STUDIUL XII

Explicarea schiţei reprezentând Planul Veacurilor

Veacurile -- Secerişul -- Planul stării reale şi socotite -- Calea Domnului nostru -- Calea urmaşilor Săi -- Trei clase în biserica nominală -- Separarea din seceriş -- Clasa unsă glorificată -- Clasa marii strâmtorări -- Neghina arsă -- Lumea binecuvântată -- Rezultatul glorios

La sfârşitul acestui volum este ataşată o schiţă reprezentând planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Cu această schiţă am căutat, prin intermediul ochilor, să ajutăm mintea să înţeleagă ceva din caracterul progresiv al planului lui Dumnezeu şi din paşii progresivi care trebuie făcuţi de către toţi cei care ajung vreodată la „schimbarea” completă de la natura umană la cea divină.

Întâi avem o schiţă a celor trei mari dispensaţii: A, B, C; prima dintre acestea, A, ţinând de la crearea omului până la potop; a doua, B, de la potop la începutul domniei Milenare a lui Cristos, la a doua venire a Lui; şi a treia sau „administrarea plinătăţii timpurilor”, C, ţinând de la începutul domniei lui Cristos şi continuând în „veacurile viitoare” (Efeseni 1:10; 2:7). La aceste trei dispensaţii mari se face referire frecvent în Scripturi: A este numită „lumea de atunci”; B este numită de către Domnul nostru Isus „lumea aceasta”, de către Pavel „acest veac rău”, de către Petru „cerurile şi pământul de acum”. C este numită „ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea”, în contrast cu lumea rea din prezent. Acum răul stăpâneşte şi cei drepţi suferă, pe când în lumea viitoare această ordine va fi inversată: dreptatea va stăpâni şi răufăcătorii vor suferi, şi în cele din urmă tot răul va fi nimicit.

((A220))

În fiecare din aceste trei mari dispensaţii, epoci sau „lumi”, planul lui Dumnezeu cu privire la oameni are un contur distinct şi separat; totuşi fiecare nu este decât o parte a acelui mare plan care, atunci când va fi complet, va arăta înţelepciunea divină -- chiar dacă aceste părţi considerate separat nu reuşesc să arate scopul lor adânc. Deoarece „lumea” dintâi („cerurile şi pământul” sau ordinea aceea de lucruri) a trecut la potop, rezultă că trebuie să fi fost o ordine diferită de cea a „lumii acesteia”, despre care Domnul nostru a spus că prinţul ei este Satan; deci, prinţul acestei lumi rele din prezent n-a fost prinţul lumii de dinainte de potop, deşi el n-a fost atunci lipsit de influenţă. Câteva scripturi aruncă lumină asupra felului de a proceda al lui Dumnezeu în acel timp şi astfel dau o pătrundere clară în planul Lui ca întreg. Gândul pe care acestea îl sugerează este că „lumea” dintâi, sau dispensaţia de dinainte de potop, a fost sub supravegherea şi administrarea specială a îngerilor, cărora li s-a permis să încerce să facă ce puteau pentru a recupera omenirea căzută şi degenerată. Fără îndoială cu permisiunea lui Dumnezeu, ei au fost nerăbdători să încerce, deoarece interesul lor s-a manifestat în cântările şi strigătele de veselie pentru lucrările creaţiei (Iov 38:7). Faptul că îngerii au fost conducătorii permişi ai primei epoci, chiar dacă fără succes, nu numai că este indicat în toate referinţele la acea perioadă, dar şi se poate în mod raţional deduce din remarca apostolului care, comparând dispensaţia prezentă cu cea trecută şi cu cea viitoare, spune (Evrei 2:5): „Nu unor îngeri a supus El lumea viitoare”. Nu; lumea aceea va fi sub controlul Domnului Isus şi al comoştenitorilor Lui; şi, prin urmare, nu numai că va fi o administrare mai dreaptă decât aceea a „acestui veac rău”, dar şi va avea mai mult succes decât prima lume sau dispensaţie de sub „administrarea îngerilor”, a căror incapacitate de a recupera omenirea este vădită din faptul că răutatea ((A221)) omului a devenit atât de mare, încât, în mânia şi indignarea Lui dreaptă, Dumnezeu a nimicit cu un potop pe toţi din omenire care trăiau atunci, cu excepţia a opt persoane. Geneza 7:13.

În timpul „lumii acesteia”, omului îi este permis să se guverneze singur; însă datorită decăderii el este sub controlul lui Satan, „prinţul lumii acesteia”, împotriva maşinaţiunilor şi intrigilor căruia s-a străduit zadarnic în eforturile lui de autoguvernare, în toată lunga perioadă de la potop până în prezent. Această domnie a omului încercată sub Satan se va sfârşi în cel mai mare timp de strâmtorare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Astfel se va fi dovedit inutilitatea nu numai a puterii îngereşti de a salva omenirea, dar şi a eforturilor omeneşti de a ajunge la condiţii satisfăcătoare.

A doua din aceste mari dispensaţii, B, este formată din trei veacuri distincte, fiecare din ele, ca un pas progresiv, conduce în sus şi înainte în planul lui Dumnezeu.

Veacul D este veacul în care Dumnezeu a avut legături speciale cu patriarhi ca Avraam, Isaac şi Iacov.

Veacul E este Veacul Iudeu sau perioada următoare morţii lui Iacov, în timpul căreia toţi urmaşii lui au fost trataţi de Dumnezeu ca fiind în grija Sa specială -- „poporul Său”. Acestora le-a arătat favoruri speciale şi le-a declarat: „Eu v-am ales (recunoscut în favoare) numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Aceştia, ca naţiune, au fost tipici pentru Biserica creştină, „neam sfânt, popor . . . care să fie al Lui”. Făgăduinţele făcute lor au fost tipice pentru „făgăduinţele mai bune” făcute nouă. Călătoria lor prin pustie spre ţara făgăduită a fost tipică pentru călătoria noastră prin pustia păcatului spre Canaanul ceresc. Jertfele i-au îndreptăţit tipic, nu real, deoarece sângele taurilor şi ţapilor niciodată nu poate ridica păcatul (Evrei 10:4). Dar în Veacul Evanghelic, F, avem „jertfe mai bune”, care fac ispăşire pentru păcatele ((A222)) întregii lumi. Avem „preoţimea împărătească”, compusă din toţi cei care se oferă pe sine lui Dumnezeu ca „jertfe vii”, sfinte şi plăcute, prin Isus Cristos, care este Căpetenia sau „marele Preot al mărturisirii noastre” (Evrei 3:1). În Veacul Evanghelic găsim realităţile pentru care Veacul Iudeu, serviciile şi ritualurile lui au fost umbre. Evrei 10:1.

Veacul Evanghelic, F, este perioada în care corpul lui Cristos este chemat din lume, şi prin credinţă li se arată coroana vieţii şi făgăduinţele nespus de mari şi scumpe prin care (prin ascultare de chemare şi de cerinţele ei) pot deveni părtaşi ai naturii divine (2 Petru 1:4). Răului îi este totuşi permis să domnească sau să stăpânească peste lume, pentru ca în contact cu el aceştia să poată fi încercaţi spre a se vedea dacă sunt gata să renunţe la natura umană cu privilegiile şi binecuvântările ei, fiind făcuţi asemenea morţii lui Isus, o jertfă vie, ca să poată fi socotiţi vrednici de a fi în asemănarea Lui la înviere. Psalmul 17:15.

A treia mare dispensaţie, C, va fi formată din mai multe veacuri -- „veacurile viitoare”. Primul dintre acestea, Veacul Milenar, G, este singurul despre care avem vreo informaţie definită. Este mia de ani în care Cristos va domni şi prin care va binecuvânta toate familiile pământului, împlinind „restabilirea tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci” (Faptele 3:19-21). În timpul acestui veac, păcatul şi moartea vor fi şterse pe vecie, pentru că Cristos „trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” -- moartea adamică (1 Corinteni 15:25, 26). Aceasta va fi marea perioadă de reconstrucţie. Asociată cu Isus Cristos în această domnie va fi Biserica, mireasa Lui, corpul Lui, întocmai cum a făgăduit El spunând: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Apocalipsa 3:21.

((A223))

„Veacurile viitoare”, H, urmând marii perioade de reconstrucţie, vor fi veacuri de perfecţiune, binecuvântare şi fericire, despre a căror lucrare Scripturile nu spun nimic. La această distanţă în timp este destul să se ştie că vor fi veacuri de glorie şi binecuvântare sub favoarea divină.

Fiecare din aceste dispensaţii are perioade distincte de începere şi dezvoltare a lucrării ei, şi fiecare se sfârşeşte cu un seceriş care-i arată roadele. Secerişul de la sfârşitul Veacului Iudeu a fost o perioadă de patruzeci de ani, ţinând de la începutul misiunii lui Isus, când a fost uns de Dumnezeu cu Spirit (Faptele 10:37, 38), anul 29 d. Cr., până la nimicirea Ierusalimului, anul 70 d. Cr. Cu acest seceriş s-a sfârşit Veacul Iudeu şi a început Veacul Evanghelic. A fost o suprapunere a acestor dispensaţii, aşa cum este reprezentat pe planul veacurilor.

Veacul Iudeu s-a sfârşit într-o măsură când, la sfârşitul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, Domnul a respins această naţiune, zicând: „Iată, vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38). Totuşi, li s-a mai arătat favoare trei ani şi jumătate după aceea, prin limitarea la ei a chemării Evanghelice, în armonie cu declaraţia profetului (Daniel 9:24-27) referitoare la şaptezeci de săptămâni (de ani) de favoare faţă de ei, când în mijlocul ultimei săptămâni Mesia trebuia să fie nimicit (să moară), dar nu pentru Sine. „Hristos a murit [nu pentru Sine, ci] pentru păcatele noastre”; şi astfel a făcut ca jertfa şi prinosul să înceteze în mijlocul săptămânii, cu trei ani şi jumătate înainte de expirarea celor şaptezeci de săptămâni ale legământului de favoare evreiască. Când s-a făcut adevărata jertfă, desigur că cele tipice nu mai puteau fi recunoscute de Iehova.

Într-un sens mai larg deci, Veacul Iudeu s-a încheiat cu sfârşitul săptămânii a şaptezecea, sau la trei ani şi jumătate după cruce -- după care Evanghelia a fost propovăduită şi la neamuri, începând cu Corneliu ((A224)) (Faptele 10:45). Aceasta a încheiat veacul lor în ceea ce priveşte favoarea lui Dumnezeu şi recunoaşterea bisericii evreieşti; existenţa lor naţională s-a sfârşit în marele timp de strâmtorare care a urmat.

În acea perioadă a secerişului Iudeu şi-a avut începutul Veacul Evanghelic. Scopul acestui veac este chemarea, dezvoltarea şi încercarea „Hristosului lui Dumnezeu” -- Cap şi corp. Aceasta este dispensaţia Spiritului; deci este potrivit să se spună că Veacul Evanghelic a început cu ungerea lui Isus „cu Duh Sfânt şi cu putere” (Faptele 10:38; Luca 3:22; 4:1, 18) la botezul Său. În privinţa bisericii, corpul Său, ea a început cu trei ani şi jumătate mai târziu.

Perioada de încheiere a Veacului Evanghelic constituie de asemenea un „seceriş”, timp în care există iarăşi o suprapunere a două veacuri -- Veacul Evanghelic sfârşindu-se şi veacul Restabilirii sau Milenar începând. Veacul Evanghelic se încheie în etape, aşa cum a fost şi cu modelul sau cu „umbra” lui, Veacul Iudeu. După cum acolo primii şapte ani de seceriş au fost dedicaţi într-un sens special unei lucrări în şi pentru Israelul după trup şi au fost ani de favoare, tot aşa găsim aici şapte ani similari, indicaţi a avea aceeaşi semnificaţie pentru Biserica Evanghelică, urmaţi de o perioadă de strâmtorare („foc”) peste lume, ca pedeapsă pentru răutate şi ca pregătire pentru domnia dreptăţii -- despre care se va mai vorbi.

Cărarea spre glorie

K, L, M, N, P, R, fiecare reprezintă un plan diferit. N este planul naturii umane perfecte. Adam a fost pe acest plan înainte de a păcătui; dar din momentul neascultării a căzut pe planul degradării sau păcatului, R, pe care sunt născuţi toţi urmaşii lui. Acesta corespunde „Căii late” care duce la nimicire. P reprezintă planul îndreptăţirii tipice, socotită ca efectuată prin sacrificiile Legii. N-a fost o perfecţiune reală, fiindcă „legea n-a făcut nimic desăvârşit”. Evrei 7:19. ((A225)) N reprezintă nu numai planul perfecţiunii umane, aşa cum a fost ocupat odată de omul perfect, Adam, ci şi starea tuturor persoanelor îndreptăţite. „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”, şi, în consecinţă, toţi care cred în Cristos -- toţi care acceptă lucrarea Lui perfectă şi terminată, de îndreptăţitor al lor -- prin credinţă sunt socotiţi de Dumnezeu ca îndreptăţiţi, ca şi când ar fi oameni perfecţi, ca şi când niciodată n-ar fi fost păcătoşi. În ochii lui Dumnezeu deci, toţi cei care acceptă pe Cristos ca Răscumpărătorul lor sunt socotiţi pe planul perfecţiunii umane, N. Acesta este singurul punct din care omul se poate apropia de Dumnezeu, sau poate avea comuniune cu El. Pe toţi de pe acest plan Dumnezeu îi numeşte fii -- fii umani. În acest fel a fost Adam fiu (Luca 3:38) şi a avut comuniune cu Dumnezeu înainte de a deveni neascultător. Toţi cei care acceptă lucrarea de răscumpărare terminată a Domnului nostru Isus, sunt număraţi sau socotiţi ca restabiliţi la puritatea originară şi în consecinţă au părtăşie sau comuniune cu Dumnezeu.

În timpul Veacului Evanghelic, Dumnezeu a făcut fiinţelor umane îndreptăţite o ofertă specială, spunându-le că în baza anumitor condiţii pot face o schimbare de natură, că pot înceta de a mai fi fiinţe umane, pământeşti, şi pot deveni fiinţe cereşti, spirituale, asemenea lui Cristos, Răscumpărătorul lor. Unele persoane credincioase -- îndreptăţite -- sunt mulţumite cu pacea şi bucuria pe care o au prin faptul că cred în iertarea păcatelor lor şi nu dau atenţie vocii care-i cheamă să se ridice mai sus. Alţii, mişcaţi de iubirea lui Dumnezeu aşa cum este arătată prin răscumpărarea lor din păcat şi simţind că nu sunt ai lor, fiind cumpăraţi cu un preţ, spun: „Doamne, ce-ai vrea să fac?” Aceştia au răspunsul Domnului prin Pavel, care spune: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră ((A226)) înţeleaptă” (Romani 12:1). Ce vrea să spună apostolul printr-un astfel de îndemn, de a ne aduce pe noi ca jertfe vii? Vrea să spună să consacrăm pentru serviciul lui Dumnezeu orice putere şi orice talent posedăm, ca mai departe să nu trăim pentru noi înşine, nici pentru prieteni, nici pentru familie, nici pentru lume, nici pentru nimic altceva, decât pentru Cel care ne-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios şi în serviciu supus Lui.

Dar, deoarece Dumnezeu n-a vrut să accepte jertfe tipice cu defect sau imperfecte, şi deoarece noi cu toţii am devenit păcătoşi prin Adam, putem noi fi jertfe acceptabile? Pavel arată că suntem jertfe acceptabile numai fiindcă suntem sfinţi. Noi nu suntem sfinţi ca Isus, care n-a cunoscut deloc păcatul, fiindcă suntem din rasa condamnată; nici n-am reuşit cu totul să ajungem la perfecţiunea conduitei, deoarece nu socotim că am ajuns la perfecţiunea la care suntem chemaţi, ci avem această comoară în vase de lut (fragile şi crăpate), pentru ca să se poată vedea că gloria perfecţiunii noastre finale este prin favoarea lui Dumnezeu, şi nu prin propria noastră capacitate. Dar sfinţenia şi acceptabilitatea noastră ca jertfe pentru Dumnezeu vin din faptul că Dumnezeu ne-a îndreptăţit în mod gratuit de orice păcat, prin credinţa noastră în jertfa lui Cristos pentru noi.

Toţi cei care apreciază şi se supun acestei chemări se bucură să fie socotiţi vrednici de a suferi ocara pentru numele lui Cristos, şi privesc nu la lucrurile care se văd, ci la lucrurile care nu se văd -- la „cununa vieţii” -- „premiul chemării cereşti . . . în Hristos Isus” şi la „slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi”. Din momentul consacrării faţă de Dumnezeu, aceştia nu mai sunt socotiţi ca oameni, ci ca fiind concepuţi de Dumnezeu prin cuvântul adevărului -- nu mai sunt copii umani, ci de atunci încolo copii spirituali. Ei sunt acum cu un pas mai aproape de premiu decât când au crezut întâi. Dar fiinţa lor spirituală este încă imperfectă: ei sunt numai concepuţi, nu sunt încă născuţi din Spirit. Ei sunt copii ((A227)) spirituali în embrion, pe planul M -- planul conceperii de spirit. Pentru că sunt concepuţi de Spirit, ei nu mai sunt socotiţi umani, ci spirituali, deoarece au renunţat la natura lor umană, care odată a fost a lor, care a fost îndreptăţită, au socotit-o moartă -- o jertfă vie, sfântă, plăcută şi acceptată de Dumnezeu. Ei sunt acum creaţii noi în Cristos Isus: cele vechi (speranţele, voinţa şi ambiţiile umane) au trecut şi toate au devenit noi; pentru că „voi nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” (2 Corinteni 5:17; Romani 8:9). Dacă aţi fost concepuţi de Spirit, „voi (ca fiinţe umane) aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.

Planul L reprezintă starea fiinţei spirituale perfecte; dar înainte de a se putea ajunge pe planul L trebuie să se realizeze condiţiile legământului nostru. Un lucru este să facem legământ cu Dumnezeu că vom fi morţi pentru toate lucrurile umane, şi un lucru suplimentar este să împlinim acest legământ pe tot parcursul căii noastre pământeşti -- purtându-ne „aspru cu trupul” (ţinându-l mort), ţinându-ne voinţa ascunsă şi făcând numai voia Domnului. Intrarea pe planul L se numeşte naştere sau intrare deplină în viaţă ca fiinţă spirituală. Întreaga Biserică va intra pe acest plan când va fi adunată (aleasă) din lume în „secerişul” sau sfârşitul Veacului Evanghelic. „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Apoi noi, care suntem vii şi am rămas, vom fi schimbaţi într-un moment -- făcuţi fiinţe spirituale perfecte, cu corpuri asemenea corpului glorios al lui Cristos (deoarece „acest muritor trebuie să se îmbrace în nemurire”). Atunci, fiind venit ceea ce este perfect, ceea ce este în parte (starea concepută cu diferitele piedici ale cărnii la care suntem acum supuşi) se va sfârşi.

Dar dincolo de perfecţiunea fiinţei spirituale mai există un pas de făcut, şi anume, spre „slava care va urma” -- planul K. Nu ne referim aici la o glorie a persoanei, ci la o glorie a puterii sau funcţiei. Atingerea planului L aduce glorie ((A228)) personală deplină, adică de fiinţă glorioasă asemenea lui Cristos. Dar după ce suntem astfel desăvârşiţi şi făcuţi în întregime asemenea Domnului şi Capului nostru, vom fi asociaţi cu El în „slava” puterii şi funcţiei -- pentru a sta cu El pe tronul Lui, întocmai cum El, după ce a fost desăvârşit la înviere, a fost înălţat la dreapta Măririi în locurile preaînalte. Aşa vom intra în gloria veşnică, planul K.

Să studiem acum cu grijă schiţa şi să remarcăm pe ea ilustraţiile diferitelor trăsături ale planului lui Dumnezeu. În aceste ilustraţii folosim figura piramidei pentru a reprezenta perfecţiunea, datorită caracterului ei potrivit şi datorită evidentei referiri la ea în Scripturi.

Adam a fost o fiinţă perfectă, piramida a. Remarcaţi poziţia ei -- pe planul N, care reprezintă perfecţiunea umană. Pe planul R, planul păcatului şi imperfecţiunii sau planul degradării, piramida fără vârf, b, o figură imperfectă, reprezintă pe Adam căzut şi pe urmaşii lui degradaţi -- păcătoşi şi condamnaţi.

Avraam şi alţii din ziua aceea, îndreptăţiţi la prietenie cu Dumnezeu datorită credinţei, sunt reprezentaţi printr-o piramidă (c) pe planul N. Avraam a fost un membru al familiei umane degradate şi prin natură a aparţinut împreună cu restul oamenilor pe planul R; dar Pavel ne spune că Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă, adică a fost socotit de Dumnezeu ca om fără păcat şi perfect, datorită credinţei lui. Aceasta l-a ridicat în aprecierea lui Dumnezeu pe planul N, deasupra oamenilor degradaţi, păcătoşi; şi, deşi în realitate era tot imperfect, el a fost primit în favoarea pe care Adam o pierduse, adică la comuniune cu Dumnezeu, ca „prieten” (Iacov 2:23). Toţi cei de pe planul perfecţiunii N (fără păcat) sunt prietenii lui Dumnezeu şi El este prietenul lor; dar păcătoşii (pe planul R) sunt în duşmănie cu Dumnezeu -- „vrăjmaşi prin fapte rele”.

Omenirea după potop, reprezentată prin piramida d, a fost tot pe planul R -- tot în duşmănie, unde rămâne până ((A229)) când se alege Biserica Evanghelică şi începe Veacul Milenar.

„Israelul după trup”, în timpul Veacului Iudeu, când jertfele tipice ale taurilor şi ţapilor îi curăţau (nu real, ci tipic, „fiindcă Legea n-a făcut nimic desăvârşit” -- Evrei 7:19), erau îndreptăţiţi tipic, deci ei sunt (e) pe planul P, planul îndreptăţirii tipice, care a ţinut de la darea Legii pe muntele Sinai până când Isus a pus capăt Legii pironind-o pe cruce. Acolo s-a sfârşit îndreptăţirea tipică prin instituirea „jertfelor mai bune” decât tipurile evreieşti, prin instituirea acelora care în realitate „ridică păcatul lumii” şi care „fac desăvârşiţi [în realitate] pe cei care se apropie”. Evrei 10:1.

Focul încercării şi strâmtorării prin care a trecut Israelul după trup, când Isus a fost prezent, cernând şi scoţând din biserica lor nominală grâul, pe „israeliţii adevăraţi”, şi în special când după separarea grâului a „ars pleava [partea respinsă a acelui sistem] într-un foc care nu se stinge”, este ilustrat prin figura f. A fost un timp de strâmtorare pe care ei n-au avut putere să-l evite. Vezi Luca 3:17, 21, 22; 1 Tesaloniceni 2:16.

Isus la vârsta de treizeci de ani a fost om perfect, matur (g), lăsând gloria condiţiei spirituale şi devenind om, pentru ca (prin harul lui Dumnezeu) să guste moartea pentru fiecare om. Dreptatea legii lui Dumnezeu este absolută: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi viaţă pentru viaţă. Pentru omenire era necesar să moară un om desăvârşit, deoarece în nici un alt mod nu putea fi satisfăcută pretenţia dreptăţii. Moartea unui înger nu putea plăti pedeapsa mai mult decât putea s-o plătească moartea „taurilor şi ţapilor, care este cu neputinţă să ridice păcatele”. De aceea, Cel care este numit „Începutul creaţiei lui Dumnezeu” a devenit om, S-a „făcut trup”, pentru a putea da acel preţ de răscumpărare (preţ corespunzător) care să răscumpere omenirea. El trebuia să fie om perfect ((A230)) pentru a plăti preţul, altfel nu putea face mai mult decât oricare alt membru al rasei decăzute. El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi”. El a luat aceeaşi formă sau asemănare cu a păcătoşilor -- „într-o fire asemănătoare omului păcătos” -- asemănarea umană. Dar El a luat acea asemănare în perfecţiunea ei: n-a participat la păcatul ei şi nici nu i-a împărtăşit imperfecţiunea, afară doar de faptul că în timpul misiunii Sale a împărtăşit voluntar necazurile şi durerile unora, luându-le durerile şi neputinţele prin împărţirea vitalităţii, sănătăţii şi puterii Sale. Este scris că „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat” (Isaia 53:4), şi „Din El ieşea o putere [viaţă, vitalitate, vigoare] care-i vindeca pe toţi”. Marcu 5:30; Luca 6:19; Matei 8:16, 17.

Găsindu-Se la înfăţişare ca om (perfect), El S-a umilit şi a devenit ascultător până la moarte. El S-a prezentat înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Iată-Mă, (în sulul cărţii este scris despre Mine) vin să fac voia Ta, o, Dumnezeule” -- şi Şi-a simbolizat această consacrare prin botezul în apă. Când S-a prezentat astfel pe Sine, când Şi-a consacrat fiinţa, jertfa Lui a fost sfântă (pură) şi plăcută lui Dumnezeu, care I-a arătat acceptarea umplându-L cu Spiritul şi puterea Sa -- când Spiritul sfânt a venit peste El, în acest fel ungându-L.

Această umplere cu Spirit a fost conceperea la o natură nouă -- natura divină -- care trebuia să fie deplin dezvoltată sau născută atunci când Şi-a împlinit jertfirea -- sacrificarea naturii umane. Această concepere a fost cu un pas mai sus de stările umane şi este arătată prin piramida h, pe planul M, planul conceperii de spirit. Pe acest plan Isus Şi-a petrecut trei ani şi jumătate din viaţă, până când Şi-a sfârşit existenţa umană pe cruce. Apoi, după ce a fost mort trei zile, a fost înviat la viaţă -- la perfecţiunea fiinţei spirituale (i, planul L), născut din Spirit -- „Cel întâi-născut dintre cei morţi”. „Ce este născut din Duh este duh.” Prin urmare, la învierea şi după ((A231)) învierea Sa, Isus a fost spirit -- o fiinţă spirituală; şi în nici un sens n-a mai fost o fiinţă umană.

Este adevărat, după învierea Sa a avut puterea să apară şi a apărut ca om, pentru a-Şi putea învăţa ucenicii şi a le dovedi faptul că nu mai era mort; dar El nu era om şi nu era controlat de condiţiile umane, ci putea merge şi veni ca vântul (chiar când uşile erau închise) şi nimeni nu putea spune de unde venea şi încotro mergea. „Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Ioan 3:8. Compară cu Ioan 20:19, 26.

Din momentul consacrării Sale spre jertfă, la botezul Său, umanul a fost socotit mort -- şi atunci s-a socotit începută noua natură care a fost completată la înviere, când a ajuns pe planul spiritual perfect, L -- fiind înviat corp spiritual.

La patruzeci de zile de la înviere Isus S-a înălţat la mărirea din locurile preaînalte -- planul gloriei divine, K (piramida k). În timpul Veacului Evanghelic El a fost în glorie (l), „S-a aşezat cu Tatăl pe scaunul Său de domnie”, Cap peste Biserica Sa de pe pământ -- conducătorul şi îndrumătorul ei. În tot acest Veac Evanghelic, Biserica a fost în proces de dezvoltare, disciplinare şi încercare, cu scopul ca la sfârşitul sau în secerişul veacului să poată deveni Mireasa Lui şi împreună moştenitoare. Deci ea participă la suferinţele Lui ca să poată fi şi glorificată împreună cu El (planul K) când va veni timpul potrivit.

Paşii Bisericii spre glorie sunt la fel cu cei ai Conducătorului şi Domnului ei, care „ne-a lăsat un exemplu, ca să călcăm pe urmele Lui” -- cu excepţia că Biserica porneşte de pe un plan mai jos. Domnul nostru, după cum am văzut, a venit în lume pe planul perfecţiunii umane, N, în timp ce noi toţi din rasa adamică suntem pe un plan mai jos, R -- planul păcatului, imperfecţiunii şi vrăjmăşiei cu Dumnezeu. Primul lucru necesar pentru noi este deci să fim îndreptăţiţi şi astfel să ajungem pe planul N. Cum se realizează aceasta? Prin fapte bune? Nu; păcătoşii nu pot face ((A232)) deloc fapte bune. Noi nu ne-am putut recomanda pe noi înşine lui Dumnezeu, aşa că „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Aşadar, condiţia pe baza căreia ajungem pe planul îndreptăţirii sau perfecţiunii umane este că Cristos a murit pentru păcatele noastre, ne-a răscumpărat şi ne-a ridicat „prin credinţa în sângele Lui” pe planul perfect de pe care am căzut prin Adam. Suntem îndreptăţiţi [ridicaţi pe planul N] prin credinţă. Şi „fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (Romani 5:1) şi nu mai suntem socotiţi de Dumnezeu ca vrăjmaşi, ci ca fii umani îndreptăţiţi, pe acelaşi plan cu Adam şi cu Domnul nostru Isus, cu deosebirea că ei au fost în realitate perfecţi, în timp ce noi suntem numai socotiţi de Dumnezeu astfel. Această îndreptăţire socotită o realizăm prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu care spune: Voi sunteţi „cumpăraţi”, „răscumpăraţi”, „îndreptăţiţi fără plată”. Noi stăm în faţa lui Dumnezeu fără vină, fără pată şi sfinţi, în hainele dreptăţii lui Cristos atribuite nouă prin credinţă. Ca să poată purta pentru noi pedeapsa noastră, El a consimţit să I Se impute Lui păcatele noastre şi a murit pentru noi ca şi când El ar fi fost păcătosul. Prin urmare, dreptatea Lui este atribuită tuturor celor care acceptă răscumpărarea Lui şi aduce cu ea toate drepturile şi binecuvântările posedate la început, înainte de a intra păcatul. Ea ne restabileşte la viaţă şi la legătură cu Dumnezeu. Prin exercitarea credinţei putem avea imediat această legătură, iar viaţa şi o mai deplină legătură şi bucurie sunt asigurate -- la „timpul potrivit” al lui Dumnezeu.

Dar să nu se uite că deşi îndreptăţirea este un lucru binecuvântat, ea nu ne schimbă natura*: noi suntem tot fiinţe ((A233)) umane. Suntem salvaţi din starea nefericită de păcat şi înstrăinare de Dumnezeu, şi în loc să fim oameni păcătoşi, suntem fii umani; şi acum, pentru că suntem fii, Dumnezeu vorbeşte cu noi ca atare. În timpul Veacului Evanghelic El a chemat „turma mică” de „împreună moştenitori”, zicând: „Fiul Meu, dă-Mi inima ta” -- adică, predă-te pe tine, toate puterile tale pământeşti, voinţa, talentele tale, tot ce-i al tău predă-Mi Mie, întocmai cum Isus ţi-a lăsat exemplu; şi Eu te voi face fiu pe un plan mai înalt decât cel uman. Te voi face fiu spiritual, cu un corp spiritual asemenea lui Isus cel înviat -- „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”. Dacă vei renunţa la toate speranţele, ambiţiile, scopurile pământeşti etc., dacă îţi vei consacra în întregime natura umană şi o vei folosi cu totul în serviciul Meu, îţi voi da o natură mai înaltă decât a restului rasei tale; te voi face „părtaş firii dumnezeieşti” -- „moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos, dacă suferi cu adevărat împreună cu El, ca să fii şi slăvit împreună cu El”.

Cei care apreciază corect valoarea acestui premiu pus în faţa lor în Evanghelie pun la o parte cu bucurie orice greutate şi aleargă cu răbdare alergarea stabilită, ca s-o poată câştiga. Nu ni s-au cerut fapte pentru a ne asigura îndreptăţirea: toată lucrarea care se putea face în acest scop a fost făcută de Domnul nostru Isus; şi când noi am acceptat prin credinţă lucrarea Lui terminată, am fost îndreptăţiţi, ridicaţi pe planul N. Dar acum, dacă noi vrem să mergem mai departe, nu putem merge fără fapte. Este adevărat, noi nu trebuie să ne pierdem credinţa, altfel ne vom pierde îndreptăţirea; dar fiind ((A234)) îndreptăţiţi şi continuând în credinţă, suntem în stare (prin harul dat nouă prin conceperea noastră de Spirit) să facem fapte, să producem roada acceptabilă pentru Dumnezeu. Şi Dumnezeu cere aceasta, deoarece acesta este sacrificiul pentru care am încheiat legământ că-l vom face. Dumnezeu cere ca noi să ne arătăm aprecierea pentru marele premiu, dând pentru el tot ce avem şi suntem; nu oamenilor, ci lui Dumnezeu -- un sacrificiu sfânt şi, prin Cristos, plăcut Lui -- serviciul nostru înţelept.

Când prezentăm toate aceste lucruri spunem: Doamne, cum ai vrea să-Ţi dau aceasta, jertfa mea: timpul meu, talentul meu, influenţa mea etc? Apoi, examinând Cuvântul lui Dumnezeu pentru răspuns, auzim vocea Lui instruindu-ne să-I predăm tot ce-i al nostru, aşa cum a făcut Domnul nostru Isus, făcând bine tuturor oamenilor după cum avem posibilitatea şi în special casei credinţei -- servindu-i cu hrană spirituală sau naturală, îmbrăcându-i cu dreptatea lui Cristos sau cu veşminte pământeşti, după cum avem capacitatea sau după cum ei au nevoie. După ce am consacrat tot, suntem concepuţi de Spirit, am ajuns pe planul M; şi acum, prin puterea dată nouă, dacă o folosim, vom fi în stare să ne îndeplinim legământul şi să ieşim biruitori şi mai mult decât biruitori, prin (puterea sau Spiritul Lui) Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Dar astfel mergând pe urmele lui Isus,

„Nu gândi c-ai biruinţa
Şi nu-ţi înceta silinţa.
Lucrarea terminată nu-ţi va fi
Până când coroana ţi-o vei dobândi”.

Coroana va fi câştigată când noi, asemenea credinciosului nostru frate Pavel, vom fi luptat lupta bună şi ne vom fi sfârşit calea, dar nu mai devreme. Până atunci flacăra şi tămâia sacrificiului strădaniei şi serviciului trebuie să se înalţe zilnic -- un sacrificiu cu mireasmă dulce pentru Dumnezeu, acceptabil prin Isus Cristos, Domnul nostru.

((A235))

Cei din această clasă învingătoare care „dorm” vor fi înviaţi ca fiinţe spirituale, pe planul L, iar cei din aceeaşi clasă care sunt vii şi rămân până la venirea Domnului vor fi „schimbaţi” pe acelaşi plan de fiinţă spirituală şi nu vor „dormi” nici o clipă, deşi „schimbarea” va necesita dizolvarea vasului pământesc. Nemaifiind fiinţe pământeşti, slabe, muritoare, supuse putrezirii, aceştia vor fi atunci născuţi pe deplin din Spirit -- fiinţe cereşti, spirituale, nesupuse putrezirii, nemuritoare. 1 Corinteni 15:44, 52.

Nu ştim cât timp va trece după „schimbarea” sau desăvârşirea lor ca fiinţe spirituale (planul L), până când, ca o companie deplină şi completă, ei vor fi glorificaţi (planul K) împreună cu Domnul, uniţi cu El în putere şi slavă mare. Această unificare şi glorificare deplină a întregului corp al lui Cristos cu Capul, înţelegem că este „nunta Mielului” cu Mireasa Sa, când ea va intra pe deplin în bucuriile Domnului ei.

Priviţi din nou pe schiţă -- n, m, p, q sunt patru clase distincte care unite reprezintă Biserica Evanghelică nominală ca întreg, pretinzând a fi corpul lui Cristos. Ambele clase, n şi m, sunt pe planul conceperii de spirit, M. Aceste două clase au existat împreună de-a lungul Veacului Evanghelic; ambele au făcut legământ cu Dumnezeu să devină jerfe vii; ambele au fost „acceptate în Cel Preaiubit” şi au fost concepute de Spirit ca „noi creaţii”. Diferenţa între ele este aceasta: n reprezintă pe aceia care-şi îndeplinesc legământul şi sunt morţi cu Cristos faţă de voinţa, scopurile şi ambiţiile pământeşti, în timp ce m reprezintă grupa mai mare a copiilor concepuţi de spirit care au făcut legământ, dar care, vai! se trag înapoi de la îndeplinirea legământului lor. Clasa n este compusă din biruitorii care vor fi Mireasa lui Cristos, care vor sta cu Domnul pe tronul Său în glorie -- planul K. Aceasta este „mica turmă” căreia Tatăl îi dă cu plăcere Împărăţia (Luca 12:32). Cei din clasa m se retrag de la ((A236)) moartea voinţei umane, dar Dumnezeu totuşi îi iubeşte şi de aceea îi va aduce prin adversitate şi strâmtorare pe planul L, planul spiritual perfect. Dar ei îşi vor fi pierdut dreptul la planul K, tronul gloriei, deoarece n-au fost biruitori. Dacă preţuim iubirea Tatălui, dacă dorim aprobarea Domnului nostru, dacă aspirăm să fim membri ai corpului Său, Mireasa Sa, şi să stăm pe tronul Său, trebuie să ne îndeplinim credincioşi şi cu plăcere legământul de sacrificiu.

Majoritatea Bisericii nominale este reprezentată prin secţiunea p. Să se remarce că ei nu sunt pe planul M, ci pe planul N. Ei sunt îndreptăţiţi, dar nu sfinţiţi. Ei nu sunt deplin consacraţi lui Dumnezeu şi de aceea nu sunt concepuţi ca fiinţe spirituale. Totuşi, ei sunt mai sus decât lumea, pentru că acceptă pe Isus ca răscumpărarea lor din păcat, dar ei n-au acceptat chemarea de sus a acestui veac pentru a deveni parte din familia spirituală a lui Dumnezeu. Dacă vor continua în credinţă şi se vor supune cu totul legilor drepte ale Împărăţiei lui Cristos, în Timpurile Restabilirii vor ajunge în final la asemănarea omului pământesc perfect, Adam. Ei vor recâştiga complet tot ceea ce a fost pierdut prin el. Vor ajunge la aceeaşi perfecţiune umană -- mintal, moral şi fizic, şi iarăşi vor fi în chipul lui Dumnezeu, aşa cum a fost Adam, fiindcă pentru aceasta au fost răscumpăraţi. Iar poziţia lor de îndreptăţire, planul N, ca unii care au auzit şi au crezut în mântuirea prin Cristos, este o binecuvântare specială de care ei se bucură prin credinţă mai devreme decât lumea în general (pentru că în Veacul Milenar toţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a Adevărului). În orice caz, aceştia vor avea avantajul unui început mai timpuriu şi un anumit progres în direcţia bună. Dar clasa p nu profită de beneficiul real al acestei îndreptăţiri prin credinţă în timpul prezent. Îndreptăţirea este acordată acum cu scopul de a permite unora să facă un sacrificiu plăcut şi să ajungă în clasa n ca membri ai „trupului lui Hristos”. Cei din clasa p primesc favoarea lui Dumnezeu [îndreptăţirea] „în zadar” (2 Corinteni 6:1): ((A237)) ei n-o folosesc pentru a merge mai departe ca să se aducă pe sine sacrificii plăcute, în acest timp în care sacrificiile sunt plăcute lui Dumnezeu. Cei din această clasă sunt numiţi de către apostol „fraţi”, deşi nu sunt „sfinţi”, deşi nu sunt membri ai „trupului” consacrat (Romani 12:1). În acest sens toţi oamenii, când vor fi restabiliţi, vor fi veşnic fraţi ai Cristosului şi copii ai lui Dumnezeu, deşi de natură diferită. Dumnezeu este Tatăl tuturor care sunt în armonie cu El, de pe orice plan şi de orice natură.

O altă clasă legată de Biserica nominală, care niciodată n-a crezut în Isus ca jertfă pentru păcatele ei şi care în consecinţă nu este îndreptăţită -- nu este pe planul N -- este reprezentată sub planul N, prin secţiunea q. Aceştia sunt „lupii în piei de oaie”, chiar dacă se numesc pe ei înşişi creştini şi sunt recunoscuţi ca membri ai Bisericii nominale. Ei nu sunt cu adevărat credincioşi în Cristos ca Răscumpărătorul lor; ei aparţin planului R, fac parte din lume, sunt nepotriviţi în Biserică şi sunt o mare daună pentru ea. În această stare combinată, cu aceste clase diferite, n, m, p şi q, amestecându-se împreună şi toţi numindu-se creştini, a existat Biserica de-a lungul întregului Veac Evanghelic. După cum a prezis Domnul nostru, împărăţia nominală a cerurilor (Biserica nominală) este ca un câmp semănat cu grâu şi neghină. Şi El a spus că le va „lăsa să crească împreună până la seceriş”, până la sfârşitul veacului. La vremea secerişului El va zice secerătorilor („îngerilor” -- mesagerilor): Adunaţi neghina şi legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul Meu. Matei 13:38, 41, 49.

Aceste cuvinte ale Domnului nostru ne arată că, în timp ce El a hotărât să le lase pe amândouă să crească împreună în decursul veacului şi să fie recunoscuţi ca membri ai Bisericii nominale, El de asemenea a hotărât să vină un timp de separare între aceste elemente diferite, când să fie descoperiţi cei care sunt cu adevărat Biserica, sfinţii Săi (n) aprobaţi şi în posesia lui Dumnezeu. Matei 13:39.

((A238))

În timpul Veacului Evanghelic a crescut atât sămânţa cea bună cât şi cea falsă sau neghina. „Sămânţa bună sunt fiii împărăţiei”, fiii spirituali, clasele n şi m, în timp ce „neghina sunt fiii Celui Rău”. Toată clasa q şi mulţi din clasa p sunt prin urmare „neghină”, deoarece „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” şi „sunteţi robii aceluia de care ascultaţi”. Deoarece clasa p nu-şi consacră serviciul şi talentele pentru Domnul care i-a cumpărat -- un serviciu înţelept -- fără îndoială că de fapt ei îşi folosesc mult din timpul şi talentul lor în opoziţie cu Dumnezeu, şi deci în serviciul vrăjmaşului.

Acum remarcaţi pe schiţă secerişul sau sfârşitul Veacului Evanghelic; remarcaţi cele două părţi în care este împărţit -- şapte ani şi treizeci şi trei de ani, paralela exactă a secerişului Veacului Iudeu. Acest seceriş, ca şi cel Iudeu, va fi întâi un timp de încercare şi cernere pentru Biserică, şi după aceea un timp de mânie sau de vărsare a „ultimelor şapte nenorociri” peste lume, inclusiv peste Biserica nominală. Biserica Iudee a fost „umbra” sau modelul pe plan natural a tot ce posedă Biserica Evanghelică pe plan spiritual. Ceea ce a încercat pe Israelul natural în secerişul veacului lor a fost ADEVĂRUL prezentat lor atunci. Adevărul cuvenit atunci a fost secera, şi el a separat pe „israeliţii adevăraţi” de Biserica nominală iudee; şi grâul adevărat, în comparaţie cu cei pretinşi, n-a fost decât o parte. Tot aşa este şi secerişul acestui veac. Secerişul Veacului Evanghelic, ca şi acela al Veacului Iudeu, este sub supravegherea secerătorului principal, Domnul nostru Isus, care atunci trebuie să fie prezent (Apocalipsa 14:14). Prima lucrare a Domnului nostru în secerişul acestui veac va fi să separe ce este adevărat de ce este fals. Biserica nominală, datorită stării ei amestecate, este numită de Domnul „Babilon” -- confuzie; şi secerişul este timpul de separare a diferitelor clase din Biserica nominală şi de coacere şi desăvârşire a clasei n. Va fi ((A239)) separat grâul de neghină, grâul copt de cel necopt etc. Cei din clasa n sunt „cel dintâi rod” al grâului, şi după ce sunt separaţi, la timpul cuvenit, vor deveni mireasa lui Cristos şi vor fi pentru veşnicie cu Domnul lor şi asemenea Lui.

Separarea de Babilon a acestei turme mici este arătată prin figura s. Ea este pe cale să devină una cu Domnul, să-I poarte numele şi să-I împărtăşească gloria. Cristosul glorificat, Cap şi corp, este arătat prin figura w. Figurile t, u şi v reprezintă Babilonul -- Biserica nominală -- căzând, făcându-se bucăţi în „timpul de strâmtorare”, în „ziua Domnului nostru”. Deşi acesta poate părea un lucru îngrozitor, totuşi, de fapt va fi de mare folos pentru tot grâul adevărat. Babilonul cade pentru că nu este ceea ce pretinde a fi. Biserica nominală conţine mulţi ipocriţi, care s-au asociat cu ea datorită poziţiei ei onorabile în ochii lumii şi care prin conduita lor fac Babilonul un miros neplăcut în nările lumii. Domnul întotdeauna le-a cunoscut adevăratul caracter, dar conform scopului Său îi lasă în pace până la seceriş, când va „culege din împărăţia Lui [din Biserica adevărată, şi va lega în snopi] toate pricinile de păcătuire şi pe cei care practică fărădelegea, şi-i va arunca în cuptorul de foc [strâmtorare, distructivă pentru sistemul lor nominal şi pentru pretenţia lor falsă]...Atunci cei drepţi [clasa n] vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:41-43). Strâmtorarea care vine asupra Bisericii va fi în mare măsură pricinuită de creşterea necredinţei şi spiritismului de diferite feluri, care vor fi încercări severe, pentru că Babilonul deţine aşa de multe doctrine contrare Cuvântului lui Dumnezeu. După cum în secerişul Veacului Iudeu crucea lui Cristos a fost o piatră de poticnire pentru evreul care aştepta glorie şi putere, iar pentru grecul înţelept în felul lumii o nebunie, tot aşa în secerişul Veacului Evanghelic ea va fi iarăşi piatra de poticnire şi stânca de cădere.

((A240))

Toţi cei care au clădit pe Cristos altceva decât aur, argint şi pietre preţioase de adevăr şi un caracter corespunzător cu acestea, se vor pomeni serios asaltaţi în timpul mâniei („focului”), deoarece tot lemnul, fânul şi trestia doctrinei şi practicii vor fi arse. Cei care au zidit corespunzător, şi care, prin urmare, au caracterul aprobat, sunt reprezentaţi prin figura s, în timp ce t reprezintă pe „mulţimea mare”, concepută de Spirit, dar care a zidit cu lemn, fân şi trestie -- grâu, dar nu copt deplin la timpul adunării primelor roade (s). Ei (t) pierd premiul tronului şi natura divină, dar în final vor ajunge să se nască fiinţe spirituale de un ordin mai jos decât natura divină. Deşi aceştia sunt cu adevărat consacraţi, ei sunt biruiţi de spiritul lumesc în aşa măsură încât nu-şi aduc viaţa ca jertfă. Chiar în „seceriş”, în timp ce membrii în viaţă ai Miresei sunt separaţi de ceilalţi prin adevăr, urechile lor, inclusiv ale clasei t, vor fi slabe la auzit. Ei vor fi greoi la crezut şi greoi în acţiune în timpul acela de separare. Fără îndoială, ei vor fi foarte deprimaţi când îşi vor da seama după aceea că Mireasa s-a completat şi s-a unit cu Domnul şi că ei, fiind atât de nepăsători şi îngreuiaţi, au pierdut marele premiu; dar frumuseţea planului lui Dumnezeu, pe care ei atunci vor începe să-l discearnă ca un plan de iubire, atât pentru ei cât şi pentru toată omenirea, le va birui tristeţea şi vor striga: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19:6, 7). Remarcăm de asemenea pregătirea abundentă a Domnului: li se trimite mesajul -- Deşi nu sunteţi Mireasa Mielului, puteţi fi prezenţi la ospăţul de nuntă -- „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” (versetul 9). La timpul cuvenit, această companie va ajunge, prin disciplinările Domnului, pe deplin în ((A241)) armonie cu El şi cu planul Lui, şi îşi vor spăla hainele ca să poată ajunge în cele din urmă la o poziţie lângă Mireasă -- y, pe planul spiritual, L. Apocalipsa 7:14, 15.

Timpul de strâmtorare va afecta lumea după ce Babilonul va începe să cadă şi să se dezintegreze. Va fi o răsturnare a întregii societăţi şi a guvernelor omeneşti, pregătind lumea pentru domnia dreptăţii. În timpul de strâmtorare Israelul natural (e), care a fost respins până când va fi intrat numărul deplin dintre neamuri, va fi restabilit în favoarea lui Dumnezeu, iar Biserica Evanghelică sau Israelul spiritual va fi completat şi glorificat. În timpul Veacului Milenar, Israel va fi naţiunea de frunte de pe pământ, în fruntea tuturor de pe planul pământesc de existenţă, şi toţi cei ascultători vor fi aduşi treptat în unitate şi armonie cu el.

Atât restabilirea lor cât şi aceea a lumii în general la natură umană perfectă va fi o lucrare treptată, pentru realizarea ei deplină cerându-se întreg Veacul Milenar. În timpul domniei de o mie de ani a lui Cristos, urmările morţii adamice vor fi înghiţite sau nimicite. Diferitele ei etape: boala, durerea şi slăbiciunea, ca şi mormântul, se vor supune puterii Marelui Restaurator, până când, la sfârşitul acelui veac, marea piramidă de pe schiţa noastră va fi completă. Cristosul (x) va fi capul tuturor lucrurilor -- al mulţimii mari, al îngerilor şi al oamenilor -- alături de Tatăl; următoarea în rând sau rang va fi mulţimea mare, fiinţe spirituale (y), iar următorii, îngerii; apoi Israelul după trup (z), cuprinzând numai pe israeliţii adevăraţi, în fruntea neamurilor pământului; apoi lumea (W), restabilită la perfecţiunea fiinţei, asemenea capului rasei umane, Adam, înainte de a păcătui. Această restabilire va fi îndeplinită treptat în cursul Veacului Milenar -- „timpurile restabilirii” (Faptele 3:21). Cu toate acestea, unii vor fi nimiciţi dintre oameni: întâi, toţi cei care sub lumină şi ((A242)) posibilitate deplină, timp de o sută de ani, vor refuza să facă progres spre dreptate şi perfecţiune (Isaia 65:20); şi apoi cei care, după ce au progresat spre perfecţiune, într-o încercare finală la sfârşitul Mileniului se vor dovedi necredincioşi (Apocalipsa 20:9). Aceştia vor muri în moartea a doua, din care nu este promisă nici o înviere sau restabilire. Numai o încercare individuală deplină se dă. Numai o răscumpărare se dă vreodată. Cristos nu mai moare.

Când privim marele plan al Tatălui nostru pentru înălţarea Bisericii şi prin ea pentru binecuvântarea lui Israel şi a tuturor familiilor pământului, printr-o restabilire a tuturor lucrurilor, ne vine în minte cântarea îngerilor: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oameni”. Aceasta va fi încheierea planului lui Dumnezeu -- „unirea împreună în Hristos a tuturor lucrurilor”. Cine va spune atunci că planul lui Dumnezeu a fost un eşec? Cine va spune atunci că El n-a ţinut sub control răul pentru bine şi n-a făcut ca atât mânia oamenilor cât şi a diavolilor să-L laude?

Figura unei piramide nu numai că serveşte bine scopului de a ilustra fiinţele perfecte, dar şi continuă să corespundă scopului de a ilustra reprezentarea unităţii întregii creaţii, aşa cum, în împlinirea planului lui Dumnezeu, ea va fi una atunci când se va ajunge la armonia şi perfecţiunea tuturor lucrurilor sub conducerea lui Cristos Capul, nu numai al Bisericii, care este corpul Său, dar şi al tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ. Efeseni 1:10.

Isus Cristos a fost „începutul”, „capul”, „piatra din vârf”, „piatra (superioară) din capul unghiului” acestei structuri măreţe, care este numai începută încă; şi în armonie cu liniile şi unghiurile pietrei din vârf trebuie să fie zidită dedesubt fiecare piatră. Nu are importanţă câte feluri de pietre pot fi în această structură, nu are importanţă câte naturi distincte pot fi printre fiii lui Dumnezeu, ((A243)) pământeşti şi cereşti; pentru a fi veşnic plăcuţi Lui, toţi trebuie să fie conformaţi chipului Fiului Său. Toţi cei care vor fi din această clădire trebuie să se împărtăşească din spiritul ascultării de Dumnezeu şi al iubirii faţă de El şi faţă de toate creaturile Sale (spirit atât de amplu ilustrat în Isus), împlinirea legii -- Să iubeşti pe Domnul cu toată inima ta, cu toată mintea, sufletul şi puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

În acest proces (aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu prezintă această unire într-unul a toate lucrurile, atât cereşti, cât şi pământeşti, sub un cap), a fost ales întâi Capul, Isus Cristos, în al doilea rând corpul Său, Biserica. Apoi vin la rând îngerii şi alte clase spirituale, apoi vrednicii lui Israel şi lumea. Aranjarea în ordine se va desfăşura începând cu cel mai înalt, până când toţi care vor vrea, vor fi aduşi în armonie şi unitate.

O particularitate este că această piatră din capul unghiului, încercată, principală, este pusă întâi şi este numită piatra de temelie. În acest fel este ilustrat faptul că temelia întregii speranţe în Dumnezeu şi în dreptate este pusă, nu pe pământ, ci în ceruri. Iar cei zidiţi sub ea şi uniţi cu această temelie cerească sunt ţinuţi prin atracţii şi legi cereşti. Şi deşi această ordine este tocmai opusul unei construcţii pământeşti, cât de potrivit este a se pune întâi piatra în a cărei asemănare va trebui să se găsească toată structura. Şi, de asemenea, cât de potrivit este să aflăm că temelia noastră este pusă în sus, nu în jos; şi că noi, ca pietre vii, suntem „zidiţi în El în toate”. Astfel lucrarea va progresa în timpul Veacului Milenar până când orice creatură, de orice natură, în cer şi pe pământ, va lăuda şi va servi pe Dumnezeu în conformitate cu liniile ascultării perfecte. Atunci universul va fi curat, fiindcă în ziua aceea „Oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” -- în moartea a doua. Faptele 3:22, 23.

((A244))

Cortul întâlnirii în pustie

Aceeaşi lecţie arătată în schiţa planului veacurilor este prezentată şi aici în acest tip aranjat divin, a cărui lecţie va fi examinată ulterior mai deplin. Îl plasăm alături pentru a se putea remarca sau aprecia în mod corect că diferitele planuri sau paşi spre Sfânta Sfintelor dau învăţătură despre aceiaşi paşi deja examinaţi în detaliu. Toată lumea zace în păcat, pe planul degradării, R, în afara curţii Cortului întâlnirii. Intrând prin „poartă” în „curte”, devenim persoane credincioase sau îndrepăţite, pe planul N. Cei care merg mai departe în consacrare, continuă spre uşa Cortului întâlnirii şi intrând înăuntru (planul M) devin preoţi. Ei sunt întăriţi de „pâinea pentru punere înainte”, luminaţi de „sfeşnic” şi li se permite să ofere pe „Altarul de Aur” tămâie plăcută lui Dumnezeu prin Isus Cristos. În final, la întâia înviere, ei intră în starea spirituală perfectă, sau în „Sfânta Sfintelor” (planul L), şi atunci sunt asociaţi cu Isus în gloria împărăţiei, planul K.

SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ

„Încă puţin, şi luptele pământului se vor sfârşi;
Încă puţin, şi lacrimile şterse-i vor fi;
Încă puţin, şi-a lui Iehova putere va preface
Această noapte-ntunecată-n Milenară Zi.

Încă puţin, şi răul care pe oameni a-mpovărat
Va fi doar amintire din trecut;
Încă puţin, şi iubirea care i-a răscumpărat
Va schimba plânsul în recunoscător cânt.

Încă puţin! Cu cât e mai aproape,
Cu-atâta străluce mai tare aurora de mărită zi.
Laudă lui Dumnezeu, lumina cu fiecare ceas mai clară se face,
Luminând tot mai mult până la deplina zi.”