FECIOARELE ÎNȚELEPTE ȘI CELE
NECHIBZUITE—Despre Marea Mulțime și
servirea la nuntă. (Q738-1)
Întrebare
(1911)—1—Dacă fecioarele înțelepte și cele nechibzuite au
reprezentat Turma Mică și Marea Mulțime, cum este că Marea
Mulțime intră să servească la nunta Mielului după ce ușa
este închisă și Mirele zice “Nu vă cunosc" (Mat. 25:12)?
Răspuns—Aș sfătui pe cel care întreabă să citească acel
capitol din Studii în Scripturi care se ocupă mai pe larg de
această parabolă. Veți obține un răspuns mai satisfăcător
decât pot eu spera să dau aici în timpul pe care-l avem la
dispoziție. Pot să spun doar că această parabolă a
fecioarelor înțelepte și nechibzuite se aplică la sfârșitul
acestui veac — nu la întregul veac, ci la sfârșitul acestui
veac; la timpul când Mesia este așteptat să adune Clasa
Mireasă, fecioarele înțelepte vor intra la nuntă cu Domnul.
Ele au avut lumina, ele au avut binecuvântarea, și după ce
toate au intrat pe ușă la nuntă, ușa pentru Clasa Mireasă va
fi închisă; și apoi citim că cealaltă clasă, fecioarele
nechibzuite — tot fecioare, vedeți, amândouă clasele au fost
fecioare, și “fecioare" aici înseamnă curate, sau ceea ce
este în armonie cu Dumnezeu. Nu trebuie să presupunem că
aceste fecioare nechibzuite au mers în chinul veșnic din
cauză că n-au avut ulei, și nu trebuie să presupunem că ele
ajung la ceva sfârșit groaznic din cauză că n-au intrat la
nuntă. Este un mare privilegiu să intri la nuntă, este un
privilegiu minunat să devenim membri ai Miresei, soția
Mielului, numai cei mai mult decât învingători vor obține
această binecuvântare; apoi cealaltă clasă care au fost
copleșiți de grijile acestei vieți și nu și-au făcut timp
cuvenit să examineze și să obțină lumina, să obțină ulei —
ce li se întâmplă? Aici noi citim că după ce fecioarele
înțelepte au intrat, aceste fecioare nechibzuite fiind
plecate să cumpere ulei, și în final cumpărând ulei,
obținând lumina, informația, au devenit înțelepte, dar în
timpul cât au devenit înțelepte și au primit lumina, ușa s-a
închis, numărul deplin, numărul complet al celor aleși a
intrat și n-au mai putut intra alții ca aleși. Orice li se
va da acestora va fi în afara acelui privilegiu special de
moștenire împreună cu Cristos. Alte Scripturi ne arată că
acea clasă vor avea binecuvântări, dar ei vor fi obligați
să-și dovedească loialitatea trecând prin marele timp de
strâmtorare și spălându-și simbolic hainele și albindu-le.
Când Domnul spune, “Nu vă cunosc", traducerea ar trebui
redată potrivit, Nu vă recunosc. Adică, El recunoaște numai
acea singură clasă ca Mireasă a Lui, El nu poate recunoaște
pe ceilalți ca Clasa Mireasă a Sa, pentru că n-au fost
găsiți vrednici. Ilustrațiile din Scripturi ne arată că ei
vor intra și vor fi asociați cu Clasa Mireasă, în sensul că
vor fi însoțitoare sau participanți, sau servi ai clasei
Mireasă, colaborând și cooperând cu ei; ca de exemplu, noi
citim în Psalmul 45, unde ni se dă o ilustrație despre Clasa
Mireasă, că Mireasa este glorioasă înăuntrul casei
împărătești; ea va fi adusă înaintea Împăratului în haine de
broderie și țesute cu aur. Apoi fecioarele, însoțitoarele
ei, care o urmează, vor fi aduse de asemenea înaintea
Împăratului.
FEDERAȚIE—Când se stabilește. (Q272-1)
Întrebare
(1910)—1—Când va fi Federația bisericilor un fapt
stabilit și va deveni profetul fals, în 1911 sau 1913?
Răspuns—Nu știu. Cum aș putea ști? Nu sunt profet. Cel mai
mult ce încerc să fac, dragi prieteni, este să interpretez
profeția și nu cunosc nici o profeție care dă o cheie la
întrebare.
Cât privește așteptările mele, am gândit că va fi cu mulți
ani în urmă. Sunt surprins că merge atât de încet. Când am
atras atenția prima oară asupra acestui fapt, nici una
dintre biserici nu se gândea la aceasta, dar în 1880 am
văzut-o clar în Scripturi și am fost înclinați în mod
natural să credem că lucrurile vor veni mai rapid decât vin.
În orice caz, s-a dezvoltat încet, și acuma este aici. Dacă
s-ar fi dezvoltat mai rapid, altceva ar fi mers rău. Eu și
voi trebuie să învățăm să ne încredem în Domnul că El Își va
face partea, iar noi să încercăm să ne facem partea noastră.
Toate vor veni, dragi prieteni, și vor fi aici la timpul
potrivit, dar că va fi anul viitor sau după încă doi ani de
atunci, nu voi începe să spun.
Pot să remarc în legătură cu aceasta că într-o anumită
măsură această recunoaștere s-a făcut deja; și anume: cu doi
ani în urmă Biserica Episcopală a înlăturat acea
caracteristică a crezului bisericii lor care a oprit pe alți
predicatori de a vorbi de la amvonul Episcopal. Se obișnuia
ca, dacă vreun alt predicator ocupa amvonul Episcopal,
trebuia practic să fie curățat prin afumare. Prietenii
noștri Episcopali cred acum că aceasta este o prostie, așa
că au abandonat această caracteristică, acesta fiind un pas
spre uniune. Au recunoscut practic toate celelalte
denominații de azi, prin faptul că le permit să vorbească de
la amvonul lor.
FEDERAȚIE—În zilele lui Isus. (Q273-1)
Întrebare
(1910-Z)—2—De ce au fost Fariseii și Saducheii din zilele
Domnului nostru liderii religiei?
Răspuns—Ei formau un trust sau o federație, ca să zicem așa,
și rareori se atacau unii pe alții, deși doctrinele lor erau
exact opuse. Fariseii recunoșteau pe Dumnezeu, pe profeți și
Legea, și credeau într-o viață viitoare printr-o înviere din
morți, și credeau în venirea unui Mesia care să ridice
națiunea lor și prin ea să binecuvânteze lumea. Saducheii nu
credeau nimic de felul acesta — ei erau agnostici, Critici
Radicali. Ei scoteau ce-i mai bun din viața prezentă,
îndoindu-se de orice existență viitoare. Fariseii se opuneau
lui Isus pentru că El nu-i recunoștea, ci îi critica și le
arăta ipocrizia pretențiilor de a fi perfecți și sfinți în
ținerea Legii, și îi mustra pentru lipsa lor de simpatie
față de cei săraci și mai puțin pretențioși.
Saducheii se opuneau lui Isus pentru că, din punctul lor de
vedere al necredinței, El era un înșelător. Dar nici ca și
înșelător ei nu și-ar fi bătut capul să I se opună, numai că
au înțeles că El câștigă influență asupra poporului — o
influență de care ei se temeau că, mai repede s-au mai
târziu, ar putea conduce la tulburarea păcii și la
influențarea în mod nefavorabil a conducerii Imperiului
Roman față de evrei. Deci, în timp ce Saducheii și Fariseii
se opuneau lui Isus împreună, opoziția lor era din motive
diferite.
Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim și strigătul
mulțimii “Osana, Fiul lui David", Mesia! a trezit invidie în
mințile Fariseilor. Dar în Saduchei a produs teama că
oamenii obișnuiți s-ar putea ațâța atât de tare încât să
implice națiunea lor în vreun conflict cu Imperiul. Fariseii
s-au străduit să abată simpatia poporului de la Marele
Învățător, și, pentru aceasta, au căutat să-L prindă cu
vorba, punându-i întrebarea:
“se cade sĂ plĂtim
bir?"
Ei gândeau că dacă Isus va spune, Nu se cade, nu vor
avea dificultăți în a-L aresta ca și conducător al
răzvrătiților și astfel îl vor obliga pe Pilat să-L dea la
moarte. Se mai gândeau că dacă Isus va răspunde că era
legal să dea bir Cezarului, atunci și-ar pierde simpatia
mulțimii care a strigat “Osana!" după El; pentru că evreii
țineau, aproape superstițios, la ideea că ei, ca și
Împărăție a lui Dumnezeu, nu trebuie să plătească zeciuală
nici unei împărății pământești — că ar fi lipsit de respect
să facă așa, decât sub constrângere. Remarcăm cât de șiret
au încercat să-l prindă în capcană pe Învățător, făcându-I
complimente pentru sinceritatea Lui, zicând: “Învățătorule,
știm că ești om al adevărului" (Mat. 22:16). Și nu numai
atât, dar au căutat să-L impresioneze cu aprecierea lor ca
Învățător — că El învață lumina, Adevărul, cu orice preț.
Așa că au spus: “Înveți calea lui Dumnezeu în adevăr". Și
mai departe ei și-au întărit poziția zicând: “Pentru că nu
cauți la fața oamenilor".
Aceste complimente înșelătoare erau menite să-L prindă în
capcană, dar El a răspuns prompt: “Pentru ce mă ispitiți,
fățarnicilor?" De ce vă ascundeți scopurile josnice sub
masca vorbirii pentru Adevăr? “Arătați-mi moneda pentru
bir". Aceasta era, literal, moneda bătută cu ocazia
recensământului, în care trebuia plătită taxa. I-au dat un
dinar, plata obișnuită pentru lucrătorul cu ziua,
corespunzând ca valoare cu aproximativ șaptesprezece cenți
de-ai noștri. Isus a întrebat: “Chipul acesta și inscripția
de pe el, ale cui sunt?" Ei au răspuns: “Ale Cezarului".
Isus a răspuns: “Dați deci Cezarului ce este al Cezarului și
lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" Nu-i de mirare că
viclenii Farisei aveau greutăți în a ști cum să-L prindă cu
vorba! Din contră, ei au fost prinși; pentru că toate
remarcile lor de apreciere au rămas în mințile oamenilor
obișnuiți în favoarea Lui.
FEMEIE—Ce simbolizează ea? (Q739-1)
Întrebare
(1908)—1—În Luca 15:8 citim: “Sau care femeie, dacă are
zece bani de argint și pierde unul din ei, nu aprinde o
lumină, nu mătură casa și nu caută cu grijă până când îl
găsește?". Într-un articol din Turnul de Veghere această
femeie este arătată a reprezenta “energia divină". Există și
alt loc unde femeia simbolizează și altceva decât Biserica?
Răspuns—Mă cam îndoiesc de acest lucru. Nu-mi amintesc să fi
scris că o femeie reprezintă energia divină; dacă am făcut-o
atunci am uitat. Va trebui să avem citatul din Turnul de
Veghere înainte de a crede că femeia reprezintă energia
divină. Am mare respect pentru surori, dar n-am știut că
femeile au fost vreodată folosite să simbolizeze energia
divină. Nu cred că am spus vreodată așa ceva; dacă am
făcut-o, m-am gândit la altceva. Nu ni se dă referința și
nici citatul. Faptul că ceva din Turnul de Veghere poate fi
greșit înțeles să nu ne surprindă. Pentru că am găsit multe
în Biblie care au fost greșit înțelese.
FEMEIE—Femeia slava bărbatului —
Biserica slava lui Cristos. (Q739-2)
Întrebare
(1910-Z)—2—În scriptura care spune că femeia este slava
bărbatului, este exprimată sugestia că Biserica este slava
lui Cristos?
Răspuns—Noi înțelegem ca așa este. Noi însă nu trebuie să
înțele-gem prin aceasta că femeia este slava bărbatului în
sensul că este mai slăvită decât bărbatul; nici că Biserica
este slava lui Cristos în sensul de a fi mai glorioasă decât
Cristos; nici că Fiul este slava Tatălui în sensul de a fi
mai slăvit decât Tatăl; ci noi înțelegem că Tatăl este în
mod special slăvit în Fiul datorită relației strânse
existente între Ei și datorită onoarei pe care Tatăl I-a
arătat-o Fiului. Similar, Cristos va fi slăvit în Biserică
datorită faptului că slava minunată care se va manifesta
prin Biserică va fi o reflectare a slavei lui Isus — totul
ca rezultat al harului Tatălui prin El.
FIARĂ—Numărul ei. (Q37-1)
Întrebare
(1911)—3—Cum este cu numărul fiarei, 666?
Răspuns—Sunt diferite interpretări date acestuia. Nu sunt
special pregătit să spun totul despre punctul meu de vedere
asupra acestei chestiuni, cu excepția că eu cred că ar
reprezenta titlul papalității. Sunt trei cuvinte latine
înscrise pe coroana Papei, Vicarius Felii Dei,
Locțiitorul Fiului lui Dumnezeu. Acest titlu atribuit papei
ar părea să fie nelegitim. El nu este locțiitorul Fiului lui
Dumnezeu; el nu este locțiitorul lui Cristos; el nu domnește
în locul lui Cristos; și de aceea orice aluzie la faptul că
el este înlocuitorul sau reprezentantul lui Cristos cu
putere de a domni, ar fi în acea măsură o blasfemie. Nu
spunem că papa și catolicii înțeleg că ei blasfemiază.
Presupun că ei sunt total convinși că acest lucru este
foarte adevărat despre el. Dar după înțelegerea noastră este
neadevărat, și el este într-o poziție falsă, și este cu
adevărat anticristul, sau cristosul mincinos, după cum
Biblia ar exprima acest lucru.
FIGURI SIMBOLICE—Referitor la domnia
lui Cristos. (Q686-1)
Întrebare
(1911)—1—Noi înțelegem în limbaj simbolic că o zi
înseamnă un an, o lună 30 de ani și un an 360 de ani.
Deoarece același sistem de calcul al timpului este folosit
în Apocalipsa, de ce perioada domniei lui Cristos pentru
binecuvântarea tuturor familiilor pământului este numită o
mie de ani, când prin același procedeu de calcul ar fi
360.000 de ani?
Răspuns—Ei bine, cine vrea să socotească 360.000 de ani are
aprobarea mea deplină. Nu cred că pot fi mai liberal decât
atât. Oricum, aș spune dragi prieteni, că după înțelegerea
mea unele numere din Apocalipsa sunt simbolice și unele nu;
sunt înclinat să cred, de exemplu, că cei 144.000 pecetluiți
este un număr literal, și așa înțeleg și acești 1000 de ani
din cartea Apocalipsei, repetat de multe ori, că se referă
la o mie de ani literari. Eu înțeleg că este aceeași zi a
lui Cristos despre care vorbește apostolul. Ce fel de zi? Nu
o zi pentru un an — o zi de un an, ci o zi de o mie de ani,
cea de-a șaptea mare zi, cele șase zile de rău, de câte o
mie de ani fiecare, domnia de șase mii de ani a păcatului și
morții, și apoi vine a șaptea, sau ziua de Sabat. Și astfel,
unii dintre prietenii noștri evrei obișnuiesc să socotească
la fel. Am aflat recent că un evreu a fost întrebat ceva în
direcția acestui subiect al timpului la care el așteaptă pe
Mesia și persoana care a discutat cu el a zis, “Crezi că
este curând?" El a ezitat puțin, apoi s-a uitat cu precauție
în jur și a șoptit, “Suntem în seara de vineri". Vineri
seara pentru evrei ar însemna sfârșitul celor șase zile,
pentru că la ei sâmbăta este a șaptea zi. Deci el a vrut să
spună că suntem aproape de începutul miei de ani în care
Mesia va domni. Această o mie de ani de domnie a lui Cristos
este în armonie cu ziua lui Adam, o zi de o mie de ani, din
care 930 de ani s-au împlinit în propriul lui proces de
moarte, și ziua lui Cristos, fiind de o mie de ani în care
lumea va fi ridicată din păcat, și pentru mintea mea aceasta
pare să fie o perioadă de timp foarte rezonabilă, rațională
de luat în considerare. Ar părea foarte ciudat pentru
facultățile mele mintale dacă I-ar fi necesar lui Cristos
360.000 ani să scoată omenirea afară din păcatul și moartea
în care ei au intrat timp de 6000 ani; și nici unul dintre
ei n-a trăit 1000 de ani, cu excepția lui Enoh. Majoritatea
dintre noi au trăit mai puțin de un secol și cum am putut
noi să acumulăm atâta păcat în noi într-o sută de ani astfel
încât să trebuiască 360.000 de ani ca Domnul să-l șteargă
sau să-l stârpească, nu s-ar potrivi cu nimic din mintea
mea.
FII—Înfiați sau reali? (Q664-3)
Întrebare
(1910)—2—Consacrații sunt fii înfiați ai lui Dumnezeu sau
fii reali ai lui Dumnezeu?
Răspuns—Ei bine, dragi prieteni, cred că noi vorbim din
ambele puncte de vedere. Vorbim despre faptul că am fost
înfiați în familia lui Dumnezeu. Putem deja să vorbim în
felul acesta. Chiar și trupul nostru este înfiat de El,
pentru că ne aparține. Chiar și copiii noștri sunt înfiați
în sensul că sunt aduși sub supravegherea și îngrijirea Sa
divină. Când Dumnezeu ne acceptă El ne concepe de Spirit
sfânt ca Noi Creaturi, și ne numește fii ai lui Dumnezeu și
astfel suntem într-adevăr fii ai lui Dumnezeu — fii reali ai
lui Dumnezeu concepuți de Spiritul sfânt — în condițiile
prezente, când încă nu se știe dacă vom cădea de la această
poziție; și El vorbește despre noi acum ca fiind înfiați în
familia Sa. Noi suntem înfiați pe baza anumitor condiții și
cu anumite promisiuni. Așa că nu s-a hotărât dacă vei fi un
fiu al lui Dumnezeu sau vei muri în moartea a doua; aceasta
depinde de ceea ce vei face. Dar dintr-un punct de vedere ar
fi deosebit de potrivit să vorbim despre noi că suntem
înfiați și aceasta poate include trupul nostru și toate
interesele noastre pământești. Dumnezeu ne-a înfiat, El ne-a
luat așa cum suntem — nu pentru vrednicia noastră, ci pentru
că am venit pe calea stabilită de El, cu o dorință a inimii
de a fi în armonie cu El; dar Noua Creatură care ar fi fiul
real al lui Dumnezeu nu este încă pe deplin dezvoltată. Un
copil care este numai conceput, într-un sens al cuvântului
nu este fiu, vedeți, și așa că noi nu vom fi fii ai lui
Dumnezeu în sensul deplin al cuvântului până la nașterea
noastră prin înviere, după cum Isus a fost primul care a
fost născut dintre morți. Așa că și noi trebuie să fim
născuți dintre morți și să avem parte de nașterea prin
înviere, sau schimbare, sau completare a Noii noastre
Naturi, ca fii ai lui Dumnezeu. În esență deci, condensând
chestiunea, despre noi se spune că suntem înfiați în familia
lui Dumnezeu și tratați în mod condiționat ca fii ai Săi
exact ca și cum întreaga chestiune s-ar fi terminat; dar în
mod real, calitatea noastră de fii și încheierea situației
va fi când vom fi trecut dincolo de văl, auzind cuvintele
Sale “Bine, serv bun".
FII—Reali sau socotiți. (Q664-4)
Întrebare
(1911-Z)—1—Credincioșii consacrați sunt fii ai lui
Dumnezeu în mod real sau socotit?
Răspuns—Credicioșii consacrați sunt fii ai lui Dumnezeu
în mod real. Așa arată Scripturile acest fapt.
“Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce
vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când se va
arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este"
(1 Ioan 3:2). Lucrurile vechi au trecut și toate lucrurile
s-au făcut noi (2 Cor. 5:17). Ori ești fiu al lui Dumnezeu
ori nu ești fiu al lui Dumnezeu. Dacă ai făcut consacrarea
potrivită și Dumnezeu te-a conceput cu Spiritul sfânt, ești
fiu al lui Dumnezeu. Este bine, dragi prieteni, să avem
acest lucru clar în mintea noastră.
În Anglia un om de afaceri ne-a spus după una din adunările
mari de la Albert Hall, “Am fost să vă aud la Albert Hall și
m-ați descurajat foarte mult". La început n-am înțeles cea
vrut să spună. Când a continuat am aflat. El a spus, “Mă
gândeam că sunt un bun Episcopal și că dacă Dumnezeu are
ceva bun de dat și dacă ar fi cineva să primească, eu ar
trebui să fiu acela. Din modul în care ai vorbit înțeleg că
tu crezi că numai o “turmă mică” este cea care primește
aceste lucruri bune pe care le are Tatăl. Mi-ai deranjat
credința".
Când am ajuns să înțelegem ce a vrut să spună acest domn,
i-am spus că suntem foarte bucuroși, pentru că noi am vrut
să-l trezim înainte de a muri cu o înțelegere așa de
greșită a termenilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cheamă oameni
care zic, “Mai bine te servesc pe Tine decât să mă duc în
iad, dar numai aceasta mă face să vin la Tine". Dumnezeu
cheamă pe acei oameni care iubesc dreptatea și
urăsc nelegiuirea. Dintre aceștia El alege numărul pe
care-l vrea pentru locul Lui special — de a fi comoștenitori
cu Fiul Său. El nu cheamă restul omenirii. După acest
Veac Evanghelic va fi timpul pentru cei de pe planul
uman să-și primească binecuvântarea, să ajungă la
perfecțiune umană.
Dar singurii care vor obține vreodată chemarea spirituală
sau chemarea de sus sunt aceia care sunt sfinți. Cum putem
presupune că Dumnezeu îi va înălța la asociere cu Isus, ca
membri ai Corpului Său, pe cei care nu sunt sfinți în inimă,
curați în intențiile lor, curați în mod deosebit—loiali
lui Dumnezeu până la capăt? V-ați aștepta să ia pe
alții? Nici măcar n-ai respecta Guvernarea lui Dumnezeu dacă
ai știi că El are tot felul de oameni în poziții înalte și
le dă natura divină. Dacă ai crede așa ar trebui să-ți
pierzi tot respectul pentru Guvernarea Atotputernicului.
Dar când El îți spune că toți aceia care vor fi mult
înălțați la asociere cu Isus vor fi asemenea Fiului Său, vei
zice, “Aceasta sună bine". Acest lucru este corect.
Căile Domnului sunt juste și drepte. Chiar dacă nu ne-am
face niciodată chemarea și alegerea sigură, totuși am spune,
“Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate și drepte sunt
judecățile Tale " (Apoc. 16:7).
Dar n-am putea niciodată socoti că este drept ca cineva să
fie fript toate veșniciile în Purgatoriu. Noi nu putem fi
niciodată de acord cu justețea acestui lucru. Asemenea căi
ar fi foarte nedrepte. Nu există nimeni care pentru
greșelile lui să poată merita pedeapsa chinului veșnic, sau
chiar 100 de ani de chin, sau măcar un an de chin. Nu
poate fi drept ca bietelor ființe umane imperfecte să li se
ceară perfecțiune și să fie chinuite pentru că n-au ajuns la
această perfecțiune. Dar voi știți, și toți știu, că în
măsura în care cooperați cu răul, în acea măsură veți aduce
asupra voastră degradare mintală, morală și fizică; și
fiecare pas făcut în jos trebuie refăcut, dacă vreți să
ajungeți la ceva bun, în această viață sau în viața
viitoare. Există o recompensă dreaptă de răsplată, după cum
spun Scripturile, atât pentru cei drepți cât și pentru cei
care fac răul.
FIII PROROCILOR—Antitipul lor.
(Q666-1)
Întrebare
(1911)—1—Citim în 2 Împărați lucruri cu privire la fiii
profeților. Pe cine tipifică ei?
Răspuns—Nu sunt sigur dacă ei simbolizează pe cineva. Nu
este necesar să credem că orice este un tip. Dar dacă ei
sunt tipuri, ei par a fi tipuri ale oamenilor religioși care
au trăit atunci, care nu sunt identificați nici cu clasa
Ilie, clasa turmei mici, nici cu clasa Elisei, ci cu alții
care vor fi în afară, care vor fi mai mult sau mai puțin
interesați în tot ce se întâmplă. Există mulți oameni azi în
lume care sunt oameni buni, foarte interesați în lucrurile
religioase, dar care nu aparțin nici clasei Ilie și nici
clasei Elisei. După cum înțelegem noi acest lucru, acești
oameni vor primi o binecuvântare, vor avea favoarea lui
Dumnezeu într-un anumit sens, și totuși nu vor avea nici una
dintre aceste favoruri speciale reprezentate în aceste două
clase.
FIII PROROCILOR—Cine sunt ei? (Q666-2)
Întrebare
(1916)—1—Cine sunt fiii profeților despre care s-a vorbit
într-unul din Turnurile recente?
Răspuns—Nu-mi aduc aminte la ce te referi. Noi am vorbit
despre fiii profeților de multe ori în Turnul de Veghere.
Presupun că referința poate fi la acel pasaj din 2 Împărați
în care ni se descrie cum Ilie și Elisei au plecat dintr-un
loc în altul până ce au ajuns la Iordan, și acești fii ai
profeților, în diferite locuri, i-au spus lui Elisei, “Știi
că Domnul va răpi astăzi pe stăpânul tău de deasupra capului
tău?" (2 Împ. 2:3) și după ce cei doi profeți au trecut
Iordanul, după ce Ilie a fost răpit și Elisei s-a întors și
a traversat înapoi Iordanul, acești fii ai profeților au
recunoscut că Elisei avea mantaua stăpânului său, dar s-au
întrebat unde l-a luat Domnul pe Ilie și după aceea au
trimis oameni să-l caute. Ilie a reprezentat turma mică și
Elisei pe marea mulțime care de asemenea sunt poporul
Domnului și într-o anumită măsură asociați cu ei, dar nu
sunt atât de zeloși pentru Adevăr ca și Turma Mică, și
acești fii ai profeților au avut mai mult sau mai puțin
interes pentru amândoi. Această ilustrație pare să arate că
după ce a avut loc separarea dintre Turma Mică și Marea
Mulțime, va mai exista încă o clasă de oameni drepți, mai
mult sau mai puțin legați de poporul Domnului, care nu sunt
incluși nici într-o clasă și nici în cealaltă — nici în
clasa Ilie și nici în clasa Elisei — dar care vor fi
informați cumva și care vor spune aceasta și aceea.
FIINȚE UMANE—Drepturi și privilegii —
care le aparțin. (Q332-2)
Întrebare
(1908)—2—Care sunt drepturile și privilegiile noastre
umane?
Răspuns—Presupun că ideea din mintea persoanei care pune
această întrebare este, că eu și voi, și toți ceilalți, ne
propunem să depunem toate drepturile și privilegiile, să le
sacrificăm. Care sunt acestea? Mă gândesc la unul care va
servi ca ilustrație. Eram nu demult într-un vagon de dormit,
iar însoțitorul și unii călători au intrat într-o
conversație în mijlocul nopții, discutând despre nenumărate
lucruri, și destul de tare ca să scoale pe toți cei care nu
dormeau prea adânc. Mi-am exercitat dreptul și privilegiul
de a atrage atenția însoțitorului asupra faptului că nu își
face treaba cum se cuvine, și că dacă nu încetează voi
depune o plângere la companie. Acela era dreptul meu; acela
era privilegiul meu. După aceea el a căutat să-și repare
greșeala, iar eu am renunțat la privilegiile mele în
legătură cu plângerea. Aceasta este o ilustrație și o puteți
aplica într-o mie de moduri diferite în afacerile vieții.
Voi aveți drepturi, fiecare are drepturi, și veți găsi că
oamenii calcă în picioare drepturile voastre, din când în
când, și probabil, neintenționat voi veți călca în picioare
drepturile lor; este treaba voastră și a noastră să căutăm
să nu călcăm în picioare drepturile altcuiva; noi vrem să
respectăm regula de aur și să facem altora ceea ce am vrea
ca ei să ne facă nouă. Dar nu este necesar să insistăm ca ei
să ne facă nouă după regula de aur. Voi aveți dreptul să
cereți dreptate, dar puteți renunța la acest drept. Ei bine,
în legătură cu acest fapt, vă voi spune că am tras o mică
învățătură, și am luat o hotărâre parțială; încă n-am luat o
hotărâre definitivă. Când iau o hotărâre, sau fac o
juruință, de obicei mă gândesc la ea destul de bine și o
încerc pentru un timp să văd cum ar merge și dacă merită să
iau o hotărâre definitivă sau nu. Nu mi-a fost niciodată
frică de juruințe cum le este unora dintre prietenii dragi,
ci am făcut câteva juruințe Domnului și sper că voi mai
face. Oriunde găsesc un loc unde cred că pot să îmbunătățesc
vechiul om, spun: Pune aici altă curea în jurul lui și
leagă-l, și dacă vezi că este posibil să țină, fă-o
definitiv, nituiește-l cu o juruință și apoi ea te ajută
întotdeauna. Dacă lași ușa deschisă să fii încercat și altă
dată, de fiecare dată când acel lucru apare trebuie să te
lupți din nou cu el în mintea ta; dar dacă te-ai luptat
odată și l-ai cucerit, și ai înțeles că faci bine, atunci
pironește-l, sau, după cum spune apostolul, ține corpul în
supunere și îngroapă-l — “Ci mă port aspru cu trupul meu
și-l țin în stăpânire" (1 Cor. 9:27). Așa că atunci când
vedem că vreo parte a corpului se ridică puțin din groapă,
îngroapă-o din nou, pune-o jos și mai pune puțin pământ
peste ea. Privitor la acest lucru m-am gândit cu câțiva ani
în urmă să iau o hotărâre, sau să fac o juruință Domnului
ca, prin harul Său care ajută, să nu mai murmur sau să nu mă
mai plâng niciodată cu privire la orice El ar permite să
vină peste mine. Am gândit că era bine. Ce drept am eu să mă
plâng? Voi primi binecuvântări din mâna Domnului, și dacă El
vede potrivit să-mi dea unele care nu sunt chiar așa de
plăcute, să le refuz? Nu. Atunci n-am dreptul să murmur sau
să mă plâng. Așa că am spus: cu ajutorul și cu harul Tău fac
această juruință, că niciodată n-o să murmur sau n-o să mă
plâng cu privire la orice providența Ta ar permite să vină
peste mine. După câte știu, am ținut totdeauna acea juruință
și sunt foarte bucuros că am făcut-o. Dacă aș putea găsi
alta la fel de bună ca aceea, aș face-o azi. Când m-am
gândit mai târziu la acest însoțitor de vagon și cum l-am
pus pe jăratic, și a fost corect, era vorba de dreptate, dar
m-am gândit la aceasta: De unde să știu eu că acel însoțitor
nu va avea cândva ceva ranchiună pe mine, și să presupunem
că adevărul va ajunge la el. El ar spune: “Acesta este omul
care m-a ținut pe jăratic și nu-mi place nimic din ce are
el, deși poate fi ceva rezonabil sau drept, pentru că m-a
tras la socoteală atunci". Aceasta l-ar putea opri să
primească adevărul. Eu nu l-aș opri pe sărmanul om să
primească adevărul. Făceam mai bine dacă nu-i ziceam nimic.
Acesta este un principiu bun de aplicat tot timpul. Această
hotărâre că niciodată nu voi mai murmura a fost o mare
binecuvântare pentru mine. Găsesc atât de mulți oameni care
gem și muncesc, murmură și se plâng de diferite lucruri, și
cred că ei fac o mare greșeală. Toate sarcinile lor sunt mai
grele după ce s-au plâns de ele un timp; întotdeauna ei le
fac tot mai rele. Găsesc că răzbim mult mai bine dacă
spunem, dacă Domnul dorește să lase aceasta să vină, nici nu
mă gândesc să murmur împotriva înțelepciunii Lui în acest
lucru, ci îl voi accepta ca de la Domnul. Dacă îmi rup
piciorul în această după-amiază, să murmur? Nici măcar un
pic. Nici unul dintre voi nu va auzi un murmur ieșind din
gura mea. Dacă se întâmplă altceva, tot nu voi murmura. Ce
drept aș avea eu să murmur? Ce bine aș face dacă aș murmura?
Voia Domnului este cea care vreau să se facă, și El spune că
nu va permite să se întâmple nimic copiilor Săi, pe care El
să nu-l conducă spre bine. Dacă Domnul crede că e bine ca eu
să-mi rup piciorul în această după-amiază, sper că mi-l voi
rupe. Noi vrem ceea ce voia Domnului vede că este cel mai
bine pentru noi. Așa că nu avem nimic pentru ce să ne
plângem sau să murmurăm; nu trebuie să fim murmurători. Vă
amintiți că apostolul subliniază că aceasta era una din
dificultățile copiilor lui Israel. Mai întâi au murmurat și
s-au plâns, și mai târziu aceasta i-a condus la opoziție
față de Domnul. Așa că atunci când începi să murmuri, începi
să fii în dezacord cu Domnul. Deci, mi-am spus în sinea mea:
Cred că voi lua o hotărâre, sau o juruință, că nu voi
murmura în legătură cu ceea ce alți oameni îmi vor face.
Dacă-mi vor face ceva rău, nu voi murmura; nu sunt obligat
să spun: “Te acuz, domnule; aceasta este o minciună". Nu e
nevoie să fac asta. Nu e nevoie să murmur sau să fac o
plângere împotriva lui. El să meargă pe drumul lui; să se
ocupe Domnul de el. Ce voi face eu? Voi încerca și o voi
suporta cât mai blând posibil, și voi trage din aceasta o
lecție bună de răbdare, perseverență și control de sine. Nu
știu cât de multă binecuvântare poate fi în această
hotărâre. Am o idee că acea hotărâre sau juruință, ca
niciodată să nu murmur pentru nimic ce spune cineva, dacă o
voi face, îmi va face bine. Încă nu am făcut-o pe deplin;
m-am gândit doar să încerc și să văd dacă va fi bine; dar
cred că o voi face, și cred că îmi va face mult bine. Puteți
spune orice vreți despre mine și cred că nu vă voi răspunde
nimic înapoi.
FIUL LUI DUMNEZEU—Când a devenit
Domnul nostru Fiul lui Dumnezeu.
(Q664-2)
Întrebare
(1911)—1—Când a devenit Domnul nostru singurul Fiu
conceput al lui Dumnezeu?
Răspuns—Răspundem că El a fost întotdeauna singurul Fiu
conceput al lui Dumnezeu. Și toate lucrurile au fost făcute
prin El — puterea lui Dumnezeu care a acționat prin El. De
aceea El este cel pe care Tatăl L-a conceput și singurul pe
care Tatăl L-a conceput; toți ceilalți au fost creați cu și
prin puterea Lui, El fiind agentul puterii divine în toată
creația.
FIUL RISIPITOR—Pe cine a reprezentat
el. (Q554-2)
Întrebare
(1910)—2—Ce clasă sau ce oameni sunt reprezentați prin
fiul risipitor din pildă?
Răspuns—Răspunsul meu este că a fost o clasă care trăia în
zilele Domnului nostru. Cărturarii și fariseii căutau să fie
în armonie cu Dumnezeu, și, pe dinafară cel puțin, erau în
armonie cu El, pe care i-a recunoscut ca stând pe scaunul
lui Moise, ca fiind reprezentanții Domnului și ai Tatălui.
Fiul cel mai tânăr reprezintă pe evreii care au devenit
risipitori și care și-au pierdut privilegiile lor ca evrei
și au devenit vameși și păcătoși, călcători de lege, trăind
ca neamurile în loc să trăiască în armonie cu Dumnezeu, după
cum se arată în pildă. Fariseii erau foarte împotriva
acestor vameși și păcătoși, și pentru că Isus a vorbit și a
stat cu ei, au zis, Acest om primește pe păcătoși și mânâncă
cu ei, noi suntem cei sfinți. Isus căuta să corecteze acea
eroare a mândriei Fariseilor. Ce făceau ei nu era calea lui
Dumnezeu. Dacă vedeți că acești oameni flămânzesc după
cuvântul Meu, trebuie să fiți bucuroși văzându-i că vin la
Mine. Ei trebuiau să spună, Există un om, iar vameșii și
păcătoșii sunt atrași de el, laudă fie adusă lui Dumnezeu că
unii dintre acești frați care erau în păcat se întorc, ne
bucurăm de aceasta. Dar, a spus Domnul, nu aceasta este
atitudinea voastră. Când îi vedeți că se întorc și sunt
primiți și binecuvântați în mod cuvenit, că Dumnezeu îi
hrănește etc., punând pe ei o nouă haină etc., voi spuneți:
Noi vom sta afară dacă îi lași pe ei să intre. Isus a spus:
Dacă stați afară, atunci veți rămâne afară, pentru că pe ei
Dumnezeu îi primește. Voi sunteți fratele mai mare, aceste
privilegii sunt ale voastre, nu ați ieșit afară, trebuia să
fiți gata să-i primiți, trebuia să spuneți: Suntem bucuroși
că vă întoarceți, este destul pentru toți — aceea trebuia să
fie atitudinea voastră. Această pildă este dată ca o
mustrare a acelei clase de farisei.
FOAMETE—Aplicarea lui Amos 8:11, 12. (Q269-1)
Întrebare
(1909)—1—”“Iată, vin zile”, zice Stăpânul Domnul, “când
voi trimite foamete în țară, nu foamete de pâine, nici sete
de apă, ci de auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi
atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit,
vor umbla încoace și încolo ca să caute cuvântul Domnului,
și tot nu-l vor găsi”". Te rog explică și aplică aceste
cuvinte.
Răspuns—Ei bine, aceste cuvinte au fost scrise în primul
rând pentru evrei, și a existat o perioadă de timp când au
fost fără profet sau învățător și o mulțime de evrei căutau
pe Domnul dar erau atât de orbiți încât nu L-au putut vedea
pe El ca Domn, și că El a fost reprezentat în pildă unde
bogatul cerșea o cană cu apă. Ei sunt ținuți în această
stare ca lucrările puternice ale lui Dumnezeu să poată fi
împlinite. Însăși națiunea lui Israel este un lucru minunat.
A ne gândi că există încă în lume unii din sămânța și
tulpina lui Avraam este un lucru foarte minunat; toate
celelalte națiuni sunt amestecate. Dar evreii au o natură
independentă, așa că Dumnezeu a putut arăta în procedurile
Lui cu ei ce va face mai târziu. Cât timp le va fi sete și
foame, nu știu.
Trebuie să vă spun că am avut recent unele experiențe cu
evreii. Am cumpărat o haină nu cu mult timp în urmă, și omul
care mi-a vândut-o era evreu, și după ce am cumpărat-o, el a
spus: “Citesc predicile tale în fiecare luni dimineață și-mi
plac, le citesc de un an".
Mai târziu, am întâlnit un domn pe stradă în orașul
Pittsburgh; era evreu, și a zis: “Domnule Russell te
urmăresc, îți citesc predicile din ziar".
Evreii sunt flămânzi și gustă de pe la margini, dar vor
trebui să mai aștepte puțin.
FOAMETE—Poate avea două aplicări. (Q269-2)
Întrebare
(1912-Z)—2—”Căci iată, Stăpânul, Domnul oștirilor, va lua
din Ierusalim și din Iuda orice sprijin și orice mijloc de
trai, orice rezervă de pâine și orice rezervă de apă" (Isaia
3:1). Ce înseamnă aceasta?
Răspuns—A existat o foamete care a venit peste Iudeea.
Oamenii n-au avut destulă hrană și apă. Ei sunt încă foarte
mult în starea lui Ismael când Agar l-a lăsat să moară. În
timpul Veacului Evanghelic, bieții evrei au fost înfometați.
Au fost fără nici o comunicare cu Dumnezeu.
Același profet, din ale cărui scrieri inspirate este luat
textul de mai sus, ne spune despre o altă clasă căreia “i se
va da pâine, și nu-i va lipsi apa" (Isa. 33:16). Ei vor fi
bine îngrijiți, bine protejați, și vor avea și pâine și apă.
Acest text s-ar fi putut aplica la evreii de pe vremea
distrugerii Ierusalimului și s-ar putea aplica la oricare
evrei și la alții, care, de atunci încoace, și-au pus
încrederea în Domnul, și cărora El le-a dat ce le-a fost de
lipsă pentru întărirea vieții. Când ne uităm astăzi în jurul
nostru, găsim pe mulți din Israelul nominal, cărora le este
foame, sete. Ei încearcă să se convingă că sunt bine
hrăniți; și majoritatea dintre ei nu-și dau seama că sunt
săraci și goi, nehrăniți și orbi. Între timp Biserica lui
Cristos este în locul cel protejat. Totul lucrează împreună
spre binele lor. Pâinea și apa le sunt sigure. “Căci
Domnul … nu lipsește de nici un bine pe cei care umblă în
integritate"; “El face pe cei smeriți să umble în dreptate,
El învață pe cei smeriți calea Sa" (Psa. 84:11; 25:9).
FOC—Semnificația cărbunilor de pe altar. (Q277-2)
Întrebare
(1910)—1—Ce semnifică luarea de către preot a cărbunilor
de pe altar și folosirea lor pentru oferirea tămâiei în
Sfânta?
Răspuns—Vedem că focul folosit în toate aceste trei locuri
diferite a reprezentat moartea Domnului nostru, sau procesul
morții. Focul din afara Taberei a reprezentat influențele
distructive care au venit împotriva Lui și I-au cauzat
moartea, așa cum este văzut din punctul de vedere al lumii.
Focul din Curte a reprezentat aceleași influențe distructive
care au venit împotriva Lui și I-au cauzat moartea, așa cum
este văzut din punctul de vedere al credincioșilor. Pentru
cei din afara Taberei, arderea cărnii, a pielii, a copitelor
și coarnelor era un miros foarte rău, un miros urât. Pentru
cei care erau în Curte, arderea grăsimii — practic era numai
grăsime în jertfa pentru păcat care se oferea pe altar
atunci — a reprezentat ceea ce nu e un miros urât, deoarece
arderea grăsimii nu dă un miros rău când e arsă în condiții
și circumstanțe potrivite, pentru că este aproape carbon
pur. Cum s-a sugerat deja, grăsimea ar reprezenta iubirea și
zelul care ar caracteriza sacrificiul. Într-un animal slab
este foarte puțină grăsime; într-un animal gras este multă
grăsime pentru a fi pusă pe altar și în mod corespunzător va
spori zelul, flacăra, cu care va arde. Dar total separat de
arderea grăsimii și a animalului afară din Tabără este
faptul că focul a fost folosit să pornească flacăra iubirii
sacre și a sacrificiului de sine.
Cărbunii aprinși de pe altar, care au cauzat arderea
grăsimii, nu par să reprezinte ceva ce Domnul nostru a avut
sau a făcut, ci mai curând experiențe din întâmplările
obișnuite ale vieții. Fără îndoială că lemnul a fost folosit
pe altar, după cum citim în unele locuri, și cărbunii
încinși din acest foc de pe altar erau duși înăuntrul
vălului ca să constituie baza jertfei de pe Altarul de Aur,
jertfa de tămâie. Aceasta arată că focul a fost de aceeași
origine în toate aceste trei ilustrații — focul de lemne
care a ars animalul afară; focul de lemne care a ars
grăsimea în Curte; și focul de lemne sau cărbunii incinși
care a ars tămâia pe Altarul de Aur.
Ce reprezintă aici focul? Răspunsul nostru este că, în mod
obișnuit, focul reprezintă influențe distructive. A fost
ceva special în aceste influențe distructive care le-ar
separa și distinge de multe alte influențe distructive.
Gândul nostru este că faptul că ele sunt legate de altar și
erau tipificate de focul care ardea numai pe altar, înseamnă
că ele erau influențe distructive legate de sacrificiu; nu
influențele distructive care pot veni împotriva omenirii în
general, ca: boala, războiul, foametea, epidemiile sau din
alte surse generale de foc, strâmtorări, distrugeri, ci un
foc jertfitor, influență jertfitoare, ceva legat de ceea ce
s-a jertfit; de aceea astfel de influențe adverse sunt
stabilite de Tatăl și cu scopul de a îndeplini această
încercare sau sacrificiu, după cum Domnul nostru a spus
folosind altă ilustrație: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a
dat Tatăl să-l beau?" (Ioan 18:11). Nu evreii I-au turnat
acel pahar; nu Fariseii I-au pregătit paharul; nici Romanii;
nu poporul și nici ipocriții; nu Cărturarii I-au pregătit
acel pahar, ci Tatăl a fost cel care a pregătit paharul.
Noi înțelegem deci, că toți acești cărbuni aprinși
reprezintă acele clase de împrejurări și condiții pe care le
pregătește Tatăl cu scopul dovedirii caracterului, a
loialității și a sincerității devotării noastre. Ducerea
cărbunilor în Sfânta s-ar părea să arate cele două altare,
exprimând pentru noi în simbol sau tip că spiritul devotării
pe care credincioșii îl văd consumând sacrificiul care este
oferit Domnului voluntar și care, în timp ce este în armonie
cu dreptatea, nu este poruncit de legea divină, este
principiul jertfitor care este atât de acceptabil în ochii
lui Dumnezeu. Astfel, în armonie cu aceasta, Domnul nostru
S-a jertfit pe Sine, în sensul fărâmițării tămâiei pe
cărbunii încinși. Astfel zi de zi El Și-a depus viața, a
acceptat să vină în contact cu aceste experiențe care au
servit la distrugerea naturii Sale pământești și a trimis un
miros plăcut lui Dumnezeu. Nu toate necazurile, cum am
amintit mai înainte, ci doar acelea pe care Tatăl le-a
pregătit și care erau legate de experiența Lui de jertfă.
FOTO-DRAMA—Referitor la prezentarea în
săli de cinema. (Q534-2)
Întrebare
(1915)—1—Se manifestă spiritul Babilonului dacă prezentăm
Foto-Drama într-o sală de cinema după ce acolo s-a prezentat
producția obișnuită?
Răspuns—Mie nu mi s-ar părea așa. Dacă ar fi așa, ar fi
greșit să vorbești unui om despre Adevăr după ce el a auzit
niște vorbe urâte. În acest fel ar părea că te învârtești în
cerc. Totuși fiecare are dreptul să-și folosească propria
lui judecată. Dacă cineva dintre voi este implicat în
activitatea cu Foto-Drama să nu facă nimic care să-i
rănească conștiința. Cât despre mine, aș fi bucuros, dacă aș
avea ocazia, să arăt Foto-Drama la 5000 de oameni după ce au
fost la o piesă obișnuită.
FRICĂ—Ce fel de frică scoate afară iubirea? (Q270-2)
Întrebare
(1912)—2—”În dragoste nu este frică, ci dragostea
desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea
pedeapsa și cine se teme n-a fost făcut desăvârșit în
dragoste" (1 Ioan 4:18). La ce frică se face referire aici
și cum dragostea desăvârșită scoate afară frica?
Răspuns—Frica este o însușire a minții care este concepută
în general de nesiguranță. Sunt anumite lucruri de care
trebuie să ne temem și unele lucruri de care nu trebuie să
ne temem. Adversarul se pare că profită de starea noastră
decăzută, starea de păcat, și ne face să ne fie frică de
Tatăl ceresc; pentru că ne ferim de cine ne este frică. Noi
toți ne dăm seama că prin natură suntem păcătoși, și că
trebuie să fie o pedeapsă pentru păcat. Se pare că știm
aceasta instinctiv și în mod natural ne este frică. Ni se
spune: Ești un păcătos, ești păcătos și există o pedeapsă
pentru păcat. Vine frica — de ce fel va fi pedeapsa, și cât
de severă va fi? Satan încearcă să ne dea, prin diferitele
sale teorii, teamă sau frică de Dumnezeu și de tortură. El
zugrăvește în mintea noastră imperfectă un Dumnezeu nedrept,
prea sever în procedurile Sale cu păcatul și cu păcătosul.
Pe măsură ce, treptat, ajungem la o cunoștință mai clară
despre Dumnezeu și despre principiile Sale de guvernare a
universului Său, noi scăpăm de acea frică. În locul ei avem
iubire pentru Dumezeu și înțelegem că și El are iubire
pentru noi. Noi îl iubim, și aceasta în măsura în care
înțelegem că El iubește lumea și a făcut pregătiri pentru
noi și pentru lume. Curând, când ajungem la punctul în care
Îl iubim pe Dumnezeu în mod perfect, toată frica este
înlăturată.
Dar această cunoștință și iubire nu va scoate afară frica de
a nu plăcea lui Dumnezeu; pentru că aceasta este un respect
potrivit și niciodată nu trebuie înlăturată. Cu cât avem mai
mult o iubire respectuoasă, cu atât mai multă frică de genul
acesta vom avea — cine nu s-ar teme să ofenseze un frate sau
un vecin pe care l-ar iubi și l-ar aprecia? Acesta este
același principiu care există, mai mult sau mai puțin, între
tată și copii, soț și soție. Soția care s-ar teme de soțul
ei n-ar fi într-o stare așa fericită ca și când ar fi o
iubire perfectă și vice versa; tot așa și cu copiii. Totuși
fiecare trebuie să se teamă tot mai mult, să nu rănească sau
să ofenseze pe celălalt.
FRICĂ—Este rău să te temi de moarte? (Q271-1)
Întrebare
(1915)—1—Când așteptăm moartea plini de frică, denotă
aceasta lipsă de credință sau o stare care nu-i este plăcută
lui Iehova?
Răspuns—Trebuie să ne amintim că starea noastră fizică are
mult de-a face cu simțămintele noastre, și cineva poate fi
într-o astfel de stare nervoasă încât un mic zgomot să-i
afecteze nervii. Poate că ați fost într-o asemenea stare
încât chiar un lucru mic v-a călcat pe nervi și v-a făcut să
vă simțiți foarte neplăcut. Veți vedea că astfel unele
persoane pot avea o mare frică. Dar această stare
hipersensibilă n-ar dovedi că ei nu sunt copii adevărați ai
lui Dumnezeu. Așa că nu știu dacă este rău sau păcat pentru
unii să le fie frică de moarte. Unii oameni în mod natural
sunt mai fricoși și le este mai groază de moarte decât
altora. Iubirea de viață este mult mai tare în unii decât în
alții.
Chiar unii care au fost învățați doctrina chinului veșnic nu
prea par să le fie frică de moarte. Citim relatările
soldaților din Europa, care au mers în tranșee, de unde mai
mult de jumătate din ei nu s-au întors vii, și totuși merg
cu mult curaj, aparent fără frică de moarte. Nu prea înțeleg
aceasta. Cred că starea naturală a omenirii ar fi să-i fie
frică de moarte. Găsim că acest lucru a fost adevărat despre
Domnul nostru Isus. I-a fost frică și groază de moarte și
aceasta a ținut până ce a primit un mesaj de la Dumnezeu că
a fost acceptabil și va fi înviat.
Când a ajuns la ultima Sa noapte pe pământ, în noaptea în
care a fost trădat și prins, vă amintiți că în Grădina
Ghetsimani a început să fie foarte trist. A devenit foarte,
foarte trist și cu inima grea, gândind: “Mâine voi fi
răstignit. Se pare că voi suferi chiar ca un răufăcător. Aș
fi bucuros dacă n-ar fi nevoie de aceasta. Este un lucru
teribil să mori, oricare ar fi împrejurările, dar este un
lucru dureros ca după ce-ai trăit o viață dreaptă să mori ca
un hulitor de Dumnezeu! O, dacă s-ar putea ca această parte
să treacă de la Mine!" Apoi a venit gândul: “Poate că merit
această experiență; poate că am făcut vreun păcat. Nu știu
să fi făcut nimic rău, dar poate am greșit cumva. Dacă-i
așa, nu voi mai avea viață viitoare!" Gândul a fost teribil
pentru cineva care a cunoscut perfecțiunea vieții înainte să
fi venit în lume și care a avut o deplină înțelegere a
posibilității gloriei, onoarei și nemuririi viitoare.
Și astfel citim despre Isus că “în zilele vieții Sale
pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și
cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, și
fiind ascultat din pricina evlaviei Lui" (Evrei 5:7). El nu
s-a rugat să fie scăpat de moarte, pentru că El Își
consacrase viața până la moarte, ci să fie scăpat din
moarte printr-o înviere. Și a fost auzit.
Tatăl I-a trimis un mesaj sau o asigurare care L-a întărit
și L-a făcut să înțeleagă că era pe deplin acceptabil.
Pasajul cu privire la apariția îngerului nu se află în cele
mai vechi manuscrise grecești, dar scriptura citată din
Evrei dovedește că Tatăl I-a auzit cumva cererea. Imediat ce
frica de nimicire a fost îndepărtată, Învățătorul a fost cel
mai calm și cel mai curajos dintre toți. Liniștea
sufletească I-a revenit când a primit asigurarea că I-a fost
plăcut Tatălui.
Acum, eu cred că atunci când ne este frică de moarte trebuie
să căutăm pe Tatăl în rugăciune, trebuie să căutăm
asigurarea că avem aprobarea Tatălui. Biblia ne face în
stare să știm când suntem fii acceptabili pentru Dumnezeu,
și ca creștini, noi trebuie să căutăm să înlăturăm frica,
fiind atenți la Cuvântul lui Dumnezeu, avându-l în mintea
noastră și luând în considerare promisiunile scumpe
privitoare la iubirea și îngrijirea Domnului și la harul
care ne ajută în orice timp de nevoie. Eu cred că pe măsură
ce facem aceasta, vom găsi tot mai mult în inimile noastre o
loialitate și o voință să umblăm în urmele lui Isus cu orice
preț până la sfârșit. Și putem spune: “Nu mă voi teme";
Dumnezeu a promis că “toate lucrurile lucrează împreună spre
binele" meu. De ce să-mi fie frică? De ce sau de cine să mă
tem? Nu mă voi teme de nimic căci “toiagul și nuiaua Ta mă
mângâie". Rom. 8:28; Psa. 23:4.
FRUCT—Iehova și grădina Edenului.
(Q283-1)
Întrebare
(1905)—1—A gustat Iehova din fructele din grădină când a
văzut că ele sunt bune?
Răspuns—Aceasta este prea adânc pentru mine. Nu voi spune ce
a făcut Domnul; Biblia nu ne spune.
Înapoi sus