STUDIUL X
Natura spirituală şi umană, separate şi
distincte
Neînţelegeri obişnuite -- Natura
pământească sau umană şi natura cerească sau spirituală
-- Gloria pământească şi gloria cerească -- Mărturia
biblică în legătură cu fiinţele spirituale -- Starea
muritoare şi nemuritoare -- Pot fiinţele muritoare să
aibă viaţă veşnică? -- Dreptatea în acordarea
favorurilor -- Examinarea unui principiu presupus --
Diversitate în perfecţiune -- Drepturile suverane ale
lui Dumnezeu -- Pregătirile lui Dumnezeu pentru om, o
parte satisfăcătoare -- Alegerea corpului lui Cristos --
Cum se efectuează schimbarea lor de natură
Nereuşind să vadă că planul lui Dumnezeu
pentru omenire în general intenţionează o restabilire la
starea avută înainte -- perfecţiunea umană pierdută în Eden
-- şi că Biserica Creştină, ca o excepţie de la acest plan
general, va avea o schimbare de natură, de la umană la
spirituală, creştinii în general au presupus că nimeni nu va
fi mântuit în afară de cei care ajung la natură spirituală.
Totuşi, în timp ce oferă făgăduinţe de viaţă, binecuvântare
şi restabilirea tuturor familiilor pământului, Scripturile
oferă şi promit schimbarea la natură spirituală numai
Bisericii alese în timpul Veacului Evanghelic; şi nu se
poate găsi nici măcar un pasaj care să susţină asemenea
speranţe pentru alţii.
Dacă masele omenirii sunt salvate de
toată degradarea, slăbiciunea, durerea, mizeria şi moartea
care rezultă din păcat, şi sunt restabilite la starea de
perfecţiune umană avută înainte de cădere, ei sunt tot atât
de real şi de complet salvaţi din acea cădere ca şi aceia
care, sub „chemarea de sus” specială a Veacului Evanghelic,
devin „părtaşi firii dumnezeieşti”. ((A174))
Neputinţa de a înţelege corect ce înseamnă un om perfect,
neînţelegerea termenilor muritor şi nemuritor şi ideile
greşite despre dreptate au înclinat împreună spre această
eroare şi au mistificat multe scripturi altfel uşor
înţelese. Este o părere generală, deşi nu este sprijinită de
nici un text al Scripturii, că niciodată n-a fost un om
perfect pe pământ; că tot ceea ce se vede în omul de pe
pământ este numai omul parţial dezvoltat şi că pentru a
ajunge la perfecţiune trebuie să devină spiritual. Această
vedere face confuzie între scripturi în loc să dezvolte acea
armonie şi frumuseţe care rezultă din „împărţirea în mod
drept a cuvântului adevărului”.
Scripturile învaţă că au existat doi, şi
numai doi, oameni perfecţi -- Adam şi Isus. Adam a fost
creat în chipul lui Dumnezeu, adică, cu puteri mintale
asemănătoare, de raţiune, memorie, judecată şi voinţă, şi cu
însuşiri morale de dreptate, bunăvoinţă, iubire etc. „Din
pământ, făcut din ţărână”, el a fost un chip pământesc al
unei fiinţe spirituale, posedând calităţi de acelaşi fel,
totuşi diferind mult în grad, capacitate şi sferă. În aşa
măsură este omul un chip al lui Dumnezeu, încât Dumnezeu
poate spune chiar omului decăzut: „Veniţi acum să gândim
împreună”.
După cum Iehova este stăpân peste toate
lucrurile, tot aşa omul a fost făcut stăpân peste toate
lucrurile pământeşti -- „După asemănarea noastră; el să
stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului,
peste vite etc. (Geneza 1:26). Moise ne spune (Geneza 1:31)
că Dumnezeu a recunoscut omul pe care-l făcuse -- nu
numai a început să-l facă, ci l-a terminat -- şi Dumnezeu a
considerat creaţia Sa „foarte bună”, adică perfectă;
pentru că în ochii lui Dumnezeu nimic ce nu este perfect nu
este foarte bun, la creaturile Sale inteligente.
Perfecţiunea omului, aşa cum a fost
creat, este exprimată în Psalmul 8:5-8: „L-ai făcut cu puţin
mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu
cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale;
toate le-ai pus sub ((A175)) picioarele lui: oile şi
boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii
mării”. Unii, care ar vrea să ajusteze Biblia după o teorie
a evoluţiei, au sugerat că declaraţia „puţin”, din Evrei
2:7, s-ar putea înţelege că înseamnă pentru puţin timp
mai prejos, şi nu cu puţin mai prejos în grad decât
îngerii. Totuşi, nu există nici autoritate nici temei pentru
o astfel de interpretare. Aceasta este o citare din Psalmul
8:5, şi o comparaţie critică a textelor ebraic şi grecesc nu
poate lăsa nici o îndoială cu privire la sens. Ideea clar
exprimată este, cu puţin mai jos în grad decât pe îngeri.
David în Psalmi se referă la om în starea
lui originară şi profetic dă de înţeles că Dumnezeu n-a
abandonat planul Său originar de a-l avea pe om în chipul
Său şi rege al pământului, că Îşi va aminti de el, îl
va răscumpăra şi-l va restabili iarăşi la aceeaşi stare.
Apostolul (Evrei 2:7) atrage atenţia asupra aceluiaşi fapt
-- că scopul originar al lui Dumnezeu n-a fost abandonat; că
omul, la origine nobil şi perfect, regele pământului, nu va
fi uitat, ci va fi cercetat şi restabilit. Apoi el adaugă:
Nu vedem încă această restabilire făgăduită, dar vedem
primul pas pe care-l face Dumnezeu spre a o împlini. Îl
vedem pe Isus încoronat cu această slavă şi cinste a
umanităţii perfecte, pentru ca El, ca preţ de răscumpărare
sau înlocuitor potrivit, prin favoarea lui Dumnezeu să poată
gusta moartea pentru fiecare om şi să pregătească astfel
calea pentru restabilirea omului la tot ceea ce a fost
pierdut. Rotherham, unul din cei mai scrupuloşi traducători,
redă acest pasaj după cum urmează:
„Ce este omul, că Îţi aduci aminte de el;
Sau fiul omului, că îl cercetezi?
L-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe
mesageri:
Cu slavă şi cinste l-ai încoronat,
Şi l-ai numit peste lucrarea mâinilor Tale.”
Nu trebuie nici a se deduce că puţin mai
prejos în grad înseamnă ceva mai puţin perfect. O creaţie
poate fi ((A176)) perfectă, totuşi pe un plan de
existenţă mai jos decât alta; astfel, un cal perfect ar fi
mai prejos decât un om perfect etc. Există naturi diferite,
însufleţite şi neînsufleţite. Pentru a ilustra, aranjăm
următorul tabel:
Fiecare dintre mineralele menţionate pot
fi pure, totuşi aurul este de cel mai înalt grad. Chiar dacă
fiecare ordin de plante ar fi adus la perfecţiune, totuşi
ele ar diferi în natură şi grad. Tot aşa este şi la animale:
chiar dacă fiecare specie ar fi adusă la perfecţiune, totuşi
ar exista diversitate, deoarece desăvârşind o natură ea nu
se schimbă*. Gradele de fiinţe spirituale de asemenea: deşi
perfecte, se raportează unele la altele ca fiind mai înalte
şi mai joase în natură sau fel. Natura divină este cea mai
înaltă şi este superioară tuturor naturilor spirituale.
Cristos la înviere a fost făcut „cu atât mai presus”
decât îngerii perfecţi, cu cât natura divină este mai presus
de cea îngerească. Evrei 1:3-5.
*Cuvântul natură este folosit
uneori în sens acomodat, ca de exemplu, când se spune că un
câine are natură sălbatică, sau că un cal are
natură blândă, sau este nervos. Dar folosind
astfel cuvântul, se face cunoscută numai dispoziţia
celui descris în comparaţie cu alţii şi, strict vorbind, nu
se raportează la natură.
Să se remarce cu atenţie că deşi clasele
numite în tabelul de mai sus sunt distincte şi separate,
totuşi între ele se poate face o comparaţie astfel: Cel mai
înalt grad de minerale este inferior sau cu puţin mai
prejos decât cel mai ((A177)) jos grad de
vegetale, deoarece în vegetale există viaţă. Aşa deci, cel
mai înalt grad de vegetale este cu puţin mai prejos
decât cel mai jos grad de viaţă animală, deoarece viaţa
animală, chiar şi în formele cele mai joase, are destulă
inteligenţă ca să fie conştientă de existenţă. Tot aşa este
şi omul: deşi cea mai înălţată dintre fiinţele animale sau
pământeşti, este „cu puţin mai prejos decât îngerii”,
fiindcă îngerii sunt fiinţe spirituale sau cereşti.
Există un remarcabil contrast între omul
degradat prin păcat aşa cum îl vedem acum şi omul perfect pe
care l-a făcut Dumnezeu în chipul Său. Păcatul i-a schimbat
treptat atât trăsăturile cât şi caracterul. Cu înmulţirea
generaţiilor, umanitatea s-a pătat şi s-a stricat prin
ignoranţă, imoralitate şi depravare generală, în aşa fel
încât la marea majoritate a omenirii asemănarea cu Dumnezeu
este aproape complet ştearsă. Calităţile morale şi
intelectuale s-au micşorat, iar instinctele animalice,
necuvenit dezvoltate, nu mai sunt echilibrate de cele mai
înalte. Omul a pierdut puterea fizică în aşa măsură, încât,
cu tot ajutorul ştiinţei medicale, durata medie de viaţă
este acum în jur de treizeci de ani, în timp ce la început
el a supravieţuit nouă sute treizeci de ani sub aceeaşi
pedeapsă. Dar cu toate că este mânjit şi degradat de păcat
şi de pedeapsa lui, moartea, care lucrează în el, omul va fi
restabilit la perfecţiunea originară a minţii şi corpului,
şi la glorie, onoare şi stăpânire, în timpul şi prin domnia
Milenară a lui Cristos. Lucrurile care vor fi restabilite de
către şi prin Cristos sunt acelea care au fost pierdute prin
încălcarea lui Adam (Romani 5:18, 19). Omul n-a pierdut un
paradis ceresc, ci unul pământesc. Sub pedeapsa cu moartea,
el n-a pierdut o existenţă spirituală, ci una umană; şi tot
ce a pierdut a fost câştigat iarăşi de către Răscumpărătorul
lui, care a declarat că El a venit să caute şi să mântuiască
ceea ce a fost pierdut. Luca 19:10.
Pe lângă cele de mai sus, avem şi alte
dovezi că omul perfect nu este o fiinţă spirituală. Ni se
spune că Domnul nostru, înainte de a-Şi lăsa gloria ca să
devină om, a fost în „chipul lui ((A178)) Dumnezeu”
-- un chip spiritual, o fiinţă spirituală; dar a fost
necesar să I Se schimbe natura, deoarece, ca să fie
răscumpărare pentru omenire, El trebuia să fie om, de
aceeaşi natură cu a păcătosului al cărui înlocuitor trebuia
să devină în moarte. Şi Pavel ne spune că El n-a luat natura
îngerilor, cu un pas mai jos decât a Sa, ci a coborât cu doi
paşi şi a luat natura oamenilor -- a devenit om; „a devenit
trup”. Evrei 2:16; Filipeni 2:7, 8; Ioan 1:14.
Remarcaţi că aceasta arată nu numai că
natura îngerească nu este singurul ordin de fiinţe
spirituale, ci şi că ea este o natură mai joasă decât a fost
a Domnului nostru înainte de a deveni om; şi atunci El n-a
fost aşa de presus cum este acum, deoarece „Dumnezeu L-a
înălţat foarte sus”, datorită ascultării Sale în faptul că
de bună voie a devenit răscumpărarea omului (Filipeni 2:8,
9). El este acum de ordinul cel mai înalt de fiinţe
spirituale, părtaş naturii divine (a lui Iehova).
Astfel găsim dovada nu numai că natura
divină, îngerească şi umană sunt separate şi distincte, dar
şi că a fi om perfect nu înseamnă a fi înger, după cum nici
perfecţiunea naturii îngereşti nu implică faptul că îngerii
sunt divini şi egali cu Iehova; pentru că Isus n-a luat
natura îngerilor, ci o natură diferită -- natura
oamenilor; nu natura umană imperfectă, aşa cum o posedăm
noi acum, ci natura umană perfectă. El a devenit
om, nu o fiinţă degradată şi aproape moartă, aşa cum
sunt acum oamenii, ci un om în deplină vigoare a
perfecţiunii.
Pe de altă parte, Isus trebuia să fie om
perfect, altfel nu putea ţine o lege perfectă, care este
măsura deplină a capacităţii unui om perfect. El
trebuia să fie un om perfect, altfel nu putea da un preţ de
răscumpărare (un preţ corespunzător -- 1 Timotei 2:6) pentru
viaţa pierdută a omului perfect Adam; „Căci dacă moartea a
venit prin om, tot prin om a venit şi învierea
morţilor” (1 Corinteni 15:21). Dacă în cel mai mic grad era
imperfect, aceasta dovedea că era sub ((A179))
condamnare şi de aceea nu putea fi o jertfă acceptabilă şi
nici nu putea ţine perfect legea lui Dumnezeu. Un om perfect
a fost încercat, a eşuat şi a fost condamnat; şi numai un om
perfect a putut da preţul corespunzător ca
Răscumpărător.
Acum avem în faţă în mod obiectiv
întrebarea sub altă formă, adică: Dacă Isus în trup a fost
om perfect, după cum arată Scripturile, nu dovedeşte aceasta
că un om perfect este o fiinţă umană, de carne -- nu un
înger, ci cu puţin mai prejos decât îngerii? Concluzia
logică este mai presus de orice îndoială; şi în plus avem
declaraţia inspirată a psalmistului (Psalmul 8:5-8) şi
referinţa lui Pavel la aceasta, în Evrei 2:7-9.
Isus n-a fost nici o combinaţie a celor
două naturi, umană şi spirituală. Amestecul a două naturi
n-o produce nici pe una, nici pe cealaltă, ci un lucru
hibrid, imperfect, care este respingător pentru aranjamentul
divin. Când Isus a fost în trup, El a fost fiinţă umană
perfectă; înainte de acel timp El a fost fiinţă spirituală
perfectă; şi de la înviere El este fiinţă spirituală de cel
mai înalt ordin, sau de ordin divin. Numai la consacrarea Sa
spre moarte, aşa cum este reprezentată prin botezul Său --
la vârsta de treizeci de ani (după Lege vârsta bărbăţiei şi
de aceea timpul corect pentru a se consacra ca om) --
a primit El arvuna moştenirii Sale la natură divină (Matei
3:16, 17). Natura umană trebuia să fie consacrată spre
moarte înainte de a putea primi chiar şi garanţia
naturii divine. Şi numai când acea consacrare a fost în
realitate dusă la îndeplinire şi Şi-a sacrificat în
realitate natura umană, chiar până la moarte, a devenit
Domnul nostru părtaş deplin al naturii divine. După ce a
devenit om, El S-a făcut ascultător până la moarte; de
aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte sus, la natură divină
(Filipeni 2:8, 9). Dacă această scriptură este adevărată,
înseamnă că El n-a fost înălţat la natură divină până când
natura umană a fost în realitate sacrificată -- moartă.
((A180))
Astfel vedem că în Isus n-a existat un
amestec de naturi, ci El a avut de două ori experienţa unei
schimbări de natură: întâi de la spirituală la umană, apoi
de la umană la cel mai înalt ordin al naturii spirituale,
cel divin; şi în fiecare caz a renunţat la una pentru
cealaltă.
În acest distins exemplu de umanitate
perfectă, care a stat nepătat în faţa lumii până S-a jertfit
pentru răscumpărarea ei, vedem perfecţiunea de la care a
căzut rasa noastră prin Adam şi la care va fi restabilită.
Devenind răscumpărarea omului, Domnul nostru Isus a dat
echivalentul pentru ceea ce a pierdut omul; şi de aceea
toată omenirea poate primi iarăşi, prin credinţă în Cristos
şi prin ascultare de cerinţele Lui, nu o natură spirituală,
ci o natură umană perfectă, glorioasă -- „ce a fost
pierdut”.
Facultăţile şi puterile perfecte ale
fiinţei umane perfecte pot fi exercitate la nesfârşit şi
asupra a noi şi variate obiecte de interes, iar cunoştinţa
şi iscusinţa pot fi mult crescute; dar nici o astfel de
creştere a cunoştinţei sau puterii nu va avea ca efect o
schimbare de natură, sau n-o va face mai mult decât
perfectă. Va fi numai extinderea şi dezvoltarea puterilor
umane perfecte. Creşterea cunoştinţei şi iscusinţei va fi
neîndoielnic privilegiul binecuvântat al omului toată
eternitatea; totuşi el va rămâne om şi va învăţa doar să
folosească mai deplin puterile naturii umane deja posedate.
Dincolo de limitele ei nu poate spera să avanseze, şi nici
nu va dori, dorinţele lui fiind limitate la sfera puterilor
lui.
În timp ce Isus ca om a fost o ilustraţie
a naturii umane perfecte la care va fi restabilită masa
omenirii, acum, de la înviere, El este ilustraţia naturii
glorioase divine, pe care Biserica biruitoare o va împărtăşi
cu El la înviere.
Deoarece veacul prezent este dedicat în
principal dezvoltării acestei clase, căreia i se oferă o
schimbare de natură, şi deoarece epistolele apostolice
sunt dedicate instruirii acestei „turme mici”, nu trebuie să
se tragă ((A181)) concluzia că planurile lui Dumnezeu
se termină cu completarea acestei companii alese. Pe de altă
parte, nici nu trebuie să mergem la extrema opusă şi să
presupunem că făgăduinţele speciale, de natură divină,
corpuri spirituale etc., făcute acestora, sunt scopul lui
Dumnezeu pentru toată omenirea. Pentru aceştia sunt
„făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”, mai presus de
celelalte făgăduinţe scumpe făcute întregii omeniri. Ca să
împărţim drept cuvântul adevărului, noi trebuie să observăm
că Scripturile recunosc perfecţiunea naturii divine la
„turma mică” şi perfecţiunea naturii umane la lumea
restabilită, ca fiind două lucruri separate.
Să vedem acum mai amănunţit: ce sunt
fiinţele spirituale, care sunt puterile lor şi de ce legi
sunt guvernate? Mulţi par să gândească, fiindcă nu înţeleg
natura unei fiinţe spirituale, că ea trebuie să fie o simplă
legendă, şi asupra acestui subiect multă superstiţie
predomină. Dar Pavel nu pare să aibă o astfel de idee. Deşi
el sugerează că o fiinţă umană este incapabilă de a înţelege
natura mai înaltă, spirituală (1 Corinteni 2:14), totuşi el
spune clar, ca şi cum ar apăra împotriva unor concepţii
legendare sau superstiţioase, că există atât corp spiritual,
cât şi corp natural (uman), atât unul ceresc, cât şi unul
pământesc, şi o glorie atât a celui pământesc, cât şi a
celui ceresc. Gloria celui pământesc, după cum am văzut, s-a
pierdut prin păcatul primului Adam şi va fi redată rasei
prin Domnul Isus cu Mireasa Lui (Cristosul, Cap şi corp) în
timpul domniei Milenare. Gloria celui ceresc este deocamdată
nevăzută, în afară de cazul când este revelată ochiului
credinţei de către Spirit prin Cuvânt. Aceste glorii sunt
distincte şi separate (1 Corinteni 15:38-49). Ştim într-o
măsură ce este corpul natural, pământesc, terestru, deoarece
de acesta avem acum, deşi numai aproximativ putem aprecia
gloria perfecţiunii lui. El este carne, sânge şi oase,
deoarece „ce este născut din carne este carne”. Şi
((A182)) deoarece există două feluri distincte de
corpuri, ştim că acela spiritual, oricum ar fi, nu este
compus din carne, sânge şi oase: este ceresc, celest,
spiritual -- „ce este născut din Duh este duh”. Dar ce este
un corp spiritual nu ştim, pentru că „ce vom fi nu s-a
arătat încă; dar . . . vom fi ca EL” -- ca Domnul nostru
Isus. Ioan 3:6; 1 Ioan 3:2.
Nu avem nici o mărturie despre vreo
fiinţă spirituală sau umană care să fi fost vreodată
schimbată de la o natură la alta, cu excepţia Fiului lui
Dumnezeu; şi acesta a fost un caz excepţional, pentru un
scop excepţional. Când Dumnezeu i-a făcut pe îngeri, fără
îndoială că i-a făcut cu intenţia să rămână veşnic îngeri,
şi aşa este şi cu oamenii, fiecare fiind perfect pe propriul
lui plan. Cel puţin Scripturile nu fac nici o aluzie la
vreun scop diferit. După cum în creaţia neînsufleţită există
o varietate plăcută şi aproape nesfârşită, tot aşa în
creaţia vie şi inteligentă este posibilă aceeaşi varietate
în perfecţiune. Fiecare creatură este glorioasă în
perfecţiunea ei; dar, după cum spune Pavel, gloria celor
celeste (cereşti) este un fel de glorie, şi gloria celor
terestre (pământeşti) este altă glorie şi este diferită.
Examinând faptele relatate despre Domnul
nostru Isus după învierea Sa şi despre îngeri care sunt de
asemenea fiinţe spirituale, astfel „interpretând lucruri
duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti” (1 Corinteni 2:13
-- Noul Testament 1993, subsol -- n. e.), putem primi unele
informaţii generale cu privire la fiinţele spirituale.
Întâi, îngerii pot fi şi sunt adesea prezenţi, deşi
invizibili. „Îngerul DOMNULUI tăbărăşte în jurul celor care
se tem de El”; şi „Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare
trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?”
(Psalmul 34:7; Evrei 1:14). Au slujit ei vizibil sau
invizibil? Fără îndoială că în felul din urmă. Elisei era
înconjurat de o oaste de asirieni; servul lui se temea;
Elisei s-a rugat Domnului, ochii tânărului s-au deschis şi a
văzut de jur ((A183)) împrejurul lor munţii plini de
care şi călăreţi de foc (sau ca focul). Iarăşi, în timp ce
pentru Balaam îngerul a fost invizibil, măgarul l-a văzut
fiindcă i-au fost deschişi ochii.
În al doilea rând, îngerii pot primi
corpuri umane şi pot apărea ca oameni. Astfel Domnul
cu doi îngeri i-au apărut lui Avraam, care le-a pregătit o
cină din care ei au mâncat. La început Avraam a presupus că
sunt trei oameni şi numai când erau gata de plecare a
descoperit că unul din ei era Domnul, iar ceilalţi doi erau
îngeri, care după aceea au coborât în Sodoma şi l-au
eliberat pe Lot (Geneza 18:1, 2). Un înger i-a apărut ca om
lui Ghedeon, dar după aceea s-a descoperit. Un înger a
apărut tatălui şi mamei lui Samson şi ei au gândit că este
om, până când s-a înălţat la cer în flacăra de pe altar.
Judecătorii 6:11-22; 13:20.
În al treilea rând, fiinţele spirituale
sunt glorioase în starea lor normală, şi frecvent se spune
despre ele că sunt glorioase şi strălucitoare. Înfăţişarea
îngerului care a înlăturat piatra de la uşa mormântului era
„asemenea fulgerului”. Daniel a prins o sclipire a unui corp
spiritual pe care l-a descris, spunând: Ochii lui erau ca
nişte flăcări de foc, faţa asemenea fulgerului, iar braţele
şi picioarele semănau cu nişte bronz lustruit, şi glasul
cuvintelor lui ca vuietul unei mari mulţimi. Daniel a căzut
în faţa lui ca mort (Daniel 10:6, 10, 15, 17). Saul din Tars
a prins o sclipire asemănătoare a corpului glorios al lui
Cristos, care strălucea mai presus de strălucirea soarelui
în miezul zilei. Saul şi-a pierdut vederea şi a căzut la
pământ.
Până acum am văzut că sunt fiinţe
spirituale cu adevărat glorioase; totuşi, dacă oamenilor nu
li s-ar fi deschis ochii să le vadă, sau dacă ele nu apăreau
în carne ca oameni, ele ar fi fost invizibile pentru
oameni. Această concluzie se confirmă mai departe când
examinăm detaliile deosebite ale acestor manifestări. Domnul
a fost văzut numai de Saul, oamenii care călătoreau cu el
auzind vocea, dar nevăzând pe nimeni (Faptele 9:7). Oamenii
care erau cu ((A184)) Daniel n-au văzut fiinţa
glorioasă pe care el o descrie, dar i-a cuprins o mare frică
şi au fugit de s-au ascuns. Iarăşi, această fiinţă glorioasă
a spus: „Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă
douăzeci şi una de zile” (Daniel 10:13). A căzut Daniel,
omul preaiubit de Domnul, ca mort în faţa acestuia, căruia
căpetenia Persiei i s-a împotrivit douăzeci şi una de zile?
Cum aşa? Desigur că el nu i-a apărut în glorie căpeteniei!
Nu; ori acesta a fost prezent cu el invizibil, ori
i-a apărut ca om.
Domnul nostru de la învierea Sa este o
fiinţă spirituală; prin urmare, aceleaşi puteri pe care le
găsim ilustrate prin îngeri (fiinţe spirituale) trebuie să
le aibă şi El. Şi acesta este cazul, după cum vom vedea mai
pe larg într-un capitol următor.
Astfel găsim că Scripturile privesc
natura umană şi spirituală separate şi distincte, şi nu dau
nici o dovadă că una o produce sau o dezvoltă pe cealaltă,
ci, dimpotrivă, ele arată că numai puţini vor fi vreodată
schimbaţi de la natura umană la cea divină, la care Isus,
Capul lor, a fost deja înălţat. Iar această remarcabilă şi
specială trăsătură din planul lui Iehova este pentru scopul
remarcabil şi special de a-i pregăti pe aceştia ca agenţi ai
lui Dumnezeu, pentru marea lucrare viitoare de restabilire a
tuturor lucrurilor.
Să examinăm acum termenii
Stare muritoare şi nemuritoare.
Vom găsi adevărata lor semnificaţie în
armonie exactă cu ceea ce am învăţat din compararea
declaraţiilor Bibliei referitoare la fiinţele umane şi
spirituale, şi la făgăduinţele pământeşti şi cereşti.
Acestor cuvinte li se dau de obicei sensuri foarte nesigure,
iar ideile greşite despre sensurile lor produc vederi
eronate despre subiectele de care ele sunt legate, atât în
general cât şi în utilizarea scripturală.
((A185))
Stare „muritoare” înseamnă starea
sau condiţia de a fi supus morţii; nu condiţia de
moarte, ci condiţia în care moartea este o posibilitate.
„Nemurire” înseamnă starea sau
condiţia de a nu fi supus morţii; nu numai condiţia
de eliberare din moarte, ci condiţia în care moartea este o
imposibilitate.
Ideea comună, dar eronată, despre
starea muritoare este că aceasta e o stare sau condiţie
în care moartea este inevitabilă, în timp ce ideea comună
despre semnificaţia nemuririi este mai aproape de cea
corectă.
Cuvântul nemuritor înseamnă care
nu este muritor; deci, însăşi construcţia cuvintelor
indică definiţiile lor adevărate. Datorită predominării unei
idei greşite despre cuvântul muritor, atât de mulţi
se încurcă atunci când încearcă să stabilească dacă Adam a
fost muritor sau nemuritor înainte de încălcare. Ei
raţionează că dacă ar fi fost nemuritor, Dumnezeu
n-ar fi spus, „în ziua în care vei mânca din el vei muri
negreşit”, fiindcă este imposibil ca o fiinţă nemuritoare să
moară. Aceasta este o concluzie logică. Pe de altă parte,
spun ei, dacă el ar fi fost muritor, în ce ar fi
putut consta ameninţarea sau pedeapsa declaraţiei „vei muri
negreşit”, deoarece, fiind muritor (conform definiţiei lor
eronate), el oricum n-ar fi putut evita moartea?
Se va observa că dificultatea constă în
sensul fals dat cuvântului muritor. Aplicaţi
definiţia cea corectă şi totul este clar. Adam a fost
muritor -- adică, într-o condiţie în care moartea a fost o
posibilitate. El a avut viaţă în măsură deplină şi perfectă,
totuşi nu viaţă inerentă. Viaţa lui a fost
susţinută de „toţi pomii din grădină”, în afară de pomul
cel oprit; şi cât timp a continuat în ascultare şi în
armonie cu Creatorul său, viaţa i-a fost sigură --
elementele susţinătoare nu i-au fost refuzate. Astfel văzut,
Adam a avut viaţă; şi moartea a fost cu totul evitabilă,
deşi el a fost în aşa condiţie încât moartea a fost posibilă
-- el a fost muritor.
((A186))
Atunci se ridică întrebarea: dacă Adam a
fost muritor şi în încercare, a fost el în încercare pentru
nemurire? Răspunsul general ar fi: da. Noi răspundem: nu.
Încercarea lui a fost pentru a se vedea dacă era vrednic sau
nevrednic de continuarea vieţii şi binecuvântărilor deja
posedate. Deoarece nicăieri n-a fost făgăduit că dacă era
ascultător el devenea nemuritor, noi suntem obligaţi să
lăsăm orice asemenea speculaţii în afara discuţiei. Lui i
s-a făgăduit continuarea binecuvântărilor de care se
bucura atunci, atâta vreme cât era ascultător, şi a fost
ameninţat cu pierderea tuturor -- cu moartea -- dacă era
neascultător. Ideea falsă despre sensul cuvântului
muritor îi face în general pe oameni să tragă concluzia
că toate fiinţele care nu mor sunt nemuritoare. De aceea ei
includ în această clasă pe Tatăl nostru ceresc, pe Domnul
nostru Isus, pe îngeri şi toată omenirea. Aceasta este
totuşi o eroare: marea masă a omenirii salvată din cădere,
precum şi îngerii din ceruri vor fi întotdeauna muritori;
deşi într-o condiţie de perfecţiune şi fericire, ei vor fi
întotdeauna de acea natură muritoare care ar putea suferi
moartea, plata păcatului, dacă ar comite păcat. Siguranţa
existenţei lor va fi condiţionată, cum a fost a lui Adam, de
ascultarea de atotînţeleptul Dumnezeu, a cărui dreptate,
iubire şi înţelepciune, şi a cărui putere de a face ca toate
să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc şi-L
servesc, vor fi fost pe deplin demonstrate prin felul în
care a procedat cu păcatul în timpul prezent.
Nicăieri în Scripturi nu este declarat că
îngerii sunt nemuritori, nici că omenirea restabilită va fi
nemuritoare. Dimpotrivă, nemurirea îi este atribuită naturii
divine -- iniţial numai lui Iehova, după aceea Domnului
nostru Isus în starea Lui mult înălţată prezentă şi în
sfârşit prin făgăduinţă Bisericii, corpul lui Cristos, când
va fi glorificat cu El. 1 Timotei 6:16; Ioan 5:26; 2 Petru
1:4; 1 Corinteni 15:53, 54.
Avem mărturii nu numai că nemurirea
aparţine doar naturii divine, dar şi dovada că îngerii sunt
muritori, în ((A187)) faptul că Satan, care odată a
fost o căpetenie între ei, va fi nimicit (Evrei 2:14).
Faptul că el poate fi nimicit dovedeşte că îngerii ca şi
clasă sunt muritori.
Astfel considerat, vedem că atunci când
păcătoşii incorigibili vor fi înlăturaţi, atât fiinţele
nemuritoare cât şi cele muritoare vor trăi veşnic în
bucurie, fericire şi iubire -- prima clasă posedând o natură
fără posibilitatea de a muri, având viaţă inerentă -- viaţă
în ei înşişi (Ioan 5:26), cea din urmă având o natură
susceptibilă de moarte, totuşi nedând nici un motiv de
moarte, datorită perfecţiunii fiinţei şi a cunoaşterii
răului şi răutăţii păcatului. Ei, fiind aprobaţi de legea
lui Dumnezeu, vor fi veşnic aprovizionaţi cu acele elemente
care sunt necesare ca să-i menţină în perfecţiune şi nu vor
muri niciodată.
Cunoaşterea corectă a sensului termenilor
muritor şi nemuritor şi a utilizării lor în
Scripturi nimiceşte însăşi temelia doctrinei chinului
veşnic. Ea se bazează pe teoria nescripturală că Dumnezeu a
creat pe om nemuritor, că el nu poate înceta de a exista şi
că Dumnezeu nu-l poate nimici; deci argumentul este că aceia
incorigibili trebuie să trăiască în continuare undeva
şi cumva; şi concluzia este că deoarece ei nu sunt în
armonie cu Dumnezeu, eternitatea lor trebuie să fie o
eternitate de suferinţă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne
asigură că El a făcut pregătiri împotriva unei astfel de
perpetuări a păcatului şi păcătoşilor; că omul este muritor
şi că pedeapsa deplină a păcatului voit împotriva luminii şi
cunoştinţei depline nu va fi o viaţă în chin, ci o a doua
moarte. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.”
„Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi
împotriva lui Dumnezeu?”
Romani 9:20
Ideea greşită a unora este că dreptatea
cere ca Dumnezeu să nu facă nici o diferenţă în acordarea
favorurilor printre creaturile Sale; că, dacă El ridică pe
una ((A188)) la o poziţie înaltă, după dreptate
El trebuie să facă la fel pentru toate, dacă nu se poate
arăta că unele şi-au pierdut drepturile, caz în care
acestea pe drept ar putea fi destinate pentru o poziţie mai
joasă.
Dacă acest principiu ar fi cel corect, ar
arăta că Dumnezeu n-a avut nici un drept să-L creeze pe Isus
mai presus decât pe îngeri şi apoi să-L mai înalţe, la
natură divină, dacă n-a intenţionat să facă acelaşi lucru
pentru toţi îngerii şi pentru toţi oamenii. Şi ca să ducem
principiul şi mai departe, dacă unii oameni vor fi mult
înălţaţi şi făcuţi părtaşi naturii divine, în cele din urmă
toţi oamenii trebuie să fie înălţaţi la aceeaşi poziţie. Şi
de ce să nu se ducă principiul la limita lui extremă şi să
se aplice aceeaşi lege a progresiei la creaţia animală şi la
insecte, şi să se spună că, deoarece toate sunt creaţii ale
lui Dumnezeu, toate trebuie în cele din urmă să ajungă pe
cel mai înalt plan de existenţă -- natura divină? Aceasta
este o absurditate evidentă, dar din acest principiu
presupus este o deducţie tot atât de raţională ca şi oricare
alta.
Poate că nimeni n-ar fi înclinat să ducă
această presupunere eronată atât de departe. Totuşi, dacă ar
fi un principiu bazat pe simpla justiţie, unde s-ar putea
opri şi totuşi să fie just? Şi dacă într-adevăr aşa ar fi
planul lui Dumnezeu, unde ar fi varietatea plăcută din toate
lucrările Lui? Dar planul lui Dumnezeu nu este aşa. Toată
natura, atât însufleţită cât şi neînsufleţită, arată gloria
şi diversitatea puterii şi înţelepciunii divine. Şi după cum
„cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte
lucrarea mâinilor Lui” în minunată varietate şi frumuseţe,
cu mult mai mult creaţia Lui inteligentă va arăta în
varietate gloria superioară a puterii Lui. Astfel tragem noi
concluzia -- din învăţătura expresă a Cuvântului lui
Dumnezeu, din raţiune şi din analogiile naturii.
Este foarte important să avem idei
corecte despre dreptate. O favoare nu trebuie
niciodată să fie socotită ca o ((A189)) recompensă pe
drept meritată. Un act de simplă dreptate nu este o ocazie
de recunoştinţă specială şi nu este nici vreo dovadă de
iubire; dar Dumnezeu Îşi arată marea iubire pentru făpturile
Sale printr-un lanţ nesfârşit de favoruri nemeritate, care
trebuie să provoace ca răspuns iubirea şi lauda din partea
lor.
Dumnezeu avea dreptul, dacă voia, să ne
facă numai creaturi cu viaţă scurtă, chiar dacă n-am fi
păcătuit niciodată. Aşa a făcut pe unele dintre creaturile
Sale inferioare. El ne-ar fi putut permite să ne bucurăm de
binecuvântările Lui pentru un timp, iar apoi, fără
nedreptate, ne-ar fi putut şterge pe toţi din existenţă. De
fapt, chiar aşa o existenţă scurtă ar fi o favoare. În
definitiv numai prin favoarea Lui avem noi existenţă. Cu cât
mai mare favoare este răscumpărarea existenţei odată
pierdute prin păcat! Şi mai mult, prin favoarea lui Dumnezeu
suntem noi oameni, nu animale; numai prin favoarea lui
Dumnezeu îngerii sunt ca natură puţin mai presus decât
oamenii; şi de asemenea prin favoarea lui Dumnezeu Domnul
Isus şi mireasa Lui devin părtaşi naturii divine. Prin
urmare, se cade tuturor creaturilor Sale inteligente să
primească pline de recunoştinţă orice le acordă Dumnezeu.
Orice alt spirit merită pe drept condamnare, şi, dacă cineva
se complace în el, va sfârşi în înjosire şi nimicire. Un om
n-are nici un drept să aspire a fi înger, nefiind niciodată
invitat la acea poziţie; un înger n-are nici un drept să
aspire la natură divină, nefiindu-i niciodată oferită.
Aspiraţia mândriei lui Satan a fost cea
care i-a adus înjosirea şi va sfârşi cu nimicirea lui (Isaia
14:14). „Oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se
smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11), dar nu în mod necesar
la cea mai înaltă poziţie.
În parte datorită ideilor false de
dreptate şi în parte datorită altor cauze, subiectul
alegerii aşa cum este învăţat în Scripturi a fost ocazie de
multă dispută şi neînţelegere. Puţini vor nega faptul că
Scripturile învaţă despre alegere; dar exact pe ce principiu
este bazată alegerea sau ((A190)) selecţionarea, este
o problemă de considerabilă diferenţă de opinie, unii
pretinzând că este o alegere arbitrară, necondiţionată, iar
alţii că este condiţionată. Există o măsură de adevăr,
credem noi, în ambele aceste păreri. O alegere din partea
lui Dumnezeu este expresia selectării pentru un anumit scop,
funcţie sau stare. Dumnezeu a ales sau a hotărât ca unele
dintre creaturile Sale să fie îngeri, unele să fie oameni,
unele să fie animale, păsări, insecte etc., iar unele să fie
de propria Sa natură, natura divină. Şi chiar dacă Dumnezeu
selectează după anumite condiţii pe toţi care vor fi
admişi la natură divină, totuşi nu se poate spune că aceştia
o merită mai mult decât alţii, căci orice creatură,
pe oricare plan, numai prin favoare are existenţă.
„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea,
nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă” --
bunătate sau favoare (Romani 9:16). Nu fiindcă aleşii au
fost mai buni decât alţii le-a făcut Dumnezeu invitaţia la
natură divină, căci El a trecut pe lângă îngerii care nu
păcătuiseră şi a chemat la onorurile divine pe unii din
păcătoşii răscumpăraţi. Dumnezeu are dreptul să facă aşa cum
Îi place cu ce este al Său, şi El vrea să-Şi exercite acest
drept pentru realizarea planurilor Sale. Atunci, deoarece
tot ce avem este prin favoare divină, „Cine eşti tu, omule,
ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut
va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?»
Nu are olarul stăpânire pe lutul său . . . să facă un vas
pentru cinste şi un altul pentru necinste” -- sau pentru mai
puţină cinste? (Romani 9:20, 21). Toate au fost create prin
aceeaşi putere divină -- unele să aibă natură mai înaltă şi
cinste mai mare, iar altele să aibă natură mai joasă şi
cinste mai mică.
„Aşa vorbeşte DOMNUL, Sfântul lui Israel
şi Făcătorul său [al omului]: «Vrea cineva să Mă întrebe
asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru
copiii Mei şi pentru lucrarea mâinilor Mele? Eu am făcut
pământul, şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am
întins cerurile şi am aşezat toată ((A191)) oştirea
lor.»” „Căci aşa vorbeşte DOMNUL, Făcătorul cerurilor,
singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi
l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit
ca să fie locuit: «Eu sunt DOMNUL, şi nu este altul!»”
(Isaia 45:11, 12, 18 -- Cornilescu). Nimeni nu are dreptul
să-I dicteze lui Dumnezeu. Dacă El a întărit pământul, dacă
l-a întocmit nu ca să fie pustiu, ci l-a făcut ca să fie
locuit de oameni restabiliţi, perfecţi, cine suntem noi ca
să răspundem împotriva lui Dumnezeu şi să spunem că este
nedrept să nu le schimbe natura şi să nu-i facă pe toţi
părtaşi unei naturi spirituale, fie ca îngerii, fie ca
propria Sa natură, divină? Cu cât se cuvine mai mult să
venim cu umilinţă la Cuvântul lui Dumnezeu şi să
„întrebăm” despre lucrurile viitoare, decât să
„poruncim” sau să susţinem că El trebuie să realizeze
ideile noastre? Doamne, fereşte pe servii Tăi de păcatele
mândriei, ca să nu pună stăpânire peste noi. Nici unul din
copiii lui Dumnezeu, credem noi, nu va dicta Domnului cu
bună ştiinţă; totuşi, cât de uşor, şi aproape fără să-şi dea
seama, mulţi cad în această eroare.
Neamul omenesc sunt copiii lui Dumnezeu
prin creare -- lucrarea mâinilor Lui -- şi planul Său
referitor la ei este clar revelat în Cuvântul Său. Pavel
spune că primul om (care a fost un model a ceea ce va fi
omenirea când va fi perfectă) a fost din pământ, pământesc;
şi urmaşii lui, cu excepţia Bisericii Evanghelice, la
înviere vor fi tot pământeşti, umani, adaptaţi pentru pământ
(1 Corinteni 15:38, 44). David spune că omul a fost făcut
numai cu puţin mai prejos decât îngerii şi a fost încoronat
cu slavă, cinste, stăpânire etc. (Psalmul 8:4-8). Şi Petru,
Domnul nostru şi toţi profeţii de la începutul lumii,
declară că omenirea va fi restabilită la acea perfecţiune
glorioasă şi iarăşi va avea stăpânire asupra pământului cum
a avut Adam, reprezentantul ei. Faptele 3:19-21.
Aceasta este partea pe care a ales-o
Dumnezeu pentru omenire. Şi ce parte glorioasă! Închideţi
ochii pentru o clipă ((A192)) la scenele de suferinţă
şi durere, degradare şi întristare care încă predomină
datorită păcatului, şi zugrăviţi-vă în minte gloria
pământului perfect. Nici o pată de păcat nu strică armonia
şi pacea unei societăţi perfecte; nici un gând amar, nici o
privire sau vorbă aspră; iubirea, izvorând din fiecare
inimă, întâlneşte un răspuns asemănător în toate celelalte
inimi, şi bunăvoinţa marchează fiecare act. Acolo nu va mai
fi deloc boală, nici durere, nici suferinţă şi nici vreo
dovadă de decădere -- nici măcar frica de asemenea lucruri.
Gândiţi-vă la toate imaginile de sănătate şi frumuseţe
comparativă a formei şi trăsăturilor omeneşti pe care le-aţi
văzut vreodată, şi aflaţi că omenirea perfectă va fi de o
frumuseţe superioară acestora. Puritatea interioară şi
perfecţiunea mintală şi morală vor marca şi ilumina fiecare
faţă strălucitoare. Aşa va fi societatea pământului; iar
celor care plâng datorită pierderii cuiva, li se vor şterge
toate lacrimile când vor vedea lucrarea învierii completă.
Apocalipsa 21:4.
Şi aceasta este numai schimbarea în
societatea umană. Amintim de asemenea că pământul, care a
fost „făcut ca să fie locuit” de o astfel de rasă de fiinţe,
va fi o locuinţă potrivită şi plăcută pentru ele, aşa cum
este reprezentat prin paradisul edenic în care a fost plasat
omul reprezentativ la început. Paradisul va fi restabilit.
Pământul nu va mai produce spini şi mărăcini şi nu va mai
cere sudoarea frunţii omului ca să-i dea pâinea, ci
„pământul îşi va da [uşor şi natural] rodul”. „Pustietatea .
. . va înflori ca trandafirul”; creaţia animală inferioară
vor fi servi perfecţi, de bună voie şi supuşi; natura, cu
toată varietatea ei plăcută, va chema pe om din toate
direcţiile să caute şi să cunoască gloria, puterea şi
iubirea lui Dumnezeu, iar mintea şi inima se vor bucura în
El. Dorinţa febrilă după ceva nou, care acum predomină, nu
este o stare naturală, ci anormală, datorită
imperfecţiunilor noastre şi prezentelor condiţii de mediu
nesatisfăcătoare. Nu este asemenea lui Dumnezeu să tânjim
neîncetat după ((A193)) ceva nou. Cele mai multe
lucruri sunt vechi pentru Dumnezeu; şi El se bucură cel mai
mult în acelea care sunt vechi şi perfecte. Aşa va fi şi cu
omul când va fi restabilit la chipul lui Dumnezeu. Omul
perfect nu va cunoaşte sau aprecia pe deplin şi deci nu va
prefera gloria fiinţei spirituale, prin faptul că este de
natură diferită, întocmai cum peştii şi păsările, pentru
acelaşi motiv, fiecare preferă şi le place cel mai mult
propria lor natură şi element. Omul va fi atât de absorbit
şi extaziat de gloria care-l va înconjura pe plan uman,
încât nu va avea nici aspiraţie, nici preferinţă pentru altă
natură sau alte condiţii decât cele posedate. O privire în
experienţa prezentă a Bisericii va ilustra aceasta. „Cât de
greu”, cu ce dificultate, vor intra în Împărăţia lui
Dumnezeu cei care sunt bogaţi în bunurile acestei lumi.
Puţinele bunuri posedate, chiar sub domnia prezentă a răului
şi a morţii, aşa captivează natura umană, încât avem nevoie
de ajutor special de la Dumnezeu pentru a ne ţine ochiul şi
scopul fixat pe făgăduinţele spirituale.
Faptul că Biserica creştină, corpul lui
Cristos este o excepţie în planul general al lui Dumnezeu
pentru omenire este evident din declaraţia că alegerea ei a
fost hotărâtă în planul divin înainte de întemeierea lumii
(Efeseni 1:4,5), când Dumnezeu nu numai că a prevăzut
căderea omenirii în păcat, dar a şi hotărât dinainte
îndreptăţirea, sfinţirea şi glorificarea acestei clase, pe
care în timpul Veacului Evanghelic o cheamă din lume ca să
se conformeze chipului Fiului Său, pentru a fi părtaşi la
natura divină şi moştenitori ai Împărăţiei Milenare împreună
cu Cristos Isus, pentru stabilirea dreptăţii şi păcii
universale. Romani 8:28-31.
Aceasta arată că alegerea sau selecţia
Bisericii a fost un lucru hotărât dinainte din partea lui
Dumnezeu, dar, notaţi, nu este o alegere necondiţionată a
membrilor individuali ai Bisericii. Dumnezeu a hotărât
înainte de întemeierea lumii să se aleagă o astfel de
companie pentru un astfel de scop într-un timp specific --
Veacul ((A194)) Evanghelic. Deşi nu ne putem îndoi că
Dumnezeu a putut prevedea activitatea fiecărui membru
individual al Bisericii şi a putut şti dinainte chiar care
vor fi vrednici şi, prin urmare, vor constitui pe membrii
acestei „turme mici”, totuşi nu acesta este modul în care
Cuvântul lui Dumnezeu prezintă doctrina alegerii. Nu ideea
unei predestinări individuale au căutat apostolii s-o
transmită, ci faptul că în scopul lui Dumnezeu a fost
hotărâtă dinainte o clasă care să ocupe poziţia
aceasta onorabilă, a cărei alegere va fi pe condiţii de
severe încercări ale credinţei şi ascultării, şi de jertfire
a privilegiilor pământeşti etc., chiar până la moarte.
Astfel, printr-o încercare individuală şi prin „biruinţă”
individuală, membrii individuali ai clasei dinainte
hotărâte sunt aleşi sau acceptaţi în toate
binecuvântările şi beneficiile dinainte hotărâte de Dumnezeu
pentru această clasă.
Cuvântul „slăvit”, în Romani 8:30, din
cuvântul grecesc doxazo, înseamnă onorat.
Poziţia pentru care se alege Biserica este una de mare
onoare. Nici un om nu s-ar putea gândi să aspire la o aşa
mare onoare. Chiar şi Domnul nostru Isus a fost invitat
înainte de a aspira la ea, după cum citim: „Tot aşa şi
Hristos nu Şi-a luat singur slava [doxazo -- onorat]
de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel care I-a zis: «Tu
eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut»”. Aşa a onorat Tatăl
ceresc pe Domnul nostru Isus; şi toţi din corpul ales, care
vor fi moştenitori împreună cu El, vor fi astfel onoraţi
prin favoarea lui Iehova. Biserica, asemenea Capului ei,
trăieşte experienţa începutului de „onoare” când este
concepută de Dumnezeu la natură spirituală prin cuvântul
adevărului (Iacov 1:18), şi va intra complet în onoare când
se va naşte din Spirit, fiinţe spirituale -- în
chipul Capului glorificat. Cei pe care astfel îi va onora
Dumnezeu trebuie să fie perfecţi şi curaţi; şi deoarece noi
am fost prin moştenire păcătoşi, El nu numai că ne-a chemat
sau invitat la onoare, dar şi S-a îngrijit de ((A195))
îndreptăţirea din păcat prin moartea Fiului Său,
pentru a ne face în stare să primim onoarea la care ne
cheamă.
În alegerea turmei mici Dumnezeu face o
chemare foarte generală -- „mulţi sunt chemaţi”. Nu toţi
sunt chemaţi. La început chemarea a fost limitată la Israel
după trup, în timpul misiunii Domnului nostru; dar acum toţi
cei pe care servii lui Dumnezeu îi întâlnesc (Luca 14:23)
sunt îndemnaţi sau zoriţi (nu obligaţi) să vină la acest
ospăţ special de favoare. Dar chiar şi aceia care aud şi vin
nu sunt toţi vrednici. Hainele de nuntă (dreptatea lui
Cristos atribuită) sunt asigurate, dar unii nu le vor purta
şi trebuie să fie respinşi; iar dintre aceia care îmbracă
hainele îndreptăţirii şi care primesc onoarea de a fi
concepuţi la o natură nouă, unii nu-şi asigură chemarea şi
alegerea prin credincioşie faţă de legământul lor. Despre
cei vrednici să apară cu Mielul în glorie se spune: „cei
chemaţi, aleşi şi credincioşi”. Apocalipsa 14:1;
17:14.
Chemarea este adevărată; hotărârea lui
Dumnezeu de a alege şi a înălţa o Biserică nu se schimbă;
dar a face parte din această clasă aleasă este condiţionat.
Toţi cei care vreau să aibă parte de onorurile predestinate
trebuie să îndeplinească condiţiile chemării. „Să ne temem
deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea
în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în
urmă” (Evrei 4:1). Deşi marea favoare nu este a
celui care vrea, nici a celui care
aleargă, ea este pentru cel care vrea şi pentru
cel care aleargă, când este chemat.
După ce astfel am justificat în mod clar,
credem noi, dreptul şi scopul absolut al lui Dumnezeu
de a face ceea ce vrea cu ce este al Său, atragem atenţia
asupra faptului că principiul care caracterizează acordarea
tuturor favorurilor lui Dumnezeu este binele general.
În timp ce, prin urmare, pe autoritatea
Scripturilor socotim ca un fapt stabilit că natura umană şi
cea spirituală sunt separate şi distincte -- că amestecarea
((A196)) celor două naturi nu este deloc parte din
scopul lui Dumnezeu, ci ar fi o imperfecţiune, şi că
schimbarea unei naturi în alta nu este o regulă, ci o
excepţie, în singurul caz al Cristosului -- devine o
problemă de adânc interes să aflăm cum va fi realizată
schimbarea, pe ce condiţii se poate ajunge la ea şi în ce
manieră va fi efectuată.
Condiţiile prin care Biserica poate fi
înălţată cu Domnul ei la natură divină (2 Petru 1:4) sunt
exact aceleaşi condiţii prin care El a primit-o; urmând
întocmai pe urmele paşilor Lui (1 Petru 2:21),
prezentându-se pe sine ca jertfă vie aşa cum a făcut El, iar
apoi îndeplinind cu credincioşie acel angajament de
consacrare până când jertfa se sfârşeşte în moarte. Această
schimbare de natură, de la umană la divină, se dă ca
răsplată celor care în timpul Veacului Evanghelic jertfesc
natura umană cu toate interesele, speranţele şi
scopurile ei prezente şi viitoare, aşa cum a făcut
Domnul nostru -- chiar până la moarte. Aceştia se vor trezi
la înviere, nu pentru a avea parte cu restul omenirii în
binecuvântata restabilire la perfecţiune umană şi la toate
binecuvântările care o vor însoţi, ci pentru a avea parte de
asemănarea, gloria şi bucuria Domnului, ca părtaşi cu El la
natură divină. Romani 8:17; 2 Timotei 2:12.
Începutul şi dezvoltarea naturii noi este
asemănată cu începutul şi dezvoltarea vieţii umane. După cum
în cazul acesta există o concepere şi apoi o naştere, tot
aşa este şi în celălalt caz. Despre sfinţi se spune că sunt
concepuţi de Dumnezeu prin cuvântul adevărului (1 Petru 1:3;
1 Ioan 5:18; Iacov 1:18). Adică, ei primesc primul impuls în
viaţa divină de la Dumnezeu prin Cuvântul Său. Fiind
îndreptăţiţi liber prin credinţa în răscumpărare, când ei
aud chemarea „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie,
sfântă, [răscumpărată, îndreptăţită -- şi prin urmare]
plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră
înţeleaptă” (Romani 12:1), şi când, în ascultare de acea
chemare, ei îşi consacră pe deplin lui Dumnezeu ((A197))
umanitatea îndreptăţită, o jertfă vie, alături de aceea a
lui Isus, atunci ea este acceptată de Dumnezeu; şi chiar cu
acel act începe viaţa spirituală. Aceştia constată imediat
că gândesc şi acţionează aşa cum îi îndeamnă mintea nouă
[transformată], chiar până la răstignirea dorinţelor
omeneşti. Din momentul consacrării aceştia sunt socotiţi de
Dumnezeu „creaţii noi”.
Astfel, pentru aceste „creaţii noi” în
embrion, cele vechi [dorinţe, speranţe, planuri omeneşti
etc.] trec şi toate devin noi. „Noua creaţie” în embrion
continuă să crească şi să se dezvolte, în timp ce vechea
natură umană, cu speranţele, dorinţele ei etc., este
răstignită. Aceste două procese progresează simultan, de
când începe consacrarea până când rezultă moartea celei
umane şi naşterea celei spirituale. Pe măsură ce Spiritul
lui Dumnezeu prin Cuvântul Său continuă să dezvăluie tot mai
mult din planurile Sale, El ne învie astfel chiar şi
trupurile noastre muritoare (Romani 8:11), făcând aceste
trupuri muritoare în stare să facă serviciu pentru El; dar
la timpul cuvenit vom avea corpuri noi -- spirituale,
cereşti, adaptate în toate privinţele minţii noi, divine.
Naşterea „noii creaţii” este la
înviere (Coloseni 1:18); şi învierea acestei clase este
denumită întâia înviere (sau aleasă) (Apocalipsa
20:6). Trebuie amintit că noi nu suntem în realitate fiinţe
spirituale până la înviere, deşi de când primim spiritul
înfierii suntem socotiţi ca atare (Romani 8:23-25; Efeseni
1:13,14; Romani 6:10, 11). Când vom deveni în realitate
fiinţe spirituale, adică vom fi născuţi din spirit, nu vom
mai fi fiinţe de carne, deoarece „ce este născut din Duh
este duh”.
Naşterea la natură spirituală prin
înviere trebuie tot atât de sigur să fie precedată de o
concepere de Spirit la consacrare, precum naşterea trupului
este precedată de o concepere de trup. Toţi cei născuţi din
trup în asemănarea primului Adam, cel pământesc, au fost
întâi concepuţi de ((A198)) trup; dar unii au fost
concepuţi din nou, de Spiritul lui Dumnezeu prin
cuvântul adevărului, pentru ca la timpul cuvenit să poată fi
născuţi din Spirit în asemănare cerească la întâia înviere:
„După cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa [noi,
Biserica] vom purta şi chipul Celui ceresc” -- dacă nu va fi
o cădere. 1 Corinteni 15:49; Evrei 6:6.
Deşi acceptarea chemării cereşti şi
consacrarea noastră în ascultare de ea se hotărăşte într-un
anumit moment, aducerea fiecărui gând în armonie cu mintea
lui Dumnezeu este o lucrare treptată; este o înclinare
treptată spre cer a ceea ce în mod natural se înclină spre
pământ. Apostolul numeşte acest proces lucrare de
transformare, spunând: „Să nu vă conformaţi veacului
acestuia, ci să fiţi transformaţi [la natura cerească], prin
înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care
este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”.
Romani 12:2.
Trebuie să se observe că aceste cuvinte
ale apostolului nu sunt adresate lumii necredincioase, ci
acelora pe care El îi recunoaşte ca fraţi, cum se arată în
versetul precedent -- „Vă îndemn, dar, fraţilor . . .
să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă,
plăcută lui Dumnezeu”.
În mod obişnuit se crede că atunci când
un om se converteşte sau se întoarce de la păcat la dreptate
şi de la necredinţă şi opoziţie faţă de Dumnezeu la
încredere în El, aceea este tranformarea despre care a
vorbit Pavel. Adevărat, aceea este o mare schimbare -- o
transformare, dar nu este acea transformare la care
se referă aici Pavel. Aceea este o transformare a
caracterului; dar Pavel se referă la o transformare a
naturii, promisă credincioşilor din timpul Veacului
Evanghelic pe anumite condiţii, şi el îi îndemna pe
credincioşi să îndeplinească acele condiţii. Dacă n-ar
fi avut loc deja o astfel de transformare a caracterului
la acei cărora li se adresa, nu i-ar fi putut numi fraţi --
şi încă fraţi care aveau ceva „sfânt şi plăcut ((A199))
lui Dumnezeu” pentru a-I oferi de jertfă, pentru că numai
cei îndreptăţiţi prin credinţa în răscumpărare sunt socotiţi
de Dumnezeu ca sfinţi şi plăcuţi. Transformarea naturii
rezultă la aceia care în timpul Veacului Evanghelic îşi
prezintă umanitatea îndreptăţită ca jertfă vie, aşa cum Isus
Şi-a prezentat umanitatea perfectă ca jertfă, depunând tot
dreptul şi pretenţia la existenţa umană viitoare,
precum şi ignorând satisfacerea privilegiilor, drepturilor
etc. umane prezente. Primul lucru sacrificat este voinţa
umană; şi de atunci încolo noi nu suntem conduşi nici de
voinţa noastră proprie, nici de vreo altă voinţă umană, ci
numai de voinţa divină. Voinţa divină devine voinţa noastră
şi noi socotim voinţa umană ca nefiind a noastră, ci voinţa
altuia, pentru a fi ignorată şi sacrificată. Voinţa divină
devenind voinţa noastră, noi începem să gândim, să raţionăm
şi să judecăm din punct de vedere divin: planul lui Dumnezeu
devine planul nostru şi căile lui Dumnezeu devin căile
noastre. Nimeni nu poate înţelege deplin această
transformare dacă nu s-a prezentat pe sine în bună credinţă
ca jertfă şi, prin urmare, dacă n-ajunge s-o trăiască.
Înainte ne puteam bucura de orice lucru care nu era de fapt
păcătos, deoarece lumea cu toate lucrurile ei bune au fost
făcute pentru plăcerea omului, singura dificultate fiind să
stăpânim înclinaţiile păcătoase. Dar cei consacraţi, cei
transformaţi, pe lângă efortul de a subjuga păcatul, trebuie
să jertfească lucrurile bune prezente şi să-şi devoteze
toate forţele pentru serviciul lui Dumnezeu. Iar cei
credincioşi în serviciu şi jertfire îşi vor da zilnic seama
că într-adevăr această lume nu este locul lor de odihnă şi
că aici nu au o cetate continuă. Inimile şi speranţele lor
se vor întoarce însă spre acea „odihnă care rămâne pentru
poporul lui Dumnezeu”. Iar această speranţă binecuvântată la
rândul ei va însufleţi şi inspira la jertfă continuă.
Astfel, prin consacrare, mintea se
reînnoieşte sau se transformă, şi dorinţele, speranţele şi
scopurile încep să se ((A200)) ridice spre lucrurile
promise, spirituale şi nevăzute, în timp ce speranţele etc.
omeneşti mor. Cei care sunt în acest fel transformaţi, sau
în proces de schimbare, sunt socotiţi „creaţii noi”,
concepuţi de Dumnezeu, şi în acea măsură părtaşi ai naturii
divine. Să se remarce bine diferenţa între aceste „creaţii
noi” şi acei credincioşi şi „fraţi” care sunt numai
îndreptăţiţi. Cei din clasa din urmă sunt încă din pământ,
pământeşti, şi în afara dorinţelor păcătoase, speranţele
lor, ambiţiile şi scopurile lor sunt din acelea care vor fi
pe deplin satisfăcute în restabilirea făgăduită a tuturor
lucrurilor. Dar cei din clasa dintâi nu sunt din această
lume, întocmai cum Cristos nu este din această lume, şi
speranţele lor se centrează în lucrurile nevăzute, unde
Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Perspectiva gloriei
pământeşti, aşa de încântătoare pentru omul natural, nu va
mai fi o parte satisfăcătoare pentru cei concepuţi de
această speranţă cerească, pentru cei care văd gloriile
făgăduinţelor cereşti şi care apreciază partea încredinţată
lor în planul divin. Această minte nouă, divină, este
garanţia moştenirii noastre a naturii divine complete --
minte şi corp. Unii ar putea fi puţin surprinşi de această
expresie, corp divin; dar ni se spune că acum Isus este
însăşi reprezentarea persoanei Tatălui Său şi că
învingătorii vor „fi ca El, pentru că Îl vor vedea
aşa cum este” (1 Ioan 3:2). „Dacă este un trup
natural [omenesc], este şi un trup duhovnicesc” (1 Corinteni
15:44). Nu ne-am putea imagina pe Tatăl nostru cel divin sau
pe Domnul nostru Isus numai ca minţi mari fără corpuri.
Corpurile Lor sunt spirituale glorioase, deşi nu s-a arătat
încă ce mare este gloria şi nu se va arăta până când şi noi
vom avea parte de natura divină.
În timp ce această transformare a
minţii, de la mintea omenească la cea spirituală, este o
lucrare treptată, schimbarea de la corpul uman la cel
spiritual nu va fi treptată, ci instantanee (1 Corinteni
15:52). Acum, după ((A201)) cum spune Pavel, avem
această comoară (mintea divină) în vase de pământ, dar la
timpul cuvenit comoara va fi într-un vas glorios potrivit
pentru ea -- corpul spiritual.
Am văzut că natura umană este o asemănare
a celei spirituale (Geneza 5:1). De exemplu: Dumnezeu are
voinţă, şi tot aşa au şi oamenii şi îngerii; Dumnezeu are
raţiune şi memorie, şi tot aşa au şi creaturile Sale
inteligente -- îngerii şi oamenii. Caracterul operaţiunilor
mintale la toţi este la fel. Cu aceleaşi date de gândire şi
sub condiţii similare, aceste naturi diferite pot ajunge la
aceleaşi concluzii. Deşi facultăţile mintale ale naturii
divine, îngereşti şi umane sunt similare, totuşi noi ştim că
natura spirituală are puteri care le depăşesc pe cele umane
-- puteri care rezultă, credem noi, nu din facultăţile
diferite, ci din sfera mai largă a aceloraşi facultăţi şi
din împrejurările diferite în care ele operează. Natura
umană este un chip pământesc perfect al naturii spirituale,
având aceleaşi facultăţi, dar limitate la sfera pământească
şi având capacitatea şi dispoziţia de a discerne în afara ei
numai atât cât Dumnezeu vede potrivit să descopere pentru
beneficiul şi fericirea omului.
Natura divină este cel mai înalt ordin al
naturii spirituale; şi cât de nemăsurată este distanţa între
Dumnezeu şi creaturile Sale! Noi putem prinde numai sclipiri
din gloria înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine, în
timp ce în vedere panoramică El face să treacă prin faţa
noastră unele din grandioasele Sale lucrări. Noi însă putem
estima şi înţelege gloria umanităţii perfecte.
Având clar în minte aceste gânduri, putem
aprecia cum se efectuează schimbarea de la natura umană la
cea spirituală, şi anume, prin trecerea aceloraşi puteri
mintale la stările mai înalte. Când vom fi îmbrăcaţi cu
corpul ceresc, vom avea puterile cereşti care aparţin acelui
corp glorios şi vom avea întinderea gândului şi sfera
puterii care-i aparţin.
((A202))
Schimbarea sau tranformarea minţii, de la
pământească la cerească, pe care cei consacraţi o trăiesc
aici, este începutul acestei schimbări de natură. Nu este o
schimbare a creierului, nici un miracol în funcţionarea lui
schimbată, ci voinţa şi tendinţa minţii sunt schimbate.
Voinţa şi sentimentele noastre ne reprezintă
individualitatea; deci, când voinţa şi sentimentele ne sunt
schimbate, noi suntem transformaţi şi socotiţi ca aparţinând
de fapt naturii cereşti. Adevărat, acesta este doar un
început foarte mic, dar o concepere, cum este numită
aceasta, este întotdeauna numai un început mic; totuşi ea
este garanţia sau asigurarea lucrării încheiate. Efeseni
1:13, 14.
Unii au întrebat: Cum ne vom cunoaşte pe
noi înşine când vom fi schimbaţi? Cum vom şti atunci că
suntem aceleaşi fiinţe care au trăit, au suferit şi s-au
sacrificat ca să poată fi părtaşi ai acestei glorii? Vom fi
noi aceleaşi fiinţe conştiente? Cu cea mai mare
siguranţă, da. Dacă am murit împreună cu Cristos,
vom şi trăi împreună cu El (Romani 6:8). Schimbările
care survin zilnic în corpurile noastre omeneşti nu ne fac
să uităm trecutul sau să ne pierdem identitatea*.
*Corpurile noastre omeneşti se schimbă
constant. Ştiinţa declară că fiecare şapte ani sunt martorii
unei schimbări complete a atomilor noştri componenţi. Aşa că
schimbarea promisă, de la corpurile umane la cele
spirituale, nu va nimici nici memoria nici identitatea, ci
va creşte puterea şi sfera lor. Aceeaşi minte divină care
acum este a noastră, cu aceeaşi memorie, cu aceleaşi puteri
de gândire etc., îşi va extinde puterile în înălţimi şi
adâncimi nemăsurate, în armonie cu corpul ei spiritual nou,
iar memoria va trasa tot cursul nostru din copilăria cea mai
timpurie, şi, prin contrast, vom fi în stare să ne dăm seama
deplin de răsplata glorioasă a sacrificiului nostru. Dar
acesta n-ar putea fi cazul dacă umanul n-ar fi un chip
al spiritualului.
Aceste gânduri ne pot ajuta să înţelegem
de asemenea cum Fiul, când a fost schimbat de la condiţiile
spirituale la cele umane -- la natura umană şi la limitele
pământeşti -- a fost om; şi chiar dacă a fost aceeaşi fiinţă
în ambele cazuri, în ((A203)) primele condiţii El a
fost spiritual, iar în condiţiile următoare a fost uman.
Fiindcă cele două naturi sunt separate şi distincte şi
totuşi una este o asemănare a celeilalte, prin urmare,
aceleaşi facultăţi mintale (memorie etc.) fiind comune
ambelor, Isus a putut să-Şi dea seama de gloria Sa
anterioară, pe care a avut-o înainte de a deveni om, dar pe
care n-a avut-o când a fost om, după cum dovedesc cuvintele
Sale: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care
o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5) --
gloria naturii spirituale. Şi rugăciunea aceea este mai mult
decât ascultată în preamărirea Lui prezentă la cea mai
înaltă formă de fiinţă spirituală, natura divină.
Referindu-ne iarăşi la cuvintele lui
Pavel, remarcăm că el nu spune: Nu vă conformaţi voi înşivă
acestei lumi, ci transformaţi-vă voi înşivă în asemănarea
divină; ci el spune: „Nu vă conformaţi, . . . ci fiţi
transformaţi”. Acest lucru este bine exprimat, deoarece noi
nici nu ne conformăm, nici nu ne transformăm noi înşine, ci
noi, fie ne supunem să fim conformaţi lumii prin influenţele
lumeşti, spiritul lumii din jurul nostru, fie ne supunem
voinţei lui Dumnezeu, adică voinţei sau Spiritului sfânt,
pentru a fi transformaţi de influenţele cereşti exercitate
prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voi care sunteţi consacraţi, la
ce influenţe vă supuneţi? Influenţele transformatoare duc la
sacrificiul şi suferinţele prezente, dar sfârşitul este
glorios. Dacă vă dezvoltaţi sub aceste influenţe
transformatoare, voi zilnic dovediţi care este acea voie
bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
Cei care şi-au pus pe altarul de jertfă
tot ce au, să ţină minte necontenit că în timp ce Cuvântul
lui Dumnezeu conţine atât făgăduinţe pământeşti cât şi
cereşti, numai cele din urmă ne aparţin nouă. Comoara
noastră este în cer: să ne fie inimile necontenit acolo.
Chemarea noastră nu este la natură spirituală numai, ci la
cel mai înalt ordin al celei spirituale, natura divină --
„cu atât mai presus de îngeri” (2 Petru 1:4; Evrei 1:4).
Această chemare cerească ((A204)) este limitată la
Veacul Evanghelic; ea n-a fost făcută înainte de acest veac
şi odată cu încheierea lui va înceta. Înainte de chemarea
cerească s-a făcut o chemare pământească, chiar dacă ea a
fost imperfect înţeleasă, şi ni se spune că va fi continuată
după Veacul Evanghelic. Viaţa [pentru cei restabiliţi ca
fiinţe umane] şi nemurirea [premiul pentru care aleargă
corpul lui Cristos] au fost aduse la lumină ambele în timpul
acestui veac (2 Timotei 1:10). Atât natura umană cât şi cea
spirituală vor fi glorioase în perfecţiunea lor, totuşi
distincte şi separate. Frumoasa varietate şi minunata
armonie a tuturor lucrurilor, însufleţite şi neînsufleţite
-- armonie unele cu altele şi armonie cu Dumnezeu -- nu va
fi o trăsătură neînsemnată a gloriei lucrării încheiate a
lui Dumnezeu.
BISERICA LUI DUMNEZEU
„Scoală, Sioane, şi în cântări
De nesfârşită bucurie izbucneşte;
Laudă veşnică se cuvine lui Dumnezeu,
Cel care pe-ai tăi vrăjmaşi nimiceşte.
Scoală, scoală, biserica lui Dumnezeu!
Fiindcă lumina străluce din înălţime;
De pământ şi de praf veşmintele-ţi scutură,
Fiindcă a ta glorie vine.
De pe pământ să te înalţe,
Dumnezeu puterea Îşi va folosi;
Jalea în veselie va preface,
Tristeţea ta în bucurii.
Îmbracă haine strălucite,
Curatul tău veşmânt;
Regele tău te va conduce
Pe drumul ce-i sigur şi sfânt.”
