistolă a lui Ioan.

112) BIBLIE—Referitor la crearea Pămîntului. (Q41-2)

        Întrebare (1911)-2-Biblia vorbeşte despre creare. Din ce a fost creat Pămîntul?

Răspuns—Biblia nu ne spune despre crearea materialului Pămîntului. Ea începe spunînd: "Pămîntul era…". El deja era, dar era fără formă şi gol şi pe faţa adîncului era întuneric; şi crearea menţionată în cele şase zile nu este crearea materiei, ci punerea ei în ordine.

113) BIBLIE—Referitor la inspiraţia ei. (Q41-3)

Întrebare (1911)—3—Crezi că Biblia este inspirată?

Răspuns—Cred că Biblia este inspirată.

114) BIBLIE—Infailibilitate. (Q41-4)

Întrebare (1911)—4—Crezi că Biblia este infailibilă?

Răspuns—Cred că Biblia, aşa cum a dat-o Dumnezeu, este fără eroare. Nu ar fi corect gramatical să spun că Biblia este infailibilă. Voi spune că Biblia este fără greşeală. Numai o persoană poate fi infailibilă, voi ştiţi, şi voi spune aici că sunt pasaje în versiunea obişnuită a Bibliei care nu sunt în manuscrisele vechi ale Bibliei, şi unele din aceste pasaje au cauzat confuzie.

115) BIBLIE—Referitor la Bilbie că este fără eroare. (Q42-1)

Întrebare (1911)—5—Crezi că Biblia este absolut fără eroare?

Răspuns—Sunt anumite părţi din Biblie care sunt pur istorice. Cartea Regilor şi a Cronicilor, şi cărţile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt pur istorice şi nu există o nevoie deosebită de inspiraţie în privinţa acestora, în afară de cazul că providenţa divină i-a condus aşa încît să nu lase afară ceea ce trebuia să fie înregistrat. Dar unde se scrie o istorie, nu este necesar ca ea să fie inspirată, pentru că orice adevăr este bun. Dacă Sf. Matei, de exemplu, a scris că Isus a spus aşa şi aşa, el doar ne spune ce a auzit, ce a ştiut că s-a întîmplat. El nu trebuia să fie inspirat ca să spună adevărul şi nici tu nu trebuie să fii inspirat ca să mergi afară şi să spui ce am spus eu: tu trebuie să spui drept; aşa că nu este nevoie de inspiraţie în privinţa aceasta. Acum, aş spune că sunt pasaje în Regi şi Cronici unde, evident, a fost făcută o greşeală. Acestea sunt cărţi istorice şi sunt mici scăpări în unele locuri în felul în care chestiunea a fost relatată. Amîndouă cărţile acoperă aceeaşi perioadă de timp, dar una o redă puţin diferit de cealaltă. Este posibil ca într-o zi să vedem cum pot fi armonizate, dar nu acum.

116) BIBLIE—Cea mai mare problemă a unui predicator. (Q42-2)

Întrebare (1912-Z)—1—Dacă Biblia a fost greşit interpretată în multe puncte vitale, cum să înţelegem Biblia, dacă nu suntem destul de educaţi ca să ştim aceste lucruri?

Răspuns—Predicatorii sunt mai puţin în stare să interpreteze Biblia decît oricare altă clasă de oameni din lume. Seminariile teologice nu învaţă interpretarea Bibliei ci instruiesc studentul cum să apere diferitele crezuri şi cum să înnăbuşe investigaţia şi să-l facă pe cercetător să se simtă prost. Nimic nu-l deranjează mai mult pe un predicator decît întrebările Biblice.

Sfatul nostru pentru cei care vreau să cunoască Adevărul este să cerceteze Scripturile şi să folosească concordanţele şi orice ajutor biblic care-l va ajuta în înţelegerea potrivită şi raţională a scripturilor. Dar asiguraţi-vă că subiectul este abordat onest şi cu rugăciune, cu o dorinţă de a cunoaşte Adevărul şi fără prejudecăţi sectare. Amintiţi-vă cuvintele Învăţătorului: "Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul" (Ioan 17:17).

117) BIRUINŢĂ—Cît timp mai este înainte de răsplată? (Q522-1)

Întrebare (1909)—2—În Apocalipsa 3:5 citim: "Cel ce va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum nume0le din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi". Cît de repede după ce ultimul membru va fi fost trecut dincolo de văl va avea loc aceasta?

Răspuns—Nu am informaţii speciale, dragi prieteni. Cred că Domnul se referă aici la timpul prezent, pentru că dacă nu ai în timpul prezent haina albă, înainte de a trece dincolo de văl, şi dacă numele tău nu-i scris în ceruri şi dacă nu rămîne neşters, nu vei trece niciodată în Sfînta Sfintelor ca un membru al Cristosului. Aşa că aceasta, după înţelegerea mea, se referă la această parte de văl. "Voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi". Presupun că Tatăl ştie dacă numele vostru şi numele meu este acolo şi cred că îngerii au un mod de a şti, dar dacă noi nu reuşim să biruim atunci numele noastre nu vor fi mărturisite, ci vor fi şterse.

118) BIRUITORI—Cine sunt mai mult decît biruitori? (Q521-3)

Întrebare (1912)—3—Este vreun loc în scrierile tale unde foloseşti această declaraţie: "Mai mult decît biruitori"? Este potrivit să vorbim despre Turma Mică ca fiind mai mult decît biruitori?

Răspuns—Da, o astfel de declaraţie este potrivită pentru că Biblia vorbeşte în acest fel. Biblia spune, "noi suntem mai mult decît biruitori" (Rom. 8:37). Marea Mulţime vor fi biruitori în sensul că ei în final vor birui. Altfel ei n-ar ajunge la viaţă veşnică deloc. În Apocalipsa cap. 7 ei sunt ilustraţi ca venind dintr-o mare strîmtorare etc. Nu vor fi ei victorioşi? Ba da. Nu vor fi ei biruitori? Ba da.

Aceia care ajung pe Tron vor fi "mai mult decît biruitori". A fi biruitori ar însemna să fim credincioşi, să nu negăm numele Său, să nu respingem pe Cristos. Oricine face aceasta este un biruitor şi sunt bucuros că aceasta va fi adevărat şi despre clasa Marii Mulţimi. Dar, pentru a fi mai mult decît biruitori trebuie să căutăm ocazii de a servi şi să ne prezentăm corpurile continuu şi să ne jertfim viaţa în întregime. Un biruitor este un om care nu fuge cînd este atacat. Dar omul care conduce un atac este un Erou — mai mult decît biruitor.

119) BIRUITORI—Mai mult decît biruitori. (Q138-1)

Întrebare (1916)—1—Te rog explică textul: "Noi suntem mai mult decît biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom. 8:37).

Răspuns—Un biruitor este unul care în final triumfă. Clasa Marii Mulţimi vor fi toţi biruitori şi în Veacul Milenar toată lumea va fi biruitoare, cu excepţia celor care vor muri în moartea a doua. Nimeni nu va primi binecuvîntarea vieţii veşnice de la Domnul dacă nu devine biruitor, învingător. A fi mai mult decît biruitor înseamnă a face ceva mai mult, ceva mai mare decît a intra în viaţa eternă cu chiu cu vai. Unul mai mult decît biruitor face ceva special. De exemplu, Domnul Isus nu numai că a ţinut legea, dar în plus El şi-a dat viaţa ca jertfă. Deci El a fost mai mult decît doar biruitor. Tot aşa va fi cu toţi cei care vor fi urmaşii Domnului Isus. Dacă vom fi credincioşi pînă la moarte în sensul sacrificării drepturilor timpului prezent, cedînd preferinţele noastre umane şi toate lucrurile de acest gen, noi, ca şi Învăţătorul nostru, suntem mai mult decît biruitori. Acest curs al negării de sine şi al jertfirii de sine în armonie cu exemplul Învăţătorului este mult mai mult decît doar reţinerea de la lucrurile păcătoase. Toţi aceştia vor împărtăşi gloria cu El, ca membri ai Corpului Său.

"Iar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult" (Romani 5:20). Este harul lui Dumnezeu, meritul Domnului nostru Isus, atribuit proporţional, sau este răbdarea, iertarea, instrucţiunile, încercările şi pedepsele lui Dumnezeu? Se cere întregul merit sau numai o parte proporţională din merit pentru îndreptăţirea de probă a unei persoane care vine la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus?

Noi adesea complicăm subiectele în mintea noastră prin prea multă gîndire. Cu cît putem menţine procesele mintale mai simple cu atît mai bine. Păcatul abundă peste tot, într-un sens al cuvîntului, în întreaga familie umană. Dar gîndul apostolului pare să fie că în timp ce păcatul abundă în fiecare membru al rasei, acesta abundă mai mult în unii membri ai familiei umane decît în alţii. Atribuind meritul îndreptăţitor Bisericii, dacă Dumnezeu ar fi să dea aceeaşi măsură de har fiecărei persoane unii ar avea mai mult decît le este necesar în timp ce alţii n-ar avea suficient. Astfel avem declaraţia: "Iar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult" (Rom. 5:20), implicînd că Dumnezeu dă harul Său în Cristos fiecărui nevoiaş pocăit proporţional cu nevoile sale.

Dacă a fost mai mult păcat, atunci a fost de asemenea mai mult har; dacă a fost mai multă depravare, a fost la fel mai mult har ca s-o acopere. Cu alte cuvinte, harul lui Dumnezeu prin Cristos nu este distribuit egal în sensul de a da o anume cantitate pentru fiecare persoană, ci este atribuit fiecăruia după necesităţi.

Acum a doua Întrebare: "Se cere întregul merit al lui Cristos sau numai o parte proporţională pentru a îndreptăţi de probă o persoană care vine la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus?" Meritul lui Cristos nu îndreptăţeşte de probă deloc. Ceea ce noi numim îndreptăţire de probă este acea măsură de favoare divină care ajunge la om prin aranjamentul lui Dumnezeu înainte ca el să vină în vreo legătură cu harul Domnului Isus. Cînd începe să vadă că este păcătos şi începe să se întoarcă de la păcat, să caute pe Dumnezeu şi să caute dreptatea, el porneşte pe o cale pe care noi o putem numi a îndreptăţirii de probă. El se apropie de starea pe care Dumnezeu a aranjat-o ca să fie a lui pentru a se bucura de ea. Dar încă n-a atins-o. El nu are alte binecuvîntări decît acelea care-i vin pentru că a apucat pe calea cea bună prin întoarcerea către ceea ce aprobă Dumnezeu. El este mai plăcut lui Dumnezeu pentru că s-a îndreptat către dreptate. Cînd crede în Dumnezeu şi caută să-I fie plăcut are o măsură de pace ca rezultat. Dar n-a intrat în familia lui Dumnezeu şi păcatele lui nu sunt iertate. Binecuvîntarea de care se bucură a venit la el din cauză că a apucat pe calea credinţei şi ascultării de Legea dreptăţii — mai mult sau mai puţin.

Acest lucru este ilustrat în Cortul Întîlnirii. Persoana care vine în Curte nu este îndreptăţită, dar se apropie de starea îndreptăţită. El vede altarul şi are o binecuvîntare din înţelegerea că Cristos a murit pentru păcatele noastre. Încă nu este îndreptăţit ci doar vede pregătirea divină. El spune: "Cred aceasta", şi are o binecuvîntare corespunzătoare. Pasul următor este cel de curăţire prin spălare la lighean. Aceasta semnifică îndepărtarea murdăriei cărnii, sau străduinţa de a face astfel. Aceasta nu înseamnă că acum este îndreptăţit. Dacă o persoană a trăit o viaţă imorală şi încearcă să pună deoparte aceste păcate şi să trăiască potrivit, ea se apropie de Dumnezeu şi va avea mai multă pace în minte. Dacă are dispoziţia potrivită va continua, altfel se va întoarce înapoi. Dar dacă va merge mai departe, va ajunge la uşa Cortului Întîlnirii. De aici nu poate merge mai departe cu propria lui putere. Aici este reprezentat prin ţapul Domnului priponit sau legat la uşa Cortului Întîlnirii. S-a apropiat ca un credincios; s-a curăţit de păcatele exterioare şi acum cînd vede privilegiul de sacrificiu, se leagă la uşă. Aceasta înseamnă că se dedică sau se consacră Domnului. El îşi predă propria voinţă. Dar încă nu este îndreptăţit. Doar caută îndreptăţirea. Oricum, a apucat pe calea bună, pe care noi o numim "îndreptăţire de probă", pentru că este pe cale şi obţine mai mult din experienţele necesare care să-l aducă la o îndreptăţire reală. El nu se poate îndreptăţi pe sine. Se poate doar lega pe sine la uşă. Ce îl va îndreptăţi? Aici preotul îl acceptă, dar nici chiar aceasta nu-l îndreptăţeşte. "Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte" (Rom. 8:33). Marele preot vine şi-i atribuie meritul său, iar apoi se arată acceptarea divină prin conceperea cu Spiritul sfînt. Preotul acceptă sacrificiul cu scopul de a duce la îndeplinire sacrificiul la care ţapul s-a învoit legîndu-se la uşă; şi anume, predarea vieţii prezente în schimbul celei mai înalte — cea spirituală.

Cînd în tip marele preot junghia ţapul, acel lucru reprezenta acceptarea sacrificiului. Reprezenta faptul că marele preot îi atribuia meritul său ţapului şi că acesta era, de aceea, îndreptăţit, sfinţit şi deplin acceptat de Dumnezeu.

Acum ultima parte a întrebării: "Se cere întreg meritul lui Cristos sau numai o parte proporţională pentru îndreptăţire?" Se cere întreg meritul lui Cristos pentru a îndreptăţi o singură fiinţă umană. Isus nu Şi-a putut împărţi viaţa la douăzeci de miliarde de oameni dîndu-i fiecăruia o bucăţică din meritul jertfei Sale. Ideea este că Isus are suficient merit în jertfa Sa ca să îndreptăţească pe acel om care a păcătuit, Adam, şi din moment ce întreaga rasă a devenit păcătoasă prin acel om, predarea vieţii de către Domnul Isus a asigurat merit suficient să îndreptăţească pe păcătosul originar şi pe toţi cei născuţi în păcat şi condamnare prin neascultarea lui Adam. Totul este un singur transfer. Acel transfer încă nu s-a completat, dar va fi complet la sfîrşitul acestui veac. Imediat ce va fi făcut acest lucru, întreaga lume va fi predată lui Isus şi El va deveni Domnul domnilor. Pînă în prezent El doar şi-a jertfit viaţa; doar a pus-o în mîinile Tatălui Său. Nu este nevoie de nimic mai mult. Este suficientă pentru acel păcătos şi pentru toată rasa care moare pentru păcatul lui. Meritul care este deja în mîinile Dreptăţii încă n-a fost atribuit în mod legal. El va fi aplicat în mod legal la pecetluirea noului legămînt cu deplina lui asigurare prin care toţi oamenii pot fi scăpaţi de păcatul şi moartea adamică.

Ce înţelegem prin atribuirea meritului lui Cristos? Biserica nu are nevoie de restabilire, deoarece venind la Domnul noi am fost de acord să predăm drepturile pămînteşti ca să putem avea o parte cu Isus în binecuvîntările spirituale pe care Dumnezeu le-a făcut posibile pentru noi prin Fiul Său. Dacă avem spiritul Său, dacă ne devotăm spre a face voia Tatălui chiar cu preţul vieţii noastre după cum s-a devotat El însuşi, atunci Tatălui îi va plăcea să ne dea natura divină întocmai cum I-a dat-o lui Isus (2 Pet. 1:4).

Pentru că prin natură noi suntem păcătoşi, suntem inacceptabili, dar dorim să umblăm în urmele Răscumpărătorului nostru şi să ne sacrificăm interesele pămînteşti pentru a face voia Tatălui. Numai ceva perfect poate veni la altarul lui Dumnezeu. Tatăl, în mod drept, n-ar putea să lucreze cu noi cum a lucrat cu Isus pentru că noi suntem păcătoşi sub sentinţa morţii. Ce aranjament a făcut Dumnezeu pentru noi? Fiecare avem mai multă sau mai puţină putere fizică, mai multă sau mai puţină viaţă fizică, mai mult sau mai puţin talent sau abilitate, mai mulţi sau mai puţini bani şi poate şi alte lucruri. Acestea sunt tot ce-i al nostru — tot ce avem de consacrat sau de oferit Domnului. Noi nu avem dreptul la viaţă veşnică — doar o mică fărîmă de viaţă neexpirată primită de la tatăl Adam. Noi Îi oferim lui Dumnezeu mica noastră fărîmă de viaţă şi talent pentru că suntem informaţi că Dumnezeu S-a îngrijit de acceptarea noastră prin sacrificiul lui Isus. Isus Cristos cel Drept se oferă ca avocatul nostru. El a fost cel care a avut dreptul la viaţă dar a jertfit-o pentru omenire. Prin acel sacrificiu El va fi împuternicit să dea în curînd viaţă veşnică lumii. Dar dacă renunţăm la interesul nostru în restabilirea pregătită lumii, ce va face El pentru noi? Ne va face în stare să ne prezentăm corpurile ca jertfe vii, sfinte şi acceptabile Tatălui (Rom. 12:1).

Fie că înţelegem sau nu, putem accepta acest lucru. Privilegiul nostru este ca acuma să înţelegem mai bine filosofia acestui fapt decît unii dintre străbunii noştri pentru că acesta este timpul cuvenit al lui Dumnezeu ca "cei înţelepţi să înţeleagă".

Biblia ne spune că din moment ce dorim ca trupurile noastre să fie consacrate pînă la moarte, noi ne dăm doar consimţămîntul ca ceea ce avem să fie jertfit. Isus, Cel care ne-ar fi dat viaţă în veacul viitor odată cu toată lumea, zice: "Dacă voiţi să daţi ceea ce aveţi, Eu vă voi aloca ceea ce v-aş fi dat în timpurile restabilirii, făcînd astfel sacrificiul vostru acceptabil Tatălui". Isus ne atribuie acum ceea ce altfel ne-ar fi dat în curînd.

El nu ne atribuie aceeaşi cantitate de dreptate fiecăruia pentru că unii au nevoie de mai multă în timp ce alţii de mai puţină. Măsura care ne lipseşte pînă la perfecţiune este ceea ce El ne atribue nouă acum, în loc să ne-o dea în curînd în timpurile restabilirii. Nu este o atribuire de felul implicat în Întrebare, puţin azi, puţin mîine, şi tot aşa. Atribuirea s-a făcut toată odată, înainte ca noi să fi putut fi acceptaţi de Tatăl.

Cineva întreabă: "N-ar trebui să avem nevoie de tot mai puţin din meritul Mîntuitorului care ni se atribuie cu cît creştem în har zi de zi?" Nu! O astfel de Întrebare arată o concepţie greşită despre subiect. Nu mai există altă atribuire după prima care ne face sacrificii acceptabile. Noua creatură nu are nevoie de nici o atribuire a meritului; pentru că noua creatură este fără păcat. Vechea creatură a avut nevoie de atribuire, pentru ca Dumnezeu să poată accepta sacrificiul şi să ne conceapă ca noi creaturi. Din momentul cînd am devenit noi creaturi lucrurile vechi au trecut şi toate lucrurile s-au făcut noi. Vechea creatură a fost socotită moartă din acel moment şi nu trebuie s-o mai recunoaştem; nici Tatăl nu o recunoaşte. Noi nu existăm ca şi creaturi vechi. Noua creatură nu are nevoie de îndreptăţire pentru că ea nu păcătuieşte.

Este noua creatură perfectă atunci cînd este concepută de spirit? Nu! Nu va fi perfectă decît după "schimbarea" învierii. Dar deşi imperfectă, este sfîntă. A păcătui este a face ceva rău intenţionat, cu voia. Ignoranţa nu este păcat. Slăbiciunea cărnii noastre consacrate nu este păcat din partea noii creaturi. "Oricine este conceput de Dumnezeu nu păcătuieşte …" (1 Ioan 5:18 — Diaglott, n.t.). Noua creatură este tînără şi nedezvoltată, dar concepută de Spiritul sfînt ea va vrea să crească în har şi cunoştinţă şi în toate roadele Spiritului sfînt; ea va vrea să urmeze învăţăturile şi exemplul marelui Domn şi Cap şi să devină tot mai asemănătoare Tatălui Ceresc. Dumnezeu a aranjat ca toate lucrurile să lucreze spre binele tuturor celor pe care El îi concepe ca noi creaturi. Dumnezeu va binecuvînta fiecare încercare şi experienţă a lor. Chiar şi alunecările pe care le-ar putea avea, prin orbire, slăbiciune sau altceva din carnea lor sacrificată, El vrea să le binecuvînteze aşa încît să poată învăţa lecţii din acestea şi să devină mai puternici prin ele.

Dacă noua creatură este prinsă în cursă sau ademenită prin slăbiciunea cărnii, trebuie să meargă îndată la tronul harului ceresc şi să se îndrepte înaintea lui Dumnezeu. Astfel va arăta că iubeşte dreptatea şi că nu iubeşte păcatul. El va căuta să profite din experienţă şi se va strădui, pe cît posibil, ca pe viitor să nu mai cadă în mod similar. Nimic mai puţin nu va fi în armonie cu legămîntul pe care l-am făcut.

Va ierta Domnul pe cel care se căieşte de greşeală sau păcat, şi pe ce baze? Răspunsul nostru este că atîta timp cît păcatul ar fi numai slăbiciunea cărnii sau un lucru în care noua creatură a fost neputincioasă, Dumnezeu îl va considera ca datorat cărnii şi nu-l va ţine împotriva noii creaturi pocăite. El aşteaptă să înveţi lecţia cuvenită din aceasta, dar nu vei fi acuzat ca nouă creatură. Ar fi necesar să mergi la Tatăl şi la Domnul Isus şi să-ţi ceri iertare pentru slăbiciunea cărnii. Trebuie să cauţi har pentru a evita o repetare a greşelii. Iertarea va fi dată pe baza atribuirii iniţiale. Aceea îţi acoperă păcatele cît timp eşti în trup. Totuşi cărnii tale îi pot fi date "lovituri" pentru corectarea ei în dreptate.

Dar dacă ar fi o anumită măsură de voinţă în păcatele noastre? În măsura în care ar exista un amestec de voinţă acesta ar fi păcat. Nu are importanţă cît de mic ar fi gradul consimţămîntului la păcat, în acea măsură am fi în armonie cu duşmanul. Noi ne-am înscris de partea Domnului şi dacă arătăm vreo simpatie pentru nedreptate sau păcat aceasta implică o stare greşită. Domnul ar fi ofensat de către acea nouă creatură. A păcătuit ea? Nu, nu în sensul scriptural de a comite păcat deplin, cu voia — ea a greşit. Dacă păcătuim cu voia aceasta ar însemna moartea noii minţi — noua creatură n-ar mai exista. Vechea creatură, venind la viaţă, ar fi supusă morţii a doua. Dacă noua creatură îi arată Domnului că ea nu este în simpatie cu păcatul atunci este prevăzută iertarea. Domnul îi acceptă intenţiile şi nu-i va lua Spiritul Său sfînt. Totuşi va primi pedepse în trup.

Ar fi meritul lui Isus implicat în iertarea greşelii noii creaturi? Nu! Isus nu are nimic de-a face cu ispăşirea pentru păcatul noilor creaturi. Sacrificiul Său ispăşitor a fost pentru păcatul lui Adam şi al rasei sale şi nu pentru noile creaturi. Dacă noua creatură nu reuşeşte să fie credincioasă Domnului ea trebuie să primească pedepse în trup ca să poată fi ajutată să croiască cărări drepte pentru picioarele sale. Nu există ispăşire pentru noile creaturi.

120) BISERICĂ—Referitor la nevoia unui Mijlocitor. (Q99-1)

Întrebare (1907)—1—Avem noi ca persoane nevoie de Cristos ca mijlocitorul nostru înainte de a deveni membri ai Corpului Său?

Răspuns—Răspunsul meu este că dacă am fi avut nevoie de Cristos ca Mijlocitor atunci Dumnezeu L-ar fi pregătit ca un mijlocitor, iar faptul că Dumnezeu nu L-a pregătit ca Mijlocitorul nostru dovedeşte că noi nu avem nevoie de El în această calitate. Scripturile niciodată nu vorbesc despre un mijlocitor decît din punct de vedere al unui legămînt. Scripturile ori de cîte ori vorbesc despre un mijlocitor, ele vorbesc întotdeauna despre acesta în legătură cu un legămînt. Ca de exemplu, Moise, mijlocitorul legămîntului Legii, şi Cristos mijlocitorul noului legămînt. Avraam nu a avut mijlocitor. De ce? Apostolul Pavel explică faptul că primul legămînt a fost cu totul al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu este Unul, şi unde există doar o parte nu este nevoie de un mijlocitor. Ce a vrut să spună El? Ei bine, în legămîntul originar pe care L-a făcut cu tatăl Avraam nu erau specificate nici un fel de condiţii. Dumnezeu spune: Voi face asta şi asta. El nu spune: Voi face asta şi asta dacă tu faci asta şi asta. Unde este doar o promisiune necondiţionată nu este nevoie de un mijlocitor să se îngrijescă de îndeplinirea planurilor şi să vadă dacă cele două părţi procedează drept una cu alta. Nu sunt două părţi aici. Dumnezeu este singura parte în acel legămînt. Legămîntul Legii a fost făcut cu naţiunea lui Israel. Suntem noi sub noul legămînt? Nu, pentru că noul legămînt încă n-a venit. Noul legămînt aparţine viitorului. După cum citim: "Iată, vin zile,, zice Domnul, cînd voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legămînt nou" (Ier. 31:31). Aparţineţi voi casei lui Israel sau casei lui Iuda? Nu. Atunci noul legămînt nu este pentru voi. Dacă suntem credincioşi vom fi membri ai clasei mijlocitoare a acelui nou legămînt. Cu alte cuvinte, voi şi cu mine suntem invitaţi să devenim membri ai mijlocitorului noului Legămînt. Cristos este mijlocitorul, dar El va avea o mireasă. Cineva ar putea spune: Unde intrăm noi? Sub ce legămînt suntem noi? Noi suntem sub legămîntul originar, care n-a avut nevoie de mijlocitor. Biserica nu are nevoie de un mijlocitor. De ce are ea nevoie? Pot ei să vină direct la Tatăl? Nu. Ei bine, de ce au ei nevoie? Ei au nevoie tocmai de ceea ce ne spun Scripturile că avem — un avocat la Tatăl.

121) BISERICĂ—Îndemnul să se facă angajamentul,

referitor la înăbuşirea conştiinţei. (Q100-1)

Întrebare (1909)—1—Nu este îndemnul să se facă angajamentul în această direcţie?

Răspuns—Nu înţeleg clar ce înseamnă aceasta. A îndemna nepotrivit la angajament ar putea fi în această direcţie. Ar fi nepotrivit să îndemni pe cineva să facă orice angajament împotriva conştiinţei sale — dar ar fi potrivit să-l îndemni la ceea ce el gîndeşte că ar fi spre binele lui. Ar fi potrivit ca el să facă cunoscut ce s-a gîndit el că ar fi avantajele acestui lucru. Acesta n-ar fi un îndemn decît în sens scriptural. După cum a spus apostolul Pavel: "Vă îndemn dar, fraţilor" — dar voi spuneţi, "Pavel, tu îndemni prea mult". Nu. Dacă aceasta este împotriva conştiinţei voastre atunci nu vă prezentaţi trupurile ca jertfe vii. Unde se spune în Biblie că trebuie să vă aduceţi ca jertfă vie? Nu spune aceasta nicăieri. Ceea ce trebuie să faceţi este o poruncă. Domnul ne spune că Îi face plăcere să fim ai Lui dacă ne prezentăm trupurile ca jertfe vii. El ne spune: "Acum este timpul acceptabil". Voi şi cu mine ştim care sunt privilegiile şi care sunt răsplăţile — aşa şi apostolul Pavel, a înţeles ce răsplată urma să vină pentru aceia care s-ar supune, şi a zis: "Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă" (Rom. 12:1). Aşa este şi cu angajamentul. Nu există nici o poruncă în Scriptură că trebuie să faceţi acel angajament sau alt angajament, dar Scriptura arată că cei care sunt poporul Domnului vor face angajamente care reprezintă hotărîrea lor. Un angajament este un act voluntar din partea voastră. Dar veţi întreba: "Ai făcut vreodată un angajament, frate?" Da, domnule; Am făcut mai multe. "Au fost ele un lucru bun pentru tine?" Da; le-am găsit foarte bune. Am făcut un angajament de consacrare Domnului — că toate faptele şi cuvintele mele vor fi plăcute Lui. Veţi spune: "Acesta este un angajament destul de cuprinzător. Eşti un rob faţă de acest angajament". Da, domnule; fiind scăpat de legea păcatului şi a morţii noi devenim servi ai legii dreptăţii — noi devenim robi ai Domnului Isus Cristos. Eu nu am libertate deloc. Sunt obligat să fac ce cred că e voinţa Domnului. Sunt bucuros să fiu robul Celui Drept. Nu aş vrea să fiu robul vostru sau al unui guvernămînt sau sistem. Nu am fost niciodată membru decît într-o singură biserică — aceea a fost o biserică Congregaţională şi am ieşit din ea. Acum nu sunt în robia nici unei persoane sau lucru din lume — ci numai în a Domnului. Dacă veţi înţelege corect orice scriu atunci veţi înţelege că niciodată nu vă cer să veniţi în robia vreunui om sau lucru — ci doar în a Domnului. Există un angajament pe care-l puteţi face în mod cuvenit. Acela este angajamentul de căsătorie între soţ şi soţie. Dar toate celelalte angajamente vreau să le fac Domnului şi vreau ca ele să fie astfel încît să mă aducă mai mult în supunere faţă de voinţa Sa. Cînd eram copil niciodată n-am semnat un angajament de abstinenţă pentru că am simţit ca şi cum aceasta m-ar lega de cineva. Dacă ajung vreodată să înţeleg că trebuie să fac aceasta către Domnul o voi face, ca responsabilitate a mea de recunoaştere că sunt al Domnului. Aluzia ar fi că acela care a scris această Întrebare a gîndit că am îndemnat pe cineva să facă angajamentul în sensul de a-i înăbuşi judecata. Nu. Eu doar sugerez ca ei să privească acest lucru cu grijă, în rugăciune, şi să vadă dacă ar fi ceva spre avantajul sau dezavantajul lor. Dacă vedeţi ceva spre avantajul vostru faceţi-l. Dacă nu, nu-l faceţi. Mă gîndesc la un angajament pe care l-am făcut cu cîţiva ani în urmă. A fost după ce cîteva prezentări de imagini rotative pe care le au în fiecare oraş — filme — au ajuns în faţa publicului. M-am uitat la mai multe din acestea şi după ce am plecat m-am gîndit la acest lucru şi am zis: Nu cred că este în avantajul meu să mă uit la ele. Am făcut un angajament că nu mă voi mai uita la nici unul. Veţi întreba: A fost ceva păcat a te uita? Nu, deloc. Dar pentru mine ar fi un păcat dacă acum aş face asta.

122) BISERICĂ—Înăbuşirea conştiinţei, referitor la supunere. (Q101-1)

Întrebare (1909)—1—Cît putem să ne înăbuşim judecata în legătură cu principiul supunerii?

Răspuns—Înăbuşirea judecăţii noastre este un lucru şi înăbuşirea conştiinţei este altul. Dacă este o chestiune de a ne înăbuşi conştiinţa sau judecata, aş spune că ar fi mai bine să ne înăbuşim judecata, pentru că noi nu trebuie să ne înăbuşim conştiinţa. Dacă este doar o chestiune de judecată şi responsabilitatea de a judeca nu ne revine nouă lăsaţi aceasta pentru adunare. Supune-ţi judecata ta celorlalţi — supune-ţi gîndul tău deciziei altora. Dacă judecata ta este mai bună decît a celorlalţi eşti dator să le spui celorlalţi — şi apoi fii liniştit. Altfel ai putea fi ca acel jurat care le-a spus celorlalţi unsprezece că nu judecă bine deloc pentru că ei nu văd chestiunea cum o vede el.

123) BISERICĂ—Supunere la bătrîni. (Q102-1)

Întrebare (1909)—1—Principiul supunerii să ne conducă spre a accepta, de exemplu forma de rugăciune, dacă e sugerată de un bătrîn?

Răspuns—În ordinea Bisericii ar fi foarte potrivit ca noi să ne supunem aranjamentelor adunării în timp ce aducem laudă împreună. Dacă suntem din poporul consacrat al Domnului este datoria noastră să hotărîm care să fie ordinea întrunirii şi ar fi potrivit ca aceia care se închină împreună să spună care să fie ordinea în absenţa unui astfel de bătrîn. De asemenea ar fi potrivit ca un bătrîn să spună cine să conducă întrunirea dacă el va absenta; şi ar fi potrivit ca acela numit de către bătrîn să respecte sugestiile lui cu bunăvoinţă, pe cît este posibil, după cum spune apostolul: "Supuneţi-vă unul altuia" (1 Pet. 5:5 — Diaglott, n.t.). De exemplu, dacă fratele Sherman a deschis această întrunire şi el alege să spună: "Putem să ne ridicăm să cîntăm un vers?", noi trebuie să ne ridicăm, dacă nu ne împiedică unele slăbiciuni fizice, şi să nu zicem: "Cine ţi-a dat libertatea să sugerezi să ne ridicăm?" Sau, ca o ilustrare, să presupunem că cineva ar spune: "Putem să ne plecăm capul în rugăciune?" şi altcineva să spună, "Ei bine, eu sunt obişnuit să stau în picioare cînd mă rog. Mă voi scula." A avea o anumită măsură de bunăvoinţă ca să fii de acord cu orice chestiune care nu este o problemă de conştiinţă este un lucru bun. Poporul Domnului are multă combativitate şi dacă nu avem această calitate nu vom fi învingători. Dar dacă nu este adusă sub control ne va face arţăgoşi, va fi greu pentru alţii să trăiască în armonie cu noi, le va fi greu de trăit cu noi. Noi trebuie să ne supunem pe cît posibil fiecărei reguli rezonabile. Dacă fiecare ar avea dreptul şi voinţa sa proprie atunci va fi confuzie tot timpul. Este un lucru bun să trebuiască să ne supunem unii altora; este un lucru bun să învăţăm să ne supunem — dar cînd este o problemă de conştiinţă trebuie să avem suficient curaj şi bărbăţie să stăm lîngă acea conştiinţă aşa încît să n-o încălcăm. Există o mulţime de lucruri în lume care nu implică deloc conştiinţa.

124) BISERICĂ—Pentru că ai părăsit dragostea dintîi. (Q102-2)

Întrebare (1909)—2—Care este înţelesul acestor cuvinte: "Ţi-ai părăsit dragostea dintîi"? (Apoc. 2:4).

Răspuns—Acele cuvinte, vă amintiţi, s-au aplicat primei perioade a Bisericii şi gîndul nostru este că ele vreau să spună că în zilele lui Isus şi ale apostolilor s-a manifestat o iubire pentru Isus, pentru Dumnezeu şi pentru marele Plan de Mîntuire, o perioadă scurtă în primul secol, şi că treptat acea iubire şi acel zel s-au împuţinat şi şi-au părăsit dragostea dintîi. Putem aplica aceasta în sens general la oricine. Am întîlnit pe unii care la început au găsit adevărul lui Dumnezeu foarte preţios şi dulce dar în final s-au ivit persecuţii şi opoziţii şi au aflat cît de mult i-ar costa şi nu şi-au dat seama de privilegiile lor, că acestea erau necesare să dovedească dacă ei erau vrednici, şi unii din ei şi-au pierdut iubirea dintîi şi au devenit căldicei în atitudinea lor faţă de adevăr. Să nu deveniţi căldicei ci fiţi foarte zeloşi. Alergarea cerească cere tot zelul şi energia pe care voi şi cu mine le putem pune. Cu cît putem vedea mai mult frumuseţea planului divin, din privilegiul de a domni cu Răscumpărătorul nostru şi cît de puţin putem noi oferi în sacrificiu, cu atît trebuie să apreciem mai mult privilegiul de a face cu toată puterea ce găsesc mîinile noastre de făcut.

125) BISERICĂ—Dumnezeu rînduieşte membri. (Q103-1)

Întrebare (1909)—1—În 1 Cor. 12:28 citim: "Şi Dumnezeu a rînduit în Biserică, întîi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; … pe cei ce au darul ajutorărilor, cîrmuirilor" (Cornilescu). Cine sunt cîrmuitorii şi în ce măsură cîrmuiesc ei?

Răspuns—Nu spune cîrmuitori, ci cîrmuire guvernamentală, ordine sau lege. Întreaga adunare, prin îndrumarea Cuvîntului lui Dumnezeu, recunoaşte anumite reguli ca potrivite, felul ordonat de conducere a întrunirilor. Fiecare copil al lui Dumnezeu care face progres pe calea Domnului, se cuvine să ajungă la locul unde poate vedea înţelepciunea unor anumite reguli în Biserica lui Cristos. Oricine nu vrea să recunoască regulile şi regulamentele făcute pentru Biserică este în acea măsură un anarhist. Noi credem în legea ţării sau a acestui oraş. Este mai bine să avem unele reguli sau legi, chiar dacă ele sunt imperfecte, decît să fim fără ele. Admitem că ar putea fi prea multe legi, reguli şi restricţii, dar Biserica Domnului trebuie să caute să cunoască, să aprecieze şi să folosească libertatea pe care o dă Dumnezeu — totul trebuie făcut decent şi în ordine. Scopul fiecărei adunări trebuie să fie a avea atîta libertate cît ar fi bine pentru ei. Aşa că Dumnezeu este Cel pe care trebuie să-l recunoaştem, Cel care a stabilit ordinea în Biserică.

126) BISERICĂ—Tulburări în adunare. (Q103-2)

Întrebare (1910)—2—În cazul în care apare puţină amărăciune între doi fraţi în Biserică, refuzînd să-şi vorbească unul altuia, şi este evident pentru întreaga adunare că nu sunt în relaţii bune, care trebuie să fie atitudinea bătrînilor în acest caz? Trebuie să facă public acest fapt sau trebuie lăsat în voia soartei, în special dacă acest fapt nu are tangenţă cu biserica în general?

Răspuns—Gîndul meu ar fi, frate, că pot exista anumite lucruri personale şi că Biserica face mai bine să nu le dea atenţie, ci să facă în felul în care zice Biblia că a făcut Dumnezeu cu unele lucruri. Noi citim că Dumnezeu a trecut cu vederea anumite lucruri. Şi aşa trebuie şi Biserica să treacă cu vederea anumite lucruri — adică, să nu le dea atenţie. Acum, unde apare o mică diferenţă între două persoane, dacă Biserica încearcă să se amestece, este posibil să fie ocupată cu aceasta tot timpul. Dar fiecare trebuie să-şi amintească faptul că ar fi potrivit să se aducă acest lucru în atenţia lor, şi dacă una din părţi sau amîndouă au cauzat dezbinare, trebuie să fie atenţionaţi de ceilalţi şi să nu fie trataţi la fel de călduros — nu dispreţuiţi ca fraţi, dar nu puşi în nici o funcţie sau serviciu al adunării, şi doar trataţi puţin mai rece pentru că după cîte se pare nu umblă precaut ci cauzează unele divizări. Apoi ar fi de asemenea potrivit pentru oricare dintre bătrîni, dacă ar vedea o ocazie bună, să aibă o mică discuţie particulară cu fiecare dintre acei fraţi şi să spună: "Frate, există ceva în treburile tale cu care te pot ajuta? Am remarcat că tu şi fratele Brown nu vă aveţi tare bine; vreau să-ţi spun, în calitate de bătrîn al Bisericii, să nu uiţi Mat. 18:15; dacă fratele Brown ţi-a făcut vreun rău nu uita acea scriptură şi dacă pot să-ţi fiu de folos, oricînd voi fi gata".

"Ei bine, vreau să-ţi povestesc despre aceasta —

"Nu, frate, nu vreau să-mi povesteşti; cred că ar fi rău să te ascult; ar trebui să ajungă la mine pe cale scripturală. Dacă există o diferenţă între tine şi fratele Brown eu nu vreau s-o aud, ar fi rău pentru mine să te încurajez să-mi spui despre ea. Dumnezeu a pregătit o cale, cum a spus Isus în Mat. 18:15-17. El ne spune cum să facem — du-te mai întîi la el, încearcă să rezolvi cu fratele Brown; dacă nu reuşeşti, şi el îţi face ceva neplăceri şi te face să simţi că nu poţi fi amabil cu el, atunci vino şi ia doi fraţi să meargă cu tine. Dacă vrei să mă duc eu cu tine voi fi bucuros să te servesc şi să fac tot ce pot ca să aduc pace şi armonie. Dar nu vreau să aud nimic înainte; n-ar fi drept; n-aş fi eu cel potrivit dacă ar fi să ascult ce ai de spus. Dacă fratele Brown ţi-a făcut rău, du-te la el, şi dacă n-ai avut succes, dacă este încă destul de important în mintea ta să faci o ruptură între el şi tine, atunci ia, cum spun Scripturile, unul sau doi ca să aveţi o discuţie, şi dacă este tot fără efect şi dacă nici tu şi nici el nu puteţi vedea chestiunea armonios, atunci poate fi adusă în faţa Bisericii dacă vrei, dar nu mai curînd decît atunci."

127) BISERICĂ—Opoziţie în Biserică. (Q104-1)

Întrebare (1910)—1—Cei tari în Biserica noastră se opun adevărului prezent, iar cei care sunt cei mai credincioşi nu sunt învăţători şi sunt tineri în adevăr. Împotrivitorii se ţin de întruniri, ei fiind în principal bătrîni acum. Ce trebuie să facă majoritatea celor credincioşi, slabi?

Răspuns—Ei bine, nu am idee de la cine vine Întrebarea, deci pot să răspund cu mai mare libertate. Pot să văd că sunt anumite principii implicate în tot ceea ce Domnul a lăsat cu privire la poporul Său, şi că trebuie să aleagă dintre ei bătrîni, sau fraţi bătrîni, pe aceia care sunt cei mai calificaţi să reprezinte pe Învăţătorul în adunare. Dacă unii dintre cei care sunt de mult în adevăr şi care au abilitate naturală devin aşa cum acest frate crede că au devenit unii, atunci ei trebuie să fie consideraţi mîndri din punctul de vedere al apostolului, şi ar fi potrivit ca adunarea să urmeze ceea ce cred ei că este voinţa Domnului cu privire la alegerea sau nealegerea lor data viitoare. Gîndul meu este că ar fi vătămător pentru orice frate care este într-adevăr în această stare să fie ales în vreo poziţie proeminentă. Ar fi pentru binele lor, şi de cel mai bun ajutor pentru ei dacă ar fi lăsaţi pentru un timp în afara oricărui serviciu de a învăţa, chiar dacă prosperitatea aparentă a întrunirilor ar părea că este afectată. Probabil n-ar fi afectată pentru că oricine este într-o astfel de atitudine greşită a minţii, după cum sugerează această Întrebare, desigur că este posibil să facă mai mult rău decît bine cu fiecare zi şi cu fiecare întrunire, şi şi-ar face mai mult rău decît bine lor înşişi. Dar, nu înseamnă că fratele care a scris această Întrebare are vederea corectă asupra situaţiei. Poate că are o impresie greşită; eu nu sunt competent să judec; nu ştiu nimic despre caz, nimic despre bătrîni, nimic despre cel care a scris Întrebarea. Dar ar fi datoria sa să încerce să privească cu calm, răbdare şi bunăvoinţă la bătrînii care servesc, în măsura în care poate el, şi întreaga adunare să privească aşa situaţia. Şi poate n-ar fi neînţelept ca fratele să-i solicite pe fiecare din bătrînii despre care crede că nu sunt tocmai în regulă, pe rînd, şi amabil să le spună de ce se teme el, şi să sugereze că el nu vrea să judece dar că vede anumite lucruri, şi să le ceară să aibă în vedere aceste lucruri — dacă nu cumva adversarul cîştigă un avantaj asupra lor, şi să aibă o discuţie frăţească frumoasă. În general este un plan bun, iar dacă ei se supără, tu fiind amabil în felul în care ai prezentat situaţia, aceasta arată că există ceva rău. Se poate ca ei să nu fie de acord; ei ar putea spune: Frate, m-ai înţeles greşit. Eu n-am vrut să spun aceasta, deloc; ai privit prea critic; ceea ce eu am vrut să spun este aşa şi aşa. Oricum, ar trebui să fie o cale de ajutor pentru cei care ar fi în această presupusă stare greşită. Înainte de a face ceva de felul acesta, aş sfătui ca oricine vrea să facă ceva în privinţa corectării unui frate sau a unei surori, sau chiar să dea o sugestie cuiva, trebuie mai întîi să facă din aceasta un obiect de rugăciune, să fie siguri că mintea şi inima lor proprie sunt în regulă, că nu au nici o amărăciune, şi că văd lucrurile cît se poate de generos. Să ne îndreptăm mai întîi pe noi înşine — după cum arată Domnul, mai întîi scoate orice fir de praf sau bîrnă, după caz, din propriul tău ochi, şi apoi cu vederea clară vei putea fi o binecuvîntare pentru unii fraţi care au un fir de praf sau o bîrnă în ochiul lor.

128) BISERICĂ—Membri ai Corpului lui Cristos. (Q105-1)

Întrebare (1910)—1—Este corect să spunem că noi suntem membri ai Corpului lui Cristos atît ca fiinţe umane îndreptăţite cît şi ca Noi Creaturi? Pun această Întrebare îndemnat de faptul că în ultimul Turn spui că suntem membri ai Lui ca şi Noi Creaturi, membri ai lui Cristos spiritual, şi nu ai omului Isus Cristos. În alt loc, în Volumul 6, explici că Turma Mică în timpul Veacului Evanghelic a fost Cristos în trup.

Răspuns—Nu sunt sigur dacă am prins gîndul celui care întreabă, dar în mintea mea nu este nici o contradicţie între afirmaţiile din Turn şi Volum. De aceea voi arăta din nou gîndul meu cu privire la acest subiect şi poate îl voi face mai clar pentru cel care întreabă.

Gîndul meu este că nu suntem membri ai Corpului lui Cristos deloc, în nici un sens al cuvîntului, pînă cînd n-am făcut consacrarea şi pînă cînd El nu ne-a alocat meritul Său ca să completeze lipsa noastră şi pînă cînd Tatăl nu ne-a acceptat şi nu ne-a conceput cu Spiritul Său sfînt. Atunci noi suntem Noi Creaturi şi astfel membri în devenire ai Corpului lui Cristos. Suntem numiţi Corpul lui Cristos, Preoţime Regală din momentul cînd facem consacrarea, iar dacă dăm greş, atunci nu mai suntem membri ai Corpului Marelui Preot şi devenim doar membri ai casei credinţei sau membri clasei Marii Mulţimi, sau membri ai clasei fecioarelor nechibzuite, dar nu devenim membri ai Corpului Său pînă nu am făcut consacrarea. Nici unul nu este competent să spună despre altul că el a încetat să-şi îndeplinească consacrarea. Nu ne este dat nouă să determinăm care sunt şi care nu sunt. Aceasta este munca personală a Domnului şi trebuie ca El să stabilească cine este în Corp şi cine rămîne afară. "Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă (de iubire, roadele spiritului) ÎN MINE, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă. În aceasta Tatăl Meu este preamărit, să aduceţi roadă multă" (Ioan 15:2, 8).

129) BISERICĂ—Cînd este prezentată Tatălui. (Q106-1)

Întrebare (1910)—1—"Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale" (Iuda 24). Va fi prezentată Biserica în prezenţa Tatălui la începutul sau la sfîrşitul domniei Milenare?

Răspuns—Fără îndoială că la începutul domniei Milenare. Aceasta este opinia mea. Noi suntem deja copiii lui Dumnezeu şi ospăţul la care se referă Scripturile este nunta Mielului şi după înţelegerea mea acesta ilustrează sau reprezintă simbolic unirea noastră cu Domnul pe planul gloriei şi că El ne va prezenta Tatălui fără vină. De ce să fie o întîrziere de o mie de ani? Nu pot să mă gîndesc la nici un motiv. Aştept să-L văd pe Tatăl nu mult după ce voi fi schimbat. Totuşi, înţeleg că va fi o mică întîrziere pentru că se pare că Biserica va fi schimbată prima, şi apoi se pare că va fi puţină întîrziere în aşteptarea Marii Mulţimi; pentru că, vă amintiţi, în Apocalipsa, după descrierea căderii Babilonului în cap. 18 şi a acelora care nu au ieşit din Babilon, clasa Marii Mulţimi, citim apoi în cap. 19 că Babilonul a căzut, nunta Mielului a sosit şi soţia Lui s-a pregătit. Cei care vorbesc nu sunt din acea clasă fericită, dar ei spun, Să ne bucurăm că s-a întîmplat; noi suntem bucuroşi că clasa Miresă a intrat. Nunta este un lucru şi ospăţul alt lucru. Aşa că vine un mesaj la această mare mulţime, spunînd: Binecuvîntat este cel care este invitat la ospăţul nunţii Mielului. Eu înţeleg că clasa Marii Mulţimi va avea privilegiul glorios de a intra cu Biserica la această mare festivitate. Mai întîi aceasta este pentru Biserică, dar Marea Mulţime va avea o parte în ea.

Aşa sunt ilustrate acestea în Psalmul 45, cum Mireasa care este plină de strălucire va fi adusă înaintea Împăratului purtînd o haină ţesută la gherghef şi cu fir de aur, şi fecioarele, însoţitoarele ei, o vor urma, şi ele de asemenea vor fi duse înaintea Împăratului. Aceasta reprezintă pe cele două clase, Turma Mică şi Marea Mulţime.

130) BISERICĂ—Referitor la cei îndreptăţiţi înainte de 1910. (Q106-2)

Întrebare (1910)—1—Sunt toţi cei îndreptăţiţi acceptaţi înainte de sfîrşitul lui octombrie 1910, lăsînd anii rămaşi pentru strîngerea Marii Mulţimi?

Răspuns—Eu înţeleg că Marea Mulţime există deja şi ei nu vor fi strînşi special, ci se vor manifesta. Babilonul va cădea şi aceasta îi va face liberi, pentru că n-au avut suficient curaj să iasă singuri, şi cînd zidurile vor cădea ei vor fi liberi dar va fi prea tîrziu să obţină vreo răsplată specială. Gîndul meu este că Biserica ar putea fi aici pînă în octombrie 1914 şi Marea Mulţime de asemenea, iar Babilonul va cădea pînă atunci, fapt care va rupe toate barierele etc. şi va lăsa Marea Mulţime liberă. Pînă atunci noi ne aşteptăm ca Turma Mică să fie toată schimbată.

131) BISERICĂ—Copii ai cărui legămînt. (Q107-1)

Întrebare (1910)—2—Cînd Petru a spus evreilor: "Voi sunteţi fiii prorocilor şi ai legămîntului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, zicînd lui Avraam: “Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta" (Fapt. 3:25), despre care legămînt a vorbit el — legămîntul Sara, sau Noul Legămînt al Veacului Milenar?

Răspuns—Ei bine, legămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinţii noştri se referă în special la legămîntul făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Ei au fost părinţii; părintele Avraam, părintele Isaac, părintele Iacov. Dumnezeu l-a făcut mai întîi direct cu Avraam, l-a reînoit cu Isaac şi apoi cu Iacov, aşa că acela a fost legămîntul. Apoi israeliţii au fost în ordine naturală să primească mai întîi binecuvîntările, dar, deşi ca naţiune l-au respins pe Dumnezeu şi l-au crucificat pe Mesia, totuşi acest lucru nu va fi ţinut împotriva lor pentru că n-au fost înlăturaţi ca indivizi, deşi ca naţiune au fost înlăturaţi — erau încă în favoare specială. Vă amintiţi vorbirea minunată a lui Petru din ziua Cincizecimii, spunînd cum poporul evreu prin bătrînii lor au luat pe Isus şi prin oameni răi au crucificat pe Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost străpunşi în inimă zicînd: Ce să facem? Au văzut că va fi pusă o mare condamnare pentru omorîrea Fiului lui Dumnezeu, Mesia lor. Ce trebuie să facem? Şi cuvintele apostolului au fost acestea: Pocăiţi-vă şi Dumnezeu va avea milă de voi, fiii lui Avraam, şi cei care urmaţi pe profeţi. Veniţi în armonie cu Dumnezeu şi faceţi străduinţe de pocăinţă. Voi parafraza subiectul. Isus a spus cu cinci zile înainte de răstignire, Vi se lasă casa pustie. Nu mă veţi mai vedea pînă în ziua aceea, ziua Milenară, cînd veţi spune: Binecuvîntat este cel care vine în numele Domnului. Dar Petru vrea să sublinieze că ei nu au fost încă lepădaţi. În timp ce naţiunea a fost lepădată, indivizii nu au fost lepădaţi. Şaptezeci de săptămîni de ani (un an pentru o zi, n.t.) i-au fost date acelei naţiuni într-un fel special. Pentru că în a 69-a săptămînă, la sfîrşitul ei, prinţul Mesia va veni, şi acela a fost timpul stabilit pentru Isus ca să se boteze, la sfîrşitul celei de-a 69-a săptămîni. Apoi acea săptămînă, a şaptezecea, de şapte ani, a rămas, şi Isus, în timpul primei jumătăţi, timp de trei ani şi jumătate Şi-a făcut tot serviciul şi a murit la mijlocul acelei săptămîni, după cum a prezis profetul: "El va fi stîrpit şi nu va avea nimic … la jumătatea săptămînii" (Dan. 9:26-27). Dar, vedeţi, după ce Isus a murit au mai rămas încă trei ani şi jumătate de favoare pentru ei din cei 70 de ani. Jumătate din ultima săptămînă a fost încă potrivită pentru ei în acord cu legămîntul sau promisiunea lui Dumnezeu pentru ei, că El le va da 70 de săptămîni întregi. În această ultimă jumătate a săptămînii a 70-a, trei ani şi jumătate după cruce, a fost făcută marea lucrare între evrei. Aşa că Domnul a spus că va scurta lucrarea cu dreptate, că va face o lucrare scurtă. Cum a scurtat-o? Prin aceea că a respins naţiunea cînd a murit. A avut El dreptul să o scurteze? Da. El o va scurta cu dreptate. A fost drept în sensul că Dumnezeu nu le-a făcut nici o nedreptate, ci o mare favoare prin respingerea naţiunii şi completarea serviciului la mijlocul săptămînii. Aceasta I-a permis să Se înalţe la cer şi să Se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, să stropească sîngele ispăşirii pe capacul ispăşirii şi apoi binecuvîntarea lui Dumnezeu să vină peste biserica în aşteptare în odaia de sus la Cincizecime. Aşa că în ultima jumătate a celor trei ani şi jumătate, ei au fost sub conducerea Spiritului în locul simplei învăţări şi auziri, etc. Înainte de a muri El a spus: Am multe lucruri să vă spun dar nu le puteţi purta acum. Dar cînd a fost turnat Spiritul sfînt ei au fost mult binecuvîntaţi. Atunci, faptul că Domnul nostru a murit la mijlocul celei de-a 70-a săptămîni, sau cu trei ani şi jumătate înainte ca favoarea lor să se sfîrşească, a fost spre avantajul lor. Aceasta a fost în dreptate, în favoarea lor. Deci, ei încă aparţineau promisiunii, nu erau înlăturaţi. Apostolul Pavel vorbeşte la o dată mai tîrzie cînd spune că unele din aceste ramuri au fost rupte, dar Petru a vorbit înainte ca vreuna să fie ruptă. Isus a spus înainte de răstignire: Vi se lasă casa pustie. Individual ei în mod sigur erau favoriţii lui Dumnezeu, aşa că Petru a avut dreptate cînd a spus: Voi sunteţi încă fii ai promisiunii, voi sunteţi încă din pomul iniţial, nu aţi fost rupţi; deci, pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la armonie cu Dumnezeu.

132) BISERICĂ—Referitor la primirea sîngelui înainte de jertfire. (Q108-1)

Întrebare (1910)—1—Biserica primeşte sîngele lui Isus înainte să fie sacrificată. Nu ar fi rezonabil ca ţapul să fi primit sîngele viţelului înainte să fie sacrificat?

Răspuns—Nu. Cînd oamenii nu pot vedea un lucru n-are nici un rost să vorbeşti despre el, cînd este vorba despre tipuri. Faptul că este un tip trebuie văzut cu mintea. Dacă tipul ar fi descris în cuvinte ar fi altceva. Dacă o persoană nu poate vedea acest lucru, n-are rost să discutăm despre el; este o problemă de orbire. Tu spui: Nu pot vedea ceasul. Îmi pare rău, dar eu pot să văd ceasul.

133) BISERICĂ—Referitor la Mijlocitor. (Q108-2)

Întrebare (1910)—2—Mai susţii încă faptul că biserica n-a avut niciodată nevoie de un Mijlocitor să-i prezinte sau să-i împace cu Tatăl?

Răspuns—Da, aşa înţeleg eu. (Bine zis.) Părintele Avraam s-a prezentat Tatălui, sau Tatăl S-a prezentat părintelui Avraam şi a făcut un legămînt cu el şi n-a fost nici un mijlocitor despre care să fi auzit, şi la fel cu Enoh care a umblat cu Dumnezeu şi Dumnezeu l-a luat. N-a existat mijlocitor în acea situaţie. Dumnezeu nu le-a putut da acelor oameni restabilire deplină în favoarea Sa în sensul de a le da viaţă veşnică. Înţelesul mijlocitorului este "unul care stă între", să ţină separat două părţi aflate în contradicţie şi să o împace pe una cu cealaltă. Dar un avocat este unul care stă de partea cuiva, pentru a fi purtătorul de cuvînt, să poată ajuta într-un lucru, şi astfel apostolul nu spune: Noi avem un Mijlocitor, ci el spune că avem un Avocat la Tatăl. Biserica are Avocat. De ce atunci, există această diferenţă, unii avînd un Avocat şi unii un Mijlocitor? Pentru că lumea este acea parte din omenire neîmpăcată încă şi are nevoie de un Mijlocitor să-i instruiască şi să-i ridice, în timp ce clasa pe care Dumnezeu o acceptă în timpul prezent trebuie să fie într-o astfel de atitudine de minte ca Avraam, Isaac, Iacov sau Enoh; oricum au fost în mod natural, ei trebuie să vină la Domnul în sensul de a dori să fie ai Lui, predîndu-şi voinţa, altfel El nu-i poate primi. Pentru aceştia n-a existat un Avocat înainte să vină Isus, şi în consecinţă ei n-au putut obţine viaţă veşnică. Tot ce au putut ei obţine a fost prietenie cu Dumnezeu — ei n-au putut fi prezentaţi Tatălui în sensul de a veni în comuniune divină, dar noi putem, prin întoarcere mai întîi de la păcat; al doilea, apropiindu-ne, şi atunci El se apropie de noi, apoi ne arată pe Mîntuitorul şi apoi suntem prezentaţi Mîntuitorului şi El devine purtătorul nostru de cuvînt, Avocatul nostru, şi El a promis să ne aloce din meritul Său pentru a ne acoperi imperfecţiunea aşa încît să ne completeze ceea ce ne lipseşte fizic şi în orice mod, ca să putem oferi un sacrificiu acceptabil pe care Dumnezeu să-l poată accepta. El mi-a completat mie ceea ce mi-a lipsit, dar El n-a stat între noi pentru că Dumnezeu deja m-a atras şi tot El v-a atras şi pe voi; după cum spun Scripturile: Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine, şi iarăşi, Nimeni nu poate veni la mine dacă Tatăl care M-a trimis nu l-a atras. Aceasta este în prezent. În viitor nu va fi aşa. Nu Tatăl va fi cel care atrage în Veacul Milenar, pentru că la începutul Veacului Milenar Tatăl va da întreaga lume în mîinile Răscumpărătorului, care cumpără sau aplică meritul Său pentru lume în masă. În timpul Veacului Milenar marele Mijlocitor îi va ridica sus, sus, şi le va da pedepsele şi încurajările necesare pentru a-i ridica dacă vor vrea. Dar dacă nu vor vrea, vor fi distruşi în Moartea a Doua. După ridicarea lor, la sfîrşitul Veacului Milenar, El va prezenta întreaga lume Tatălui, în mîinile Tatălui, perfectă.

134) BISERICĂ—Acceptare; referitor la 1914. (Q109-1)

Întrebare(1910)-1-Noi, Biserica, vom fi acceptaţi înainte de sfîrşitul lui 1914?

Răspuns—Am încrederea că noi, ca Biserică, suntem acceptaţi acum. Apostolul spune: "Noi suntem acceptaţi în Cel Preaiubit". Presupun că cel care întreabă a vrut să spună: Vom fi schimbaţi înainte de acel timp? Nu cunosc nici o scriptură care să spună aceasta şi nu este nimic în legătură cu aceasta în Volume. Chestiunea a început în legătură cu descrierea Marii Piramide. O măsurătoare acolo pare să implice că s-ar putea aştepta ceva în 1910; adică, dacă acea măsurătoare a fost intenţionată, dar este o presupusă măsurătoare a unei trepte din vîrful marii galerii, şi noi nu ştim dacă aceasta este special intenţionată să arate acest lucru; dar dacă se ia semnul acelei trepte, treapta însăşi ar părea să implice un impediment, sau pas. Ce putem aştepta nu este schimbarea noastră, ci o probă mare, pentru că întreaga treaptă vorbeşte despre o probă; este greu de trecut. Întregul pasaj este dificil dar în special treapta aceea. Noi suntem acum în anul 1910, şi mi se pare că o probă considerabilă este peste Biserică şi poate că aşa putem interpreta că înseamnă acel lucru. Sunt bucuros că prin harul lui Dumnezeu suntem încă în picioare, şi după cum spune apostolul, să fim umiliţi ca să putem încă rămîne în picioare pentru că numai aceia vor putea sta. După Scripturi, prima calitate este blîndeţea, bunătatea, răbdarea etc., aşa că această blîndeţe sau umilinţă va fi o probă de caracter de-a lungul întregii căi. Asiguraţi-vă să obţineţi adevărul şi să-l păstraţi şi Domnul nu-l va lua de la nimeni decît de la aceia care nu sunt blînzi. Apostolul spune: Umiliţi-vă sub mîna puternică a lui Dumnezeu ca să vă poată înălţa la timpul potrivit.

135) BISERICĂ—Biserica întîilor-născuţi în contrast cu Biserica,

 Corpul Său. (Q110-1)

Întrebare (1910)—1—Există vreo diferenţă între Biserica Întîilor născuţi şi Biserica care este Corpul Său?

Răspuns—Răspunsul meu este că da. După înţelegerea mea Biserica Întîilor născuţi cuprinde atît Marea Mulţime cît şi Turma Mică, în timp ce cealaltă expresie, Biserica, Corpul Său, nu include Marea Mulţime ci o exclude. Biserica care este Corpul Său este clasa Preoţimii Regale, pentru care El este marele preot şi cap, şi noi suntem membri fiecare în parte ai Corpului lui Cristos, care este Biserica.

136) BISERICĂ—O preoţime împărătească acum? (Q110-2)

Întrebare (1910—Z)—2—Este Biserica în trup o preoţime împărătească?

Răspuns—Noi recunoaştem că nu suntem încă o preoţime împărătească în sensul deplin al cuvîntului, pentru că încă nu suntem siguri că vom fi în preoţime în final. Trebuie mai întîi să ne întărim chemarea şi alegerea.

Va trebui să se stabilească dacă vom fi în "Turma Mică" sau în "Marea Mulţime" — Preoţi sau Leviţi — sau dacă vom fi cel puţin vrednici de viaţă. Din moment ce acest lucru este în proces de determinare şi nu va fi deplin stabilit decît la moartea noastră, rezultă că noi nu suntem în funcţia de preoţi în deplinul sens al cuvîntului, ci candidaţi pentru această preoţime, şi temporar recunoscuţi ca preoţi şi socotiţi ca preoţi — la fel cum uneori se poate să fi întîlnit un gentleman care a fost nominalizat pentru postul de Guvernator. Ca un compliment, i-aţi putea spune: "Bună dimineaţa, D-le Guvernator". El nu este încă în mod real guvernator. Acest lucru va fi determinat de alegeri, dar înainte de a fi ales ar putea fi potrivit sau politicos să-l numiţi Guvernator. Aşa este şi cu noi. Sperăm să ne întărim chemarea şi alegerea; ca să fim din acea preoţime împărătească în sensul deplin al cuvîntului şi într-un sens noi suntem acum membri în Corp prin aceea că deja am primit conceperea de Spirit, fiind recunoscuţi de Domnul ca ambasadori ai lui Dumnezeu. Aceasta este o recunoaştere într-un sens al cuvîntului şi a funcţiei noastre preoţeşti, pentru că aceşti preoţi sunt "ambasadori", şi în măsura în care ne purtăm ca ambasadori ai lui Dumnezeu, în acea măsură suntem preoţi ai lui Dumnezeu — de probă, şi nu deplin după felul lui Melhisedec, cum vom fi cînd va veni schimbarea noastră şi vom fi asemenea Domnului nostru.

137) BISERICĂ—Referitor la partea ei cu Cristos. (Q111-1)

Întrebare (1910—Z)—1—Are Biserica parte împreună cu Cristos?

Răspuns—Pe scurt, Biserica este chemată printr-o invitaţie specială la o "chemare de sus"; o poziţie înaltă — acum să sufere cu Cristos, ca să poată la timpul potrivit domni cu El. Această suferinţă cu Cristos nu este suferinţa pentru păcatul pe care noi l-am face, pentru că El niciodată n-a suferit în acest sens. Dacă suferim cu El, suferinţa noastră trebuie să fie în privinţa faptului că suferim nedreptate şi ne punem viaţa în serviciul dreptăţii. Suferinţele Sale au fost suferinţe jertfitoare, de aceea, dacă luăm parte la suferinţele Sale, suferinţele noastre trebuie să fie jertfitoare.

Noi suntem părtaşi cu El în conceperea de Spirit sfînt şi părtaşi în învierea Sa, dacă, după cum spune apostolul, suntem credincioşi în suferinţa cu El, credincioşi în participarea la moartea Sa; pentru că "dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El" (2 Tim. 2:11, 12).

Privind acest lucru din punctul de vedere al Scripturilor vom vedea că ele vorbesc uneori despre Cristos şi despre Biserică sub ilustraţia unui mare Preot, Isus Capul şi Biserica, Corpul Său, membrii Săi consacraţi, jertfitori de sine, şi "Marea Mulţime", casa lui Levi antitipică, servitorii Preotului. Uneori Scripturile vorbesc despre noi ca preoţime subordonată, şi despre Cristos Isus ca reprezentînd Capul acestei preoţimi. În toate aceste ilustraţii gîndul este că într-un sens noi luăm parte cu Domnul nostru în lucrarea Sa. După cum apostolul exprimă aceasta, "noi suntem o singură pîine", toţi membri sau participanţi în acea singură pîine. Frîngerea acestei pîini, care a fost realizată mai întîi în Domnul nostru Isus, continuă în aceia care sunt acceptaţi ca membri ai Lui, continuînd în cei care-şi ţin inima cu toată sîrguinţa.

Cu privire la ispăşirea păcatului, "noi eram copii ai mîniei ca şi alţii", şi de aceea n-am avut nimic cu care să ne putem asigura răscumpărarea, nici a noastră şi nici a altora. De aceea noi am fost dependenţi în totalitate de pregătirea lui Dumnezeu în Cristos Isus Domnul nostru, "care S-a dat pe Sine răscumpărare pentru toţi" — un preţ de răscumpărare. De aceea, noi n-avem nimic din acest merit de răscumpărare în noi; dar cînd El ne dă o parte din acesta, sau ni-l atribuie, şi apoi, în virtutea consacrării noastre şi a faptului că El devine Avocatul nostru, Tatăl ne primeşte ca membri ai Corpului Său, astfel noi devenim membri ai Răscumpărătorului, pentru că opera Sa de răscumpărare nu este completă. El într-adevăr a dat preţul de răscumpărare, dar încă nu l-a aplicat pentru toţi. Noi n-am avut nimic de-a face cu acest lucru atunci cînd preţul a fost depus, dar ne identificăm cu El înainte ca acel preţ să fie aplicat lumii. De aceea noi avem această parte în opera de răscumpărare, deoarece cuvîntul "răscumpărare" cuprinde gîndul nu numai al operei pe care a făcut-o Isus în trecut, ci şi despre întreaga procedură pînă la sfîrşitul Veacului Milenar. A răscumpăra înseamnă nu numai a cumpăra, ci şi a primi sau a recupera lucrul care este cumpărat. Noi nu avem nimic de-a face cu plătirea preţului care garantează răscumpărarea, dar avem ceva de făcut — şi suntem socotiţi împreună cu El — în lucrarea de recuperare a ceea ce a fost cumpărat cu meritul Său.

Va fi necesar întregul Veac Milenar ca omenirea să fie recuperată în sensul deplin al cuvîntului, să-i răscumpere sau să-i aducă înapoi; după cum citim: "Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului" (Osea 13:14). Preţul de răscumpărare pentru acel scop a fost plătit cu aproape 1900 de ani în urmă, dar ei încă nu sunt răscumpăraţi din groapă şi nici nu vor fi pînă la timpul trezirii, în Mileniu. Apoi, pe măsură ce ies treptat din starea de păcat şi moarte, întreaga intenţie şi întregul scop al răscumpărării va fi în proces de îndeplinire, şi deoarece Biserica va fi asociată cu Cristos în toată lucrarea Împărăţiei Milenare, ea, Biserica, în acest sens al cuvîntului, va fi identificată cu lucrarea de răscumpărare, sau lucrarea de eliberare.

După cum este reprezentat în "jertfa pentru păcat", iniţial meritul a venit de la Marele Preot, care este Isus, şi acel merit este conferit Bisericii, Corpul Său, nu separat de El, ci ca membri ai Lui. El nu ne tratează separat de Sine. El pur şi simplu îşi adaugă aceşti membri, şi de îndată ce devenim îndreptăţiţi prin meritul Său şi acceptaţi de Tatăl ca membri ai Corpului Său, suntem membri ai Marelui Preot, care are o mare lucrare de înfăptuit; şi cînd meritul, care ne-a fost atribuit nouă şi fiecărui membru conceput de spirit al casei credinţei, va fi disponibil pentru acordare a doua oară, toţi membrii Corpului Său vor participa în aplicarea sacrificiului Său, în stropirea Noului Legămînt.

Invitaţia prezentă a Domnului nostru este să bem cu El "paharul" Său, să ne împărtăşim din el. Acesta este sîngele Noului Legămînt, sîngele Său, "vărsat pentru mulţi pentru iertarea păcatelor", din care noi toţi trebuie să bem, şi e nevoie de întregul Veac Evanghelic pentru a găsi numărul potrivit al acelora care sunt astfel invitaţi în armonie cu planul Tatălui, şi care voiesc să bea din acest pahar, să fie botezaţi în moartea Sa.

138) BISERICĂ—Nominală, lucrători neacceptaţi de Isus. (Q112-1)

Întrebare (1910—Z)—1—Domnul nostru a spus că mulţi vor zice în ziua aceea: "Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în numele Tău? N-am scos noi demoni în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?" Şi El declară mai departe că le va spune acestora: "Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege" ( Mat. 7:22, 23). Cum să înţelegem aceasta în armonie cu declaraţia de mai sus a Domnului nostru că ucenicii Săi nu trebuie să oprească pe acela care nu urmează cu ei, dar scoate draci în numele Său?

Răspuns—Noi am înţelege că Dumnezeu poate permite oamenilor să facă anumite fapte bune, ei nefiind potriviţi pentru clasa Împărăţiei, nefiind deplin supuşi Domnului Isus şi Conducerii Sale, nefiind deplin învăţaţi şi folosiţi de El. Ei ar putea exercita o anumită măsură de credinţă şi Domnul poate să-i recunoască în acea măsură, dar El nu garantează că oricine are puterea să facă miracole şi să predice în public va primi un loc în Împărăţie. De aceea nu avem libertatea să spunem că fiecare angajat în lucrarea misionară sau în ajutorarea săracilor va fi în Împărăţie. Acela poate că face un lucru bun; dar poate să nu fie din acea clasă specială pe care o caută Domnul acum. Noi nu trebuie să obiectăm la lucrarea cuiva, dacă este o lucrare bună. Nu este pentru noi să intervenim în ceea ce face el, pentru că Domnul poate singur să se îngrijească de lucrarea Sa. Lucrarea noastră este să ne îngrijim de noi înşine, deşi nu trebuie să-i recunoaştem sau să cooperăm cu acei care credem că sunt asociaţi cu eroarea chiar dacă au fapte bune. Noi nu trebuie în nici un sens să ne folosim influenţa în ajutorul răului.

Noi trebuie să ne situăm pe poziţia de a lăsa Domnului conducerea propriilor Lui treburi, interesele cauzei Sale în general. El este pe deplin capabil să Se îngrijească de toate. Noi trebuie să vedem ca inimile noastre să fie supuse în totalitate, şi ca minţile noastre, voinţele noastre, să fie sub Conducerea Domnului; ca voia Lui să se facă în noi şi ca sacrificiile noastre să nu fie făcute pentru a fi văzute de oameni, ci să fie făcute pentru Dumnezeu; astfel vom avea aprobarea Sa în ziua aceea. Pe aceştia El spune că va fi bucuros să-i recunoască şi să-i mărturisească înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi sfinţi.

139) BISERICĂ—Mijlocitor în contrast cu Avocat. (Q113-1)

Întrebare (1911)—1—Dacă noi nu avem nevoie de un mijlocitor, de ce avem nevoie de un avocat? Cu alte cuvinte, dacă nu avem nici un caz în instanţă, avem nevoie de un avocat?

Răspuns—Ei bine, fratele care scrie această Întrebare nu înţelege ce vrem să spunem. Ar trebui să citească de 12 ori mai mult ceea ce am scris despre ce este un avocat şi ce este un mijlocitor. Am scris despre subiectul acesta doar de aproximativ patruzeci de ori. Dacă citeşti toate acestea de 12 ori vei înţelege bine. Vedeţi, dificultatea este că uneori avem aceste lucruri amestecate rău în minte. Încearcă să înţelegi bine de data aceasta. Un mijlocitor este unul care stă între două părţi. Un avocat este unul care stă de partea cuiva — gînduri total diferite. Cristos va fi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, între Dumnezeu şi lume, timp de o mie de ani, cînd va sta între Dumnezeu şi oameni. Dumnezeu nu va avea nimic de-a face cu lumea şi lumea nu va avea nimic de-a face cu Dumnezeu. Cristos va fi Cel care va sta între ei — mijlocitorul stînd între ei, tăind complet orice relaţie, şi lumea nu va avea nimic de-a face cu Tatăl pînă la sfîrşitul celor o mie de ani cînd mijlocitorul va ieşi dintre ei şi va spune: "Acum, Tată, Îţi predau lumea". Între timp, sub mijlocirea lui Cristos, lumea va fi învăţată, curăţată şi ajutată, tot ce se va putea face pentru ei va fi făcut, pentru a-i aduce la perfecţiune, şi cînd vor fi la nivelul perfecţiunii, atunci vor fi predaţi Tatălui la încheierea domniei lui Cristos. Nu aceasta face Cristos acum pentru voi şi pentru mine. El nu stă între voi şi Tatăl. Din contră, El ne aduce mai aproape de Dumnezeu — "Voi aţi fost aduşi mai aproape" — nu ţinuţi la distanţă. Aceasta este tocmai contrariul. Există două moduri de a proceda cu păcătoşii. Noi eram păcătoşi şi ei sunt păcătoşi, dar în procedura cu acei păcătoşi, ei nu vor fi într-o stare de a veni în acelaşi fel cum venim noi. Noi venim la Dumnezeu pentru că dorim să venim. Restul lumii nu doreşte să vină; ei vor avea nevoie de o împărăţie stabilită care îi va bate bine. Ei vor avea nevoie mai întîi de o bătaie bună şi de foarte multă schimbare pe toată calea de-a lungul miei de ani, după caz, pînă vor învăţa dreptatea. Dar Biserica pe care o cheamă Dumnezeu, iubeşte mai întîi dreptatea şi urăşte nelegiuirea; şi se străduieşte către acest standard; ei pot avea slăbiciuni ale cărnii şi poate că nu întotdeauna fac ceea ce vor, după cum spune Sf. Pavel, dar totuşi dorinţele inimii lor sunt pentru Dumnezeu şi pentru dreptate; şi astfel Dumnezeu atrage această clasă şi îi atrage la Sine. Şi atrăgîndu-i la Sine, nu vrea să-i primească în starea lor imperfectă, de aceea le arată, cu cît se apropie mai mult, pe Isus, al cărui sacrificiu meritoriu este baza întregii împăcări, pentru biserică acum sau pentru lume în curînd. Şi cînd vin la Isus, El acţionează ca avocat al lor, ca unul care pledează cauza lor, ca unul care spune: "Tată Ceresc, îi voi sprijini pe aceştia care doresc să se întoarcă la armonie cu Tine". Tatăl a făcut acest aranjament şi este foarte mulţumit să-i primească.

Aşa că avocatul aduce pe aceştia mai aproape de Dumnezeu şi noi devenim fii ai lui Dumnezeu, iar Dumnezeu procedează cu noi ca şi cu fiii şi ne numeşte moştenitorii Săi, pentru că dacă suntem copiii lui Dumnezeu suntem moştenitorii lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Cristos, Domnul nostru, care este avocatul nostru. Dar cu lumea în veacul următor va fi total diferit. Mijlocitorul va sta între ei şi va avea împărăţia Sa pentru a lucra cu ei. Va fi o împărăţie mijlocitoare care îi va separa de Dumnezeu şi îi va ţine separat pentru binele lor. Ar fi dezavantajos ca lumea să fie adusă aproape de Dumnezeu în acelaşi fel cum este adusă Biserica.

În orice caz, voi spune, dragi prieteni, că eu cred că sunt unii oameni care niciodată nu vor pricepe înţelesul anumitor cuvinte. Adică, mă gîndesc că sunt oameni care nu au acel discernămînt ascuţit al minţii prin care să poată face o diferenţă în privinţa cuvintelor, şi ceea ce le-aş spune acestor oameni este aceasta: Dacă nu puteţi înţelege, n-are importanţă. Credeţi că moartea lui Isus într-un fel este baza sau condiţia pe care Tatăl vrea să vă primească? Da. Foarte bine, veniţi pe acele condiţii. În acest fel a venit Biserica în secolele trecute şi n-au înţeles deloc diferenţa dintre mijlocitor şi avocat; şi poate că acum nu este mai necesar ca toţi să înţeleagă diferenţa dintre mijlocitor şi avocat decît a fost cu un secol în urmă. Punctul de amintit este că Cristos este Mîntuitorul nostru şi că fără El nu putem sta înaintea Tatălui Ceresc. Să fiţi în clar cu acest punct, n-are importanţă dacă în altceva sunteţi în clar sau nu. Dacă puteţi înţelege filosofia problemei atunci este bine; aţi obţinut mai multă binecuvîntare; dar dacă nu puteţi, nu vă face-ţi griji pentru aceasta. Este ca şi cu cronologia. Presupun că jumătate dintre prieteni nu au calitatea minţii care să-i facă în stare să înţeleagă o propoziţie despre cronologie. Şi unii ar putea simţi că din cauză că nu pot înţelege tot ce a fost scris în volumul 2 al Studiilor în Scripturi despre cronologie nu pot fi sfinţi. Nu-i adevărat deloc, dragi prieteni. Cei care pot înţelege chestiunile cronologice, lăsaţi-i să aibă această plăcere. Cei care nu pot înţelege să nu se îngrijoreze în legătură cu aceasta.

140) BISERICĂ—Natura la care este înviată. (Q114-1)

Întrebare (1911)—1—Va fi biserica trezită la natură divină sau pe plan spiritual corespunzător îngerilor, cum a fost Domnul nostru, şi apoi, la sărbătorirea căsătoriei să-şi primească răsplata, natura divină?

Răspuns—Persoana care a pus această Întrebare, se pare că ştie mai mult despre aceasta decît ştiu eu. Cum ştie el că Domnul nostru a fost înviat pe plan spiritual fără natură divină? Eu nu ştiu nimic de felul acesta. Cred că Domnul nostru a fost înviat din moarte la natură divină — dat la moarte în trup şi înviat în spirit, şi ca fiinţă spirituală El a fost de natură divină. Să nu mă înţelegeţi că vreau să spun că El a fost Tatăl. Pare ca şi cum am avea minţile aşa de distorsionate şi limbajul aşa de mult în pericol de a fi distorsionat în bietele noastre capete încît cu greu putem spune aceste lucruri destul de simplu. Să mă înţelegeţi că eu cred şi învăţ că Domnul nostru Isus n-a fost niciodată Tatăl Ceresc şi nici nu va fi vreodată. Să mă înţelegeţi că spun, după Biblie, că după cum capul femeii este bărbatul, tot aşa capul Bisericii este Cristos şi capul lui Cristos este Dumnezeu. Aceasta este ordinea scripturală. Dar această doctrină a sfintei treimi care a intrat în minţile oamenilor încurcă şi orbeşte toate puterile lor de gîndire. Aşa că Domnul nostru a fost înviat din moarte la gloria Tatălui — nu să fie o parte din Tatăl, ci să aibă parte de gloria Tatălui — gloria, onoarea şi nemurirea au fost marea răsplată — şi aceasta este confirmată de declaraţia apostolului cu privire la învierea bisericii (1 Cor. 15), "Semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc"; şi continuă spunînd: "trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire … în nemurire"; şi evident, din structura propoziţiei, ne spune că momentul învierii este momentul nemuririi, natura divină.

141) BISERICĂ—Care-i temelia? (Q115-1)

Întrebare (1911)—2—Sf. Pavel spune: "Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos Însuşi" (Efes. 2:20). Cuvîntul "proroci" nu se referă aici la prorocii vechi ai Bibliei şi nu la prorocii Noului Testament?

Răspuns—Aş crede că apostolul se referă aici la profeţii Vechiului Testament, aceasta este temelia pentru credinţa care a fost arătată în profeţiile lor. Există şi alţi profeţi menţionaţi în Scripturi, ca de exemplu, apostolul spune că atunci cînd Isus S-a înălţat la cer, a dat daruri oamenilor, şi el continuă şi ne spune care au fost acele daruri; El a dat pe unii apostoli, pe unii profeţi, pe unii învăţători şi pe unii evanghelişti. El nu vorbeşte aici de profeţii din vechime. În acest text el vorbeşte despre oratori, pentru că acest cuvînt profet, după cum este folosit în limba greacă, înseamnă unul care expune public, declară public, face vestire publică — adică, un profet, sau literal, un vorbitor.

142) BISERICĂ—Schimbarea ei; referitor la Timpul de Strîmtorare. (Q115-2)

Întrebare (1911)—1—"Înainte de a simţi dureri … a dat naştere unui fiu" (Isa. 66:7). Aceasta implică faptul că Biserica este completă, schimbată la natură divină, înainte de timpul de strîmtorare?

Răspuns—Da, şi acest lucru este ilustrat în cei doi fii ai Rahelei, Rahela fiind un tip al Sionului, am putea spune, primul ei născut a fost Iosif, care a ajuns la tron, şi al doilea născut a fost Beniamin, şi numele Beniamin semnifică, "Fiul durerii mele", ea murind cînd l-a născut pe Beniamin. Noi înţelegem că acesta este un tip. Dumnezeu a intenţionat să fie un tip a două clase care vor fi eliberate — două clase pe plan spiritual, turma mică fiind clasa mireasă şi apoi, urmînd-o, va fi marea mulţime după cum e numită în Scripturi, sau clasa fecioarelor nechibzuite din alt punct de vedere. Ele vor fi toate fecioare dar o clasă vor fi fecioare înţelepte care îşi întăresc chemarea şi alegerea urmînd îndrumările, şi celelalte vor fi fecioarele nechibzuite care nu vor reuşi să-şi întărească chemarea şi alegerea şi care vor trebui să treacă printr-un mare timp de strîmtorare, şi aceste două clase sunt reprezentate în cei doi fii ai Rahelei. Primul fiu, Iosif, a fost cel care a ajuns la tron. Iosif a devenit, printr-o mare încercare de un anume fel, conducătorul Egiptului şi a fost cumpărătorul întregului pămînt, fiind un tip al lui Mesia şi al împărăţiei Sale glorioase, iar Beniamin a devenit un tip al clasei marii mulţimi, care nu ajunge la tron.

143) BISERICĂ—Corpul lui Cristos. (Q116-1)

Întrebare (1911-Z)—2—Cînd devine Biserica Corpul lui Cristos?

Răspuns—Biserica poate fi privită scriptural din două puncte de vedere:

(1) Biserica în glorie va fi constituită exclusiv din Răscumpărătorul şi clasa Mireasă, comoştenitorii Săi, sau sub o altă ilustraţie, "Isus, Capul, şi Biserica, Corpul Său"—"membrii fiecare în parte ai Corpului lui Cristos". Numai aceştia vor avea parte de "întîia înviere"; numai aceştia vor domni cu Cristos o mie de ani.

(2) În timpul prezent despre Biserică se vorbeşte ca de Mireasa lui Cristos, într-o stare de formare sau de dezvoltare, logodnica Sa. Fiecare persoană care face o deplină consacrare Domnului încrezîndu-se în meritul lui Isus, cînd este conceput de Spiritul sfînt este socotit un membru al Corpului lui Cristos. Ca membru el trebuie să crească în har, cunoştinţă şi iubire, lăsînd lucrurile de dinainte ale cărnii şi îmbrăcîndu-se cu roadele şi darurile Spiritului sfînt. Aceştia se dezvoltă în trei clase diferite:

(a) O "turmă mică", o Preoţime Regală, care vor deveni exclusiv Corpul lui Cristos prin participarea la "întîia înviere".

(b) O clasă a "marii mulţimi", loiali lui Dumnezeu şi în sfîrşit credincioşi, dar nu suficient de zeloşi să fie consideraţi preoţi jertfitori, de aceea nevrednici să fie socotiţi în Corpul celor "mai mult decît învingători". Aceştia vor ieşi ultimamente învingători şi vor atinge planul fiinţei spirituale la care au fost concepuţi cînd s-au consacrat. Aceştia vor fi "fecioarele însoţitoare" ale Miresei, servind în Templu.

(c) O a treia clasă, descrisă de Sf. Pavel, ca unii care cad şi socotesc sîngele Legămîntului cu care au fost sfinţiţi un lucru ordinar şi dispreţuiesc marea favoare şi privilegiu de sfinţire prin îndreptăţire. Aceştia sunt descrişi şi de Sf. Petru ca "scroafa care s-a întors să se tăvălească din nou în mocirlă"—întorcîndu-se de la speranţele şi promisiunile spirituale la cele pămînteşti. Aceştia odată socotiţi membri ai Corpului lui Cristos, vor muri în Moartea a Doua ca nişte animale.

144) BISERICĂ-Avînd încă aceeaşi vedere scripturală, referitor la schimbarea ei. (Q116-2)

Întrebare (1911-Z)—1—Trebuie să înţelegem din remarcile tale din Turnul de Veghere din 1 aprilie 1911, pag. 102, col. 2, paragrafele 2 şi 3, că opinia ta privitor la "schimbarea" Bisericii s-a schimbat?

Răspuns—Nu; noi nu avem gînduri diferite faţă de cele prezentate pînă aici. Noi încă credem că de la 1878 suntem în timpul indicat prin afirmaţia "Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da!, zice Duhul, ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează" — Apoc. 14:13.

Toţi trebuie să murim, dar nu toţi "vom adormi". În cazul acelora care rămîn în viaţă la timpul prezenţei a doua a Domnului nostru nu va mai fi nevoie ca ei să doarmă — momentul morţii va fi momentul schimbării în înviere — Psa. 82:7; 1 Cor. 15:51, 52.

145) BISERICĂ—Cînd va fi prezentată Tatălui? (Q117-1)

Întrebare (1912)—2—În 15 martie 1902, în Turnul special despre Parousia ai declarat că nu trebuie să înţelegem că Domnul va lua Biserica la Cer şi va veni din nou să-şi facă "Epifania" sau "Apocalupsis", pentru că aceasta ar fi a Treia Venire, la care nu se face nici o aluzie în Scriptură. Ai putea te rog să armonizezi aceasta cu declaraţia din Raportul de la Convenţia din 1911 că Biserica la începutul Mileniului va fi prezentată Tatălui.

Răspuns—Cînd Biserica va fi completă şi va fi trecut dincolo de Văl, nu ştiu cîte zile sau chiar luni vor trece, dar va fi puţin timp, şi apoi Biserica va fi prezentată Tatălui, şi atunci se spune despre Marea Mulţime că Îl vor urma ca să fie prezentată înaintea Împăratului. Nu va fi o venire şi o plecare spre şi din cer. Domnul este la dreapta Tatălui Său în ceruri şi eu înţeleg că Domnul Isus Cristos va fi întotdeauna în acea poziţie. El nu-Şi lasă locul vacant nici un moment. Biserica, în calitate de Mireasă a Sa, va avea acelaşi privilegiu ca şi El. Aceasta nu este o plecare şi o venire din nou. Noi vom fi acolo şi vom sta veşnic cu Domnul, avînd toate libertăţile oştirilor îngereşti şi încă mai mari puteri şi libertăţi.

146) BISERICĂ—A domni acum nu este scriptural. (Q117-2)

Întrebare (1912-Z)—3—Este scriptural să spunem că membrii glorificaţi ai Bisericii au domnit cîndva pînă în prezent?

Răspuns—Nu! Ei n-au domnit nicicînd. Cel puţin, dacă au domnit, noi nu am aflat acest lucru, domnia lor fiind tare slabă. Toată domnia văzută în lume pînă acum a fost mai curînd slabă. Am spune totuşi că regii pămîntului fac tot ce pot, fac cît ştiu de înţelept în aceste condiţii şi circumstanţe. Noi nu-i învinuim pe ei în mod special.

Luaţi pe ţarul Rusiei, de exemplu: bietul om nu ştie cum să facă mai bine decît face. Probabil acelaşi lucru este adevărat şi despre împăratul Austriei, preşedintele Franţei, regele George al Marii Britanii, împăratul William al Germaniei etc. Toţi aceştia ar vrea să vadă popoarele lor fericite; dar sunt oameni imperfecţi cu supuşi imperfecţi şi sunt înconjuraţi de asemenea condiţii care sunt aproape imposibil de depăşit. De aceea nu trebuie să-i învinuim că domnia lor nu este perfectă. Dacă ar fi avut supuşi perfecţi, fără îndoială starea lumii ar fi cu mult mai bună.

Domnia lui Cristos n-a început în nici un sens în trecut. Prietenii noştri catolici pretind că Cristos Şi-a început domnia cu cîtva timp în urmă; şi de mai bine de o mie de ani papa a fost reprezentantul lui Cristos ca Rege al Pămîntului; că nu trebuie să domnească Cristos Însuşi, ci locţiitorul Lui, un titlu pe care îl dau papei, însemnînd cel care domneşte în locul lui Cristos.

ÎMPĂRĂŢIA LUI CRISTOS ESTE ÎNCĂ ÎN VIITOR

Noi credem că prietenii noştri catolici lucrează sub o neînţelegere. Ei nu au ideea corectă. Vă amintiţi că apostolul spune despre unii: aţi domnit ca regi pe pămînt; sunteţi foarte prosperi; nu aţi avut deloc probleme sau persecuţii. Apoi, după ce face glume pe seama lor, el spune: Şi măcar de aţi împărăţi, ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi — 1 Cor. 4:8.

Noi susţinem că aceasta este încă adevărat. Cînd începe domnia lui Cristos, veţi vedea că este o domnie atît de completă încît toţi membrii Corpului Său vor avea o parte în ea. Deci noi înţelegem că atunci cînd Împărăţia Domnului nostru va începe condiţiile lumii întregi vor fi foarte schimbate. Dacă domnia lui Cristos ar începe azi, sfinţii ar fi cu El; pentru că El va fi marele Judecător şi sfinţii, judecători subordonaţi; El va fi marele Rege, sfinţii, regi subordonaţi; El va fi marele Preot, sfinţii, preoţi subordonaţi — "O Preoţie Împărătească", "Regi şi Preoţi ai lui Dumnezeu", care "vor domni cu Cristos o mie de ani".

Cu domnia Sa va începe domnia dreptăţii, pentru că Scripturile sugerează că păcatul va fi oprit prompt. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă în toată Împărăţia sfîntă a lui Dumnezeu. (Isa. 11:9) Nimănui nu-i va fi permis să facă pagubă. Marele Judecător va şti cum să aplice astfel de pedepse şi atît de prompt încît să împiedice domnia răului; şi atunci locuitorii lumii vor învăţa dreptatea; de exemplu, dacă cineva ar dori să vorbească rău de vecinul său, ar veni peste el o pedeapsă cum ar fi paralizia limbii, doar pentru intenţie, înainte să vorbească răul, nu credeţi că ar învăţa lecţia că nu trebuie nici să gîndească rău? El n-ar vorbi răul, pentru că limba lui ar fi paralizată chiar înainte să scoată un cuvînt. Biblia spune că acela va învăţa lecţia. "Cînd se împlinesc judecăţile Tale pe pămînt, locuitorii lumii învaţă dreptatea" (Isa. 26:9). Nu le va trebui mult timp să înveţe. Nu va fi nevoie să vină multe nenorociri peste ei înainte să înveţe că ar fi mai bine să nu facă rău.

Aceasta, bineînţeles, nu va afecta inima; dar îi va face în stare să înveţe să facă bine, să vadă efectul dreptăţii în lume. Astfel ei vor avea ocazia fie să iubească fie să urască acea stare. Dacă vor învăţa să iubească acea stare vor ajunge în atitudinea corectă a inimii, plăcută şi acceptabilă lui Dumnezeu; şi astfel la sfîrşitul domniei milenare a lui Cristos vor fi gata să aibă deplina binecuvîntare de viaţă veşnică; dar, chiar nefiind permis a se face răul, dacă în inimă vor iubi totuşi nelegiuirea, cu toată cunoştinţa înaintea lor şi experienţa trecută, dacă nu vor învăţa să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea, vor fi dintre aceia vrednici să fie tăiaţi de la viaţă în Moartea a Doua, din care nu va mai exista restabilire.

147) BISERICĂ—Punerea membrilor în corp. (Q119-1)

Întrebare (1913-Z)—1—Ce înseamnă "Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut"? — 1 Corinteni 12:18.

Răspuns—În timpul prezent există o Biserică a lui Cristos pe probă. Noi uneori spunem că suntem membri ai Bisericii Militante; dar a fi un membru al Bisericii Militante nu dovedeşte că vom fi în Biserica Triumfătoare. Numai cei care sunt "credincioşi pînă la moarte" vor fi în Biserica Triumfătoare. Sf. Pavel, pe care Dumnezeu l-a pus într-o poziţe foarte înaltă în Biserică, s-a temut că ar putea fi lepădat. El a spus: "Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat" (1 Cor. 9:27). În timp ce suntem în trup ne sunt date diferite privilegii şi ocazii, şi acceptarea noastră la sfîrşit şi participarea noastră în gloria de dincolo va depinde de credincioşia noastră aici.

Apostolul spune că diferitele membre "bine închegate, cresc ca să fie un Templu sfînt în Domnul" (Efes. 2:21 — Cornilescu). Noi nu putem lua această ilustraţie prea literal căci am intra în confuzie. Pietrele din Templu diferă într-o anumită măsură una de alta. În ceea ce se numeşte "o construcţie obişnuită" există locuri pentru pietre mici şi locuri pentru pietre mai mari. Aceasta ne poate reprezenta în unele privinţe pe noi, ca fiind pietre mai mari sau mai mici în Templu — reprezentînd privilegiile sau onoarea pe care am putea-o avea dincolo de văl.

Sf. Pavel de asemenea spune că el încerca să facă mult mai mult, că el încerca să aibă o parte mai mare în încercări şi negare de sine pentru ca să poată avea o parte mai mare în lucrarea de dincolo. Aceasta n-a însemnat că el a dorit preamărire de sine sau că a fost mîndru sau egoist. Nici noi nu vom fi aşa dacă vrem să atingem ceea ce Dumnezeu vrea să atingem — glorioasa asemănarea de caracter cu Învăţătorului nostru.

148) BISERICĂ—Baza potrivită de onoare în biserică. (Q119-2)

Întrebare (1915-Z)—2—În Matei 20:27 citim: "Şi oricare va voi să fie cel dintîi între voi, să fie robul vostru". Este o dorinţă potrivită să fii cel dintîi în poporul Domnului, şi să înţelegem că poziţiile în Împărăţia Cerurilor vor fi stabilite în întregime pe bazele a cît serviciu facem aici?

Răspuns—Domnul le-a arătat ucenicilor Săi o anumită slăbiciune a lor — o dorinţă de a fi cel mai mare — o dorinţă care este generală în familia umană — un spirit ambiţios. Contextul spune că între neamuri sunt unii care exercită o domnie şi au pe alţii care să-i servească în mod umil, dar că nu acesta trebuia să fie cazul între ucenicii lui Isus. Ei trebuiau să fie însufleţiţi de un spirit diferit. La urmaşii lui Cristos nu trebuie să fie un spirit de dominare, de a conduce pe alţii, ci un spirit de iubire care caută să servească pe alţii, să facă ceva pentru alţii, un spirit care voieşte să sacrifice interesele personale în serviciul altora.

Pe această bază luăm în considerare mai departe cuvintele acestui text. Vor exista unii în poporul Domnului care vor fi cei dintîi. Este necesar să fie aşa în fiecare adunare sau asociaţie unde oamenii nu sunt toţi egali în talente — unde unii sunt născuţi cu mai multe talente şi alţii cu mai puţine. Cineva trebuie să fie cel dintîi. O egalitate absolută nu este posibilă.

Este recomandabil, de asemenea, să fie unii între sfinţii lui Dumnezeu care să călăuzească Biserica. Atunci care trebuie să fie standardul referitor la cine să fie cel mare? Să fie unul care să înfrunte pe alţii? Nu; nu acesta este standardul. Să fie unul care să aibă o influenţă stăpînitoare şi cuvinte plăcute, care să domine numai pentru că are talent, sau din cauza educaţiei superioare sau bogăţiei — ceva de felul acesta? Nu; nu poate fi acesta standardul. Care să fie atunci standardul pentru aceia care să fie recunoscuţi ca cei dintîi în Biserică?

SĂ NU AIBĂ AMBIŢIE PENTRU GLORIE PERSONALĂ

Răspunsul nostru este: trebuie să căutăm pe aceia care au cel mai mult din spiritul de serviciu. Cel care face cel mai mult serviciu şi aduce cea mai mare binecuvîntare spirituală adunării — cel care încearcă într-adevăr să servească cel mai mult — consideraţi-l cel dintîi între voi. În timp ce cuvintele Domnului nostru au fost adresate tuturor apostolilor, şi nu numai unei persoane, ele sunt de asemenea aplicabile şi individual. Gîndul trebuie să vină la inima fiecăruia dintre noi, că dacă vreunul avem ambiţie pentru serviciu în vreo calitate deosebită, nu trebuie să facem ca şi oamenii lumeşti. Trebuie să facem invers şi să lăsăm orice onoare de la oameni complet în afara problemei. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se îngrijească de acest lucru după cum I se va părea Lui mai bine, şi să fim mulţumiţi numai a fi serv al fraţilor. Să vadă Domnul cît de mult vrei să serveşti în orice fel.

Persoana fără nici o ambiţie nu ajunge niciodată la nimic. Trebuie să avem ambiţie fie că semănăm sau arăm sau orice am face — avem nevoie de ambiţie care să ne îndemne să facem ceea ce facem într-un mod satisfăcător. Şi astfel dacă avem ocazia de a servi Adevărul, trebuie să căutăm a-l servi în cel mai bun mod posibil. Altfel nu vom fi servi buni pentru Domnul.

Dar trebuie să lăsăm deoparte orice dorinţă de a fi cel dintîi în ceea ce priveşte ambiţia după glorie personală. Noi trebuie să căutăm să servim pe Domnul cît putem mai bine. Dacă voi puteţi să-l serviţi pe Domnul în unele privinţe mai bine decît mine şi eu pot învăţa ceva de la voi, foarte bine. Şi dacă după aceea voi puteţi învăţa ceva de la mine, aşa să fie. Este adevărat, trebuie să fim modelaţi după ceea ce este în mod special vrednic de laudă şi să facem tot ce putem pentru promovarea Cauzei Domnului. Şi acest serviciu trebuie determinat de iubire. Orice serviciu care nu este determinat de iubire nu este acceptabil în ochii Domnului.

UMILINŢA, O PRIMĂ CERINŢĂ

Apostolul Pavel spune că acei care doresc funcţia de episcop doresc un lucru bun. Este un serviciu nobil. Funcţia în zilele apostolilor nu era poziţia oficială înaltă cum se înţelege a fi azi în sistemele bisericii nominale. Un episcop era atunci un serv al Bisericii umilit, fără titlu, îngrijindu-se de interesele oilor. Fiecare servitor al Bisericii trebuie să caute să fie eficient, să-i placă a fi, pe cît este în stare, un îngrijitor peste turma lui Dumnezeu. Printre aceşti fraţi Bătrîni, pastori ai adunării, vor fi din aceia cu diferite abilităţi naturale. Fiecare trebuie să caute să-şi folosească talentele, ocaziile, în serviciul Domnului, al fraţilor şi al Adevărului.

E păcat ca vreunul din poporul Domnului de astăzi să uite standardul pe care ni-l pune aici Învăţătorul. Aceştia par să creadă că funcţia de Bătrîn le revine lor de drept, în loc să înţeleagă că numirea în această funcţie este prin votul Eclesiei, turma poporului Domnului, şi trebuie să fie glasul Bisericii. Noi credem că atitudinea fiecăruia trebuie să fie să vrea să accepte vocea Eclesiei, Biserica, fără rezerve. Dacă devine un membru al adunării, unindu-şi soarta cu ceilalţi, el devine astfel supus regulilor ce reprezintă majoritatea care are controlul, fie că această majoritate va fi de 1% sau mai mare. Făcînd aceasta, el trebuie să caute a continua în această atitudine, fie că el este ales de Bătrîn fie că este ales altul.

Foarte frecvent o adunare face greşeala de a alege de Bătrîn un frate care nu are calităţile potrivite. Aceasta înseamnă uneori nemulţumire din partea unora din adunare, şi conduce la desprinderea unora pentru a forma altă adunare. Noi credem că nu aceasta este calea înţeleaptă. Noi credem că dacă adunarea a făcut o greşeală, Domnul este în stare s-o conducă spre bine; şi că prin urmare cei care se retrag pierd unele experienţe care ar fi valoroase pentru ei.

Totuşi, noi nu suntem totdeauna siguri că adunarea a făcut o greşeală. Cum putem şti că Domnul are o lecţie în acest lucru? Dacă am cerut binecuvîntarea Domnului asupra oricui ar fi ales, trebuie să rămînem cu acea alegere. Dacă cel neales are abilitate pentru a prezenta potrivit Adevărul şi ştie anumite locuri unde poate fi folosit şi folositor, noi credem că fratele trebuie să profite de oricare ocazii i s-ar ivi. Oricum, nu e nevoie să părăsească adunarea. El ar putea îndeplini orice serviciu i-ar veni la mînă. Probabil şi-ar putea folosi timpul şi talentul în activitatea din afara adunării — nesimţindu-se împiedicat în această direcţie din cauză că nu a fost ales ca Bătrîn. El ar putea merge să găsească ocazii de a servi. Aşa că schimbarea Bătrînilor, poate însemna, pentru fratele neales sau nereales, că Domnul i-a indicat un alt teren de a fi folosit. Providenţa Domnului ar putea să-l conducă în afară pentru o mai largă influenţă şi folosinţă.

Noi nu trebuie să fim influenţaţi de ceea ce vor spune sau vor gîndi despre noi oamenii din lume. Aceasta este fără însemnătate; şi este fără importanţă ce va gîndi Biserica. Noi trebuie să căutăm să-i plăcem Domnului. Nu trebuie să ne estimăm prea înalt, ci mai curînd în estimarea noastră să dăm altora preferinţa. Poziţiile în Împărăţia Cerurilor, cum înţelegem noi, vor fi acordate după gradul de dezvoltare a roadelor Spiritului sfînt; şi aceasta înseamnă o iubire care ne va conduce la zel în serviciul Domnului.

149) BISERICĂ—Cînd este ungerea? (Q121-1)

Întrebare (1915)—1—Noi, Biserica, primim partea deplină în ungere instantaneu sau treptat?

Răspuns—Expresia, "ungere cu Spirit" este uşor diferită de expresia "concepere de Spirit". Ideea legată de cuvîntul "concepere" este aceea a unei lucrări instantanee, în timp ce ideea legată de cuvîntul "ungere" este mai mult o lucrare treptată. Noi ne aflăm sub procesul ungerii de cînd intrăm în familia Domnului, de cînd suntem recunoscuţi ca membri ai familiei lui Cristos şi primim un loc în compania glorioasă a Preoţilor Împărăteşti. Ştim că unii nu reuşesc să obţină o ungere deplină. Unii dintre aceia care au fost primiţi potrivit şi concepuţi de Spiritul sfînt nu vor reuşi să fie unşi pe deplin, şi de aceea nu vor reuşi să fie din Clasa Preoţimii Împărăteşti. În schimb ei vor fi din Clasa Marii Mulţimi. De aceea noi credem că expresia "ungerea cu Spirit", trebuie să includă acea dezvoltare ce înmoaie şi maturizează, care vine cu cît creştem în har şi cunoştinţă şi nu numai atunci cînd am fost unşi (concepuţi) să venim în familia lui Dumnezeu.

150) BISERICĂ—Schimbarea membrelor picioare unul cîte unul. (Q122-1)

Întrebare (1915)—2—Există vreo scriptură care arată că membrii picioare ai lui Cristos vor fi schimbaţi toţi deodată?

Răspuns—Noi credem contrariul — că în loc ca toţi membrii picioare să fie schimbaţi deodată, aceasta se va desfăşura treptat. Unul poate fi schimbat în această noapte, altul mîine etc.; şi totuşi schimbarea lor se poate spune că este a tuturor deodată în sensul că totul este în timpul Secerişului, toţi la sfîrşitul Veacului. Schimbarea unora va fi la sfîrşitul perioadei de Seceriş. Din punct de vedere individual, va fi o persoană după alta. Apostolul spune, "Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi" (1 Cor. 15:51); deoarece "carne şi sînge nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu". Schimbarea noastră va fi "într-un moment, într-o clipeală de ochi". Nu va fi o schimbare treptată pentru persoană, ci una instantanee. În loc să dormim cum au făcut sfinţii din trecut, cînd ne va veni timpul să murim schimbarea noastră va fi instantanee. Psalmistul profeţind spune: "Eu am zis: Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt. Dar veţi muri ca un om" (Psa. 82:6-7); şi această scriptură, noi înţelegem că se referă la procesul morţii care vine peste toată Biserica, la fel ca şi peste lume în general. Noi suntem Creaturi Noi şi de aceea este expresia că vom "muri ca nişte oameni". După cum mor oamenii, aşa vom muri şi noi. Oamenii în general nu mor în cete; aşa şi noi, credem că ar fi ciudat ca mulţi dintre noi să moară odată. Lumea nu va discerne nici o diferenţă între moartea noastră şi moartea altor oameni.

151) BISERICĂ—Jertfa pentru păcat făcută de Marele Preot. (Q122-2)

Întrebare (1915)—1—Pentru ce păcate suferă Biserica?

Răspuns—Membrii Bisericii suferă pentru orice păcate ale cărnii de care nu se pocăiesc în mod cuvenit şi nu le îndreaptă în mod cuvenit. Apostolul spune că dacă ne-am judeca pe noi înşine, dacă ne-am pedepsi, ne-am corecta, n-am fi judecaţi de Domnul. Dacă am fi deplin atenţi la aceste lucruri n-ar trebui să fim pedepsiţi de Domnul. El găseşte necesar să lucreze cu noi ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea.

Întreaga lume este într-o stare condamnată. Dumnezeu alege pe unii care vor fi îndreptăţiţi la viaţă veşnică pe plan spiritual. Dacă suntem credincioşi nu va fi necesar ca Domnul să ne pedepsească ci mai curînd să ne încurajeze şi să ne ajute. Aceasta nu va însemna că nu vom avea încercări şi dificultăţi, ci înseamnă că dacă noi înşine ne pedepsim nu vom fi pedepsiţi de Domnul pentru păcatele noastre, pentru slăbiciunile cărnii noastre pe care le-am fi putut evita şi pentru care suntem responsabili într-o anumită măsură.

Nu trebuie să presupunem că o Nouă Creatură ar păcătui cu voia. Dacă ar păcătui astfel, n-ar mai fi Nouă Creatură. S-ar întoarce, ca şi scroafa care a fost spălată, să se tăvălească în mocirlă. Păcatele pentru care Noua Creatură ar suferi, ar fi acele păcate ale cărnii pe care le-ar fi putut evita şi pe care nu le-a îndreptat. Aceste suferinţe i-ar da o apreciere mai bună a datoriilor sale; ele l-ar disciplina pentru binele lui.

Dar poate nu acesta este gîndul celui care întreabă. El poate vrea să spună: "Ce are Biserica de-a face cu Jertfa pentru păcat?" Biserica nu are nimic de-a face cu Jertfa pentru păcat, ca Biserică. Domnul Isus este Cel responsabil pentru toată problema. În tip nu preoţii subordonaţi au făcut jertfa, ci marele preot. Aşa că Domnul Isus a fost Cel care S-a jertfit pe Sine. El ne jertfeşte pe noi ca membri ai Săi, dar nu face aceasta contrar voinţei noastre. Noi dorim să ne jertfească ca părţi din El ca astfel să putem avea o parte în "suferinţele lui Cristos şi în gloria care va urma". Doar meritul Său este cel care dă virtute sacrificiului nostru.

De aceea, întreaga responsabilitate este în mîinile Marelui Preot, Domnul nostru. Noi avem parte cu El în Jertfa pentru păcatul lumii, ca membri ai Săi. Noi participăm în suferinţele care sunt socotite ca suferinţe ale Sale. Voi şi cu mine nu putem fi ispăşire pentru păcate prin suferinţele noastre — nici pentru propriile noastre păcate, nici pentru ale altora. Acestea toate sunt în mîinele Domnului.

152) BISERICĂ—Cristos, totul în toate pentru noi. (Q123-1)

Întrebare (1915)—2—"Şi voi, prin El, sunteţi în Cristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1 Corinteni 1:30). Cum este Cristos făcut pentru noi Înţelepciune, Dreptate, Sfinţire şi Răscumpărare?

Răspuns—Dumnezeu L-a făcut pe Isus să fie toate aceste lucruri pentru Biserică. Adică, Biserica trebuie să ajungă la toate aceste diferite lucruri prin Isus. Voi de la voi înşivă nu puteţi ajunge la nici un lucru din acestea. Eu de la mine însumi nu pot ajunge la ele. Într-adevăr, nimeni nu poate. De aceea alegerea lui Dumnezeu este ca toate aceste calităţi şi binecuvîntări să vină la noi prin Domnul Isus.

Mai întîi de toate, Isus este făcut pentru noi Înţelepciune. El ne dă cunoştinţa necesară să venim la Dumnezeu. Acesta este primul pas. "Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine" (Ioan 14:6). Încă n-ai devenit un copil al lui Dumnezeu, dar ai nevoie de o anumită măsură de înţelepciune pentru a putea veni la Tatăl. Aşa că Isus devine pentru noi Înţelepciune; şi El continuă să fie Înţelepciunea noastră pe toată calea.

Apoi Cristos "este făcut pentru noi Dreptate" — îndreptăţire. Cînd a fost făcut mai întîi Înţelepciune noi n-am fost pe deplin îndreptăţiţi. Dar am fost îndreptăţiţi cînd am acceptat termenii arătaţi de acea Înţelepciune şi ne-am consacrat în acord cu aceşti termeni. Atunci Cristos a devenit îndreptăţirea noastră. Cum? Atribuindu-ne meritul sacrificiului Său. Acesta ne-a îndreptăţit legal. De cît merit avem nevoie? Fiecare are nevoie de cît îi lipseşte pînă la perfecţiune. Tuturor ne lipseşte cîte ceva pînă la perfecţiune. Unora le lipseşte mai mult şi altora mai puţin. Nu există nici unul drept — perfect.

Am putea pune standardul perfect la 100. Putem spune că unii ar atinge 50 la sută (jumătate de bărbat sau femeie în calitatea morală). Poate că unii ar avea doar 25 la sută (un sfert de bărbat sau femeie). Ce vrei să spui prin un sfert de bărbat sau femeie? Vreau să spun că sunt depravaţi, decăzuţi, în măsură de trei sferturi. O astfel de persoană ar avea doar un sfert din ce s-ar cere pentru a fi un om perfect. Cred că o persoană medie nu atinge mai mult decît nivelul de 25 la sută, sau este un sfert dintr-un om adevărat. Cred că aceasta este proporţia. Nu trebuie să judec în nici un caz individual. Judecaţi-vă singuri după propria voastră estimare a acestui lucru.

Atunci, persoanei care este un sfert dintr-un om perfect îi lipsesc trei sferturi, şi ca Isus să-l îndreptăţească ar însemna să-i atribuie trei sferturi; pentru că înţelesul cuvîntului îndreptăţire este a face drept, a face perfect. Dacă de exemplu, ai nevoie de un dolar şi ai doar 25 de cenţi, cineva ar trebui să completeze 75 de cenţi. Este la fel şi cu greutatea. Dacă ai doar 250g şi trebuie să ai un kilogram, cineva ar trebui să completeze celelalte 750g. Aşa şi cu îndreptăţirea, 100 fiind standardul. Dacă ai doar 25 la sută din sănătatea fizică şi a caracterului, ai nevoie tocmai de 75 la sută să ţi se atribuie. Dacă ai 50 la sută, Domnul va completa celelalte 50 la sută. Pentru persoana care are doar 10 la sută din caracter, Domnul propune să completeze celelalte 90 la sută. Deci cu cît eşti mai bun natural, cu atît mai puţin va face Domnul pentru tine. Oricît de ciudată ar părea această propoziţie, totuşi acesta este cazul. Cu atît mai puţin va fi nevoie să facă pentru tine. Aceasta este chestiunea cu îndreptăţirea, a te face drept. Nimeni nu e nevoie să fie mai mult decît drept, doar drept.

Apoi Isus devine Sfinţirea noastră în sensul că El este Învăţătorul nostru. Noi intrăm în Şcoala lui Cristos ca elevi şi avem nevoie de sfinţire. El nu numai că ne sfinţeşte în sensul că ne aduce în relaţie de legămînt cu Tatăl nostru Ceresc cînd suntem puşi deoparte în calitate de copii ai lui Dumnezeu prin darea Spiritului sfînt, ci El continuă să fie Sfinţitorul nostru, Instructorul nostru, chiar pînă la sfîrşit, instruindu-ne în Adevăr, făcîndu-ne tot mai mult puşi deoparte, după cum S-a rugat pentru Biserică — "Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău, Cuvîntul Tău este Adevărul" (Ioan 17:17). Domnul nostru Isus este Cel care aplică Adevărul la Biserică, care este Corpul Său. Şi această aplicare a Adevărului — învăţîndu-ne şi conducîndu-ne pe calea dreaptă — este calea Lui de sfinţire.

Se poate spune că Tatăl este Cel care sfinţeşte. Aşa este; şi la fel se poate spune că Tatăl este Cel care îndreptăţeşte, face drept înaintea legii; dar El face toate acestea prin Fiul. Este de asemenea adevărat că Tatăl dă înţelepciunea, dar prin Fiul. Dumnezeu a onorat pe Fiul prin numirea lui ca moştenitor al tuturor lucrurilor.

Aşa este şi cu Eliberarea. Aceasta ne va fi adusă prin marea schimbare a învierii şi Isus va fi Eliberatorul nostru. El este Cel care cheamă pe toţi sfinţii din somnul morţii, după cum declară, vă amintiţi: "Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi din ele" (Ioan 5:28, 29). Şi noi care suntem în viaţă şi rămînem la venirea Sa, vom fi schimbaţi de El. El va fi Eliberatorul întregii Sale Biserici. Deşi Biblia spune că Tatăl este Marele Eliberator, şi Tatăl a fost Cel care L-a înviat pe Domnul nostru Isus şi care "ne va învia şi pe noi" din mormînt, totuşi aceasta va fi prin Isus. Toate lucrurile sunt de la Tatăl şi prin Fiul.

153) BISERICĂ—Unii lucrînd independent. (Q125-1)

Întrebare (1916)—1—Este bine ca un grup de studenţi ai Bibliei să lucreze independent de eclesia din acea localitate, ei fiind membri ai acelei eclesii?

Răspuns—Există, bineînţeles, o anumită măsură de libertate creştinească pe care noi credem că Domnului i-ar place ca oamenii întotdeauna s-o exercite. De exemplu, să presupunem că un frate merge acasă la alt frate şi doi sau trei vecini au venit la el să-şi petreacă seara. Apoi să presupunem că unul ar spune: "Să facem o partidă de şah" iar altul ar spune: "Nu, să facem un studiu Biblic". Noi nu credem că ar fi voia Domnului să se spună: "Nu, nu putem face un studiu Biblic, pentru că nu este autorizat de adunarea noastră, aşa că vom juca şah". Putem gîndi în mod potrivit că din moment ce nu s-a aranjat nici o adunare de către eclesie, nu poate exista nici o obiecţie de a avea un studiu Biblic sau de a discuta din Biblie. Gazda poate spune: "Vom invita mai mulţi vecini pentru o altă întrunire săptămîna viitoare. Am încercat să le spun despre aceste lucruri şi voi fi bucuros să le audă de la tine". Nu pot vedea să fie ceva rău procedînd astfel. Dacă participanţii ar dori o întrunire regulată, trebuie informată adunarea locală a A. I. S. B. care va asigura conducători.

Dar acum să presupunem că unii dintr-o adunare spun: "Noi vom începe altă întrunire regulată"; acesta ar fi un caz total diferit. Ei au dreptul să formeze o nouă eclesie, dar făcînd aşa s-ar rupe de eclesia iniţială. Atunci ei nu pot în mod cuvenit să meargă înapoi la cealaltă adunare şi să spună: "Vom vota aici". Trebuie să fie consistenţă în ceea ce facem. Toţi cei care devin membri ai unei eclesii îşi predau, mai mult sau mai puţin, libertăţile personale, ca să poată avea avantajele cooperării. Dar aceasta nu ar însemna o astfel de îngrădire încît să nu putem avea un studiu Biblic ci să trebuiască să ne petrecem seara jucînd jocuri.

154) BISERICĂ—Partea ei în legarea regilor. (Q125-2)

Întrebare (1916)—1—Ce parte va avea Biserica în legarea regilor?

Răspuns—Se pare, dragi prieteni, că Biserica nu are acum nici o parte în legarea regilor. Cel puţin încă nu vedem cum voi şi cu mine avem vreo parte în acea lucrare; noi nu vedem că regii sunt legaţi. Ce parte poate avea Biserica mai tîrziu în această lucrare nu ştim. Biblia arată că ei vor avea o parte importantă, dar cum îşi vor exercita acest privilegiu cînd va veni timpul, rămîne de văzut. Dumnezeu n-a arătat întocmai cum va fi îndeplinit planul Său. Noi trebuie să fim în poziţia de a ne face partea cînd vine timpul, dar trebuie să fim mulţumiţi să lăsăm problema în mîinile Domnului. În armatele lumii oamenii de pe front nu ştiu cînd va fi un atac decît cînd se dă ordinul de a înainta. La timpul potrivit voi şi cu mine ne vom primi ordinele. Între timp trebuie să păstrăm armura pe noi; să o ţinem curată şi strălucitoare; nu trebuie să fim somnoroşi sau să obosim în facere de bine ci să creştem tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui.

155) BISERICĂ—Cei glorificaţi vor avea putere de a da viaţă?* (Q125-3)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 60)

Întrebare (1916-Z)—2—Isus singur va fi Dătătorul de viaţă în Mileniu, sau va fi şi Biserica asociată cu El ca membri ai Dătătorului de viaţă şi să aibă putere să trezească morţii?

Răspuns—Subiectul acordării vieţii poate fi privit din puncte de vedere diferite. Într-un anumit sens, şi mama şi tata sunt dătătorii de viaţă unui copil — în sensul că acesta n-ar fi putut ajunge la existenţă individuală fără mama. Şi totuşi, strict vorbind, numai tata este dătătorul de viaţă deoarece agentul vieţii vine de la el.

Astfel Biblia foloseşte ilustraţia naturală a unui tată sau dătător de viaţă pămîntesc pentru a ilustra un mare adevăr spiritual. Lumea este moartă în Adam — sub sentinţa morţii. Isus a depus preţul de Răscumpărare care va anula acea sentinţă. În virtutea acestui fapt, imediat ce meritul jertfei Sale va fi aplicat pentru lume, El va avea dreptul să devină Dătătorul de viaţă al lui Adam şi al rasei sale. Drepturile de viaţă umană pe care le va da vor fi acelea pe care El Însuşi le-a depus în moarte.

Dar, deoarece prin voia lui Dumnezeu Isus Şi-a asociat cu Sine Biserica, atît în suferinţele din prezent, cît şi în gloria care va urma, ea va avea de-a face cu acordarea vieţii pentru lume. Lucrarea ei este ilustrată în mama Eva şi în femei în general. Lucrarea Bisericii va fi să hrănescă lumea — să hrănescă scînteia de viaţă pe care o vor primi de la Răscumpărătorul. Sub această hrănire şi grijă, toţi aceia din lume care vor coopera, se vor ridica din starea de păcat şi moarte la perfecţiune.

Astfel Mireasa lui Cristos va avea de-a face cu acordarea vieţii, dar numai ca asociaţi ai marelui Dătător de viaţă. Răscumpărătorul, Isus, este singurul care poate da propriile Sale drepturi de viaţă. Iar Isus a spus El Însuşi: "cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu … şi vor ieşi din ele" (Ioan 5:25, 29). Orice lucrare pe care Biserica glorificată o va putea face în legătură cu restabilirea lumii va fi ca ajutoare ale Lui.

156) BISERICĂ—Ce cumpără Biserica. (Q126-1)

Întrebare (1916)—1—Biserica, cei aleşi, cumpără lumea în timpul acestui Veac Evanghelic? Paragraful 3, pagina 99 din Umbrele Cortului Întîlnirii ar părea să indice aceasta.

Răspuns—N-a fost intenţia nici unui paragraf din Umbrele Cortului Întîlnirii să indice ceva de felul acesta. Aş vrea să repet aceasta de zece mii de ori: Numai o singură persoană a putut cumpăra lumea pentru că a fost numai un singur om care a păcătuit, şi astfel numai un singur om a fost de răscumpărat. Răscumpărarea este un preţ corespunzător. El S-a dat pe Sine ca o răscumpărare, nu cu Biserica, ca şi cum este ceva care continuă să o facă prin ei. El a terminat-o la Calvar. El încă nu a aplicat-o în mod real, dar asigurarea preţului de răscumpărare a fost făcută înainte de a intra noi în planul lui Dumnezeu. Noi nu am intrat în acest plan pînă cînd Isus şi-a terminat lucrarea la Calvar. Apoi a venit alegerea Bisericii. Mai întîi El trebuia să fie Căpetenia mîntuirii noastre şi apoi a putut avea un corp de soldaţi sub El. El trebuia să fie Capul peste urmaşii Săi. Alegerea acestor camarazi a început după completarea sacrificiului Său. Numai Isus a murit, S-a înălţat la cer şi a făcut mulţumire şi atribuire, (Dumnezeu n-a recunoscut pe nimeni din Biserică), şi apoi, cînd aceasta s-a făcut — Biserica nefiind în aceasta deloc — Dumnezeu prin Isus a vărsat Spiritul sfînt. Noi nu avem nimic de-a face cu plătirea acelui preţ. Acela este în totalitate opera lui Isus.

157) BISERICĂ—Privitor la meritul ei. (Q127-1)

Întrebare (1916)—2—Are Biserica, individual sau colectiv, vreun merit al ei personal, în vreun sens?

Răspuns—Nu ştiu ce a fost în mintea celui care a pus această Întrebare. Biserica nu are merit după trup, dar Biserica nu este în trup. "Voi însă nu mai sunteţi pămînteşti, ci duhovniceşti" (Rom. 8:9 — Cornilescu). Corpul lui Cristos este noua creaţie şi ea are deja mult merit. Cînd Dumnezeu ne-a făcut Noi Creaturi noi am avut ceva merit, şi sper că vom păstra acel merit pe care Dumnezeu îl dă tuturor acelora care sunt copiii Lui. Fiecare trebuie să aibă ceva merit, altfel Dumnezeu nu l-ar recunoaşte deloc. În Efeseni citim că Dumnezeu va face pentru noi mult mai mult decît putem cere sau gîndi: trebuie să existe ceva merit. Apoi citim despre faptul de a fi vrednici. Unele binecuvîntări vor veni la Biserică pentru că Biserica va fi găsită vrednică.

Are Biserica vreun merit pămîntesc pe care să-l poată aplica pentru lume? Meritul Noii Creaturi este un lucru, dar noi nu avem merit după carne pe care să-l putem da. Dar avem noi ceva de genul acesta? Da. Biblia arată că dacă suferi pentru dreptate în trup, atunci se îndeplineşte un lucru merituos în ceea ce te priveşte pe tine. Prin aceea tu ai suferit o pierdere a drepturilor tale. Există o anumită măsură de merit aparţinînd acelor drepturi pe care tu le-ai pierdut şi o anumită lipsă pentru aceia care au cauzat această pierdere. Dumnezeu ilustrează aceasta ca un fel de atribuire pentru lume.Vă amintesc de Levitic 16 că anumite păcate ale oamenilor în afara celor obişnuite acoperite în Ziua sacrificiilor de Ispăşire trebuiau să fie ispăşite în alt mod, şi tot aşa, în timp ce iertarea de tot păcatul adamic aparţine de Isus, totuşi ceea ce am suferi noi pentru dreptate, toată această suferinţă ar putea să meargă ca un fel de credit pentru altcineva şi să servească pentru a completa pierderile altora care au făcut rău în afară de ceea ce se poate atribui tatălui Adam. Aceasta va face un echilibru. Totul va fi echilibrat înainte ca noul Veac să vină. Acesta este motivul pentru care vine strîmtorarea, pentru că Dumnezeu va echilibra contul. Biserica va avea ceva în creditul ei conform unei părţi a ilustraţiei din Levitic 16.

158) BISERICI NOMINALE—Referitor la vizitarea lor. (Q510-1)

Întrebare (1910)—1—Cu privire la faptul că mai mulţi fraţi dragi vin la adevăr, sugestia dintr-un Turn de Veghere recent de a vizita bisericile nominale s-ar aplica şi la congregaţiile de "Holy Rollers" (sectă creştină a căror întruniri sunt caracterizate prin agitaţie mentală şi emoţională violentă, n. t.), etc.? Aprobi vizitarea unor astfel de întruniri în vreo împrejurare?

Răspuns—Sugestia noastră din Turnul de Veghere a avut mesajul că nu trebuie considerat ca un lucru păcătos ca noi să vizităm unele din bisericile nominale. Am aflat că unii fraţi şi surori dragi par să simtă că chiar şi numai să intre într-o biserică nominală ar însemna să comită un păcat. Cred că ei fac o greşeală; şi acea greşeală va ieşi la suprafaţă cumva în experienţele lor cu alţii şi va fi vătămător pentru cauză şi pentru ei înşişi. De aceea, acest Răspuns în Turnul de Veghere a fost cu scopul că dacă nu sunt alte întruniri la care să putem participa şi n-ar fi neglijat un alt serviciu prin participarea noastră la acestea, n-ar fi greşit ca uneori să mergi la întrunirile unei biserici nominale şi să iei parte, de exemplu, la o întrunire de experienţă, folosindu-ne ocazia împreună cu alţii pentru a face o mărturie sau a te ruga şi a te uni cu ei în cîntări. Eu aş putea merge în aproape orice congregaţie Metodistă sau Presbiteriană şi sunt sigur că m-aş simţi bine cu ei. Cred că mulţi dintre ei sunt bine intenţionaţi. Faptul că ei nu sunt atît de avansaţi în studiul Bibliei ca şi noi şi nu văd planul divin atît de clar cum îl vedem noi nu trebuie să ne împiedice a avea legături bune cu ei în măsura în care ei văd planul. Dacă ei iubesc pe Dumnezeu, dacă ei cinstesc numele Domnului Isus Cristos şi dacă ei caută să umble onest, sobru şi decent, să fim bucuroşi să le arătăm recunoaşterea noastră în acea măsură. Nu vreau să fiu înţeles că sfătuiesc pe cineva să neglijeze întrunirile unde pot merge pentru mai mult avantaj spiritual. După cum spune apostolul, Nu părăsiţi adunarea voastră laolaltă. Este totuşi mai bine dacă te poţi întîlni cu aceia care sunt avansaţi în adevăr şi care te pot ajuta, şi pentru care tu, ca Răspuns, le poţi fi de un ajutor special. Desigur acesta trebuie să fie cursul tău şi desigur aceasta este ceea ce trebuie să faci.

Apoi cu privire la întîlnirea cu Adventiştii de Ziua a Şaptea, Holy Rollers, Ştiinţa Creştină şi Spiritiştii — nu ştiu pe cîţi a inclus fratele în Întrebarea sa, dar v-aş sfătui să staţi cît puteţi de departe de astfel de persoane; nu pentru că sunt afară din alergarea generală, ci pentru că ei par să fie, după judecata noastră, în mod serios afară de pe cale. Nu-mi pot imagina, de exemplu, că putem ajuta sau obţine ceva bun de la o întrunire a adepţilor Ştiinţei Creştine. Sunt sigur că pentru mine ar fi rău şi că mi-aş da influenţa spre ceva ce ar fi în mod real vătămător, dăunător. M-aş simţi diferit mergînd între Metodişti, Presbiterieni, Baptişti şi Episcopali; simt că n-aş face nici un fel de rău grav, şi poate aş avea o ocazie de a face ceva bun.

Cît despre Spiritişti, nu m-aş întîlni cu ei cu nici un chip, n-aş participa la o şedinţă nici dacă mi-aţi da o mie de dolari. De ce? Pentru că cred pe deplin că aceasta este de la adversar şi cred că m-aş pune pe calea răului, şi că foarte probabil mi s-ar întîmpla ceva rău, nu ştiu cum. Dacă n-aş şti atît de bine acest lucru ar fi total diferit, dar din moment ce ştiu, sunt responsabil pentru ceea ce cunosc; şi, similar, pentru cei care nu prea înţeleg despre Ştiinţa Creştină. Fără îndoială că între ei sunt oameni oneşti şi că între ei vin oameni oneşti. Dar, după înţelegerea mea, şi Spiritiştii şi adepţii Ştiinţei Creştine neagă bazele creştinismului.

Acum, despre Holy Rollers. Nu mă îndoiesc că unii dintre ei sunt foarte bine intenţionaţi şi sunt înşelaţi de adversar, şi îmi pare rău pentru ei. Dar aceasta n-ar însemna că eu să îi încurajez în vreun fel sau să particip cu ei; conştiinţa mea nu mi-ar permite. Simt că aş dezonora pe Domnul şi că le-aş dăuna prin a fi cu ei şi să par a fi de acord într-o anumită măsură. Dar aceste lucruri sunt pentru conştiinţa fiecăruia şi dacă vreunul gîndeşte diferit, Dumnezeu să-l binecuvînteze şi să-şi urmeze propria lui conştiinţă.

159) BLÎNDEŢE—În contrast cu umilinţa. (Q469-1)

Întrebare (1913)—1—Care este diferenţa dintre blîndeţe şi umilinţă?

Răspuns—A fi blînd înseamnă a putea fi învăţat. A fi smerit înseamnă a nu fi mîndru. Un om poate fi un mare învăţător, poate fi învăţat, poate fi foarte blînd; aşa că orice persoană ar putea veni la el să-i spună: Iată o problemă, uită-te la ea, şi dacă el este suficient de blînd va spune: Mi-ar face plăcere să mă uit, iar dacă nu, va spune: Ce idee să vii la mine! Eu sunt profesorul cutare şi cutare. Aţi întîlnit uneori oameni, caractere nobile, care erau foarte blînde şi dispuse să înveţe, gata să înveţe, întotdeauna căutînd adevărul; ei spun: Nu ştiu totul, şi pot învăţa şi de la un copil. Orice om înţelept poate învăţa ceva de la un copil. Dar oricine nu este blînd îi este greu să înveţe de oriunde. De aceea, binecuvîntaţi sunt cei blînzi; ei vor avea mai mult din binecuvîntările lui Dumnezeu; ei nu sunt prea mîndri ca să înveţe. Acum, a fi smerit înseamnă a-ţi lua onoarea, cunoştinţa, sau orice ar putea fi, şi a le purta într-o manieră modestă, nu lăudăros, nu făcînd paradă, nu mergînd ţanţoş ca păunul, arătîndu-ţi toate penele strălucitoare. Un curcan nu este modest; este mîndru.

160) BOALĂ—Referitor la încetarea ei după 1914. (Q647-1)

Întrebare (1909)—1—Cît timp după 1914 crezi că vor continua condiţiile prezente de boală, suferinţă şi moarte adamică?

Răspuns—Tocmai am Răspuns la aceasta. Cred că fratele vrea să spună 1915. Unele lucruri din Scriptură implică faptul că acestea ar putea dura şapte ani, altele un an, dar nu este nimic clar. Moartea adamică, boala, durerea şi suferinţa vor continua pînă ce persoana respectivă va accepta pe Cristos — nu există viaţă fără Cristos. Acest lucru se va face cunoscut fiecărei creaturi, şi această cunoştinţă şi binecuvîntare şi turnare a Spiritului sfînt vor merge la Israel şi treptat la întreaga lume, la toate familiile, şi ei vor recunoaşte pe Mijlocitorul, Legămîntul şi canalul providenţelor lui Dumnezeu pentru Israel în trup, şi vor vedea împărăţia pămîntească stabilită, şi pe măsură ce vor veni în armonie cu ea păcatul şi moartea vor fi treptat îndepărtate şi ei vor trăi. Cel care are pe Fiul are viaţă, dar cel care n-are pe Fiul nu va avea viaţă, va continua să fie în moarte.

161) BOGATUL ŞI LAZĂR—Pilda. (Q597-2)

Întrebare (1911)—2—Explică pilda cu bogatul şi Lazăr.

Răspuns—Mai întîi de toate trebuie să dovedim că este o pildă pentru că atît de mulţi prieteni dragi cred că aceasta nu este o pildă ci declararea unei întîmplări literale. Ei spun, "Se spune că a fost un anume om bogat, şi nu spune, Aceasta este o pildă". Noi suntem de acord întru totul; de aceea trebuie să dovedim că este o pildă. Şi pentru a dovedi că este o pildă, trebuie să arătăm că, dacă este interpretată ca o afirmaţie literală, este o absurditate, şi fiind o absurditate dacă este interpretată literal, suntem nevoiţi s-o privim ca pildă şi să încercăm să găsim o interpretare. Că ar fi o absurditate dacă ar fi luată literal, remarcaţi aceasta. Nu se spune că bogatul era un om rău; nu se spune nici că săracul era un om bun; exista un anume om bogat. A fi bogat nu este în mod necesar un lucru rău. Au existat oameni bogaţi buni. Avraam a fost foarte bogat. Tatăl nostru ceresc este foarte bogat. Nu numai sărăcia produce bunătate, nu-i aşa? Şi Domnul nostru este bogat şi pentru noi s-a făcut sărac. Deci noi nu trebuie să gîndim că bogăţia înseamnă răutate. Nu citim că acest om bogat era un om rău, sau un hulitor, sau altceva de genul acesta, ci doar că era bogat şi trăia somptuos în fiecare zi — lua trei sau patru mese bogate pe zi şi purta purpură şi in subţire; aceasta a fost vina lui; orice ar fi fost, era cumva legat de acest lucru. A spune că cineva va fi chinuit veşnic pentru că a purtat purpură sau pentru că a purtat in subţire şi a avut mîncare din belşug, şi pentru că a fost foarte bogat, n-ar fi raţional.

Apoi să-l luăm pe sărac. Nu este nimic special care să spună că el era un om sărac dar bun, nici că s-a rugat mult — nici o sugestie că el s-ar fi rugat; el a fost pur şi simplu un om sărac şi stătea la poarta bogatului, şi era plin de bube şi cîinii îi lingeau bubele, şi mînca fărîmiturile care cădeau de la masa omului bogat, şi a fost dus de îngeri în sînul lui Avraam. A lua aceasta literal ar fi de asemenea absurd. Aceasta ar însemna, în primul rînd, că singurele persoane care ar merge în sînul lui Avraam ar fi cei care au stat la poarta unui om bogat. Aceasta nu v-ar include pe voi şi nici pe mine — cel puţin nu m-ar include pe mine, pentru că mie niciodată nu mi-au lins cîinii bubele şi niciodată nu am mîncat fărîmituri etc. Deci vedeţi că aceasta ar fi o absurditate. Pe lîngă aceasta, dacă în sînul lui Avraam ar fi numai doi sau trei oameni mai robuşti numiţi Lazăr, i s-ar lungi mîinile încercînd să-i ţină în sînul lui. Dacă este cumva literal, întreaga chestiune este literală, şi dacă este cumva simbolic, totul este simbolic. De aceea noi spunem fără nici o îndoială că aceasta este o pildă pentru că a o lua literal ar înseamna a ne implica în afirmaţii absurde.

Cînd o luăm ca pildă, este foarte frumoasă, foarte armonioasă cu tot Cuvîntul lui Dumnezeu, de la început pînă la sfîrşit.

Acel om bogat care trăia somptuos este poporul evreu; el trăia somptuos pe baza promisiunilor pline de har ale Cuvîntului lui Dumnezeu. Toate acele promisiuni preţioase ale Cuvîntului lui Dumnezeu în acel timp aparţineau evreilor — nici una din ele nu s-a extins dincolo de limitele lui, la neamuri, decît că toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate prin evrei. Toate promisiunile preţioase aparţineau Israelului. Apoi el avea o haină de purpură. Purpura a fost întotdeauna un simbol al regalităţii. În ce fel au avut ei regalitate? Ei au avut împărăţia sau Teocraţia divină stabilită în naţiunea lor, şi deşi coroana a fost luată în zilele lui Zedechia, Dumnezeu a promis că o va da la timpul potrivit Celui a căruia este dreptul şi că Mesia va fi din ramura lui David. Deci ei încă aveau purpura. Ei încă pretindeau că sunt împărăţia lui Dumnezeu. Şi aveau in subţire. Ce simbolizează inul subţire? Simbolizează dreptatea, puritatea. Inul subţire în Scripturi reprezintă dreptatea. De unde au primit ei dreptatea? De unde au primit ei mai multă dreptate decît au avut neamurile? Noi răspundem că prin legămîntul lui Dumnezeu cu ei, legămîntul legii, El a făcut un aranjament special prin care, pe baza oferirii anumitor sacrificii an de an, în fiecare an, naţiunea era îmbrăcată cu dreptate pentru un an. La sfîrşitul anului aveau o nouă Zi de Ispăşire şi făceau noi sacrificii pentru păcat, şi atunci dreptatea lor era înnoită pentru încă un an, în acest mod naţional. Aşa că acest om bogat, naţiunea evreiască, cînd Domnul a folosit aceste cuvinte, a împlinit toate aceste condiţii. El a avut mai mult decît şi-a putut însuşi din promisiunile lui Dumnezeu din Scripturi şi din toţi sfinţii profeţi şi tipurile şi umbrele legii — toate acele lucruri. Şi a intervenit o schimbare — a murit; a murit faţă de toate acele binecuvîntări. A murit? Toţi sunt de acord cu aceasta? Da. Sunt de acord şi evreii? Da. Ei ştiu că nu se bucură de binecuvîntările de care s-au bucurat înainte. Ei ştiu că din anul 70 cînd naţiunea lor a pierit, ei n-au mai fost într-o stare de favoare divină în care au fost înainte. Unde sunt acum? Ca naţiune ei sunt încă morţi. Ca naţiune ei sunt încă în hades — uitare. Nu puteţi găsi pe evrei ca naţiune, în sensul potrivit al acestui termen. Naţiunea evreiască sau guvernămîntul a mers în hades, în mormînt. Va fi înviată? O, da, naţiunea evreiască va fi înviată, după cum am încercat să arătăm seara trecută. Sionismul este premergătorul învierii naţiunii evreieşti. Orice merge în hades trebuie să iasă. Acesta este înţelesul lui hades. Înseamnă un loc de oprire temporar din care persoana sau lucrul va ieşi. Aşa că atunci cînd despre naţiunea evreiască se spune că a mers în hades, aceasta implică faptul că naţiunea va avea o înviere, sau va ieşi ca naţiune din acel hades, sau starea hades-ului. Dar în timp ce naţiunea a fost inconştientă, poporul acelei naţiuni a fost viu toate aceste sute de ani. Ei sunt un popor foarte viu azi. Nu există în lume popor mai viu decît poporul evreu şi ei au unele dintre acele suferinţe din partea creştinilor care sunt ilustrate în pildă — sau din partea celor care-şi spun creştini. Cei care au fost înşelaţi crezînd că sunt creştini au persecutat pe evrei, şi ei au avut parte de strîmtorarea care este ilustrată aici în mod simbolic. Şi ei doreau ca neamurile să le răcorească limba. S-a împlinit aceasta? Da. Cînd şi cum? De multe ori. Vă voi da o ilustraţie din zilele noastre. Nu demult, pe cînd preşedintele Roosevelt era în funcţie, evreii din Statele Unite au făcut o petiţie extraordinară cerînd preşedintelui Roosevelt, după ce a avut unele convorbiri bune cu naţiunea rusă, să folosească autoritatea Statelor Unite şi propria lui influenţă pe lîngă guvernul Rusiei pentru a înceta persecuţiile severe împotriva evreilor din Rusia — "Faceţi ceva să răcoriţi limbile noastre uscate" este ideea. "Daţi-ne cel puţin o picătură de apă rece". Preşedintele Roosevelt n-a putut face aceasta. Exact ca în pildă. Citim că picătura de apă i-a fost refuzată. Preşedintele Roosevelt a spus că ar vrea foarte mult să facă ceva ca Răspuns la această cerere. El personal avea simpatie pentru rasa evreiască, dar a spus că ar fi exclus ca guvernul Statelor Unite să încerce să critice o naţiune străină cu care trăim în pace şi să le dictăm vreun fel de politică pe care s-o urmeze în propriul lor guvern. Aşa că săracul evreu n-a putut obţine nici acel mic ajutor. Aceasta este adevărat şi în pildă. Pilda nu continuă să ne arate că va veni timpul cînd evreii vor ieşi din acel timp de strîmtorare. Ea îi lasă în strîmtorare.

Pilda vorbeşte despre cinci fraţi. Cine ar fi ei? Noi răspundem că deşi toate cele 12 seminţii au fost reprezentate atunci în Palestina, totuşi majoritatea aparţineau seminţiei lui Iuda şi Beniamin. În principal aceştia doi constituie omul bogat. Celelalte seminţii au fost în principal risipite în jur, în Grecia, Roma, Asia Mică etc., şi Întrebarea de aici este pentru a arăta că procedura lui Dumnezeu cu evreii care au fost risipiţi printre neamuri va fi aceeaşi ca şi procedura Lui cu poporul din Palestina. Pentru că Răspunsul este, "Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Dacă nu ascultă de ei atunci trebuie să suporte consecinţele". Cine are pe Moise şi pe profeţi? Păgînii? Nu, păgînii niciodată n-au avut pe Moise şi pe profeţi. Cine a avut pe Moise şi pe profeţi ca să poată asculta de ei? Numai această naţiune evreiască, numai acest om bogat şi fraţii lui — două seminţii, şi celelalte zece. Două seminţii reprezentate în omul bogat, şi celelalte zece seminţii reprezentate în cei cinci fraţi. Vedeţi că doi fac pe unul, şi proporţional zece ar face cinci.

Am văzut pe omul bogat, acum cum este cu Lazăr? Să vedem cînd apare el. Lazăr era săracul din pildă care sta la poarta bogatului dorind să se hrănească cu unele fărîmituri care cădeau de la masa bogatului. Ce clasă era aceasta? Erau nişte străini? Da. Cine erau ei? Ei erau nişte păgîni evlavioşi. Vă reamintesc pe unii dintre ei din Scriptură. Vă amintiţi în Noul Testament că este menţionat un sutaş şi evreii L-au rugat pe Isus să vindece pe servul sutaşului; ei au spus, "Este vrednic să-i faci acest bine, căci iubeşte poporul nostru şi el ne-a construit sinagoga" (Luca 7:4-5); şi Isus a vindecat pe rob. El a vrut să aibă unele din favorurile lui Dumnezeu. El a ştiut totuşi că aceste favoruri aparţineau naţiunii evreieşti, că nu erau ale lui; el era străin. Vă reamintesc de Corneliu, despre care citim că a servit pe Dumnezeu zilnic, s-a rugat neîncetat, a dat multă pomană oamenilor şi a respectat pe Dumnezeu. Un om destul de bun, nu-i aşa? Da. Totuşi nici o rugăciune şi nici o pomană nu s-a ridicat la Dumnezeu. Dumnezeu n-a acceptat pe nici una dintre ele. Este, să spunem aşa, ca şi tămîia care s-a ridicat pînă la un loc şi mai sus n-a putut să se ridice. De ce nu? Pentru că el era dintre neamuri. De ce a avut aceasta importanţă? Pentru că toate binecuvîntările lui Dumnezeu au aparţinut naţiunii lui Israel. Cînd Dumnezeu a spus, "Eu v-am ales numai pe voi, dintre toate familiile pămîntului" (Amos 3:2), El vorbeşte aici despre Israel şi despre privilegiile şi binecuvîntările speciale care aparţin lui Israel, dar imediat ce zidul din mijloc al separării dintre evrei şi neamuri a fost şters, exact la trei ani şi jumătate după cruce, exact cînd perioada specială de favoare pentru evrei s-a terminat, neamurile au intrat în aceeaşi favoare ca şi evreii — nici mai mult, nici mai puţin. Şi atunci Dumnezeu a binecuvîntat pe Corneliu şi a trimis un înger la Corneliu să-i spună, "Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu" (Fapt. 10:4). De ce nu înainte? Ele nu s-au putut ridica mai sus, dar acum favoarea specială pentru Israel fiind sfîrşită, milosteniile şi rugăciunile tale s-au ridicat înaintea Mea ca o aducere aminte. Trimite acum la Iope la unul numit Petru şi cînd va veni el îţi va spune cuvintele care vor fi pentru mîntuirea ta şi a casei tale; şi atunci vei intra în legătură cu Mine. Cînd a venit Petru, el a predicat pe Cristos lui Corneliu. Şi Corneliu a primit mesajul şi a fost binecuvîntat cu Spiritul sfînt şi de atunci încolo a avut toate privilegiile şi favorurile pe care le-a primit orice evreu care a auzit şi a acceptat Evanghelia — binecuvîntările de la Cincizecime au venit şi asupra lui.

Acum să ne întoarcem la săracul care sta la poarta bogatului. Aceasta este înainte de schimbare; aceasta este înainte de a fi lăsată pustie casa lui Israel, înainte ca neamurile să fie binecuvîntate. Neamurile erau în starea de sărăcie reprezentată de acel sărac, cu bube pe corpul lui care reprezintă păcatul şi boala. Presupun, ca studenţi ai Bibliei, că toţi de aici înţeleg ideea că bubele ar reprezenta păcatul, şi cîinii care îi ling bubele ar reprezenta neamurile pentru că aceasta era o expresie predominantă printre evrei, că toţi ceilalţi afară de evrei erau numai cîini păgîni. Evreii nu-i socoteau la egalitate cu ei. Dar săracul dorea să se hrănească cu fărîmiturile căzute de la masa bogatului. Adică, aş vrea să am unele binecuvîntări pe care Dumnezeu le dă. Vă amintiţi femeia siro-feniciană despre care citim că a venit la Isus şi a zis, Doamne, fiica mea este stăpînită de un demon; te rog s-o vindeci. Isus nu i-a dat nici o atenţie, dar ea a stăruit şi a stăruit; în final Isus i-a spus, "Lasă să se sature mai întîi copiii, căci nu este drept să iei pîinea copiilor şi s-o arunci la căţei" (Marcu 7:27). Nu ştii că eşti cîine păgîn? N-ai ştiut aceasta pînă acum? Ea a Răspuns, "Da, Doamne, dar şi căţeii de sub masă mănîncă din fărîmiturile copilaşilor" (vers 28). Ea voia să mărturisească faptul că era cîine păgîn, că n-avea nici un drept să pretindă vreuna din acele binecuvîntări de vindecare pentru fiica ei pentru că nu era din naţiunea evreiască — dar Doamne, nu obţin cîinii ocazional fărîmituri de la masă? "Lasă-mi această fărîmitură, vindecă-mi fiica". Isus admirîndu-i credinţa i-a spus, "Du-te! A ieşit demonul din fiica ta" (vers 29). Aşa că a plecat. Fiica i-a fost vindecată. Ea a fost un tip al acestui Lazăr, vedeţi, primind o fărîmitură de la masa bogatului.

Apoi Lazăr a murit, adică această clasă Lazăr a murit faţă de condiţiile lor nefavorabile şi îngerii l-au dus în sînul lui Avraam. Ce înseamnă aceasta? Ei n-au fost îngropaţi. Cînd neamurile au murit faţă de condiţiile lor nefavorabile, îngerii care i-au dus în sînul lui Avraam au fost apostolii. Vedeţi cum sfîntul Petru l-a dus pe Corneliu chiar în sînul lui Avraam. El i-a explicat că trebuia să fie unul din copiii lui Avraam, nu-i aşa? Şi aceasta vrea să se spună prin ilustraţia de a ajunge în sînul lui Avraam. Dacă eşti tată şi ai cît de cît iubire pentru familia ta, şi copiii se apropie de tine, îi iei la sîn; sunt copiii tăi; tu eşti tatăl lor. Şi aceasta este ilustraţia. Acesta este toată chestiunea — Avraam şi copiii săi. Evreii erau copiii naturali ai lui Avraam dar ei n-au reuşit să ajungă în sînul lui Avraam, iar neamurile care erau respinse, care în starea lor umilită erau mai bine pregătiţi să primească harul lui Dumnezeu în felul în care lui Dumnezeu i-a plăcut să-l dea, au devenit copii ai lui Avraam prin credinţă. Şi aceasta este exact ce spune apostolul, "Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi “sămînţa” lui Avraam" (Gal. 3:29). Acum voi sunteţi în sînul lui Avraam. Mă bucur că sunt în sînul lui Avraam şi că am şi unele binecuvîntări. Sunt bucuros că favoarea lui Dumnezeu pentru Israel trebuie să apară în curînd. Toţi vor veni în sînul lui Avraam, nu pe plan spiritual, ci ca sămînţă naturală se vor întoarce la ascultarea şi credinţa lui Avraam, şi mă bucur de această glorioasă perspectivă.

162) BOTEZ—În numele Spiritului sfînt. (Q31-1)

Întrebare (1907)—1—Cineva a întrebat de ce noi botezăm în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfînt, dacă Spiritul sfînt nu este o persoană?

Răspuns—Mai întîi, aceasta este formula dată în Scripturi, şi al doilea, aceasta este ideea corectă. Noi nu botezăm în numele nostru propriu, sau în numele Bisericii Baptiste sau în numele altor biserici. Dar ce autoritate recunoaştem noi? Recunoaştem noi autoritatea şi aprobarea Tatălui de a boteza? Da, desigur. Recunoaştem noi autoritatea şi aprobarea Fiului de a boteza? Da, desigur. Recunoaştem că Spiritul aprobă această chestiune a botezului? Da, desigur. Atunci noi facem botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfînt, fiind ceea ce reprezintă voinţa lui Dumnezeu şi în toate sensurile Spiritul voinţei şi învăţăturii Domnului. Ideea este că chestiunea botezului este aprobată de Domnul Isus, de Tatăl ceresc şi aprobată de spiritul sfinţeniei, spiritul lui Dumnezeu, spiritul adevărului.

163) BOTEZ—Cuvinte folosite în Serviciu. (Q31-2)

Întrebare (1909)—1—Doctrina sfintei treimi fiind nescripturală, de ce, făcînd botezul, noi botezăm în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfînt?

Răspuns—Pentru că Domnul Isus se pare că a dat această formulă cînd a spus: "În numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfînt".

Ce nume?

Ei bine, în autoritatea, nu în asemănarea morţii Tatălui, Fiului şi Spiritului sfînt, pentru că Tatăl şi Spiritul sfînt nu au murit, şi noi nu îi botezăm în Tatăl şi în Spiritul sfînt. Noi suntem botezaţi în Cristos, dar în numele Tatălui şi al Spiritului sfînt. Nu este numai ceva ce Domnul nostru Isus a instituit şi a vrut ca noi să comemorăm, ci El a vrut ca noi să ştim că atunci cînd am făcut aceasta, am făcut ceva în armonie cu voinţa Tatălui şi cu voinţa Spiritului sfînt, precum şi în armonie cu propriul Său Spirit.

164) BOTEZ—Referitor la iertarea păcatelor. (Q31-3)

Întrebare (1909)—2—(Fapt. 2:38, 39) "Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Sfîntului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe acum, în oricît de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru". Dacă, după porunca lui Petru, toţi cei chemaţi trebuie să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor pentru a primi Spiritul sfînt, cum explici aceasta în legătură cu scriptura că numai evreii au fost botezaţi pentru iertarea păcatelor?

Răspuns—Răspunsul meu este că Scripturile nu spun ceea ce crezi tu că spun ele aici. Citeşte de mai multe ori. Cei mai mulţi oameni trebuie să citească orice de mai multe ori. Nu trebuie să te simţi jignit, pentru că şi alţii trebuie să facă la fel. Cîte texte scripturale ai citit de o sută de ori? Foarte multe.

Petru spune aici că aceia care au fost înaintea lui trebuia să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor lor, ca să poată primi darul Spiritului sfînt şi mai departe el dovedeşte că are dreptate în afirmaţie pentru că făgăduinţa este pentru voi şi pentru copiii voştri şi de asemenea pentru aceia care sunt departe, dar el nu spune că aceia de departe au nevoie să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor, pentru că ei erau neamuri. Făgăduinţele nu au fost doar pentru voi şi pentru copiii voştri. Petru, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfînt, ca purtător de cuvînt al lui Dumnezeu, a spus, "şi pentru toţi cei ce sunt departe acum", dar el nu a spus cum pot fi primiţi cei de departe, nici ce fel de botez era necesar pentru ei.

165) BOTEZ—Le-a fost poruncit evreilor să fie botezaţi. (Q32-1)

Întrebare (din public) (1911)—3—A fost vreo poruncă pentru evrei de la Iehova ca ei să fie botezaţi?

Răspuns—Tocmai am spus că nu a fost nimic în Lege. Ce a făcut Ioan era ceva special pentru acea ocazie, căci Isus a spus că dacă ei ar fi crezut pe Ioan şi ar fi primit ceea ce a spus, ei ar fi fost pregătiţi şi L-ar fi crezut pe El. Mesajul lui Ioan a fost un mesaj special, botezul lui un botez special pentru un scop special, nu un lucru intenţionat să atragă pe cei din afară pentru că el nu a pretins a atrage pe cineva. Cînd Isus a venit la Ioan, Ioan a ştiut că El era sfînt, nevinovat, curat şi deosebit de păcătoşi. Ioan a obiectat şi a spus, "Nu aşa, Domnul meu, căci dacă unul din noi trebuie să fie botezat, dacă unul din noi este păcătos, eu sunt acela, nu Tu, şi Tu trebuie să mă botezi pe mine mai curînd decît să Te botez eu pe Tine". Dar Isus nu l-a botezat pe Ioan şi nici nu i-a explicat deloc această filosofie. El a spus doar: "Ioan, lasă ca aceasta să fie aşa acum; nu-ţi voi explica de ce". Acum putem şti de ce. Isus nu a avut nici un păcat de spălat, de aceea nu trebuie să fie aşa cum prietenul nostru a sugerat, că acesta este un exemplu pentru toţi păcătoşii, că ei trebuie să-şi spele păcatele, deoarece cum putea Isus, care nu a avut păcate, să fie un exemplu pentru ca toţi păcătoşii să-şi spele păcatele? Răspunsul pe care vrem să-l dăm este că ceea ce a făcut Isus este ceva nou, special şi deosebit, diferit de ceea ce a făcut Ioan atunci, înainte sau după aceea. El a împlinit ceva ce Ioan nu a înţeles deloc. Isus a pus temelia pentru o nouă ordine de lucruri şi prin botezul Său El nu a simbolizat înlăturarea murdăriei cărnii, înlăturarea păcatului, deoarece El nu a avut păcat, ci El a simbolizat deplina consacrare a vieţii Sale, chiar pînă la moarte. Şi după cum El Şi-a pus viaţa, în ilustraţie, printr-un botez în moarte, nu prin spălarea păcatelor, ci prin botez în moarte, după cum spune Sf. Pavel, tot aşa, toţi credincioşii ale căror păcate sunt iertate au privilegiul să fie botezaţi în moarte cu El, pentru că ei nu au păcate care să fie spălate ci ei trebuie să fie botezaţi în moartea Lui, după cum Sf. Pavel declară în Romani 6, "Toţi cîţi am fost botezaţi pentru Cristos Isus, (în gloriosul corp al lui Mesia, în care El este capul) — toţi cîţi am fost botezaţi pentru Cristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui — nu botezaţi pentru iertarea păcatelor, nu botezaţi în apă, ci botezaţi în moartea Sa" (vers 3). Şi deci, toţi cîţi am fost botezaţi în moarte cu Cristos, predîndu-ne voinţa pentru a face voinţa Tatălui chiar pînă la moarte, cum a făcut-o El — toţi cîţi iau această poziţie, Scripturile ne spun că acest lucru este plăcut în ochii lui Dumnezeu şi că noi trebuie să simbolizăm acest lucru, să simbolizăm această consacrare, printr-o scufundare în apă, aşa cum Isus Şi-a simbolizat consacrarea printr-o scufundare în apă. Deci noi vom urma exemplul Său.

166) BOTEZ—În numele cui? (Q33-1)

Întrebare (1911)—1—"Botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh!". Ar fi corect să spunem că acesta implică trei botezuri într-unul — adică: în numele Tatălui pentru îndreptăţirea noastră, în numele Fiului pentru sacrificiul nostru şi în numele Spiritului sfînt ca să fim botezaţi pentru conceperea noastră de Spirit?

Răspuns—Răspunsul nostru este: "Nu". După înţelegerea mea nu acesta ar fi gîndul. Noi suntem botezaţi în numele — adică, prin autoritatea; nu numai că Isus zice, Aceasta este ceva de-al Meu ce vă dau vouă, dar El vrea să ne dea de înţeles că acest botez pe care El l-a poruncit bisericii a fost un botez în numele adică, prin autoritatea, Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfînt; exact ca şi cînd ar folosi un nume de firmă, Smith, Jones şi Brown, şi Smith discutînd chestiunea, nu ar spune numai, Du-te şi botează în numele meu, ci fă aceasta cu autoritatea întregii firme, Smith, Jones şi Brown. Deci Isus spune: "Du-te şi botează în numele, prin autoritatea, Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfînt".

167) BOTEZ—Dacă toţi apostolii au primit botezul lui Ioan. (Q33-2)

Întrebare (1911)—1—Au făcut toţi apostolii şi Israeliţii adevăraţi o scufundare în apă, fie botezul lui Ioan fie botezul nostru simbolic?

Răspuns—Noi ştim despre apostolul Pavel că a făcut botezul în apă, dar el nu a făcut botezul în acelaşi sens în care l-au făcut neamurile convertite. El era evreu şi pentru evrei erau condiţii diferite. Evreii, în virtutea legămîntului legii care s-a aplicat doar la ei şi nu la neamuri, erau deja în relaţie cu Dumnezeu, şi de aceea cînd un evreu credea în Cristos, în mintea lui, Cristos lua locul lui Moise, stătea în locul lui Moise pentru acela care era evreu şi credea în Isus. Şi dacă el ca evreu era deja în Moise, atunci ca evreu, cînd a recunoscut pe Cristos ca Moise cel antitipic, el era în Moise cel antitipic, prin credinţă. De aceea el nu avea nevoie de acelaşi fel de botez în Cristos de care ar avea nevoie unul dintre neamuri şi nici un evreu n-a avut un astfel de botez pe timpul acela. Botezul pe care l-au făcut evreii a fost o spălare simbolică a murdăriei lor, ca evrei. Adică, a reprezentat doar o curăţire a trupului lor, venind înapoi în armonie cu legea divină şi înlăturînd întinăciunile cărnii.

Ioan n-a propovăduit botezul pe care îl practicăm noi acum. El a propovăduit un botez special pentru evrei, special pentru ei ca păcătoşi, zicînd, "Pocăiţi-vă, reformaţi-vă şi botezaţi-vă". A spus el, botezaţi-vă în Cristos? O, nu, ei erau deja botezaţi în Moise. Ci pocăiţi-vă, botezaţi-vă şi spălaţi-vă păcatele. Ce păcate şi-au spălat ei? Toate lucrurile împotriva legămîntului Mozaic, împotriva legămîntului legii, toate încălcările exterioare pe care le făcuseră pe care le-ar fi putut evita. Astfel ei trebuiau să arate că s-au întors de la ele, s-au căit de ele şi le-au pus înapoia lor. Ei acum trebuiau să umble într-o viaţă curată, pură, în măsura în care erau capabili. Acest lucru l-au făcut toţi evreii care au venit la Ioan pentru botez. Nu avem motiv să credem că vreunul dintre ucenici a participat în acel botez sau că însuşi Ioan Botezătorul l-a făcut. De ce nu? Pentru că ei n-au fost din clasa celor numiţi păcătoşi la acel timp. Ioan Botezătorul n-a fost un păcătos. El căuta să umble după cum putea mai bine în armonie cu Domnul. Nici ucenicii n-au fost păcătoşi. Ei toţi s-au străduit să umble pe cît au putut de aproape ca oameni sfinţi, umblînd în acord cu cerinţele legii; ei n-au păcătuit cu voia împotriva legii. De aceea vedem de ce nu este nici o relatare că vreun Apostol, cu excepţia Sf. Pavel, a fost botezat în apă. Nu este nici o relatare că Ioan Botezătorul a fost botezat. Cînd Isus a venit la Ioan Botezătorul să fie botezat, Ioan a spus: "O nu, nu m-aş gîndi să Te botez; Tu nu eşti un păcătos, Tu n-ai păcate ca să le speli. Tu n-ai trăit încălcînd Legea; eu nu chem pe cei ca Tine. Dacă unul din noi are nevoie să fie botezat atunci desigur că eu aş fi acela mai curînd decît Tine. Tu eşti sfînt, nevinovat, nepătat şi separat de păcătoşi. Eu nu sunt atît de perfect şi totuşi nici eu nu am nevoie să fiu botezat".

Deci toţi evreii erau într-o stare specială, diferită de a celorlalţi. Neamurile însă erau în afară de orice legătură cu Dumnezeu; a fost necesar ca ele să fie aduse în relaţie cu El. Atîta timp cît ei nu trebuiau să intre în Moise şi să fie transferaţi din Moise în Cristos, ei au fost aduşi prin botez, credinţă şi ascultare direct în Cristos, în loc să meargă prin intermediul lui Moise. Nu sunt sigur dacă am explicat destul de clar. Ar trebui cel puţin o oră pentru a discuta botezul. Dacă există vreo Întrebare la acest punct o voi discuta, dar dacă toţi sunteţi în clar, nu este nevoie să intru mai departe în subiect.

168) BOTEZ—Feluri de păcate iertate de botezul lui Ioan. (Q34-1)

Întrebare (1911)—1—A fost botezul lui Ioan pentru iertarea păcatelor făcute împotriva Legămîntului Legii care puteau fi evitate sau care nu puteau fi evitate?

Răspuns—A fost pentru iertarea păcatelor ce puteau fi evitate, păcate mari, dar nu s-a intenţionat, nu s-a aşteptat ca evreii evlavioşi să vină la Ioan ca să fie botezaţi. Acest botez a fost pentru clasa păcătoşilor — pentru toate clasele care şi-au dat seama că nu erau în armonie cu Dumnezeu. El a spus: "Veniţi acum, dacă vreţi să vă pregătiţi pentru împărăţia lui Mesia, şi încercaţi să ţineţi Legea cît puteţi mai bine şi faceţi această scufundare în apă acceptînd-o ca pe un semn al înlăturării păcatului vostru şi a începerii unei vieţi noi". Aceasta este tot ce a însemnat botezul pentru evrei. Aceasta n-a fost o instituire obişnuită. A fost un lucru special care a aparţinut numai de sfîrşitul Veacului, şi Ioan a încercat să pregătească în mod special un popor pentru Mesia, prin această propovăduire a sfinţeniei şi a înlăturării păcatelor; pentru că mărturia spune că dacă ei ar fi crezut pe Ioan, ar fi crezut şi pe Isus. Dacă ei n-au crezut pe Ioan şi au nesocotit ce a spus el, şi n-au avut grijă să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu şi să devină cît puteau de sfinţi, atunci ei nu erau într-o stare pentru a putea primi mesajul pe care Dumnezeu îl avea de dat.

169) BOTEZ—De ce apa este un tip? (Q34-2)

Întrebare (1912)—2—De ce se vorbeşte despre acest botez în apă a lui Cristos ca despre un tip? În cazul Lui a fost botezul un simbol ca şi în cazul nostru?

Răspuns—Da, exact ca şi în cazul nostru — un simbol al consacrării Sale, un simbol al morţii Sale şi al învierii Sale din moarte. Toate acestea au fost simbolizate în cazul Lui ca şi în al nostru.

Deşi uneori se vorbeşte despre el ca despre un tip, strict vorbind, acesta n-a fost un tip. Uneori cuvintele sunt folosite vag. Acesta a fost un simbol, nu un tip. Dacă eu am folosit vreodată cuvîntul tip în legătură cu botezul, înseamnă că mi-a scăpat cuvîntul corect şi mi-a venit cuvîntul greşit.

170) BOTEZ—În cazul lui Isus a fost mai întîi apa sau spiritul? (Q35-1)

Întrebare (1912)—3—A fost Isus botezat în apă înainte ca El să fie botezat cu spirit? Care a fost întîi?

Răspuns—Relatarea pare să implice că Dumnezeu a făcut să se manifeste coborîrea Spiritului peste Isus după botezul Său. Isus a fost botezat în moarte înainte ca El să intre în apă, în sensul că Şi-a dat voinţa Lui, în sensul în care apostolul citează din Vechiul Testament, "Iată-Mă, vin; — în sulul cărţii este scris despre mine — desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu" (Psa. 40:7). El a venit să facă tot ce este scris în Carte privitor la El. El era deja mort faţă de voinţa Sa altfel El n-ar fi venit la Ioan. Dar manifestarea acceptării de către Dumnezeu a sacrificiului de Sine al lui Isus se pare că a aşteptat pînă după ce Isus a făcut simbolul. Astfel citim că Spiritul a venit asupra Lui după ce a ieşit din apă, şi Dumnezeu a dat acest semn exterior. Acest semn vizibil n-a fost pentru toţi, ci pentru Ioan — Ioan a văzut, Ioan a relatat etc.

171) BOTEZ—Israeliţii şi botezul lui Ioan. (Q35-2)

Întrebare (1913)—1—În tip, au avut israeliţii adevăraţi nevoie de botezul lui Ioan?

Răspuns—Noi nu înţelegem că israeliţii adevăraţi au avut nevoie de botezul lui Ioan, pentru că Ioan nu a anunţat pe cei sfinţi dintre israeliţi să vină la botezul său. El a invitat să vină pe aceia care trăiau într-o stare de păcat. Nu este nici o dovadă că Ioan Botezătorul a fost botezat cu propriul botez, iar cînd a venit Isus, el a obiectat şi a spus: Desigur Tu nu eşti un păcătos, de ce trebuie să vii la mine? Eu botez pe păcătoşi, spunîndu-le să iasă din neascultare şi să se întoarcă la armonie cu Legea Mozaică. Isus nu S-a oprit să discute cu Ioan acest lucru, pentru că Ioan n-ar fi putut înţelege; nu era timpul potrivit pentru ca Ioan să înţeleagă, el nefiind dintre cei concepuţi de Spiritul sfînt; nimeni n-a fost conceput de Spiritul sfînt pînă la Cincizecime. De aceea Isus n-a discutat problema cu el ci doar a spus, Ioan, lasă să fie aşa acum; ştiu Eu ce fac. Isus făcea un tip al unui lucru nou. El nu S-a asociat cu botezul lui Ioan. El nu Şi-a spălat păcatele pentru a Se întoarce la armonie cu Legea, pentru că El niciodată nu fusese în dezacord cu Legea.

172) BOTEZ—Întrebări puse candidaţilor. (Q35-3)

Întrebare (1913-Z)—2—Care sunt întrebările puse de obicei de fratele Russell cînd primeşte candidaţi pentru botez în apă?

Răspuns—Veţi remarca faptul că ele sunt în linii generale — întrebări la care orice creştin, oricare i-ar fi confesiunea, să fie în stare să răspundă afirmativ, fără ezitare, dacă el este potrivit să fie recunoscut ca un membru al Bisericii lui Cristos:

(1) Te-ai pocăit de păcat refăcîndu-ţi viaţa atît cît poţi şi crezi în meritul sacrificiului lui Cristos pentru iertarea păcatelor tale şi ca bază a îndreptăţirii tale?

(2) Ai făcut o deplină consacrare cu toate puterile pe care le ai — talent, bani, timp, influenţă — toate pentru Domnul, ca să fie folosite cu credincioşie în serviciul Său chiar pînă la moarte?

(3) Pe baza acestor mărturisiri, noi te recunoaştem ca membru al Casei Credinţei şi ca atare îţi întindem mîna în semn de părtăşie, nu în numele unei secte, partide sau crez, ci în numele Răscumpărătorului, Domnul nostru glorificat şi a urmaşilor Săi credincioşi.

173) BOTEZ—Scufundarea în apă, referitor la Domnul nostru şi la apostoli. (Q36-1)

Întrebare (1913)—1—Văzînd că Domnul nostru Isus Şi-a simbolizat consacrarea prin scufundarea în apă, de ce apostolii nu au făcut-o?

Răspuns—Nu ştiu.

174) BOTEZ—Al Domnului nostru. (Q36-2)

Întrebare (1913-Z)—2—A fost Domnul nostru botezat în apă înainte de a fi botezat cu Spiritul sfînt?

Răspuns—Relatarea scripturală a botezului Domnului nostru la Iordan pare să implice că Dumnezeu a făcut să se manifeste coborîrea Spiritului sfînt peste Isus după botezul Său în apă. El a fost botezat în moarte înainte de a intra în apă, în sensul că El Şi-a predat voinţa Sa proprie; în sensul în care apostolul citează din Vechiul Testament — "Iată-mă, vin; — în sulul cărţii este scris despre mine — desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu" (Psa. 40:7, 8; Evrei 10:7). Domnul nostru a venit să facă tot ce era scris în Carte cu privire la El.

Domnul nostru era deja mort faţă de propria Sa voinţă; altfel El nu putea merge la Ioan la Iordan. Dar manifestarea acceptării de către Dumnezeu a sacrificiului lui Isus se pare că a aşteptat pînă după ce Isus a făcut simbolul. Astfel citim că după ce El a ieşit din apă, Spiritul sfînt a coborît în chip de porumbel. Dumnezeu a dat acest semn exterior nu pentru toţi, ci pentru Ioan, care "a văzut şi a scris" după cum declară Scripturile — Ioan 1:32, 34.

175) BOTEZ—Nu este un semn sigur al consacrării. (Q36-3)

Întrebare (1916)—3—Să luăm cazul unui frate tînăr care nu este sigur că o consacrare simbolizată cu cîtva timp în urmă a fost completă, şi nu este sigur dacă el este conceput de spirit sau nu. Care ar fi sfatul tău într-un astfel de caz?

Răspuns—Sfatul meu este să se asigure. Dacă cineva este nesigur în legătură cu un lucru ca acesta cred că lucrul cel mai bun este să se asigure de el. Acesta ar fi sfatul meu în astfel de cazuri. În acest caz, aş face o deplină consacrare a întregului meu suflet, minte şi putere pentru Domnul, şi L-aş ruga să o primească îndurător prin Cristos şi aş crede că El ar primi-o. Dacă nu se lasă nimic afară ştiu că aceasta este exact ce cere Dumnezeu şi prin credinţă m-aş baza pe acea declaraţie şi aş spune: eu sunt al Domnului şi El este Tatăl meu. Cu privire la dovezile de primire a Spiritului sfînt eu le-aş căuta în diferite feluri: într-o dorinţă crescîndă din partea mea să-L cunosc pe Domnul, să fiu familiar cu El, şi de aceea, să studiez Cuvîntul Său pentru a-l cunoaşte; şi dorinţa mea de a-L servi şi de a căuta ocazii în care să-L pot servi; toate acestea ar arăta că am acelaşi Spirit care a fost în Isus Cristos, acelaşi Spirit care L-a îndemnat şi L-a mişcat pe El, care L-a condus să facă voia Tatălui. M-aş aştepta ca ochii înţelegerii mele să vadă tot mai clar, aşa încît să pot fi în stare să cuprind împreună cu toţi sfinţii lungimea, lăţimea, înălţimea şi adîncimea marii Sale iubiri şi a marelui Său plan şi aş continua în acest fel şi cred că făcînd aşa aş obţine premiul.

176) BUCURIE—Baza pentru a te bucura totdeauna. (Q579-2)

Întrebare (1913)—1—Cum se manifestă "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul!" (Fil. 4:4)? Să aşteptăm o stare în care nu vom avea perioade de tristeţe şi mîhnire?

Răspuns—Cînd ne gîndim la lucruri ca acestea, privim în mod potrivit înapoi spre Domnul. Vedem că în timpul celor trei ani şi jumătate ai serviciului Său, Lui I-a plăcut într-adevăr să facă voia Tatălui şi totuşi aflăm că la sfîrşitul cursului Său pămîntesc a avut ceasul întunecat din Ghetsimani. Şi dacă Învăţătorul a avut un astfel de ceas întunecat de tristeţe şi nesiguranţă pentru un moment, pînă cînd a primit asigurarea de la Tatăl, şi voi şi cu mine vom avea în mod sigur. De aceea n-ar fi bine să spunem că bucuria noastră în Domnul poate fi o astfel de bucurie încît să nu cunoaştem niciodată lacrima, suspinul, tristeţea sau teama. Dar noi trebuie să ne bucurăm tot mai mult pe măsură ce avem experienţa dovezilor că Dumnezeu este pentru noi şi că toate lucrurile lucrează spre binele nostru. "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!". Dacă vine vreun ceas de supărare şi apoi îl învingeţi, bucuraţi-vă iarăşi.

177) BUZE CURATE—Ce sunt buzele curate? (Q430-1)

Întrebare (1909)—2—Ce vrea să spună scriptura care zice: "voi da popoarelor buze curate"? (Ţefania 3:8, 9)

Răspuns—Noi înţelegem că aceste "buze curate" înseamnă o metodă curată — metoda curată a planului lui Dumnezeu. Lumea nu cunoaşte această metodă acum. Numai noi ştim care este metoda curată. Ea ne-a adus viaţă, bucurie şi binecuvîntare, şi promisiunea este că la timpul potrivit El va pune în toţi o metodă nouă — nu vor auzi flecăreala care se desfăşoară acum. Unul spune: Cred că trebuie să intri în apă — altul spune că este har liber etc., etc. Oamenii nu au o metodă curată. Fiecare are o metodă diferită. După acest mare timp de strîmtorare, cînd întreaga lume va fi umilită, atunci El va da oamenilor o metodă curată. Ei nu vor servi Metodismul sau vreun alt ism, ci vor servi pe Împăratul Împăraţilor şi pe Domnul Domnilor.