STUDIUL XIII
Împărăţiile acestei lumi
Prima stăpânire -- Pierderea ei --
Răscumpărarea şi restabilirea ei -- Împărăţia tipică a
lui Dumnezeu -- Uzurpatorul -- Două faze ale stăpânirii
prezente -- Puterile care sunt, orânduite de Dumnezeu --
Cum le-a văzut Nebucadneţar -- Cum le-a văzut şi le-a
interpretat Daniel -- Împărăţiile acestei lumi, văzute
din alt punct de vedere -- Legătura corectă a Bisericii
cu guvernămintele prezente -- Dreptul divin al regilor,
examinat pe scurt -- Pretenţiile creştinătăţii sunt
false -- O speranţă mai bună, în cel de-al cincilea
imperiu universal
În primul capitol al Revelaţiei Divine,
Dumnezeu declară scopul Său cu privire la creaţia Sa
pământească şi la guvernarea ei: „Şi Dumnezeu a zis: «Să
facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să
stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului,
peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele
care se mişcă pe pământ». Şi Dumnezeu a creat pe om după
chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu, i-a creat de
sex masculin şi de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi
Dumnezeu le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi
pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării,
peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se
mişcă pe pământ»”.
Astfel a fost pusă stăpânirea pământului
în mâinile neamului omenesc reprezentat în primul om, Adam,
care a fost perfect şi prin urmare pe deplin apt de a fi
domnul, stăpânul sau regele pământului. Această
împuternicire de a se înmulţi, a umple pământul, a-l supune
şi a avea stăpânire peste el n-a fost numai pentru Adam, ci
pentru toată omenirea: „. . . ei să stăpânească” etc.
Dacă omenirea ((A246)) ar fi rămas perfectă şi fără
păcat, această stăpânire n-ar fi trecut niciodată din
mâinile ei.
Se va observa că în această împuternicire
nici unui om nu-i este dată stăpânire sau autoritate peste
semeni, ci întregii omeniri îi este dată stăpânire peste
pământ, pentru a-l cultiva şi a-i folosi produsele pentru
binele comun. Nu numai bogăţia vegetală şi minerală este
pusă astfel la dispoziţia omului, dar şi toate varietăţile
de viaţă animală sunt la dispoziţia lui şi pentru a se servi
de ele. Dacă omenirea ar fi rămas perfectă şi ar fi
îndeplinit acest scop originar al Creatorului, crescând în
număr ar fi fost necesar ca oamenii să se consulte împreună,
să-şi sistematizeze eforturile şi să inventeze căi şi
mijloace pentru distribuirea justă şi înţeleaptă a
binecuvântărilor comune. Şi cum în decursul timpului din
cauza numărului lor mare ar fi fost imposibil să se
întâlnească şi să se consulte împreună, ar fi fost necesar
ca diferite clase de oameni să aleagă pe unii dintre ei
pentru a-i reprezenta, a le exprima sentimentele comune şi a
acţiona pentru ei. Şi dacă toţi oamenii erau perfecţi
mintal, fizic şi moral, dacă fiecare om iubea în grad suprem
pe Dumnezeu şi reglementările Lui şi pe aproapele său ca pe
sine însuşi, n-ar fi fost nici o fricţiune în astfel de
aranjament.
Astfel văzut, scopul originar al
Creatorului pentru guvernarea pământului a fost ca formă o
republică, o guvernare în care să participe fiecare individ,
în care fiecare om să fie suveran, cu totul apt de a-şi
exercita datoriile funcţiei pentru binele propriu şi pentru
binele general.
Continuarea veşnică a stăpânirii
pământului, care i-a fost acordată omului, depindea de o
singură condiţie; şi aceea a fost ca această stăpânire
acordată divin să fie întotdeauna exercitată în armonie cu
Stăpânitorul Suprem al universului, a cărui lege enunţată pe
scurt este Iubirea. „Iubirea este împlinirea legii”; „Să
iubeşti pe DOMNUL, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu ((A247)) toată gândirea ta . . .
Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Romani
13:10; Matei 22:37-40.
Referitor la această mare favoare
acordată omului, David, lăudând pe Dumnezeu, spune: „L-ai
făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu
slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările
mâinilor Tale” (Psalmul 8:5, 6). Această stăpânire dată
omenirii prin persoana lui Adam a fost prima stabilire a
Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Omul a exercitat în acest
fel stăpânire ca reprezentant al lui Dumnezeu. Dar
neascultarea omului faţă de Stăpânitorul Suprem a cauzat
pierderea nu numai a vieţii lui, ci şi a tuturor drepturilor
şi privilegiilor lui ca stăpânitor al pământului, ca
reprezentant al lui Dumnezeu. De atunci încolo el a fost un
rebel detronat şi condamnat la moarte. Atunci Împărăţia lui
Dumnezeu pe pământ a încetat repede şi de atunci n-a mai
fost stabilită decât pentru scurt timp, într-o manieră
tipică în Israel. Deşi în Eden omul şi-a pierdut dreptul la
viaţă şi la stăpânire, acesta nu i-a fost luat dintr-o dată;
şi în timp ce viaţa condamnată durează, omului îi este
permis să exercite stăpânirea pământului conform propriilor
idei şi capacităţi, până când vine timpul cuvenit al lui
Dumnezeu pentru Acela care are dreptul să ia stăpânirea pe
care a cumpărat-o.
Moartea Domnului nostru a răscumpărat sau
a cumpărat nu numai pe om, ci şi toată moştenirea lui
originară, inclusiv stăpânirea pământului. Cumpărând-o,
dreptul este acum la El; El este acum moştenitorul de drept,
şi în curând, la timpul cuvenit, va lua în stăpânire ceea ce
a cumpărat (Efeseni 1:14). Dar, deoarece El a cumpărat pe om
nu de dragul de a-l ţine rob, ci ca să-l poată restabili la
starea de mai înainte, tot aşa este şi cu stăpânirea
pământului: El a cumpărat-o împreună cu toate
binecuvântările originare ale omului, cu scopul de a le
restabili, când omul va fi iarăşi făcut în stare să le
exercite în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Deci, domnia lui
Mesia pe pământ nu va fi veşnică. Ea va continua numai până
când ((A248)) El, cu autoritatea Lui tare, de fier,
va fi reprimat toată răzvrătirea şi nesupunerea, şi omenirea
decăzută va fi restabilită la perfecţiune, când oamenii vor
fi cu totul în stare să exercite corect stăpânirea
pământului, aşa cum a fost intenţionată la origine. Când
aceasta va fi astfel restabilită, iarăşi va fi Împărăţia lui
Dumnezeu pe pământ, sub supravegherea omului, reprezentantul
hotărât de Dumnezeu.
În timpul Veacului Iudeu, Dumnezeu a
organizat poporul Israel ca împărăţie a Sa sub Moise şi
Judecători -- un fel de republică -- dar a fost numai
tipică. Iar autoritatea absolută stabilită după aceea, în
special sub David şi Solomon, în unele privinţe a fost
tipică pentru Împărăţia promisă, când va domni Mesia. Spre
deosebire de naţiunile din jur, Israelul avea pe Iehova ca
Împărat al lor, iar conducătorii lor serveau nominal sub El,
după cum aflăm din Psalmul 78:70, 71. Acest lucru este clar
declarat în 2 Cronici 13:8 şi 1 Cronici 29:23, unde Israelul
este numit „Împărăţia DOMNULUI” şi unde se spune că Solomon
s-a aşezat pe „SCAUNUL DE DOMNIE AL DOMNULUI, ca împărat în
locul tatălui său, David”, care, urmând lui Saul, primul
împărat, a stat sau a exercitat autoritatea aceluiaşi scaun
de domnie în cei patruzeci de ani dinainte.
Când poporul Israel a păcătuit împotriva
Domnului, El i-a pedepsit în repetate rânduri, până când în
final le-a luat cu totul împărăţia. În zilele lui Zedechia,
ultimul din linia lui David care a domnit, sceptrul puterii
regale a fost îndepărtat. Atunci a fost răsturnată împărăţia
tipică a lui Dumnezeu.
Hotărârea lui Dumnezeu în această
privinţă este exprimată în cuvintele: „Şi tu, domn
fărădelege şi nelegiuit al lui Israel, a cărui zi a sosit,
fiindcă fărădelegea ta ajuns-a la culmea ei. Aşa zice
Iehova, Domnul: «Să i se scoată diadema şi să i se ia
coroana! Aceasta nu va mai fi cum a fost . . . O voi
răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna. Şi NU va mai sta,
până ce nu va veni acela al căruia este dreptul; şi
acestuia o voi da»” (Ezechiel 21:25-27, Sf. Script., 1874 --
((A249)) n. e.). În împlinirea acestei profeţii,
împăratul Babilonului a venit împotriva lui Israel, a luat
poporul în robie şi a înlăturat pe împăratul lor. Deşi
restabiliţi după aceea la existenţă naţională prin Cirus
persanul, ei au fost supuşi şi au plătit tribut imperiilor
succesive ale Medo-Persiei, Greciei şi Romei până la
nimicirea finală a lor ca naţiune, în anul 70 d. Cr., de
când au fost risipiţi printre neamuri.
Împărăţia lui Israel este singura, de la
cădere, pe care Dumnezeu a recunoscut-o vreodată ca
reprezentând în vreun fel guvernarea Lui, legile Lui etc. Au
existat multe naţiuni înainte de a lor, dar nici una n-a
putut pretinde pe drept că Dumnezeu a fost fondatorul lor,
sau că conducătorii lor au fost reprezentanţii lui Dumnezeu.
Când diadema a fost luată de la Zedechia şi împărăţia lui
Israel a fost răsturnată, s-a decretat că va rămâne
răsturnată până când Cristos, moştenitorul de drept al
lumii, va veni să o pretindă. Astfel, prin deducţie, toate
celelalte împărăţii în putere până la restabilirea
împărăţiei lui Dumnezeu sunt numite „împărăţii ale acestei
lumi”, sub „prinţul acestei lumi”, şi deci orice pretenţii
ridicate de vreuna din ele că sunt împărăţii ale lui
Dumnezeu sunt false. Şi această Împărăţie a lui Dumnezeu n-a
fost „STABILITĂ” nici la prima venire a lui Cristos (Luca
19:12). Atunci, şi de atunci încoace, Dumnezeu a ales din
lume pe aceia care vor fi socotiţi vrednici să domnească cu
Cristos ca împreună moştenitori ai acelui tron. Cristos nu
va lua împărăţia, puterea şi gloria şi nu va domni ca Domn
al tuturor până la a doua venire a Sa.
Toate celelalte împărăţii, în afară de
cea a lui Israel, sunt scriptural numite păgâne, sau
împărăţii ale neamurilor -- „împărăţii ale acestei lumi”,
sub „prinţul acestei lumi” -- Satan. Îndepărtarea împărăţiei
lui Dumnezeu în zilele lui Zedechia a lăsat lumea fără nici
o guvernare pe care Dumnezeu s-o poată aproba, sau ale cărei
legi sau afaceri să le fi supravegheat în mod special.
Dumnezeu a recunoscut guvernămintele neamurilor indirect,
prin aceea că a declarat public hotărârea Lui (Luca 21:24)
ca în acest ((A250)) interval controlul asupra
Ierusalimului şi asupra lumii să fie exercitat de
guvernămintele neamurilor.
Intervalul sau perioada de timp care s-a
scurs de la îndepărtarea sceptrului şi a guvernării lui
Dumnezeu, până la restaurarea acestora în mai mare putere şi
glorie sub Cristos, este numit scriptural „Timpurile
Neamurilor”. Şi aceste „timpuri” sau ani, în care
„împărăţiile acestei lumi” au permisiunea să stăpânească,
sunt fixate şi limitate, iar timpul pentru restabilirea
Împărăţiei lui Dumnezeu sub Mesia este la fel fixat şi
marcat în Scriptură.
Rele cum au fost aceste guvernăminte ale
neamurilor, ele au fost permise sau „rânduite de Dumnezeu”
cu un scop înţelept (Romani 13:1). Imperfecţiunea şi
defectuoasa lor guvernare formează o parte din lecţia
generală a răutăţii excesive a păcatului şi dovedesc faptul
că omul decăzut nu este capabil să se autoguverneze, nici
măcar spre propria lui satisfacţie. Dumnezeu le permite, în
cea mai mare parte, să-şi realizeze propriile scopuri după
cum sunt în stare, intervenind numai când ar sta în calea
planurilor Sale. El intenţionează ca în cele din urmă toate
să lucreze spre bine şi în final chiar şi „mânia omului să-L
laude”. Restul, care n-ar lucra spre bine, care n-ar servi
nici unui scop ori n-ar da nici o lecţie, El le restrânge.
Psalmul 76:10.
Incapacitatea omului de a stabili o
guvernare perfectă se atribuie propriilor lui slăbiciuni, în
starea lui decăzută, degradată. Aceste slăbiciuni, care prin
ele însele s-ar împotrivi eforturilor umane de a crea o
guvernare perfectă, de asemenea au fost folosite de Satan,
primul care a ispitit pe om la neloialitate faţă de
Stăpânitorul suprem. Satan s-a folosit continuu de
slăbiciunile omului, a făcut ca binele să apară rău şi răul
să apară bine, a denaturat caracterul şi planurile lui
Dumnezeu şi a orbit pe oameni faţă de adevăr. Lucrând astfel
în inimile copiilor neascultării (Efeseni 2:2), el i-a făcut
prizonierii voinţei lui şi s-a făcut pe sine, ceea ce Domnul
nostru şi apostolii numesc -- prinţul sau stăpânitorul
acestei lumi (Ioan 14:30; 12:31). El nu este ((A251))
prinţul acestei lumi pe drept, ci prin uzurpare, prin fraudă
şi înşelăciune şi prin controlul oamenilor decăzuţi. Fiindcă
este un uzurpator, el va fi în mod sumar deposedat. Dacă ar
fi avut un drept real ca prinţ al acestei lumi, nu s-ar fi
procedat aşa cu el.
Astfel se va vedea că stăpânirea
pământului, aşa cum este exercitată în prezent, are atât o
fază invizibilă cât şi una vizibilă. Cea dintâi este
spirituală, cea de-a doua este umană -- împărăţiile
pământeşti vizibile, într-o măsură sub controlul unui prinţ
spiritual, Satan. Fiindcă Satan a posedat un astfel de
control, el I-a putut oferi Domnului nostru să-L facă
supremul suveran vizibil al pământului sub conducerea sa
(Matei 4:9). Când Timpurile Neamurilor vor expira, ambele
faze ale stăpânirii prezente se vor termina, Satan va fi
legat şi împărăţiile acestei lumi vor fi răsturnate.
Creaţia gemândă, căzută, orbită, înfrântă
la fiecare pas, de secole s-a târât de-a lungul drumului ei
epuizant, chiar şi cele mai bune străduinţe dovedindu-se
nerodnice, totuşi sperând întotdeauna că epoca de aur visată
de filosofii ei era aproape. Ea nu ştie că încă o mai mare
eliberare decât aceea în care speră şi după care geme va
veni prin dispreţuitul Nazarinean şi prin urmaşii Lui, care,
ca fii ai lui Dumnezeu, în curând se vor manifesta în
puterea împărăţiei pentru eliberarea ei. Romani 8:22, 19.
Pentru ca să nu fie copiii Săi în
întuneric în legătură cu permiterea guvernămintelor rele
prezente şi în legătură cu scopul Său originar, de a aduce
un guvernământ mai bun când aceste împărăţii, sub providenţa
Sa conducătoare, vor fi servit scopul pentru care au fost
permise, Dumnezeu ne-a dat prin profeţii Săi câteva mari
vederi panoramice ale „împărăţiilor acestei lumi”, de
fiecare dată arătând, pentru încurajarea noastră,
răsturnarea lor prin stabilirea propriei Sale Împărăţii
drepte şi veşnice sub Mesia, Prinţul Păcii.
Faptul că efortul prezent al omului de a
exercita stăpânire nu se face printr-o sfidare reuşită a
voinţei şi puterii lui Iehova, ci prin permisiunea Lui, este
arătat prin ((A252)) mesajul lui Dumnezeu către
Nebucadneţar, în care Dumnezeu dă permisiune celor
patru mari imperii, Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, să
stăpânească până la timpul stabilirii Împărăţiei lui Cristos
(Daniel 2:37-43). Aceasta arată sfârşitul concesiunii
stăpânirii.
Aruncând acum o privire la aceste viziuni
profetice, să ne amintim că ele încep cu Babilonul, pe
timpul răsturnării împărăţiei lui Israel, împărăţia tipică a
Domnului.
Viziunea lui Nebucadneţar asupra
guvernămintelor pământului
Printre acele lucruri „scrise mai înainte
pentru învăţătura noastră”, pentru ca noi, cărora ni se
porunceşte să fim supuşi autorităţilor care sunt, să putem
avea nădejde prin răbdarea şi mângâierea pe care le dau
Scripturile (Romani 15:4; 13:1), este visul lui Nebucadneţar
şi interpretarea divină a lui prin profet. Daniel 2:31-45.
Daniel a explicat visul spunând: „Tu,
împărate, te uitai, şi iată, ai văzut un chip mare. Chipul
acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită.
Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era
înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat;
pieptul şi braţele îi erau de argint, pântecele şi coapsele
îi erau de bronz, fluierele picioarelor, de fier;
picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai, până
ce s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a
izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a
făcut bucăţi.
Atunci, fierul, lutul, bronzul, argintul
şi aurul s-au sfărâmat împreună şi au devenit ca pleava din
arie, vara; le-a luat vântul şi nici un loc nu s-a mai găsit
pentru ele. Dar piatra, care lovise chipul, s-a făcut un
munte mare şi a umplut tot pământul.
Iată visul. Şi vom spune înaintea
împăratului şi explicarea lui. Tu, împărate, eşti împăratul
împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat
împărăţie, putere, tărie şi ((A253)) slavă. [Acolo au
fost rânduite de Dumnezeu împărăţiile neamurilor sau
autorităţile care sunt.] El ţi-a dat în mâini, pe oriunde
locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările
cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea; tu eşti
capul de aur!
După tine, se va ridica o altă împărăţie,
mai neînsemnată decât a ta [argint]; apoi o a treia
împărăţie, care va fi de bronz şi care va stăpâni peste tot
pământul. Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după
cum fierul sfărâmă în bucăţi şi rupe totul, şi ea va sfărâma
şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după
cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut
de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi
împărţită; dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului,
tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după
cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de
lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în
parte plăpândă.”
Printre numeroasele imperii mai mici ale
pământului care s-au ridicat, cel care studiază istoria le
poate trasa repede pe cele patru descrise mai sus de Daniel.
Acestea sunt denumite IMPERII UNIVERSALE -- întâi Babilonul,
capul de aur (versetul 38); al doilea Medo-Persia,
cuceritorul Babilonului, pieptul de argint; al treilea
Grecia, cuceritorul Medo-Persiei, pântecele de bronz; şi al
patrulea Roma, împărăţia cea tare, fluierele picioarelor de
fier şi picioarele de fier amestecat cu lut. Trei dintre
aceste imperii trecuseră şi al patrulea, cel Roman, deţinea
stăpânire universală pe timpul naşterii Domnului nostru,
după cum citim: „În timpul acela, a ieşit o poruncă de la
Cezar August să se facă recensământ în toată lumea”.
Luca 2:1.
Împărăţia de fier, Roma, a fost de
departe cea mai tare şi a durat mai mult decât
predecesoarele ei. De fapt Imperiul Roman continuă încă,
fiind reprezentat în naţiunile Europei. Această divizare
este reprezentată în cele zece ((A254)) degete de la
picioarele chipului. Elementul lut din picioare amestecat cu
fierul reprezintă amestecul bisericii cu statul. În
Scripturi acest amestec este numit „Babilon” -- confuzie.
După cum vom vedea imediat, piatra este simbolul
adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu; şi Babilonul a folosit
în loc o imitaţie de piatră -- lutul -- pe care l-a unit cu
rămăşiţele fragmentare ale Imperiului Roman [fierul]. Iar
acest sistem amestecat -- biserică şi stat -- Biserica
nominală căsătorită cu împărăţiile acestei lumi, pe care
Domnul îl numeşte Babilon, confuzie, îşi ia libertatea să se
numească Creştinătate -- Împărăţia lui Cristos. Daniel
explică: „Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă
că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie
[biserica amestecată cu lumea -- Babilon] dar nu vor fi
lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu
lutul”. Ele nu se pot contopi cu totul. „Dar în zilele
acestor împăraţi [ale împărăţiilor reprezentate prin
degetele picioarelor, ale aşa-ziselor „împărăţii creştine”
sau „creştinătate”], Dumnezeul cerurilor va ridica o
împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub
stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate
acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna”.
Daniel 2:43, 44.
Daniel nu declară aici timpul pentru
sfârşitul acestor guvernăminte ale neamurilor; pe acela îl
găsim în altă parte, dar fiecare împrejurare prezisă arată
că astăzi sfârşitul este aproape, chiar la uşă. Sistemul
papal de mult a pretins că el este împărăţia pe care
Dumnezeul cerurilor a promis aici că o va stabili şi că în
îndeplinirea acestei profeţii el a sfărâmat în bucăţi şi a
nimicit toate celelalte împărăţii. Totuşi, adevărul este că
biserica nominală s-a unit cu imperiile pământului numai ca
lutul cu fierul şi că papalitatea niciodată n-a fost
adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, ci numai o falsificare a
ei. Una din cele mai bune dovezi că papalitatea n-a distrus
şi n-a nimicit aceste împărăţii pământeşti este că ele încă
există. Şi acum că lutul noroios s-a uscat şi a devenit
„plăpând”, pierzându-şi ((A255)) puterea adezivă,
fierul şi lutul dau semne de sfărâmare şi repede se vor
fărâmiţa, fiind lovite de „piatră”, Împărăţia adevărată.
Continuându-şi interpretarea, Daniel
declară: „Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o
dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care
a sfărâmat fierul, bronzul, lutul, argintul şi aurul.
Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce se
va întâmpla după aceasta. Visul este adevărat şi explicarea
lui este sigură”. Versetul 45.
Piatra dezlipită din munte fără ajutorul
unor mâini, care loveşte şi împrăştie puterile neamurilor,
reprezintă Biserica adevărată, Împărăţia lui Dumnezeu. În
timpul Veacului Evanghelic, această „piatră”-împărăţie este
în formare, „dezlipindu-se”, cioplindu-se şi conturându-se
pentru poziţia şi importanţa ei viitoare -- nu prin mâini
omeneşti, ci prin puterea şi spiritul adevărului, puterea
invizibilă a lui Iehova. Când va fi completă, când va fi în
întregime dezlipită, ea va lovi şi va nimici împărăţiile
acestei lumi. Nu poporul, ci guvernămintele sunt simbolizate
prin chip, şi acestea vor fi nimicite pentru ca poporul să
poată fi eliberat. Domnul nostru Isus n-a venit să piardă
vieţile oamenilor, ci să le mântuiască. Ioan 3:17.
În timpul pregătirii ei, în timp ce se
dezlipeşte în vederea destinului ei viitor, piatra ar putea
fi numită munte în embrion; tot aşa şi Biserica ar putea fi
şi uneori este numită Împărăţia lui Dumnezeu. Totuşi, piatra
nu devine de fapt munte până după ce loveşte chipul; şi
Biserica la fel, va deveni Împărăţie în sensul deplin, ca să
umple întreg pământul, când „Ziua Domnului”, „Ziua mâniei”
„asupra popoarelor” sau „timpul de strâmtorare” va fi
sfârşit şi când ea va fi stabilită şi toate celelalte
stăpâniri vor fi devenit supuse ei.
Amintiţi-vă acum făgăduinţa făcută de
Domnul nostru învingătorilor Bisericii creştine: „Celui care
va birui îi voi ((A256)) da să stea cu Mine pe
scaunul Meu de domnie”; „Celui care va birui şi celui care
va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire
peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le
va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu de la
Tatăl Meu” (Apocalipsa 3:21; 2:26, 27; Psalmul 2:8-12). Când
toiagul de fier va fi îndeplinit lucrarea de nimicire,
atunci mâna care a lovit se va întoarce să vindece, şi
atunci poporul se va întoarce spre Domnul şi El îi va
vindeca (Isaia 19:22; Ieremia 3:22, 23; Osea 6:1; 14:4;
Isaia 2:3), dându-le frumuseţe în locul cenuşii, untdelemn
de bucurie în locul plânsului şi haină de laudă în locul
unui duh mâhnit.
Viziunea lui Daniel asupra guvernămintelor
pământeşti
În viziunea lui Nebucadneţar vedem că
imperiile pământului, privite din punctul de vedere al
lumii, sunt o manifestare de glorie, grandoare şi putere
omenească, deşi în ea vedem şi o aluzie la decăderea şi
nimicirea lor finală, aşa cum este arătat prin deteriorarea
de la aur la fier şi lut.
Clasa pietrei, Biserica adevărată, în
timpul alegerii sau scoaterii ei din munte a fost evaluată
de lume ca fără nici o valoare, a fost dispreţuită şi
respinsă de oameni. Ei nu văd în ea nici o frumuseţe ca s-o
dorească. Lumea iubeşte, admiră, laudă şi apără pe
conducătorii şi guvernele reprezentate prin acest chip mare,
deşi a fost încontinuu dezamăgită, înşelată, rănită şi
oprimată de ele. Lumea preamăreşte în proză şi versuri pe
agenţii cei mari şi încununaţi de succes ai acestui chip, pe
alexandrii, cezarii, bonaparţii ei, şi pe alţii a căror
mărime s-a manifestat prin măcelărirea semenilor, şi care,
în pofta lor pentru putere, au făcut milioane de văduve şi
orfani. Şi spiritul care există în cele „zece degete” ale
chipului este încă tot aşa, după cum îl vedem manifestat
astăzi în oştirile lor ordonate, de peste douăsprezece
milioane de oameni înarmaţi cu toate dispozitivele
diavoleşti ale ingeniozităţii moderne, pentru a ((A257))
se măcelări unul pe altul la comanda „autorităţilor care
sunt”.
Cei mândri sunt numiţi acum fericiţi; da,
cei care lucrează răutate sunt instalaţi în putere (Maleahi
3:15). Atunci, nu putem noi oare vedea că nimicirea acestui
chip mare prin lovirea exercitată de piatră şi prin
stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă eliberarea celor
asupriţi şi binecuvântarea tuturor? Deşi schimbarea va cauza
pentru un timp dezastru şi strâmtorare, în cele din urmă va
produce roadele paşnice ale dreptăţii.
Amintindu-ne deosebirea punctului de
vedere, acum să privim aceleaşi patru imperii universale ale
pământului din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi al
acelora care sunt în armonie cu El, aşa cum sunt înfăţişate
în viziunea dată preaiubitului profet Daniel. După cum
pentru noi aceste împărăţii par dezonorante şi feroce, tot
aşa lui Daniel, aceste patru imperii universale i-au fost
prezentate ca patru fiare sălbatice mari şi lacome. Iar
viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu (piatra), în viziunea lui
apare proporţional mai mare decât în viziunea lui
Nebucadneţar. Daniel spune: „În viziunea mea de noapte am
văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe
Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare,
deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea
aripi de vultur . . . Şi iată, o a doua fiară era ca un urs
. . . o alta era ca un leopard . . . După aceea m-am uitat
în viziunile de noapte şi iată o a patra fiară, nespus de
grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi
mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai
rămânea; era cu totul diferită de toate fiarele de mai
înainte, şi avea zece coarne”. Daniel 7:2-7.
Trecem peste detaliile referitoare la
primele trei fiare (Babilon--leul, Medo-Persia--ursul şi
Grecia--leopardul), cu capetele, picioarele, aripile lor
etc., toate fiind simbolice şi de mai mică importanţă în
examinarea noastră prezentă decât detaliile fiarei a patra,
Roma.
((A258))
Despre a patra fiară, Roma, Daniel spune:
„După aceea m-am uitat în viziunile de noapte şi iată o a
patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de
puternică . . . şi avea zece coarne. Am privit la coarne, şi
iată, un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea
lui au fost smulse din rădăcini trei din cele dintâi coarne.
Şi iată, cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o
gură care vorbea lucruri mari”. Daniel 7:7, 8.
Aici este arătat Imperiul Roman, iar
diviziunile puterii lui sunt arătate prin cele zece coarne,
un corn fiind un simbol al puterii. Cornul cel mic, ieşind
dintre acestea, însuşindu-şi puterea a trei dintre ele şi
stăpânind printre celelalte, reprezintă începutul mic şi
ridicarea treptată la putere a Bisericii Romei -- puterea
sau cornul papal. Acesta ridicându-se în influenţă, trei
dintre diviziunile, coarnele sau puterile Imperiului Roman
(Herulii, Exarhatul de Răsărit şi Ostrogoţii) au fost smulse
din cale, pentru a face loc stabilirii lui ca putere sau
corn civil. Acest din urmă corn, în special notabil,
papalitatea, este remarcabil pentru ochii lui, reprezentând
inteligenţa, şi pentru gura lui -- declaraţiile lui,
pretenţiile lui etc.
Acestei fiare a patra, reprezentând Roma,
Daniel nu-i dă nici un nume descriptiv. În timp ce celelalte
sunt descrise, ca un leu, ca un urs şi ca un leopard, a
patra era aşa de feroce şi hidoasă încât nici una dintre
fiarele pământului n-ar putea fi comparată cu ea. Ioan
Revelatorul, văzând în viziune aceeaşi fiară simbolică
(guvernământ), de asemenea a fost în încurcătură în ceea ce
priveşte numele prin care s-o descrie şi în final îi dă
câteva. Printre altele el a numit-o „Diavolul” (Apocalipsa
12:9). Desigur că el a ales un nume potrivit, deoarece Roma,
dacă este privită în lumina persecuţiilor ei sângeroase, cu
siguranţă a fost cel mai diavolesc dintre toate
guvernămintele pământeşti. Chiar în schimbarea ei de la Roma
păgână la Roma papală a ilustrat una din caracteristicile
principale ale lui Satan, pentru că şi el se ((A259))
preface să apară ca un înger de lumină (2 Corinteni
11:14), după cum Roma s-a transformat din păgânism şi a
pretins a fi creştină -- Impărăţia lui Cristos*.
*Faptul că Roma este numită „Diavolul”,
în nici un caz nu dovedeşte netemeinicia existenţei unui
Diavol personal, ci mai curând contrariul. Fiindcă
există fiare ca lei, urşi şi leoparzi, cu caracteristicile
cunoscute, guvernămintele au fost asemănate cu ele; tot aşa,
fiindcă există un Diavol cu caracteristicile cunoscute, al
patrulea imperiu este asemănat cu el.
După ce dă unele detalii referitoare la
această din urmă fiară, fiara romană, şi în special la
cornul ei deosebit, cornul papal, profetul declară că se va
face judecată împotriva acestui corn şi el va începe să-şi
piardă stăpânirea, care se va consuma printr-un
proces treptat până când fiara va fi nimicită.
Această fiară, Imperiul Roman, încă mai
există prin coarnele sau diviziunile sale, şi ea va fi ucisă
prin ridicarea maselor de oameni şi prin răsturnarea
guvernămintelor în „Ziua Domnului”, pregătitoare
recunoaşterii stăpânirii cereşti. Acest lucru este clar
arătat în alte scripturi, care încă trebuie să fie
examinate. Totuşi, întâi vine consumarea cornului
papal. Puterea şi influenţa lui au început să se consume
când Napoleon a luat pe papa prizonier în Franţa. Atunci,
când nici blestemele papilor, nici rugăciunile lor nu i-au
eliberat de puterea lui Bonaparte, a devenit evident pentru
naţiuni că autoritatea şi puterea divină pretinsă de
papalitate era fără temei. După aceea, puterea laică a
papalităţii a scăzut rapid, până când în septembrie 1870
şi-a pierdut ultima urmă de putere laică prin Victor
Emanuel.
Cu toate acestea, în tot acest timp în
care „se consuma”, ea a continuat să-şi declare vorbele
umflate de blasfemie, ultima ei declaraţie fiind în 1870,
când, doar cu câteva luni înainte de răsturnarea ei, a făcut
declaraţia de infailibilitate a papilor. Toate
acestea sunt notate în ((A260)) profeţie: „Priveam
atunci [adică după decretul împotriva acestui
„corn”, după ce începuse consumarea lui] pentru vuietul
VORBELOR SEMEŢE ce vorbea cornul”. Daniel 7:11 (Sf.
Scriptură, 1874 -- n.e.).
Astfel suntem aduşi prin istorie până în
zilele noastre şi ni se permite să vedem că evenimentul de
aşteptat în privinţa imperiilor pământului este nimicirea
lor completă. Ceea ce urmează este descris prin cuvintele:
„M-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost
distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars”. Uciderea şi
arderea sunt simboluri, ca şi fiara însăşi, şi înseamnă
nimicirea completă şi fără speranţă a guvernării organizate
prezente. În versetul 12 profetul remarcă o diferenţă între
sfârşitul acestei fiare, a patra, şi al predecesoarelor ei.
Celor trei, în mod succesiv (Babilon, Persia şi Grecia), li
s-a luat stăpânirea; au încetat să deţină puterea
stăpânitoare a pământului, dar viaţa lor ca naţiuni n-a
încetat imediat. Grecia şi Persia încă mai au ceva viaţă,
deşi sunt multe secole de când stăpânirea universală a
trecut din mâna lor. Totuşi, cu Imperiul Roman, a patra şi
ultima dintre aceste fiare, nu este aşa. El va pierde
dintr-o dată stăpânirea şi viaţa şi va merge în nimicire
completă; şi celelalte de asemenea vor pieri cu el. Daniel
2:35.
Nu are importanţă care sunt mijloacele
sau instrumentele folosite, cauza acestei căderi va
fi stabilirea celui de-al cincilea Imperiu Universal al
pământului, Împărăţia lui Dumnezeu sub Cristos, care are
dreptul să ia stăpânirea. Transferarea împărăţiei de la
fiara a patra, care pentru timpul ei hotărât a fost
„rânduită de Dumnezeu”, la a cincea împărăţie sub Mesia,
când va veni timpul ei hotărât, este descrisă de profet în
aceste cuvinte: „. . . şi iată, cu norii cerului a venit
Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile
şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat [Cristosului -- cap
şi corp complet] stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca
toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I
slujească. ((A261)) Stăpânirea Lui este o stăpânire
veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi
distrusă”. Îngerul a interpretat aceasta astfel: „Domnia,
stăpânirea şi măreţia tuturor împărăţiilor care sunt
pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui
Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate
stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor asculta”. Daniel 7:13, 27.
Astfel văzute lucrurile, stăpânirea
pământului va fi pusă în mâinile lui Cristos de către Iehova
(„Cel Bătrân de Zile”), care va supune „totul sub picioarele
Lui” (1 Corinteni 15:27). Întronat astfel peste Împărăţia
lui Dumnezeu, El trebuie să domnească până când va fi
reprimat toată autoritatea şi puterea care este în conflict
cu voinţa şi legea lui Iehova. Pentru realizarea acestei
misiuni mari, întâi este necesară răsturnarea acestor
guvernăminte ale neamurilor, deoarece „împărăţiile acestei
lumi”, ca şi „prinţul acestei lumi”, nu se vor preda paşnic,
ci trebuie restrânse şi reţinute cu forţa. Şi astfel este
scris: „. . . ca să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe
mai-marii lor cu obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire
împotriva lor judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru
toţi credincioşii Săi”. Psalmul 149:8, 9.
Când astfel privim guvernămintele
prezente, din punctul de vedere al Domnului nostru şi al
profetului Daniel, şi ne dăm seama de caracterul lor feroce,
distructiv, sălbatic şi egoist de fiară, inimile noastre
tânjesc după sfârşitul guvernămintelor neamurilor şi cu
bucurie aşteaptă mult acel timp binecuvântat, când
învingătorii veacului prezent vor fi întronaţi împreună cu
Capul lor pentru a conduce, a binecuvânta şi a restabili
creaţia care geme. Cu siguranţă că toţi copiii lui Dumnezeu
se pot ruga din toată inima împreună cu Domnul lor: „VIE
ÎMPĂRĂŢIA TA, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe
pământ”.
Fiecare din aceste guvernăminte
reprezentate prin chip şi prin fiare a existat înainte de a
veni la putere ca imperiu universal. Tot aşa este şi cu
adevărata Împărăţie a lui ((A262)) Dumnezeu: ea a
existat de mult, separată de lume, neîncercând să conducă,
ci aşteptându-şi timpul -- timpul hotărât de Cel Bătrân de
Zile. Şi asemenea celorlalte, ea trebuie să-şi primească
funcţia şi trebuie să ajungă în autoritate, sau să fie
„stabilită”, înainte de a-şi putea exercita puterea
în lovirea şi uciderea fiarei sau împărăţiei care o precede.
De unde şi caracterul potrivit al declaraţiei: „În zilele
acestor împăraţi [în timp ce ei au încă putere], Dumnezeul
cerurilor va ridica [va stabili în putere şi autoritate] o
împărăţie”. Şi după ce este stabilită, „ea va sfărâma şi va
nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru
totdeauna” (Daniel 2:44). Deci, oricum am aştepta-o noi,
Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie inaugurată înainte
de căderea împărăţiilor acestei lumi, iar puterea şi lovirea
exercitată de ea va aduce răsturnarea lor.
Guvernămintele prezente privite din alt
punct de vedere
Dreptul suprem şi autoritatea de a
stăpâni lumea sunt şi vor fi întotdeauna legitime pentru
Creatorul, Iehova, nu are importanţă cui îi permite sau pe
cine autorizează El să aibă control subordonat. Sub
imperfecţiunile şi slăbiciunile rezultate din neloialitatea
faţă de Împăratul împăraţilor, Adam a devenit curând slab şi
neputincios. Ca monarh, el a început să piardă puterea prin
care la început comanda şi deţinea supunerea animalelor
inferioare prin puterea voinţei sale. El a pierdut şi
controlul asupra sa, aşa încât, atunci când voia să facă
bine, interveneau slăbiciunile şi răul era prezent cu sine;
şi chiar binele pe care voia să-l facă nu-l făcea, iar răul
pe care nu voia să-l facă îl făcea.
Prin urmare, deşi nu facem nici o
încercare de a scuza rasa noastră rebelă, putem avea
compătimire pentru zadarnicele ei eforturi de a se
autoguverna şi a-şi aranja propriul bine. Şi se poate spune
ceva despre succesul lumii în această direcţie, pentru că,
în timp ce recunoaştem adevăratul caracter al acestor
guvernăminte feroce, chiar ((A263)) dacă au fost
corupte, ele au fost mult superioare lipsei totale de
guvernare -- mult mai bune decât lipsa de lege şi anarhia.
Deşi anarhia i-ar fi fost probabil cu totul plăcută
„prinţului acestei lumi”, n-a fost aşa pentru supuşii lui,
şi puterea lui nu este absolută: ea este limitată la măsura
capacităţii lui de a opera prin omenire, iar politica lui
trebuie să se conformeze în mare măsură ideilor, patimilor
şi prejudecăţilor oamenilor. Ideea omului a fost
autoguvernarea, independent de Dumnezeu; şi când Dumnezeu
i-a permis să încerce experimentul, Satan a îmbrăţişat
posibilitatea de a-şi extinde influenţa şi stăpânirea.
Astfel, dorind să uite pe Dumnezeu (Romani 1:28), omul s-a
expus la influenţa acestui duşman viclean şi puternic dar
nevăzut; prin urmare, de atunci a fost obligat întotdeauna
să lucreze împotriva maşinaţiunilor lui Satan, precum şi
împotriva propriilor slăbiciuni personale.
Acesta fiind cazul, să aruncăm din nou o
privire la împărăţiile acestei lumi, privindu-le acum ca
fiind efortul omenirii căzute de a se autoguverna,
independent de Dumnezeu. Deşi corupţia individuală şi
egoismul au deviat cursul dreptăţii, aşa încât dreptatea
deplină arareori a fost măsurată cuiva sub împărăţiile
acestei lumi, totuşi obiectivul aparent al tuturor
guvernămintelor organizate vreodată printre oameni a fost să
promoveze dreptatea şi binele tuturor oamenilor.
În ce măsură a fost atins obiectivul
acesta, este o altă chestiune, dar aceasta a fost pretenţia
tuturor guvernămintelor şi acesta a fost obiectivul
poporului guvernat, prin faptul că li s-a supus şi le-a
sprijinit. Acolo unde limitele dreptăţii au fost mult
ignorate, fie că masele au fost orbite şi înşelate în ceea
ce le priveşte, fie că au rezultat războaie, agitaţie şi
revoluţii.
Faptele urâte ale tiranilor josnici, care
au câştigat poziţii de putere în guvernămintele lumii, n-au
reprezentat legile şi instituţiile acelor guvernăminte, ci,
uzurpând ((A264)) autoritatea şi folosind-o în
scopuri josnice, au dat acelor guvernăminte caracterul lor
de fiară. Fiecare guvernământ a avut o majoritate de legi
înţelepte, drepte şi bune pentru protecţia vieţii şi
proprietăţii, pentru protecţia intereselor interne şi
comerciale, pentru pedepsirea nelegiuirii etc. Ele au avut
şi curţi de apel pentru chestiuni de dispută, unde, cel
puţin într-o anumită măsură, se face dreptate; şi oricât de
imperfecţi ar fi cei în funcţie, avantajul şi necesitatea
acestor instituţii este evidentă. Slabe cum au fost aceste
guvernăminte, fără ele elementul de calitate mai joasă al
societăţii, prin forţa numărului ar fi biruit elementul mai
drept, mai bun.
Prin urmare, deşi recunoaştem caracterul
de fiară al acestor guvernăminte, la care s-a ajuns prin
înălţarea la putere a unei majorităţi de conducători
nedrepţi, prin intrigile şi înşelăciunile lui Satan care
operează prin slăbiciunile, gusturile şi ideile degradate
ale omului, totuşi noi le recunoaştem ca fiind cele mai bune
eforturi ale bietei omeniri decăzute de a se autoguverna.
Secol după secol Dumnezeu le-a permis să facă efortul şi să
vadă rezultatele. Dar, după secole de experiment,
rezultatele sunt tot atât de departe de a fi satisfăcătoare
astăzi ca şi în oricare altă perioadă din istoria lumii. De
fapt nemulţumirea este mai generală şi mai larg răspândită
decât oricând înainte; nu fiindcă există mai multă asuprire
şi nedreptate decât oricând, ci fiindcă sub aranjamentele
lui Dumnezeu ochii oamenilor se deschid prin creşterea
cunoştinţei.
Diferitele guverne stabilite din când în
când au demonstrat capacitatea medie a poporului
reprezentat prin ele de a se guverna. Chiar şi unde au
existat guverne despotice, faptul că au fost tolerate de
mase a dovedit că ei ca popor n-au fost capabili să
stabilească şi să sprijine un guvern mai bun, deşi, fără
îndoială, întotdeauna au fost mulţi indivizi cu mult mai
înaintaţi decât starea medie.
((A265))
Comparând condiţia lumii de astăzi cu
condiţia ei din oricare altă perioadă dinainte, găsim o
diferenţă însemnată în sentimentele maselor. Spiritul de
independenţă este acum pretutindeni, şi oamenii nu pot fi
acum atât de uşor legaţi la ochi, înşelaţi şi conduşi de
stăpânitori şi politicieni, şi de aceea nu se vor supune
jugurilor din trecut. Această schimbare a sentimentului
public n-a fost treptată chiar de la începutul efortului
omului de a se autoguverna, ci a fost clar marcată numai din
secolul al şaisprezecelea; şi progresul ei a fost foarte
rapid în ultimii cinzeci de ani. De aceea, această schimbare
nu este rezultatul experienţei veacurilor trecute, ci este
rezultatul natural al creşterii recente a cunoştinţei şi al
răspândirii ei generale printre masele omenirii. Pregătirea
pentru această răspândire generală a cunoştinţei a început
cu invenţia tiparului, prin anul 1440 d. Cr., şi cu
înmulţirea consecutivă a cărţilor şi periodicelor de ştiri.
Influenţa acestei invenţii în iluminarea publică generală a
început să se simtă cam în secolul al şaisprezecelea; şi
toţi sunt familiari cu paşii progresivi făcuţi de atunci.
Educaţia generală a maselor a devenit populară, iar
invenţiile şi descoperirile devin fapte de zi cu zi. Această
creştere a cunoştinţei printre oameni, care este din
hotărârea lui Dumnezeu şi se întâmplă la timpul Său cuvenit,
este una din influenţele puternice care lucrează acum la
legarea lui Satan -- reducându-i influenţa şi delimitându-i
puterea în această „Zi a Pregătirii” pentru
stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Creşterea cunoştinţei în toate direcţiile
trezeşte printre oameni un sentiment de respect de sine şi o
înţelegere a drepturilor lor naturale şi inalienabile, care
nu mult timp vor permite să le fie ignorate sau dispreţuite;
mai curând vor merge spre extrema opusă. Aruncaţi o privire
înapoi şi vedeţi cum de-a lungul secolelor naţiunile au
scris cu sânge istoria nemulţumirii lor. Şi profeţii declară
că datorită ((A266)) creşterii cunoştinţei o
nemulţumire încă şi mai generală şi mai larg răspândită se
va exprima printr-o revoluţie mondială, prin răsturnarea
întregii legi şi ordini; că rezultatul va fi anarhia şi
nefericirea pentru toate clasele, dar că, în mijlocul
acestei confuzii, Dumnezeul cerurilor Îşi va STABILI
Împărăţia care va satisface dorinţa tuturor popoarelor.
Obosiţi şi descurajaţi de propriile eşecuri, văzând ultimele
şi cele mai mari eforturi ale lor rezultând în anarhie,
oamenii vor întâmpina cu bucurie, se vor apleca în faţa
autorităţii cereşti şi vor recunoaşte guvernul tare şi
drept. Astfel, situaţia fără ieşire a omului va fi folosită
de Dumnezeu, „şi va veni dorinţa tuturor neamurilor” --
Împărăţia lui Dumnezeu în putere şi glorie mare. Hagai 2:7.
Ştiind că acesta este scopul lui
Dumnezeu, nici Isus nici apostolii nu s-au opus în nici un
fel conducătorilor pământeşti. Dimpotrivă, ei au învăţat
Biserica să se supună acestor autorităţi, chiar dacă au
suferit adesea prin abuzul lor de putere. Ei au învăţat
Biserica să se supună legilor şi să respecte pe cei în
autoritate datorită funcţiei lor, chiar dacă ei personal nu
erau vrednici de stimă; să-şi plătească taxele stabilite,
şi, dacă nu veneau în conflict cu legile lui Dumnezeu
(Faptele 4:19; 5:29), să nu opună rezistenţă la nici o lege
stabilită (Romani 13:1-7; Matei 22:21). Domnul Isus,
apostolii şi Biserica timpurie s-au supus toţi legii, deşi
au fost separaţi de guvernele acestei lumi şi n-au luat
deloc parte la ele.
Deşi puterile care sunt, guvernămintele
acestei lumi, au fost orânduite sau aranjate de Dumnezeu
pentru ca omenirea să poată câştiga sub ele experienţa
necesară, totuşi Biserica, cei consacraţi care aspiră la
funcţie în Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, nu trebuie
nici să tânjească după onorurile şi retribuţiile funcţiei în
împărăţiile acestei lumi, nici să se opună acestor puteri.
Ei sunt cetăţeni şi moştenitori ai împărăţiei cereşti
(Efeseni 2:19), şi, ca atare, ei trebuie să pretindă numai
acele ((A267)) drepturi şi privilegii, sub
împărăţiile acestei lumi, care sunt acordate străinilor.
Misiunea lor nu este să ajute lumea să-şi îmbunătăţească
starea prezentă, nici să se amestece în afacerile ei în
prezent. A încerca să facă astfel, ar fi doar eforturi
inutile, deoarece mersul lumii şi sfârşitul ei sunt ambele
clar definite în Scripturi şi sunt sub controlul deplin al
Celui care la timpul Său ne va da împărăţia. Acum
influenţa Bisericii adevărate este şi a fost
întotdeauna mică -- atât de mică încât practic nu are
importanţă din punct de vedere politic; dar oricât de mare
ar putea să apară, noi trebuie să urmăm exemplul şi
învăţătura Domnului nostru şi a apostolilor. Ştiind că
scopul lui Dumnezeu este să lase lumea să-şi încerce pe
deplin capacitatea de a se guverna, Biserica adevărată nu
trebuie să fie din lume, deşi este în ea. Sfinţii pot
influenţa lumea numai prin faptul că se separă de ea, prin
faptul că lasă lumina lor să strălucească, şi astfel
prin vieţile lor spiritul adevărului MUSTRĂ lumea. Astfel --
supunându-se paşnic şi ordonat, lăudând fiecare lege
dreaptă, mustrând nelegiuirea şi păcatul, aratând înainte
spre Împărăţia promisă a lui Dumnezeu şi spre
binecuvântările care se aşteaptă sub ea, şi nu prin metoda
adoptată obişnuit, de amestec în politică şi uneltire cu
lumea pentru putere, fiind astfel atraşi în războaie, în
păcate şi în degradarea generală -- astfel deci, în
glorioasă castitate, Mireasa în perspectivă a Prinţului
Păcii trebuie să fie o putere pentru bine, ca reprezentanta
Domnului ei în lume.
Biserica lui Dumnezeu trebuie să acorde
toată atenţia şi efortul pentru propovăduirea
Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru înaintarea intereselor
acelei Împărăţii conform planului prezentat în Scripturi.
Dacă va face aceasta cu credincioşie, ea nu va avea nici
timp, nici dispoziţie de a se ocupa de politica guvernelor
prezente. Domnul n-a avut timp pentru ea; apostolii n-au
avut timp pentru ea; şi nu are nici unul dintre sfinţii care
le urmează exemplul.
((A268))
Curând după moartea apostolilor Biserica
timpurie a căzut pradă tocmai acestei ispite. Propovăduirea
viitoarei Împărăţii a lui Dumnezeu, care va înlocui toate
împărăţiile pământeşti, şi a lui Cristos cel răstignit, ca
moştenitorul acelei Împărăţii, a fost nepopulară şi a adus
cu ea persecuţie, batjocură şi dispreţ. Dar unii s-au gândit
să îmbunătăţească planul lui Dumnezeu şi în loc de suferinţă
să aducă Biserica într-o poziţie de favoare în faţa lumii.
Printr-o combinaţie cu puterile pământeşti, aceştia au
reuşit. Ca rezultat s-a dezvoltat papalitatea, şi în timp ea
a devenit amanta şi regina neamurilor. Apocalipsa 17:3-5;
18:7.
Prin această politică totul s-a schimbat:
în loc de suferinţă a venit onoarea; în loc de umilinţă a
venit mândria; în loc de adevăr a venit eroarea; şi în loc
de a fi persecutată, ea a devenit persecutoarea tuturor
celor care au condamnat noile ei onoruri ilegale. Curând a
început să inventeze noi teorii şi sofisme pentru a-şi
justifica mersul, înşelându-se întâi pe sine şi apoi
neamurile, în credinţa că făgăduita domnie milenară a lui
Cristos VENISE şi că Regele Cristos era reprezentat prin
papii ei, care au domnit peste regii pământului ca
locţiitori ai Lui. Pretenţiile ei au avut succes în
înşelarea întregii lumi. „Cei care locuiesc pe pământ
s-au îmbătat” de doctrinele ei eronate (Apocalipsa
17:2), intimidându-i prin învăţătura că tortura veşnică îi
aştepta pe toţi care se împotriveau pretenţiilor ei. Curând
regii Europei au fost încoronaţi sau detronaţi prin edictul
ei şi sub pretinsa ei autoritate.
Astfel se întâmplă că regatele Europei de
astăzi pretind a fi regate creştine şi anunţă că suveranii
domnesc „prin graţia lui Dumnezeu”, adică prin numirea fie a
papalităţii, fie a uneia dintre sectele protestante. Căci,
deşi reformatorii au abandonat multe din pretenţiile la
jurisdicţie eclesiastică etc. ale papalităţii, ei au ţinut
la această onoare pe care regii pământului au ajuns s-o
ataşeze creştinismului. Şi în acest fel reformatorii au
căzut ((A269)) în aceeaşi eroare şi au exercitat
autoritate de monarhi în numirea şi aprobarea guvernelor şi
regilor, denumindu-le „împărăţii creştine” sau împărăţii ale
lui Cristos. Astfel auzim astăzi mult despre acea enigmă
stranie, „Lumea Creştină” -- într-adevăr o enigmă
când este privită în lumina adevăratelor principii ale
Evangheliei. Domnul nostru a spus despre ucenicii Săi: „Ei
nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Iar
Pavel ne îndeamnă spunând: „Să nu vă conformaţi veacului
acestuia”. Ioan 17:16; Romani 12:2.
Dumnezeu niciodată n-a aprobat numirea
acestor împărăţii după numele lui Cristos. Înşelate de
Biserica nominală, aceste neamuri navighează sub culori
false, pretinzând a fi ce nu sunt. Singurul lor drept,
abstracţie făcând de votul poporului, este în concesiunea
limitată a lui Dumnezeu, aşa cum i s-a spus lui
Nebucadneţar -- până vine Cel care are drept la stăpânire.
Pretenţia că aceste împărăţii imperfecte,
cu legile lor imperfecte şi adesea cu conducători egoişti şi
vicioşi, sunt „împărăţiile Domnului nostru şi ale Unsului
Său” este o calomnie grosolană la adresa adevăratei
Împărăţii a lui Cristos, în faţa căreia ele vor trebui în
curând să cadă, şi la adresa „Prinţului păcii” şi a
conducătorilor ei drepţi. Isaia 32:1.
O altă daună serioasă ce rezultă din
această eroare este că prin ea atenţia copiilor lui Dumnezeu
a fost îndepărtată de la Împărăţia cerească făgăduită, şi ei
au fost conduşi spre o recunoaştere nepotrivită a
împărăţiilor pământeşti şi la o intimitate cu ele, ca şi la
încercări aproape inutile de a altoi harurile şi moralitatea
creştinismului în aceste tulpini sălbatice, lumeşti, până la
neglijarea Evangheliei referitoare la adevărata Împărăţie şi
la speranţele care se centrează în ea. Sub această înşelare,
în prezent unii sunt foarte preocupaţi ca numele lui
Dumnezeu să fie încorporat în Constituţia Statelor Unite,
pentru ca prin aceasta să ((A270)) poată
deveni o naţiune creştină. Prezbiterienii reformaţi au
refuzat de ani de zile să voteze sau să deţină funcţii în
acest guvern, fiindcă nu este Împărăţia lui Cristos.
Astfel ei recunosc caracterul nepotrivit al participării
creştinilor la oricare altă împărăţie. Noi încurajăm mult
acest sentiment, dar nu şi concluzia că, dacă numele
lui Dumnezeu ar fi menţionat în Constituţie, faptul acesta
ar transforma acest guvernământ dintr-o împărăţie a acestei
lumi într-o împărăţie a lui Cristos şi le-ar da libertatea
să voteze şi să deţină funcţii în el. O, ce nechibzuinţă! Ce
mare este înşelarea prin care „Mama desfrânatelor” a îmbătat
toate neamurile (Apocalipsa 17:2); deoarece într-o manieră
similară se pretinde că regatele Europei au fost transferate
de la Satan la Cristos şi au devenit „naţiuni creştine”.
Să se remarce faptul că cele mai bune şi
cele mai rele dintre naţiunile pământului nu sunt decât
„împărăţii ale acestei lumi”, a căror concesiune de putere
de la Dumnezeu este acum aproape expirată, pentru ca să
poată da loc succesorului lor orânduit, Împărăţia lui Mesia,
al Cincilea Imperiu Universal al pământului (Daniel 2:44;
7:14, 17, 27) -- această vedere va face mult pentru a
stabili adevărul şi a răsturna eroarea.
Dar, după cum se prezintă situaţia,
acţiunile papalităţii în această privinţă, aprobate de
reformatorii protestanţi, trec necontestate printre
creştini. Şi deoarece trebuie să susţină Împărăţia lui
Cristos, ei se simt obligaţi să apere împărăţiile prezente
ale aşa-numitei creştinătăţi în cădere, al căror timp expiră
repede; în acest fel simpatia lor este adesea forţată spre
partea asupririi, mai degrabă decât spre partea dreptului şi
libertăţii -- spre partea împărăţiilor acestei lumi şi a
prinţului acestei lumi, mai degrabă decât spre partea
adevăratei Împărăţii viitoare a lui Cristos. Apocalipsa
17:14; 19:11-19.
Lumea ajunge repede să-şi dea seama că
„împărăţiile acestei lumi” nu sunt asemenea lui Cristos şi
că pretenţia ((A271)) lor de a fi prin hotărârea lui
Cristos nu este incontestabilă. Oamenii încep să-şi
folosească puterea raţiunii în această chestiune şi în
altele similare; şi ei îşi vor exprima cu atât mai violent
convingerile prin fapte, cu cât ajung să-şi dea seama că au
fost obiectul unei înşelări în numele lui Dumnezeu, al
Dreptăţii şi al Prinţului Păcii. De fapt, tendinţa multora
este să tragă concluzia că creştinismul este o impunere fără
temei, şi că, aliat cu conducătorii civili, scopul lui este
numai să ţină în frâu libertăţile maselor.
O, dacă oamenii ar fi înţelepţi, dacă
şi-ar îndrepta inimile spre înţelegerea lucrării şi planului
Domnului! Atunci împărăţiile prezente s-ar topi treptat --
ar urma repede reformă după reformă şi libertate după
libertate, şi dreptatea şi adevărul ar predomina până când
ar fi stabilită dreptatea pe pământ. Dar ei nu vor să facă
aceasta şi nici nu pot în starea lor prezentă decăzută; şi
astfel, înarmaţi cu egoismul, fiecare se va strădui pentru
supremaţie, şi regatele acestei lumi vor trece cu un timp de
strâmtorare mare, cum n-a mai fost de când sunt popoare.
Despre cei care în zadar vor încerca să menţină stăpânirea
trecută, atunci când stăpânirea va fi dată Celui care are
dreptul la ea, Domnul accentuând spune că ei luptă împotriva
Lui -- un conflict în care sigur vor fi fără succes. El
spune:
„Pentru ce se întărâtă neamurile şi
pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii
pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună
împotriva DOMNULUI şi împotriva Unsului Său: «Să rupem
legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor».
Cel care locuieşte în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de
ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi
îngrozeşte, zicând: «Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu
peste Sion, muntele sfinţeniei Mele» . . . Acum, împăraţi,
fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!
Slujiţi DOMNULUI cu frică şi bucuraţi-vă tremurând! Sărutaţi
((A272)) [faceţi-vă prieteni] pe Fiul [Unsul lui
Dumnezeu], ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea
voastră; căci mânia Lui este gata să se aprindă. Ferice de
toţi câţi se încred în El”. Psalmul 2:1-6, 10-12.
ÎMPĂRĂŢIA ESTE APROAPE
„Veghetorule, ne spune, cât a mai rămas din noapte?
Care sunt ale ei semne, spuse în făgăduinţă?
Călătorule, priveşte peste-naltul cel de munte
Steaua glorioasă care-i în lumină strălucindă!
Oare-a ei frumoasă rază, veghetorule, prezice
Bucurie ori speranţă?
Călătorule, desigur, ea aduce, aduce ziua
Care lui Israel i-e făgăduită.
Veghetorule, ne spune, cât a mai rămas din noapte?
Şi mai sus încă se-nalţă steaua ceea;
Şi-al ei mers, fericire şi lumină, pace şi-adevăr,
Călătorule, prezice!
Veghetorule, razele-i împodobesc
Numai locul de unde pornesc?
Ea veacurile stăpâneşte,
Slava ei pământul umple, călătorule, priveşte!
Veghetorule, ne spune, dimineaţa
Gloriei frumosului Sion răsare?
Semnele ce-a ei venire-arată
Strălucesc pe-a ta cărare?
Călătorule, te scoală şi priveşte-n jurul tău!
Lumina străbate cerul!
Hainele de nuntă-ncinge!
Scoală! Scoală! Aurora se iveşte!”
