STUDIUL XIV
Împărăţia lui Dumnezeu
Proeminenţa subiectului -- Caracterul
Împărăţiei -- Împărăţia în timpul Veacului Evanghelic --
Vederi false corectate de Pavel -- Rezultate ale ideilor
false despre Împărăţie -- Două faze ale Împărăţiei lui
Dumnezeu -- Faza spirituală şi lucrarea ei -- Faza
pământească şi lucrarea ei -- Operarea lor armonioasă --
Gloria fazei pământeşti -- Gloria fazei cereşti --
Rădăcina legământului din care cresc aceste ramuri --
Faza pământească a Împărăţiei, israelită -- Seminţiile
pierdute -- Ierusalimul ceresc -- Israel, un popor tipic
-- Pierderea şi restabilirea lui Israel -- Clasele alese
-- Moştenitorii Împărăţiei -- Domnia de fier -- O
ilustraţie a obiectivului domniei milenare -- Împărăţia
predată Tatălui -- Scopul originar al lui Dumnezeu
realizat deplin
Oricine n-a examinat cu grijă acest
subiect, cu concordanţa şi cu Biblia în mână, dacă astfel va
face va fi surprins să-i găsească proeminenţa în Scripturi.
Vechiul Testament abundă de făgăduinţe şi profeţii în care
Împărăţia lui Dumnezeu şi Împăratul ei, Mesia, figurează
tocmai ca centru. Speranţa fiecărui israelit era (Luca 3:15)
că Dumnezeu va înălţa naţiunea lor ca popor sub Mesia; şi
când Domnul a venit la ei, a venit ca rege al lor pentru a
stabili de mult făgăduita Împărăţie a lui Dumnezeu pe
pământ.
Ioan, premergătorul şi vestitorul
Domnului nostru Isus, şi-a deschis misiunea cu anunţul:
„Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Matei
3:2). Domnul Şi-a început misiunea exact cu acelaşi anunţ
(Matei 4:17) şi apostolii au fost trimişi să propovăduiască
acelaşi mesaj (Matei 10:7; Luca 9:2). Împărăţia nu numai că
a fost subiectul cu care Domnul Şi-a început misiunea
publică, ((A274)) dar de fapt ea a fost subiectul
principal al întregii Sale propovăduiri (Luca 8:1; 4:43;
19:11), alte subiecte fiind menţionate numai în legătură cu
acest subiect sau ca explicare a lui. Majoritatea pildelor
Lui au fost fie ilustraţii ale împărăţiei din diferite
puncte de vedere şi în diferite aspecte, fie au servit să
scoată în relief consacrarea deplină lui Dumnezeu, ca fiind
esenţială pentru a avea o parte în împărăţie şi pentru a
corecta înţelegerea greşită a evreilor că ei erau siguri de
împărăţie pentru că erau copii naturali ai lui Avraam şi
deci moştenitori naturali ai făgăduinţei.
Domnul nostru Isus în convorbirile cu
urmaşii Săi le-a întărit şi încurajat aşteptarea unei
împărăţii viitoare spunându-le: „De aceea vă pregătesc o
împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să
mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea, şi să
staţi pe scaune de domnie, judecând [conducând] pe cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Luca 22:29, 30). Şi
iarăşi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a
găsit plăcere să vă dea împărăţia” (Luca 12:32). Şi când, în
loc să fie încoronat şi întronat, regele lor recunoscut a
fost răstignit, ucenicii Lui au fost amarnic dezamăgiţi.
După cum doi dintre ei au exprimat către presupusul străin
pe drumul spre Emaus, după învierea Lui: „Noi nădăjduiam
că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” --
eliberându-l de sub jugul roman şi făcând din Israel
Împărăţia lui Dumnezeu în putere şi glorie. Dar ei au fost
trist dezamăgiţi de schimbările celor câteva zile dinainte.
Atunci Isus le-a deschis înţelegerea, arătându-le din
Scripturi că întâi de toate era necesară jertfa Lui
pentru ca împărăţia să poată fi stabilită. Luca 24:21,
25-27.
Dumnezeu ar fi putut da lui Isus
stăpânirea pământului fără să răscumpere pe om, căci, „Cel
Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui
vrea El” (Daniel 4:32). Dar Dumnezeu a avut un scop mai
măreţ decât se putea realiza printr-un astfel de plan. Aşa o
împărăţie ar fi putut ((A275)) aduce binecuvântări
care, oricât ar fi fost de bune, ar fi putut avea numai un
caracter temporar, deoarece toată omenirea era sub
condamnarea la moarte. Pentru a face veşnice şi complete
binecuvântările împărăţiei Lui, rasa trebuia întâi să fie
răscumpărată din moarte şi astfel eliberată legal de
condamnarea care a trecut asupra tuturor în Adam.
Faptul că prin explicarea profeţiilor
Isus a reînviat speranţa ucenicilor într-o împărăţie
viitoare este evident din aceea că mai târziu, pe când Se
despărţea de ei, L-au întrebat: „Doamne, în acest timp
vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Răspunsul Lui, deşi
nu explicit, nu le-a contrazis speranţele. El a spus: „Nu
este treaba voastră să ştiţi timpurile sau
perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea
Sa”. Faptele 1:6, 7.
Adevărat, la început ucenicii, împreună
cu întreaga naţiune evreiască, aveau o concepţie imperfectă
despre Împărăţia lui Dumnezeu, presupunând că ar fi exclusiv
o împărăţie pământească, întocmai cum astăzi mulţi greşesc
într-o direcţie opusă, presupunând a fi exclusiv o împărăţie
cerească. Şi multe din pildele şi cuvintele tainice ale
Domnului nostru Isus au fost intenţionate să corecteze la
timpul cuvenit aceste concepţii greşite. Dar El a susţinut
întotdeauna ideea unei împărăţii, a unui guvernământ care va
fi stabilit pe pământ şi care va stăpâni printre
oameni. Şi El nu numai că le-a inspirat o speranţă pentru o
parte în împărăţie, dar i-a şi învăţat să se roage pentru
stabilirea ei: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta,
precum în cer aşa şi PE PĂMÂNT”.
Celor înţelepţi în felul lumii dintre
evrei Domnul nostru le-a părut un impostor şi un fanatic,
iar pe ucenicii Săi i-au considerat simpli naivi.
Înţelepciunea, tactul şi minunile Lui n-au putut fi
contestate satisfăcător, nici n-au putut fi explicate
raţional de către ei; totuşi, din punctul de vedere al
necredinţei lor, pretenţia Lui că era moştenitorul lumii şi
că va stabili împărăţia promisă care va conduce lumea, şi
((A276)) că urmaşii Lui, toţi din categoriile sociale
mai joase, vor fi conducători împreună cu El în acea
împărăţie, părea prea absurdă pentru a fi luată în
considerare. Roma, cu războinicii ei disciplinaţi, cu
generalii ei iscusiţi şi cu imensa ei bogăţie, era stăpâna
lumii şi zilnic devenea tot mai puternică. Cine, dar, era
acest Nazarinean? şi cine erau aceşti pescari, fără bani sau
influenţă şi doar cu slabă aderenţă printre poporul de rând?
Cine erau aceştia ca să vorbească despre stabilirea
împărăţiei de mult promisă a fi cea mai mare şi cea mai
puternică pe care a cunoscut-o pământul?
Fariseii, sperând să expună presupusele
slăbiciuni ale pretenţiilor Domnului nostru şi prin aceasta
să trezească la realitate pe urmaşii Lui, L-au întrebat:
Când va începe să-şi facă apariţia această împărăţie
pe care Tu o propovăduieşti? -- şi când vor sosi soldaţii
Tăi? -- când va apărea această Împărăţie a lui Dumnezeu?
(Luca 17:20-30). Răspunsul Domnului nostru le-ar fi dat alt
gând dacă n-ar fi avut prejudecăţi în privinţa Lui şi dacă
n-ar fi fost orbiţi de presupusa lor înţelepciune. El a
răspuns că împărăţia Lui nu va veni niciodată în felul în
care ei o aşteptau. Împărăţia pe care El o propovăduia şi în
care Îşi invita urmaşii la comoştenire era o împărăţie
invizibilă şi nu trebuia ca ei să se aştepte s-o vadă. „El
le-a răspuns şi a zis: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în
aşa fel încât să atragă atenţia [cu manifestări
exterioare]. Nu se va zice: «Uite-o aici» sau «Uite-o
acolo». Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu, este [urmează să
fie] în mijlocul vostru»”*. Într-un cuvânt, El a arătat că
atunci când împărăţia Lui va veni, ea va fi prezentă
((A277)) peste tot şi puternică peste tot, deşi nu va fi
vizibilă nicăieri. În acest fel le-a dat o idee despre
împărăţia spirituală pe care o propovăduia, dar ei erau
nepregătiţi şi n-au primit-o. Exista o măsură de adevăr în
aşteptarea evreilor cu privire la împărăţia promisă, care va
fi realizată la timpul cuvenit, după cum se va arăta; dar
aici referirea Domnului nostru este la faza spirituală a
împărăţiei, care va fi invizibilă. Şi cum această fază a
împărăţiei va fi stabilită întâi, prezenţa ei va fi
nevăzută şi pentru un timp nerecunoscută. Privilegiul de
moştenire în această fază spirituală a Împărăţiei lui
Dumnezeu a fost singura ofertă făcută atunci, şi este
singura speranţă a chemării noastre de sus în timpul
întregului Veac Evanghelic, care atunci începea. Deci Isus
se referea exclusiv la ea (Luca 16:16). Acest lucru se va
vedea mai clar pe măsură ce vom merge mai departe.
*Traducerile Diaglott şi Rotherham redau
„printre voi”, ceea ce este sinonim cu „în mijlocul vostru”.
Desigur n-ar fi în acord cu nici o teorie a se susţine că
împărăţia pe care Isus pretindea că este gata să o
stabilească ar fi în inimile fariseilor, pe care El i-a
numit făţarnici şi morminte văruite. Dar această împărăţie,
când va fi stabilită, va fi „în mijlocul” sau
„printre” toate clasele, conducând şi judecând pe toţi.
Probabil datorită acestui sentiment
public advers, mai ales printre Farisei, a venit Nicodim
noaptea la Isus, fiind nerăbdător să dezlege misterul, deşi
după cât se pare îi era ruşine să recunoască public faptul
că asemenea pretenţii aveau vreo greutate în mintea lui.
Conversaţia între Domnul şi Nicodim (Ioan 3), deşi numai
parţial înregistrată, dă întrucâtva o înţelegere mai adâncă
a caracterului Împărăţiei lui Dumnezeu. Evident, sunt
menţionate punctele principale ale conversaţiei, aşa încât
din acestea putem repede prinde sensul întregului, pe care-l
putem rezonabil parafraza după cum urmează:
Nicodim: „Învăţătorule, ştim că eşti un
învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face
semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”.
Totuşi, unele dintre declaraţiile Tale mi se par foarte
nepotrivite şi vin să-Ţi cer o explicaţie. De exemplu: Tu şi
ucenicii umblaţi propovăduind, „Împărăţia cerurilor este
aproape”, dar n-ai nici armată, nici bogăţie, nici
influenţă, şi după toate aparenţele această pretenţie nu
este adevărată; şi aşa pare că înşeli poporul. Fariseii Te
privesc în general ca pe un impostor, dar eu sunt
((A278)) sigur că trebuie să fie ceva adevăr în
învăţăturile Tale, „căci nimeni nu poate face semnele pe
care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Obiectivul
vizitei mele este să întreb: Ce fel, când este şi de unde
este această împărăţie pe care o propovăduieşti Tu? când şi
cum va fi stabilită?
Isus: La cererea ta de a avea o
înţelegere deplină referitoare la împărăţia cerurilor nu se
poate răspunde acum satisfăcător pentru tine; nu fiindcă Eu
nu ştiu despre ea pe deplin, ci fiindcă în starea ta
prezentă n-ai putea-o înţelege sau aprecia dacă ţi-aş
explica pe deplin. „Dacă un om nu este născut* din
nou, nu poate vedea [greceşte eidon**, şti sau
cunoaşte] împărăţia lui Dumnezeu”.
*Cuvântul grecesc „gennao” şi
derivatul lui, uneori tradus „conceput”, alteori
„născut”, de fapt conţine ambele idei şi ar trebui
tradus prin oricare din aceste două cuvinte, după sensul
pasajului în care survine. Cele două idei, „concepere” şi
„naştere”, sunt întotdeauna conţinute în cuvânt, aşa încât,
dacă una este declarată, cealaltă este întotdeauna
implicată, deoarece naşterea este urmarea naturală a
conceperii şi conceperea antecedentul natural al naşterii.
Când agentul activ cu care este asociat „gennao” este
masculin, atunci ar trebui tradus „conceput”; când
este feminin, „născut”. Astfel în 1 Ioan 2:29; 3:9;
4:7; 5:1, 18, „gennao” ar trebui să fie
„conceput”, pentru că agentul activ este Dumnezeu
(masculin).
Totuşi, uneori traducerea este dependentă
de natura actului, fie că este masculin, fie că este
feminin. Astfel, folosit în legătură cu „ek”, ceea ce
înseamnă „de la” sau „din”, ar trebui tradus
„născut”. Deci, în Ioan 3:5, 6, „gennao” ar
trebui tradus „născut”, după cum arată cuvântul
„ek” -- „din apă”, „din carne”, „din
duh”.
**Acelaşi cuvânt grecesc este tradus:
„cerceteze” în Faptele 15:6: „Apostolii şi bătrânii s-au
adunat laolaltă ca să cerceteze (cunoască, înţeleagă)
acest lucru”. Acelaşi cuvânt este tradus „vezi” în
Romani 11:22: „Vezi [consideră, înţelege] bunătatea
lui Dumnezeu şi asprimea lui Dumnezeu”; de asemenea în 1
Ioan 3:1: „Vedeţi [gândiţi-vă, ştiţi, înţelegeţi] ce
dragoste ne-a arătat Tatăl”.
((A279))
Chiar şi ucenicii Mei au idei încă foarte
neclare despre caracterul împărăţiei pe care ei o vestesc.
Nu le pot spune pentru acelaşi motiv pentru care nu-ţi pot
spune nici ţie, şi n-ar putea înţelege pentru acelaşi motiv.
Dar, Nicodime, o particularitate a purtării lui Dumnezeu
este că El cere supunere la lumina deja avută, înainte de a
da mai multă lumină; şi în alegerea celor care vor fi
socotiţi vrednici să aibă parte de împărăţie se cere o
manifestare a credinţei. Ei trebuie să fie dintre aceia
dornici să urmeze pas cu pas conducerea lui Dumnezeu, adesea
văzând clar numai un singur pas în faţă. Ei umblă prin
credinţă, nu prin vedere.
Nicodim: Dar nu te înţeleg. Ce vrei să
spui? „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a
doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” Sau vrei
să spui că pocăinţa propovăduită de Ioan Botezătorul,
reprezentată prin botezul în apă, este cumva o naştere
simbolică? Observ că ucenicii Tăi propovăduiesc şi botează
la fel. Este oare necesară această nouă naştere pentru aceia
care vreau să vadă sau să intre în împărăţia Ta?
Isus: Naţiunea noastră este o naţiune
consacrată, un popor de legământ. Toţi au fost botezaţi în
Moise, în mare şi în nor când au părăsit Egiptul. Dumnezeu
i-a acceptat în Moise, mijlocitorul legământului lor la
Sinai, dar ei şi-au uitat legământul, unii trăiesc făţiş ca
vameşi şi păcătoşi, şi mulţi alţii sunt făţarnici,
încrezuţi; deci, propovăduirea lui Ioan şi aceea a
ucenicilor Mei este pocăinţa -- întoarcerea la
Dumnezeu şi recunoaşterea legământului făcut, iar botezul
lui Ioan înseamnă această pocăinţă şi reformare a inimii şi
vieţii, şi nu naşterea cea nouă. Dar, dacă nu faci
mai mult decât atât, nu vei vedea niciodată împărăţia. Dacă
pe lângă reformarea simbolizată prin botezul lui Ioan nu
primeşti o concepere şi o naştere din Spirit, nu poţi vedea
Împărăţia Mea. Pocăinţa te va aduce înapoi la o stare
îndreptăţită; în starea aceea vei putea repede să Mă
recunoşti ca Mesia, antitipul lui Moise; şi astfel
((A280)) consacrându-te Mie vei fi conceput de
Tatăl la o viaţă nouă şi la natură divină, care, dacă se
dezvoltă şi devine activă, îţi va asigura naşterea ca
nouă creaţie, fiinţă spirituală, la întâia înviere; şi în
acest fel nu numai vei vedea, ci şi vei avea parte de
Împărăţie.
Schimbarea care se va produce prin
această naştere nouă din Spirit este cu adevărat mare,
Nicodime; pentru că ceea ce se naşte din carne este carne,
dar ceea ce se naşte din Spirit este Spirit. Nu te mira,
deci, de prima mea declaraţie, că trebuie să fii conceput
de sus înainte de a putea înţelege, cunoaşte şi aprecia
lucrurile despre care întrebi. „Nu te mira că ţi-am zis:
Trebuie să fiţi născuţi din nou.” Diferenţa dintre starea ta
prezentă, născut din carne, şi starea celor născuţi din
Spirit, care vor intra sau vor constitui Împărăţia pe care
Eu o propovăduiesc, este foarte mare. Să-ţi dau o ilustraţie
prin care îţi vei face o idee despre fiinţele care, născute
din Spirit, vor constitui acea Împărăţie: „Vântul suflă
încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii nici de unde
vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este
născut din Duhul”. Când vântul suflă încoace şi încolo nu-l
poţi vedea, deşi exercită influenţă peste tot în jurul tău.
Nu ştii de unde vine şi încotro merge. Aceasta este cea mai
bună ilustraţie pe care ţi-o pot da despre cei născuţi din
Spirit la înviere, cei care vor „intra în” sau vor constitui
Împărăţia pe care Eu o propovăduiesc acum. Ei toţi vor fi la
fel de invizibili ca vântul; şi oamenii, care nu sunt
născuţi din Spirit, nu vor şti nici de unde au venit, nici
încotro merg.
Nicodim: Cum se poate aşa ceva? -- fiinţe
invizibile!
Isus: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi
nu înţelegi aceste lucruri?” -- că fiinţele spirituale pot
fi prezente şi totuşi să fie invizibile? Tu, care încerci să
înveţi pe alţii, n-ai citit niciodată despre Elisei şi
despre servul lui, sau despre măgarul lui Balaam şi despre
numeroasele exemple din Scripturi care ilustrează acest
principiu, că fiinţele ((A281)) spirituale pot fi
prezente printre oameni şi totuşi să fie invizibile? Mai
mult, eşti dintre Farisei, care, după cum declară, cred în
îngeri ca fiinţe spirituale. Dar aceasta ilustrează ceea ce
ţi-am spus la început: dacă un om nu este conceput de sus,
nu poate vedea [şti, cunoaşte sau înţelege ca fiind
raţional] Împărăţia lui Dumnezeu şi diferitele lucruri
legate de ea.
Dacă vrei să intri şi să devii moştenitor
împreună cu Mine în acea împărăţie pe care Eu o vestesc,
trebuie să urmezi lumina pas cu pas. Făcând aşa, îţi va veni
mai multă lumină, şi aceasta pe atât de repede pe cât vei fi
pregătit pentru ea. Am propovăduit aceste lucruri cuvenite
acum, pe care le poţi înţelege, şi am făcut minuni, şi Mă
recunoşti ca învăţător venit de la Dumnezeu, dar nu ţi-ai
pus în practică credinţa, ca în mod deschis să-Mi devii
ucenic şi urmaş. Nu trebuie să aştepţi să vezi mai mult până
când nu trăieşti conform cu tot ceea ce vezi; atunci îţi va
da Dumnezeu mai multă lumină şi dovezi pentru pasul următor.
„Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi
mărturisim ce am văzut şi voi [fariseii] nu primiţi mărturia
noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu
credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele
cereşti?” N-ar avea nici un rost să încerc să-ţi vorbesc
despre lucruri cereşti pentru că n-ai fi convins, şi
propovăduirea Mea ţi s-ar părea cu atât mai nechibzuită.
Dacă învăţătura dată de Mine, care avea un caracter
pământesc sau era ilustrată prin lucruri pământeşti, pe care
le-ai putut înţelege şi le înţelegi, nu te-a făcut să te
convingi destul în mintea ta pentru a te determina ca în mod
deschis să-Mi devii ucenic şi urmaş, n-ar fi mai convingător
pentru tine dacă ţi-aş spune despre lucruri cereşti, despre
care nu ştii nimic, deoarece nimeni nu s-a înălţat vreodată
la cer, deci nimeni nu Mi-ar putea confirma mărturia. Numai
Eu, care M-am coborât din cer, pot înţelege lucrurile
cereşti. „Nimeni nu s-a suit în cer ((A282)) afară de
Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”*. O cunoştinţă
despre lucrurile cereşti se poate primi numai după
conceperea de Spirit; iar lucrurile cereşti în sine, numai
la naşterea din Spirit, fiinţe spirituale.
*Cuvintele „care este în cer”
(versetul 13) nu se găsesc în manuscrisele cele mai vechi şi
mai demne de încredere.
Astfel s-a cerut răbdare din partea
Domnului pentru a le vesti natura împărăţiei celor ale căror
prejudecăţi şi educaţie i-a împiedicat să vadă orice altceva
în afară de ideile deformate despre faza pământească a ei.
Cu toate acestea, alegerea unei clase potrivite de a
participa la împărăţia lui Mesia a continuat, deşi numai
puţini au fost aleşi din Israel, căruia i-a fost exclusiv
oferită timp de şapte ani. După cum prevăzuse Dumnezeu, prin
faptul că n-au fost gata pentru ea şi prin lipsa lor de a
înţelege şi de a fi de acord cu condiţiile prezentate,
privilegiul de a participa la împărăţia lui Mesia a trecut
de la ei ca popor, numai o rămăşiţă din ei primindu-l, şi a
venit la neamuri ca să ia şi dintre ele „un popor pentru
Numele Său”. Şi printre aceştia de asemenea numai o
rămăşiţă, o „turmă mică”, apreciază privilegiul şi sunt
socotiţi vrednici de comoştenire în împărăţia şi gloria Lui.
Gravă a fost eroarea introdusă în
Biserica creştină nominală, care interpretează greşit
această împărăţie promisă ca fiind numai Biserica nominală
în starea ei prezentă, şi lucrarea ei numai o lucrare a
harului în inimile credincioşilor; şi la aşa o extremă s-a
dus această eroare, încât alianţa nesfântă şi domnia
prezentă a Bisericii nominale cu lumea este considerată de
mulţi a fi domnia Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Adevărat, există un sens în care Biserica este acum
Împărăţia lui Dumnezeu şi o lucrare de har se desfăşoară
acum în inimile credincioşilor, dar a considera că aceasta
este totul şi a nega o veritabilă Împărăţie viitoare a lui
Dumnezeu care va fi stabilită sub întregul cer, în
((A283)) care se va face voia lui Dumnezeu ca şi în cer,
înseamnă a face goale şi fără sens cele mai tari şi cele mai
clare făgăduinţe consemnate de Domnul nostru, de apostoli şi
de profeţi, pentru încurajarea şi ajutorul nostru în
învingerea lumii.
În pildele Domnului nostru Biserica este
frecvent numită împărăţie; iar apostolul vorbeşte despre ea
ca despre împărăţia peste care domneşte acum Cristos,
spunând că Dumnezeu ne-a strămutat din împărăţia
întunericului în împărăţia iubitului Său Fiu. Noi, care acum
acceptăm pe Cristos, recunoaştem dreptul Lui de domnie, pe
care l-a cumpărat, şi-I dăm ascultare şi supunere voluntară
înainte ca El să-Şi stabilească domnia prin forţă în lume.
Noi recunoaştem diferenţa între legile dreptăţii, pe care El
le va aplica, şi împărăţia întunericului susţinută în
prezent de uzurpator, prinţul acestei lumi. Credinţa în
făgăduinţele lui Dumnezeu ne schimbă supunerea şi noi ne
socotim supuşii noului prinţ, şi, prin favoarea Lui,
moştenitori împreună cu El în acea împărăţie care se va
stabili în putere şi glorie mare.
Dar acest fapt în nici un caz nu anulează
făgăduinţele că în cele din urmă împărăţia lui Cristos va fi
„de la o mare la alta şi de la Fluviu până la marginile
pământului” (Psalmul 72:8); că toate neamurile Îl vor servi
şi-L vor asculta şi orice genunchi I se va pleca, atât al
celor din ceruri cât şi al celor de pe pământ (Daniel 7:27;
Filipeni 2:10). Dimpotrivă, alegerea „turmei mici” acum,
confirmă mai degrabă acele făgăduinţe.
Dacă pildele Domnului nostru vor fi
examinate cu grijă, se va găsi că ele învaţă clar că venirea
sau stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în putere este
viitoare; şi, natural, ea nu se stabileşte până când vine
Regele. Astfel, pilda tânărului bogat care pleacă într-o
ţară îndepărtată să primească o împărăţie şi să se întoarcă
etc. (Luca 19:11-15), amplasează clar stabilirea Împărăţiei
la întoarcerea lui Cristos. Şi mesajul trimis de Domnul
către Biserică la mulţi ani după aceea, a fost: „Fii
credincios până la moarte ((A284)) şi-ţi voi da
cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10). Din aceasta este evident
că regii care vor domni cu El nu vor fi încoronaţi, nici nu
vor domni ca regi în această viaţă.
Biserica în prezent nu este, prin urmare,
Împărăţia lui Dumnezeu stabilită în putere şi glorie, ci
este în starea ei incipientă, embrionară. Şi, într-adevăr,
aşa arată toate expresiile Noului Testament cu referire la
ea. Împărăţia cerului suferă acum violenţă din partea lumii;
Regele a fost maltratat şi răstignit; şi oricine va călca pe
urmele Lui va suferi persecuţie şi violenţă în vreo formă.
Se va observa că acest lucru este adevărat numai despre
Biserica adevărată, şi nu despre cea nominală. Dar se
oferă făgăduinţa că dacă acum noi (Biserica, împărăţia în
embrion) suferim cu Cristos, la timpul cuvenit, când El Îşi
va lua marea putere şi va domni, şi noi vom fi glorificaţi
şi vom domni cu El.
Iacov (2:5), în armonie cu învăţătura
Domnului nostru, ne spune că Dumnezeu a ales pe cei săraci
şi dispreţuiţi după normele acestei lumi, nu să domnească
acum, ci „ca moştenitori ai împărăţiei pe care a
făgăduit-o”. Domnul spune: „Cât de greu vor intra în
Împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii” (Marcu 10:23).
Este evident că nu se referă la Biserica nominală, care
domneşte acum împreună cu lumea, deoarece bogaţii sunt
împinşi spre ea. Petru îndeamnă pe moştenitorii împărăţiei
la răbdare, perseverenţă, virtute şi credinţă, spunând: „De
aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi
chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul
aceasta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi
se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului
şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Petru 1:10, 11.
Unii presupun că declaraţia lui Pavel din
Romani 14:17 se referă la o împărăţie figurativă;
dar, dacă se examinează în lumina contextului, este evident
că pasajul înseamnă pur şi simplu aceasta: noi, fraţii,
transpuşi acum în împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu,
avem anumite libertăţi cu ((A285)) privire la mâncare
etc., pe care nu le-am avut ca evrei sub Lege (versetul 14);
totuşi, mai bine să nu folosim această libertate dacă ea
face pe fraţii care n-o pot înţelege încă, să se poticnească
şi să-şi încalce conştiinţa. Să nu distrugem pe fratele
nostru, pentru care a murit Cristos, prin libertatea noastră
cu privire la mâncare, ci să ne amintim că privilegiile
împărăţiei, atât acum cât şi în viitor, constau în
binecuvântări mult mai mari decât libertatea cu privire la
mâncare, şi anume: în libertatea noastră cu privire la a
face ce este drept, în pacea noastră cu Dumnezeu prin
Cristos şi în bucuria noastră prin participarea la Spiritul
sfânt al lui Dumnezeu. Aceste libertăţi ale împărăţiei (acum
şi întotdeauna) sunt atât de mari, încât libertatea minoră
cu privire la mâncare poate fi bine sacrificată în prezent
pentru binele fratelui nostru.
Astfel, indiferent din care punct de
vedere scriptural privim, este contrazisă ideea că
promisiunile împărăţiei sunt amăgiri legendare, sau că
împrejurările noastre prezente îndeplinesc aceste
promisiuni.
În Biserica timpurie promisiunile de
onoare în împărăţie şi de moştenire împreună cu Învăţătorul
au fost imbolduri puternice la credincioşie sub încercările
şi persecuţiile care existau atunci, pe care ei au fost
preveniţi să le aştepte; şi dintre toate cuvintele de
mângâiere şi încurajare din Apocalipsa, date celor şapte
Biserici, nici unul nu străluceşte mai clar şi mai plin de
forţă decât cele care declară: „Celui care va birui îi voi
da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu
am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de
domnie”; şi, „Celui care va birui îi voi da stăpânire peste
neamuri”.
Acestea sunt făgăduinţe care în mod
raţional n-ar putea fi răstălmăcite pentru a le aplica la o
lucrare prezentă a harului în inimă şi nici la o domnie
peste neamuri în viaţa prezentă, deoarece aceia care vor
birui trebuie să facă aceasta prin moarte în
serviciu, şi astfel să câştige onorurile împărăţiei.
Apocalipsa 20:6.
((A286))
Dar natura umană caută să evite
suferinţele şi este întotdeauna gata să apuce onoarea şi
puterea; astfel aflăm că şi în zilele apostolilor unii din
Biserică erau dispuşi să atribuie făgăduinţele de onoare şi
putere viitoare la viaţa prezentă, şi începeau să acţioneze
ca şi când deja sosise timpul ca lumea să onoreze Biserica
şi chiar să i se supună. Apostolul Pavel scrie, corectând
această eroare, ştiind că astfel de idei ar avea un efect
dăunător asupra Bisericii prin cultivarea mândriei şi prin
îndepărtarea de la sacrificiu. El le spune ironic: „O,
iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind
fără noi!” Apoi adaugă cu seriozitate: „Şi măcar de aţi
împărăţi, ca să putem împărăţi şi noi [apostolii
persecutaţi] împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8). Lor le
plăcea creştinismul lor, încercând să scoată din el şi cu el
cât mai multă onoare posibilă; şi apostolul bine ştia că
dacă ei ar fi fost credincioşi ca urmaşi ai Domnului
nu erau într-o astfel de stare. Deci el le aminteşte că dacă
într-adevăr mult aşteptata domnie ar fi început, şi el
ar domni la fel ca ei, şi că el a fost unul care prin
credincioşie a suferit pentru adevăr, ceea ce era o dovadă
că domnia lor era prematură şi mai curând o capcană
decât o mărire. Apoi, cu o nuanţă de ironie, el adaugă: „Noi
[apostolii şi servii credincioşi] suntem nebuni pentru
Hristos, dar voi înţelepţi în Hristos! Noi, slabi, dar voi
tari! Voi puşi în cinste, dar noi în dispreţ!” Nu vă scriu
aceste lucruri numai ca să vă fac să vă ruşinaţi. Am un
obiectiv mai bun şi mai nobil -- SĂ VĂ ATRAG ATENŢIA;
deoarece calea onoarei prezente nu duce la gloria şi onoarea
care va fi revelată; ci suferinţa prezentă şi negarea
de sine sunt calea îngustă spre glorie, onoare, nemurire şi
comoştenire în împărăţie. De aceea, vă îndemn, fiţi
urmaşi ai mei. Suferiţi şi fiţi ocărâţi şi persecutaţi
acum, ca să puteţi avea parte cu mine la coroana vieţii pe
care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua
aceea, şi nu numai mie, ci tuturor celor care iubesc
arătarea Lui. 1 Corinteni 4:10-17; 2 Timotei 4:8.
((A287))
Dar, după ce Biserica timpurie a îndurat
cu credincioşie multă persecuţie, au început să se
răspândească teoriile că misiunea Bisericii era să
cucerească lumea, să stabilească împărăţia cerului pe pământ
şi să domnească peste neamuri înainte de a doua
venire a Domnului. Acest lucru a pus temelia pentru intrigă,
pompă şi mândrie lumească, spectacol şi ceremonie
ostentativă în Biserică, destinate să impresioneze, să
captiveze şi să impună veneraţie lumii, şi, pas cu pas,
acestea au dus la marile pretenţii ale papalităţii că, fiind
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, avea dreptul să ceară
respectul şi ascultarea de legile şi de reprezentanţii ei de
la fiecare neam, naţiune şi popor. Sub această pretenţie
falsă (şi ei, după cât se pare, se înşelau pe sine ca şi pe
alţii), papalitatea a încoronat şi a detronat pentru un timp
pe regii Europei şi încă mai pretinde autoritatea pe care
acum nu o poate excercita.
Prin papalitate aceeaşi idee a ajuns la
protestantism, care de asemenea pretinde, deşi mai vag, că
într-un fel domnia Bisericii este în progres; şi,
asemenea corintenilor, aderenţii lui sunt „sătui” şi
„bogaţi” şi domnesc „ca împăraţi”, aşa cum expresiv a
descris Domnul nostru (Apocalipsa 3:17, 18). Astfel s-a
întâmplat că membrii doar nominal ai Bisericii -- cei
neconvertiţi cu adevărat, care nu sunt grâu cu adevărat, ci
neghină, doar imitaţii ale grâului -- depăşesc cu mult ca
număr pe adevăraţii ucenici ai lui Cristos. Şi aceştia sunt
mult opuşi oricărui sacrificiu real şi oricărei lepădări de
sine, nu suferă persecuţie pentru dreptate [pentru adevăr],
şi, în schimb, ţin cel mult doar la o formă de post etc. Ei
cu adevărat domnesc împreună cu lumea şi nu sunt pe linia
pregătirii pentru a avea parte în împărăţia adevărată, care
trebuie să fie stabilită de Domnul nostru la a doua Sa
prezenţă.
Pentru orice observator atent există o
nepotrivire evidentă între această vedere şi învăţătura lui
Isus şi a apostolilor. Ei au învăţat că nu poate fi nici o
împărăţie până nu vine Împăratul (Apocalipsa 20:6; 3:21; 2
Timotei 2:12). ((A288)) Ca atare, împărăţia cerului
trebuie să sufere violenţă până când va fi stabilită
în glorie şi putere.
Două faze ale Împărăţiei lui Dumnezeu
Deşi este adevărat, cum a declarat Domnul
nostru, că Împărăţia lui Dumnezeu nu vine -- nu-şi
face la început apariţia -- cu manifestare exterioară,
totuşi la timpul cuvenit ea se va manifesta pentru toţi prin
semne exterioare vizibile, neîndoielnice. Când va fi
stabilită pe deplin, Împărăţia lui Dumnezeu va fi compusă
din două părţi: o fază spirituală sau cerească şi o fază
pământească sau umană. Cea spirituală va fi întotdeauna
invizibilă pentru oameni, deoarece aceia care o compun vor
fi de natură divină, spirituală, ceea ce nici un om n-a
văzut, nici nu poate vedea (1 Timotei 6:16; Ioan 1:18);
totuşi prezenţa şi puterea ei se vor manifesta cu tărie, în
principal prin reprezentanţii ei umani care vor constitui
faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cei care vor constitui faza spirituală a
împărăţiei sunt sfinţii biruitori din Veacul Evanghelic --
Cristosul, cap şi corp -- glorificat. Învierea şi înălţarea
lor la putere precede pe aceea a tuturor celorlalţi, pentru
că prin această clasă vor fi binecuvântaţi toţi ceilalţi
(Evrei 11:39, 40). A lor este întâia înviere
(Apocalipsa 20:5)*. Marea lucrare care-i stă ((A289))
în faţă acestei companii glorioase unse -- Cristosul --
necesită înălţarea lor la natură divină; nici o altă putere
n-ar putea s-o îndeplinească, decât cea divină. Lucrarea lor
este o lucrare care nu aparţine numai acestei lumi, ci
tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ, atât
printre fiinţele spirituale, cât şi printre cele umane.
Matei 28:18; Coloseni 1:20; Efeseni 1:10; Filipeni 2:10; 1
Corinteni 6:3.
*În acest verset, cuvintele: „Ceilalţi
morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani”,
sunt adăugate. Ele nu se găsesc în manuscrisele cele mai
vechi şi mai demne de încredere: Sinaitic, Vatican nr. 1209,
1160 şi Siriac. Să nu uităm că numeroasele pasaje găsite în
copiile moderne sunt adăugiri care nu aparţin în mod
cuvenit Bibliei. Deoarece se porunceşte să nu se adauge la
Cuvântul lui Dumnezeu, datoria noastră este să respingem
astfel de adăugiri imediat ce le este stabilit caracterul
ilegitim. Cuvintele indicate s-au strecurat în text probabil
accidental, în secolul al cincilea, deoarece nici un
manuscris de dată mai timpurie (grecesc sau siriac) nu
conţine această propoziţie. Probabil că la început a fost
numai un comentariu marginal făcut de un cititor care
şi-a exprimat gândul lui asupra textului, şi a fost copiat
în corpul textului de unul care a transcris ulterior,
nefăcând distincţie între text şi comentariu.
Totuşi, respingerea acestei propoziţii nu
este esenţială pentru „Plan”, aşa cum este prezentat aici,
deoarece ceilalţi morţi -- lumea în masă -- nu vor trăi
iarăşi în sensul deplin, în sensul perfect în care a
trăit Adam înainte de a păcătui şi a veni sub sentinţa
„vei muri negreşit”. Viaţa perfectă, fără slăbiciune
sau moarte, este singurul sens al cuvântului în care
Dumnezeu recunoaşte viaţa. Din punctul Lui de vedere,
toată lumea şi-a pierdut deja viaţa, moare, şi acum ar putea
fi descrisă mai potrivit ca moartă decât ca vie.
2 Corinteni 5:14; Matei 8:22.
Cuvântul înviere (greceşte,
anastasis) înseamnă ridicare. În legătură cu
omul, înseamnă ridicarea omului la starea de la care
a căzut, la perfecţiunea deplină a umanităţii -- ceea ce s-a
pierdut prin Adam. Perfecţiunea la care se vor ridica
treptat, în timpul Veacului Milenar de restabilire sau
înviere (ridicare), este perfecţiunea de la care a
căzut rasa noastră. Veacul Milenar nu este numai veacul de
încercare, ci şi veacul de binecuvântare; şi prin învierea
sau restabilirea la viaţă se va reda tot ceea ce
s-a pierdut, tuturor celor care, atunci când vor şti şi
vor avea posibilitatea, se vor supune cu bucurie. Procesul
învierii va fi treptat, necesitând întregul veac pentru
realizarea lui completă, deşi simpla trezire la o măsură de
viaţă şi la conştienţă, aşa cum avem în prezent, va fi
desigur o lucrare de moment. Prin urmare, până când se va
sfârşi mia de ani, omenirea nu va ajunge deplin la măsura
vieţii pierdute în Adam. Şi, deoarece orice stare lipsită de
viaţă perfectă este o stare de moarte parţială, rezultă că,
deşi cuvintele de mai sus nu sunt deloc parte din relatarea
inspirată, ar fi strict adevărat să spunem că ceilalţi
morţi nu vor trăi din nou (nu vor recâştiga deplinătatea
vieţii pierdute) până când mia de ani de restabilire şi
binecuvântare va fi completă.
Lucrarea fazei pământeşti a Împărăţiei
lui Dumnezeu va fi limitată la această lume şi la omenire.
Iar cei atât de mult onoraţi încât să aibă o parte în ea vor
fi cei mai înălţaţi şi ((A290)) mai onoraţi de
Dumnezeu dintre oameni. Aceştia sunt clasa la care se face
referire în capitolul 8 (pag. 145), a căror zi de judecată a
fost înainte de Veacul Evanghelic. Fiind încercaţi şi găsiţi
credincioşi, la înviere nu vor fi aduşi iarăşi la judecată,
ci vor primi imediat răsplata credincioşiei lor -- o înviere
instantanee la perfecţiune ca oameni. (Ceilalţi, în
afară de aceştia şi de clasa spirituală, vor fi treptat
ridicaţi la perfecţiune în timpul Veacului Milenar). Astfel,
această clasă va fi gata imediat pentru marea lucrare care-i
stă în faţă, ca şi agenţi umani ai Cristosului în
restabilirea şi binecuvântarea restului omenirii. După cum
natura spirituală este necesară pentru realizarea lucrării
lui Cristos, tot aşa natura umană perfectă este
corespunzătoare pentru realizarea lucrării de făcut în
viitor printre oameni. Aceştia vor servi printre oameni şi
vor fi văzuţi de ei, în timp ce gloria perfecţiunii lor va
fi un exemplu constant şi un imbold pentru alţi oameni de a
se strădui să atingă aceeaşi perfecţiune. Şi faptul că
aceşti vrednici din vechime vor fi în faza pământească a
împărăţiei şi văzuţi de omenire este pe deplin atestat de
cuvintele lui Isus către evreii necredincioşi care-L
respingeau. El a spus: „Veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi
Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu”. Să se
remarce de asemenea că Învăţătorul nu menţionează că El sau
apostolii vor fi văzuţi cu Avraam. De fapt oamenii vor vedea
faza pământească a împărăţiei şi vor face parte din ea, dar
nu din cea spirituală; şi unii, fără îndoială, vor fi
supăraţi să afle că au respins o aşa mare onoare.
Nu ni se dau informaţii explicite
referitoare la maniera exactă în care aceste două faze ale
împărăţiei cereşti vor opera armonios, dar avem o ilustraţie
a manierei în care se poate să opereze, în purtarea
lui Dumnezeu cu Israel prin reprezentanţii lor: Moise,
Aaron, Iosua, profeţii etc. -- deşi manifestările viitoare
ale puterii divine le vor depăşi mult ((A291)) pe
cele din veacul acela tipic; deoarece lucrarea veacului
viitor cuprinde trezirea tuturor morţilor şi restabilirea la
perfecţiune a celor ascultători. Această lucrare va
necesita stabilirea unui guvern perfect printre oameni, cu
oameni perfecţi în poziţii de control, pentru ca ei să poată
pune în ordine în mod drept afacerile statului. Va necesita
stabilirea de înlesniri educaţionale adecvate, de toate
felurile, ca şi măsuri filantropice de diferite feluri. Şi
această nobilă lucrare de ridicare în acest fel a omenirii,
prin paşi siguri şi stabili (sub direcţia membrilor
spirituali nevăzuţi ai aceleiaşi împărăţii), este înalta
onoare la care sunt numiţi vrednicii din vechime şi pentru
care vor ieşi afară pregătiţi, curând după prăbuşirea finală
a împărăţiilor acestei lumi şi după legarea lui Satan,
prinţul lor. Şi ca reprezentanţi onoraţi divin ai împărăţiei
cereşti, ei vor primi neîntârziat onoarea şi cooperarea
tuturor oamenilor.
A câştiga un loc în faza pământească a
împărăţiei lui Dumnezeu, va însemna a găsi satisfacerea
fiecărei dorinţe şi ambiţii a inimii omeneşti perfecte. Va
însemna o parte glorioasă şi satisfăcătoare chiar de la
intrarea în ea; şi totuşi gloria va creşte pe măsură ce
timpul va înainta şi lucrarea binecuvântată va progresa. Şi
când, la sfârşitul miei de ani, marea lucrare de restabilire
va fi îndeplinită prin Cristosul (în mare măsură prin
intermediul acestor nobili colaboratori umani), când
întregul neam omenesc (în afară de cei incorigibili -- Matei
25:46; Apocalipsa 20:9) va sta aprobat, fără pată, fără
încreţitură sau ceva de felul acesta, în prezenţa lui
Iehova, aceştia, care au avut o contribuţie esenţială în
lucrare, vor străluci printre semenii lor şi înaintea lui
Dumnezeu, a lui Cristos şi a îngerilor, „ca stelele în veac
şi în veci de veci” (Daniel 12:3). Lucrarea şi osteneala lor
din iubire nu va fi niciodată uitată de semenii lor
recunoscători. Ei vor fi păstraţi în amintire veşnică.
Psalmul 112:6.
((A292))
Dar mare cum va fi gloria crescândă a
acelor oameni perfecţi care vor constitui faza pământească a
împărăţiei, gloria celor cereşti va fi o glorie mai mare. În
timp ce primii vor străluci ca stelele în veci, cei din urmă
vor străluci ca strălucirea bolţii cereşti -- ca soarele
(Daniel 12:3). Onorurile cerului şi ale pământului vor fi
puse la picioarele Cristosului. Mintea omenească poate
aproxima, dar nu poate concepe clar gloria care va fi
descoperită în Cristosul de-a lungul veacurilor nenumărate
ale eternităţii. Romani 8:18; Efeseni 2:7-12.
Prin aceste două faze ale împărăţiei va
fi adeverită făgăduinţa făcută lui Avraam: „Toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”.
„Sămânţa ta va fi ca nisipul de pe ţărmul mării şi ca
stelele cerului” -- o sămânţă pământească şi una cerească,
ambele fiind mijloace ale lui Dumnezeu de binecuvântare a
lumii. Ambele faze ale făgăduinţelor au fost văzute clar şi
au fost intenţionate de Dumnezeu de la început, dar numai
cea pământească a fost văzută de Avraam. Şi totuşi Dumnezeu
a ales din sămânţa naturală pe cei mai importanţi din clasa
spirituală (apostolii şi alţii) şi a oferit binecuvântarea
cea mai importantă, cea spirituală, tuturor din acea naţiune
care trăiesc la timpul cuvenit pentru această chemare
cerească, aceasta fiind în plus faţă de cât a văzut vreodată
Avraam în legământ -- favoare peste favoare.
Pavel (Romani 11:17) vorbeşte despre
legământul avraamic ca despre o rădăcină din care a crescut
natural Israelul trupesc, dar în care au fost
altoiţi credincioşii dintre neamuri când ramurile
naturale au fost tăiate din cauza necredinţei. Aceasta
dovedeşte dubla împlinire a făgăduinţei în dezvoltarea celor
două seminţe: pământească (umană) şi cerească
(spirituală), care vor constitui cele două faze ale
împărăţiei. Acest legământ-rădăcină poartă aceste două
feluri distincte de ramuri, fiecare din ele aducând la
înviere propriul fel distinct de roade perfecte: clasele
umane şi ((A293)) spirituale în puterea împărăţiei.
În ordinea dezvoltării, întâi a fost cea naturală
(pământească), apoi conducătorii cereşti; dar în ordinea
grandorii poziţiei şi timpului instalării, întâi va fi cea
spirituală, după aceea cea naturală; şi astfel cei din urmă
vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă. Matei
19:30; Luca 16:16.
Făgăduinţa făcută lui Avraam, la care se
referă Ştefan (Faptele 7:5) şi în care Israel a crezut, a
fost pământească: se referea la ţară. Dumnezeu „i-a
făgăduit că i-o va da în stăpânire”, a spus Ştefan. Şi
Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Ridică-ţi ochii şi, din locul
în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi,
spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o
vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Îţi
voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa că dacă poate
număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată
şi sămânţa ta. Scoală-te, străbate ţara în lung şi-n lat;
căci ţie ţi-o voi da” (Geneza 13:14-17). Ştefan arată că
această făgăduinţă trebuie încă să fie îndeplinită,
deoarece el declară că Dumnezeu n-a dat lui Avraam [în ţara
aceea] „nimic de moştenire, nici măcar o palmă de loc”.
Apostolul scriind despre aceeaşi clasă a
vrednicilor din vechime -- Avraam printre alţii -- este de
acord cu declaraţia lui Ştefan că făgăduinţa făcută lui
Avraam n-a fost încă împlinită; şi merge mai departe şi
arată că acele făgăduinţe pământeşti nu pot şi nu vor fi
împlinite până când se vor împlini făgăduinţele încă mai
înalte, cereşti, referitoare la Cristosul (Cap şi corp). El
spune despre ei: Toţi aceştia, măcar că au primit mărturie
prin credinţă, totuşi n-au primit [împlinirea a] ce le
fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai
bun pentru noi [Cristosul], ca să nu ajungă ei la
desăvîrşire fără noi (Evrei 11:13, 39, 40). Astfel,
din nou se arată că Răscumpărătorul şi Restauratorul este
spiritual, predându-şi umanul ca sacrificiu pentru toţi, şi
că de la ((A294)) această clasă spirituală, când va
fi mult înălţată, trebuie să pornească toate
binecuvântările, oricare ar fi cei onoraţi ca instrumente
sau agenţi ai ei. Romani 12:1; Galateni 3:29.
Se vede astfel că faza pământească este
israelită; şi în jurul acestui fapt se înmănunchiază acele
multe profeţii legate de proeminenţa acestei naţiuni în
planul lui Dumnezeu pentru binecuvântarea viitoare a lumii,
când cortul lor căzut în ţărână va fi restabilit şi
Ierusalimul va fi o laudă pe întregul pământ. Găsim
declaraţii făcute atât de profeţi cât şi de apostoli, care
arată clar că în vremurile restabilirii Israelul ca naţiune
va fi primul dintre neamuri care va veni în armonie cu
ordinea cea nouă de lucruri; că Ierusalimul pământesc va fi
rezidit pe vechile lui dărâmături şi că statul lor va fi
restabilit ca la început sub prinţi sau judecători (Isaia
1:26; Psalmul 45:16; Ieremia 30:18). Şi ce s-ar putea
aştepta mai raţional decât ca Israelul să se bucure mai
întâi în a-i recunoaşte pe profeţi şi pe patriarhi, şi ca
obişnuinţa lor cu legea şi îndelungata lor disciplinare sub
lege să-i fi pregătit pentru supunere şi ascultare sub
autoritatea împărăţiei? Şi în timp ce Israelul va fi primul
dintre neamuri care va fi recunoscut şi binecuvântat, de
asemenea este scris despre Israel: „DOMNUL va mântui mai
întâi corturile lui Iuda”.
Nu considerăm important a intra în
discuţie în legătură cu locul unde trebuie căutate
„seminţiile pierdute” ale lui Israel. Poate este sau poate
nu este adevărat ceea ce pretind unii, că acele „seminţii
pierdute” pot fi urmărite până la anumite naţiuni civilizate
din prezent. Dar, deşi unele dintre dovezile sugerate nu
sunt iraţionale, totuşi ca întreg, în mare parte este
deducţie şi presupunere. Dar, chiar dacă ar fi demonstrat
clar că unele din naţiunile civilizate sunt descendente din
seminţiile pierdute, aceasta n-ar dovedi pentru ele nici
un avantaj sub „chemarea cerească”, „de sus”, care de la
respingerea lor naţională nu cunoaşte nici o diferenţă între
iudeu şi grec, rob sau slobod. Dacă asemenea dovezi ar
deveni ((A295)) odată clare (ceea ce până acum nu
sunt), ar fi în perfectă armonie cu profeţiile şi cu
făgăduinţele referitoare la această naţiune, care încă îşi
aşteaptă împlinirea în şi sub faza pământească a împărăţiei.
Ataşamentul natural, precum şi o măsură
de încredere în făgăduinţele multă vreme neîmplinite, care
încă mai supravieţuieşte, şi toate prejudiciile lor
naturale, vor fi favorabile pentru acceptarea generală şi
grabnică de către Israel a noilor conducători; în timp ce
obişnuinţa cu ascultarea de lege într-o anumită măsură va fi
de asemenea favorabilă armoniei lor grabnice cu principiile
noului guvern.
Deoarece Ierusalimul a fost sediul
imperiului sub Împărăţia tipică a lui Dumnezeu, el va ocupa
iarăşi aceeaşi poziţie şi va fi „cetatea Marelui Împărat”
(Psalmul 48:2; Matei 5:35). O cetate este un simbol al unei
împărăţii sau stăpâniri, şi astfel Împărăţia lui Dumnezeu
este simbolizată prin Noul Ierusalim, noua stăpânire venind
din cer pe pământ. La început ea va consta numai din clasa
spirituală, Mireasa lui Cristos, care, aşa cum a fost văzută
de Ioan, va veni treptat pe pământ, adică va veni treptat în
putere, în timp ce imperiile prezente se sfărâmă în bucăţi,
în timpul zilei Domnului. Totuşi, la timpul cuvenit, va fi
stabilită faza pământească a acestei cetăţi, din care
vrednicii din vechime vor fi părţi sau membri. Nu vor fi
două cetăţi (guverne), ci o cetate, un guvern ceresc, cel pe
care l-a căutat Avraam, „o cetate care are temelii” -- un
guvern stabilit în dreptate, fiind întemeiat pe stânca de
temelie sigură a dreptăţii lui Cristos Răscumpărătorul, pe
valoarea răscumpărării omului pe care El a dat-o şi pe
fermitatea dreptăţii divine care nu poate să condamne pe
răscumpăraţi, după cum n-a putut scuza înainte pe păcătoşi.
Romani 8:31-34; 1 Corinteni 3:11.
Glorioasă Cetate a Păcii! ale cărei
ziduri înseamnă mântuire, protecţie şi binecuvântare pentru
toţi care intră ((A296)) în ea, a cărei temelie pusă
în dreptate nu poate fi niciodată mişcată şi al cărei
ziditor şi proiectant este Dumnezeu! În lumina care va
străluci de la această cetate (împărăţie) glorioasă a lui
Dumnezeu, neamurile (oamenii) vor merge pe marea cale a
sfinţeniei în sus spre perfecţiune şi spre armonie deplină
cu Dumnezeu. Apocalipsa 21:24*.
*Cuvintele „şi cinstea” din acest
verset lipsesc din manuscrisele cele mai vechi şi mai
autentice. Din versetul 26 de asemenea lipsesc aceste
cuvinte.
Când omenirea va ajunge la perfecţiune,
la sfârşitul Veacului Milenar, după cum s-a arătat deja,
oamenii vor fi admişi ca membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu
şi li se va da întreaga stăpânire a pământului, aşa cum s-a
intenţionat la început -- fiecare om un suveran, un rege.
Acest lucru este arătat clar în profeţia simbolică a lui
Ioan (Apocalipsa 21:24-26), deoarece în viziune el a văzut
nu numai oamenii umblând în lumina ei, ci şi regii
intrând în ea în glorie; totuşi nimeni care s-o pângărească
nu va putea intra în ea. Nici unul care n-a fost întâi
încercat amănunţit nu se poate identifica cu acea cetate
(împărăţie), nici unul care ar face sau i-ar plăcea să facă
înşelăciune şi nedreptate, numai cei pe care Mielul îi va
scrie ca vrednici de viaţă veşnică şi cărora le va spune:
„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia
care v-a fost pregătită”.
Dar să nu se uite că deşi cetatea
literală a Ierusalimului fără îndoială va fi rezidită, şi
deşi probabil va deveni capitala lumii, totuşi multe
profeţii care menţionează Ierusalimul şi gloriile lui
viitoare se referă în simbol la Împărăţia lui Dumnezeu care
va fi stabilită în mare splendoare.
Referitor la gloria viitoare a fazei
pământeşti a împărăţiei, aşa cum este reprezentată prin
Ierusalim, profeţii vorbesc în termeni înflăcăraţi, spunând:
„Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale
((A297)) Ierusalimului! Căci DOMNUL mângâie pe
poporul Său, El a răscumpărat Ierusalimul”. „Căci voi crea
Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie.”
„Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi înveseliţi-vă pentru
el, . . . ca să vă desfătaţi de plinătatea slavei lui. Căci
aşa vorbeşte DOMNUL: «Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un
râu şi slava poporelor ca un torent ieşit din matcă».” „În
timpul acela, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al
DOMNULUI; toate poporele se vor strânge la Ierusalim.” „Şi
multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi, să ne suim
la muntele [împărăţia] DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui
Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările
Lui.» Căci din Sion [faza spirituală] va ieşi legea şi din
Ierusalim [faza pământească] cuvântul DOMNULUI”. Isaia 52:9;
65:18; 66:10-12; Ieremia 3:17; Isaia 2:3.
Când considerăm multele făgăduinţe scumpe
de binecuvântare viitoare făcute lui Israel şi aşteptăm o
împlinire exactă a lor pentru acest popor, este potrivit să
ne amintim că ei ca popor sunt atât tipici, cât şi reali.
Într-un aspect sunt tipici pentru toată omenirea, şi
Legământul Legii lor, de ascultare şi viaţă, a fost tipic
pentru Noul Legământ care va fi stabilit cu lumea în timpul
Veacului Milenar şi al veacurilor viitoare.
Sângele ispăşirii sub legământul lor
tipic şi preoţimea care-l aplica acelei naţiuni a simbolizat
sângele Noului Legământ şi Preoţimea Regală, care în timpul
Mileniului va aplica curăţirile şi binecuvântările lui
întregii lumi. Astfel, preoţimea lor a simbolizat pe
Cristosul, iar acea naţiune a tipificat pe toţi aceia pentru
care s-a făcut sacrificiul real şi pentru care vor veni
binecuvântările reale: „fiecare om”, „întreaga lume”.
Apoi să ne amintim că deşi
binecuvântările viitoare, ca şi cele trecute, vor fi întâi
pentru evrei şi apoi pentru neamuri, va fi numai o chestiune
de timp faptul că evreii vor avea întâietate la favoarea
divină; şi am arătat că ((A298)) aceasta va fi o
urmare naturală a pregătirii lor sub Lege, care la timpul
cuvenit îşi va servi scopul de a-i aduce la Cristos. Deşi la
prima venire a adus numai o rămăşiţă din ei, la a doua
venire îi va aduce ca popor şi vor fi ca popor un prim-rod
printre neamuri. În cele din urmă toate binecuvântările
promise lui Israel, în afara celor aparţinătoare claselor
alese, îşi vor avea nu numai împlinirea reală în acest
popor, dar şi împlinirea lor antitipică în toate familiile
pământului. Sub acel guvern „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia
după faptele lui: slavă, cinste şi pace va veni peste
oricine face binele, întâi peste iudeu, apoi peste grec.
Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului”.
Romani 2:6, 10, 11.
Apostolul Pavel ne atrage atenţia în mod
special asupra siguranţei făgăduinţelor lui Dumnezeu către
Israel în viitor şi arată ce favoruri au pierdut prin
necredinţă şi ce favoruri sunt încă sigure. El spune că
datorită mândriei, împietririi inimii şi necredinţei,
Israelul ca popor n-a obţinut ceea ce a căutat --
locul principal în favoarea şi serviciul divin. Referinţa
lui Pavel aici nu este la toate generaţiile lui Israel de la
Avraam încoace, ci la acele generaţii care au trăit pe
timpul primei veniri; şi cuvintele lui s-ar aplica la toate
generaţiile care au trăit în timpul Veacului Evanghelic,
veac în care a fost oferită favoarea principală: chemarea de
sus la natură divină şi la moştenire împreună cu Isus.
Israelul ca popor n-a recunoscut şi n-a ţinut la această
favoare. Şi deşi Dumnezeu a cercetat neamurile şi a chemat
pe mulţi dintre ei prin Evanghelie, ei, ca Israel trupesc,
nu vor obţine premiul ceresc. Totuşi, o clasă, o rămăşiţă, o
turmă mică dintre toţi cei chemaţi dă atenţie chemării, şi
prin ascultare şi sacrificiu de sine îşi asigură chemarea şi
alegerea. Astfel, ceea ce n-a obţinut Israelul ca popor şi
ceea ce nici Biserica creştină nominală nu obţine i se dă
clasei alese sau selecţionate, credincioşii -- „trupul lui
Hristos” -- aleşii ((A299)) (după cunoştinţa mai
dinainte a lui Dumnezeu) prin sfinţirea duhului şi credinţa
adevărului. 2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2.
Dar, deşi prin respingerea lui Mesia
Israel a pierdut toată această favoare specială, totuşi
Pavel arată că aceasta nu i-a dovedit cu totul îndepărtaţi
din favoare, deoarece ei aveau încă acelaşi privilegiu de a
fi altoiţi în Cristos şi în favorurile spirituale de care se
bucura restul omenirii, dacă în timpul când se făcea
chemarea ei acceptau acest lucru în credinţă; deoarece,
argumentează Pavel, Dumnezeu poate tot atât de bine să-i
altoiască iarăşi precum altoieşte ramurile sălbatice şi este
tot atât de dispus să facă aceasta, dacă ei nu continuă în
necredinţă. Romani 11:23, 24.
Mai mult, Pavel argumentează că deşi
Israel a pierdut binecuvântarea principală „pe care o
căuta”, locul principal în împărăţia lui Dumnezeu, totuşi
încă rămâne ca mari făgăduinţe să se împlinească pentru
acest popor, deoarece, argumentează el, darurile lui
Dumnezeu, chemările, legămintele şi făgăduinţele nu vor fi
retrase neîmplinite. Dumnezeu ştia sfârşitul de la început,
El ştia că Israel va respinge pe Mesia; şi având această
cunoştinţă, făgăduinţele Lui fără echivoc pentru ei ne dau
asigurarea că Israel va fi folosit încă de Domnul în
serviciu, ca mijlocul Lui în binecuvântarea lumii, deşi
„Israel n-a căpătat ce căuta” -- favoarea principală. Apoi
Pavel continuă să arate că făgăduinţele prin legământ făcute
de Dumnezeu lui Israel erau de aşa natură încât să lase
deschis şi nedefinit faptul că ei ca popor vor fi sămânţa
cerească ori pământească -- dacă vor moşteni şi vor împlini
slujba mai înaltă ori mai joasă menţionată în făgăduinţe.
Dumnezeu a ţinut în secret favoarea spirituală mai înaltă
până la timpul cuvenit, şi făgăduinţele făcute lor menţionau
numai favoarea pământească, deşi El i-a favorizat
oferindu-le întâi şi favorurile spirituale, şi astfel le-a
oferit mai mult ((A300)) decât le promisese vreodată.
Într-un cuvânt, făgăduinţele cereşti erau ascunse în cele
pământeşti. Aceste făgăduinţe, spune Pavel, nu pot da greş,
iar oferirea întâi a favorii ascunse şi respingerea oarbă a
ei de către Israel în nici un fel nu dezminte sau nu
anulează cealaltă trăsătură a făgăduinţei. Deci el declară
că deşi Israelul ca naţiune este respins din favoare în
timpul când atât dintre evrei cât şi dintre neamuri se alege
Mireasa lui Cristos, totuşi va veni timpul când, Salvatorul
(Cristos, Cap şi corp) fiind complet, favoarea divină se va
întoarce la Israelul trupesc şi gloriosul Salvator va
îndepărta nelegiuirea de la Iacov*, şi în felul acesta tot
Israelul va fi mântuit [restabilit în favoare], după cum
este scris prin profet. Cuvintele apostolului sunt:
*Israelul spiritual nu este numit
niciodată Iacov.
„Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi
singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta:
împietrire într-o măsură s-a întâmplat lui Israel [Diaglott,
B. Wilson -- n. e.] ...până va intra plinătatea
neamurilor [până când numărul deplin ales dintre neamuri
este completat]. Şi în felul acesta tot Israelul va fi
mântuit, după cum este scris: «Salvatorul [Cristos, Cap şi
corp] va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la
Iacov. Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi
şterge păcatele». În ce priveşte EVANGHELIA, ei sunt
vrăjmaşi, spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea,
sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har
şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare. După cum voi
[neamurile] odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, iar acum,
prin neascultarea lor, aţi căpătat îndurare, tot aşa şi ei
n-au ascultat acum, pentru ca, prin îndurarea arătată
vouă, să capete şi ei îndurare [de la Biserica
glorificată]. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi în
neascultare, ca să aibă milă de toţi [Compară Romani
5:17-19]. O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei
lui Dumnezeu!” Romani 11:25-33.
((A301))
Moştenitori ai Împărăţiei
„Cine va putea să se suie la muntele
[simbol al împărăţiei] DOMNULUI? Cine va sta în locul
[templul] Lui cel sfânt? Cel care are mâinile nevinovate şi
inima curată.” Psalmul 24:3, 4.
Cetatea Ierusalimului a fost zidită pe
vârful unui munte, un vârf dublu, deoarece era separat de
valea Tiropeon în două părţi. Totuşi era o singură cetate
înconjurată de un zid, cu poduri care legau cele două
despărţituri. Pe unul din aceste vârfuri de munte a fost
construit Templul. Aceasta s-ar putea înţelege că
simbolizează unirea calităţilor împărăteşti şi preoţeşti la
Biserica glorificată, sau acea unică Împărăţie a lui
Dumnezeu cu două faze ale ei: templul spiritual, nu de
origine pământească, ci de o natură nouă, cerească sau
spirituală (Evrei 9:11), separată şi totuşi unită cu faza
pământească.
David pare că se referă la cele două
locuri. Oricum era o onoare să fii din cetate, şi încă o mai
mare onoare să urci la templul sfânt, în teritoriul sacru
unde numai preoţilor le era permis să intre. Şi David arată
că puritatea vieţii şi onestitatea inimii sunt necesare
oricui vrea să ajungă la vreuna dintre onoruri. Cei care vor
să fie din preoţimea împărătească sunt îndemnaţi la
curăţenie, întocmai cum Marele Preot al mărturisirii noastre
este curat, dacă vreau să fie socotiţi vrednici de moştenire
împreună cu El. Iar cel ce are această speranţă în El se
curăţeşte pe sine, întocmai cum El este curat. După cum deja
s-a arătat, aceasta este o curăţenie a intenţiei,
socotită nouă ca o curăţenie absolută sau reală, curăţenia
lui Cristos atribuită nouă, care ne completează deficienţa
inevitabilă şi compensează slăbiciunile noastre inevitabile,
în timp ce umblăm după spirit, nu după trup.
Dar să nu se uite că puritatea,
sinceritatea şi întreaga consacrare faţă de Dumnezeu sunt
esenţiale pentru toţi aceia care vreau să intre în Împărăţia
lui Dumnezeu, în oricare din ((A302)) faze. Aşa a
fost cu acei vrednici din vechime care vor moşteni faza
pământească a împărăţiei sub Cristos. Ei au iubit dreptatea
şi au urât nelegiuirea, şi erau adânc întristaţi şi aveau
remuşcări atunci când erau surprinşi într-o greşeală ori
împiedicaţi de o slăbiciune sau ispită. Tot aşa a fost şi cu
credincioşii Veacului Evanghelic, şi aşa va fi cu toţi în
Veacul Milenar când spiritul lui Dumnezeu, spiritul
adevărului, va fi turnat peste toată carnea. Învingătorii
acelui veac de asemenea vor trebui să se străduiască pentru
puritatea inimii şi a vieţii, dacă vor vrea să aibă dreptul,
sub aranjamentul lui Dumnezeu, să intre în cetate --
împărăţia pregătită pentru ei de la întemeierea lumii --
stăpânirea originară restabilită.
Domnia de fier
Mulţi presupun greşit că atunci când
Împărăţia Milenară a lui Cristos va fi inaugurată fiecare va
fi mulţumit de conducerea ei. Dar nu este aşa.
Reglementările ei vor fi cu mult mai exigente decât ale
oricărui alt guvern anterior, şi libertăţile oamenilor vor
fi restrânse până la un grad într-adevăr supărător pentru
mulţi care vociferează acum pentru creşterea libertăţii.
Libertatea de a induce în eroare, de a denatura, de a
câştiga necinstit şi a înşela pe alţii, va fi complet
oprită. Libertatea de a folosi abuziv mâncare sau băutură
pentru sine sau pentru alţii, sau de a corupe în vreun fel
bunele moravuri, le va fi complet negată tuturor. Libertatea
sau permisiunea de a face vreun rău nu va fi acordată
nimănui. Singura libertate acordată cuiva va fi adevărata şi
glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu -- libertatea de a
face bine pentru sine şi pentru alţii în oricare mod, dar nu
va fi permis nici un rău şi nici o nimicire în toată acea
Împărăţie sfântă (Isaia 11:9; Romani 8:21). Prin urmare,
acea domnie va fi simţită de mulţi ca severă, stricând toate
obiceiurile şi datinile anterioare, precum şi instituţiile
prezente fondate pe aceste obiceiuri şi idei false de
((A303)) libertate. Datorită fermităţii şi vigorii ei,
este numită simbolic domnia de fier -- „El le va păstori cu
un toiag de fier” (compară Apocalipsa 2:26, 27; Psalmul
2:8-12 şi 49:14). Astfel va fi împlinită declaraţia: „Voi
face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb;
şi grindina [judecata dreaptă] va surpa locul de scăpare al
neadevărului şi apele [adevărul] vor îneca adăpostul
ascuns”, şi orice lucru ascuns va fi descoperit. Isaia
28:17; Matei 10:26.
Mulţi se vor revolta împotriva acelei
domnii perfecte şi echitabile, pentru că au fost obişnuiţi
în trecut, sub domnia prinţului prezent, să stăpânească
peste semenii lor muritori şi să trăiască în întregime pe
seama altora, fără să facă un serviciu compensator. Şi multe
şi severe vor fi loviturile pe care le va cere şi le va
primi în mod natural, sub acea domnie, o viaţă prezentă de
îngăduinţă şi de mulţumire de sine, până când unii ca
aceştia vor învăţa lecţiile acelei împărăţii: echitatea,
justiţia, dreptatea (Psalmul 89:32; Luca 12:47, 48). Lecţia
despre acest subiect vine întâi pentru generaţia în viaţă,
şi acum este aproape. Iacov 5.
Dar, binecuvântat gând! Când Prinţul
Vieţii va pune în aplicare legile dreptăţii şi echităţii cu
o domnie de fier, masele omenirii vor învăţa că „dreptatea
înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor”. Ei
vor învăţa că planul şi legile lui Dumnezeu sunt la urma
urmelor cele mai bune pentru toţi cei implicaţi, şi în final
vor învăţa să iubească dreptatea şi să urască
nelegiuirea (Psalmul 45:7; Evrei 1:9). Toţi cei care sub
acea domnie nu vor fi învăţat să iubească ce este drept, vor
fi socotiţi nevrednici de viaţă veşnică şi vor fi înlăturaţi
dintre oameni. Faptele 3:23; Apocalipsa 20:9; Psalmul
11:5-7.
Împărăţia veşnică
„Şi DOMNUL va fi împărat peste tot
pământul, în ziua aceea” (Zaharia 14:9). Împărăţia pe care
Iehova o va stabili în mâinile lui Cristos în timpul
Mileniului va fi împărăţia lui ((A304)) Iehova, dar
va fi sub controlul direct al lui Cristos ca locţiitor al
Său, cam în aceeaşi manieră în care a procedat guvernul
Statelor Unite cu statele din sud după Revoltă. Statelor din
sud nu le-a fost permis pentru un timp să se guverneze prin
alegerea propriilor funcţionari, ca nu cumva să nu se
conformeze legilor constituţionale ale Uniunii, ci au fost
plasaţi în control guvernatori cu putere de acţiune deplină,
cu scopul de a reconstrui acele guverne de stat şi a le
readuce în deplină armonie cu guvernul central. Astfel,
domnia specială a lui Cristos peste afacerile pământului
este pentru un timp limitat şi pentru un anumit scop, şi se
va termina cu împlinirea acelui scop. Omul prin răzvrătire
şi-a pierdut drepturile date de Dumnezeu -- autoguvernarea
în armonie cu legile lui Iehova, printre altele. Dumnezeu,
prin Cristos, răscumpără toate acele drepturi şi asigură
pentru om dreptul nu numai de a se întoarce personal la
starea dinainte, ci şi de a se întoarce la funcţia dinainte,
de rege al pământului. Dar aducerea omului înapoi, aşa cum
intenţionează Dumnezeu, în modul care este cel mai potrivit
să imprime lecţia experienţei prezente, şi anume, cerându-i
să facă efort pentru propria lui restabilire, va cere un
guvern tare, perfect. Şi această onoare de completare a
restabilirii omului este acordată lui Cristos, care a murit
pentru a-Şi asigura dreptul la ea, şi „Trebuie ca El să
împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub
picioarele Sale” -- până când nu va exista nici unul care să
nu-L recunoască, să nu-L onoreze şi să nu I se supună.
Atunci, fiindu-I împlinită misiunea legată de reconstrucţia
sau restabilirea omenirii, El va preda împărăţia lui
Dumnezeu, însuşi Tatălui, şi omenirea va avea de-a face
direct, ca şi la început, cu Iehova -- mijlocirea omului
Isus Cristos împlinind deplin şi complet marea operă de
reconciliere. 1 Corinteni 15:25-28.
Împărăţia, când va fi predată Tatălui, va
rămâne Împărăţia lui Dumnezeu şi legile vor fi întotdeauna
((A305)) aceleaşi. Toată omenirea, atunci perfect
restabilită, va fi în stare să dea ascultare perfectă, atât
în literă cât şi în spirit, în timp ce acum spiritul de
ascultare sau străduinţa de a respecta legea lui Dumnezeu
este tot ce sunt capabili oamenii să dea. Litera deplină a
acestei legi perfecte i-ar condamna imediat la moarte (2
Corinteni 3:6). Acceptarea noastră acum este numai prin
răscumpărarea lui Cristos.
Până a fi în realitate perfect,
„Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului
Celui viu!” (Evrei 10:31). Acum, şi până vor fi în realitate
perfecţi, nimeni n-ar putea sta în faţa legii justiţiei
riguroase; cu toţii au nevoie de mila dată liber sub meritul
şi sacrificiul lui Cristos. Dar când Cristos va preda
Tatălui împărăţia, El îi va prezenta în faţa Lui
desăvărşiţi, corespunzători şi în stare să se bucure de
binecuvântarea veşnică sub legea perfectă a lui Iehova.
Toată frica va fi trecut atunci, şi Iehova va fi în perfectă
armonie cu creaturile Sale restabilite, ca şi la început.
Când, la sfârşitul Veacului Milenar,
Cristos va preda Tatălui stăpânirea pământului, El o va face
predând-o omenirii ca reprezentanţi ai Tatălui, care de la
început au fost desemnaţi să aibă această onoare (1
Corinteni 15:24; Matei 25:34). Astfel Împărăţia lui Dumnezeu
durează veşnic. Şi astfel citim în cuvintele Domnului nostru:
„Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui [celor
care în timpul domniei Milenare vor fi ajuns la poziţia de
favoare, prin armonie şi supunere]: «Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu [voi, pe care Tatăl Meu intenţionează să vă
binecuvânteze astfel], de moşteniţi împărăţia CARE V-A
fost pregătită de la întemeierea lumii»”.
Această împărăţie şi această onoare
pregătită pentru om nu trebuie să fie confundată cu acea
împărăţie şi cu acea onoare încă mai înaltă pregătită pentru
Cristosul, „pe care Dumnezeu a hotărât-o mai dinainte,
spre slava noastră” (1 Corinteni 2:7), şi pentru care
am fost aleşi în Cristos înainte de întemeierea lumii.
Şi deşi intervenţia specială şi ((A306))
domnia lui Cristos peste pământ se va încheia, cum s-a
arătat mai înainte, nu trebuie să tragem concluzia că
gloria, stăpânirea şi puterea lui Cristos vor înceta atunci.
Nu, Cristos este pentru veşnicie asociat cu toată gloria şi
puterea divină, la dreapta favorii lui Iehova; iar Mireasa
şi comoştenitorii Lui vor împărtăşi veşnic gloria Lui
crescândă. În legătură cu ce lucrări minunate aşteaptă în
alte lumi puterea acestui agent mult înălţat al lui Iehova,
nu vrem să facem aici alte presupuneri, decât că vrem să
sugerăm infinitatea şi activitatea puterii divine şi
nemărginirea universului.
Aşadar, pe oricare fază a împărăţiei ni
se concentrează interesul, ea este cu adevărat „dorinţa
tuturor neamurilor”, deoarece sub ea toţi vor fi
binecuvântaţi. Deci, toţi să dorească serios acel timp şi
toţi să se roage: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum
în cer aşa şi pe pământ”. De aceea, toată creaţia geme şi
aşteaptă în ignoranţă de multă vreme -- aşteaptă
descoperirea fiilor lui Dumnezeu, împărăţia care va zdrobi
răul şi va binecuvânta şi vindeca toate popoarele. Romani
8:19; 16:20.
