STUDIUL XV
Ziua lui Iehova
„Ziua lui Iehova”, „Ziua răzbunării”, „Ziua
mâniei” -- Un timp de mare strâmtorare -- Cauza ei -- Mărturia
Bibliei cu privire la ea -- Focul şi furtuna ei, clătinarea şi
topirea ei, prezentate ca fiind simbolice -- Mărturia lui David
-- Mărturia Revelatorului -- Situaţia prezentă şi perspectiva de
viitor, aşa cum sunt văzute de părţile opuse, capitaliştii şi
salariaţii -- Un remediu care nu va reuşi -- Vălul ridicat şi
lumina admisă tocmai la timpul potrivit -- Dovada pentru aceasta
-- Condiţia sfinţilor în timpul strâmtorării şi atitudinea lor
cuvenită faţă de ea
„Ziua lui Iehova” este denumirea acelei perioade
de timp în care împărăţia lui Dumnezeu, sub Cristos, se „stabileşte”
treptat pe pământ, în timp ce împărăţiile acestei lumi trec, iar
puterea şi influenţa lui Satan asupra oamenilor se leagă. Ea este
descrisă peste tot ca o zi întunecoasă de strâmtorare intensă, necaz
şi dezorientare pentru omenire. Şi nu este de mirare că o revoluţie
de asemenea proporţii şi necesitând aşa mari schimbări va cauza
strâmtorare. Revoluţii mici au cauzat strâmtorare în fiecare veac;
şi aceasta, cu atât de mult mai mare decât oricare altă revoluţie
anterioară, va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt
popoare -- nu, şi nici nu va mai fi. Daniel 12:1; Matei 24:21, 22.
Este numită „Ziua lui Iehova” pentru că deşi
Cristos cu titlu şi putere regală va fi prezent ca reprezentantul
lui Iehova, preluând grija tuturor afacerilor în timpul acestei zile
de strâmtorare, El va fi mai mult ca General al lui Iehova, supunând
toate lucrurile, decât ca Prinţ al Păcii, binecuvântând pe toţi.
Între timp, pe măsură ce ideile şi
((A308)) sistemele false
şi imperfecte vor cădea, stindardul noului Rege se va ridica şi în
cele din urmă El va fi recunoscut şi acceptat de toţi ca Rege al
regilor. Astfel este prezentată de profeţi lucrarea lui Iehova de
stabilire a stăpânirii lui Cristos: „Îţi
voi da popoarele
de moştenire şi marginile pământului în stăpânire” (Psalmul 2:8).
„În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o
împărăţie” (Daniel 2:44). Cel Bătrân de Zile S-a aşezat, şi Unul ca
un Fiu al Omului a înaintat spre El şi
I S-a dat stăpânire,
şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor asculta (Daniel 7:9, 13,
14, 22, 27). La acestea se adaugă declaraţia lui Pavel că, atunci
când Cristos va realiza obiectivul domniei Sale, „atunci chiar şi
Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-A SUPUS TOATE”. 1 Corinteni
15:28.
Această perioadă este numită „Ziua răzbunării
Dumnezeului nostru” şi o „Zi de mânie” (Isaia 61:2; 63:1-4; Psalmul
110:5). Şi totuşi, mintea care prinde numai ideea de mânie, sau
presupune răutate divină, greşeşte grav. Dumnezeu a stabilit anumite
legi cu care El lucrează în armonie, iar cei care din vreo cauză vin
în conflict cu acestea culeg pedeapsa sau mânia propriei lor căi.
Sfatul lui Dumnezeu a fost continuu respins de omenire, cu excepţia
unora, puţini; şi, după cum am arătat, El le-a permis să-şi aibă
propriul drum şi să-L scoată din inimi pe El şi sfaturile Lui
(Romani 1:28). Atunci El Şi-a limitat grija specială la Avraam şi la
sămânţa lui, care au declarat că doresc drumul şi serviciul Lui.
Împietrirea inimii lor ca popor şi nesinceritatea inimii lor faţă de
Dumnezeu nu numai că în mod natural i-a împiedicat să primească pe
Mesia, dar tot atât de natural i-a pregătit şi i-a dus la
strâmtorarea care a sfârşit existenţa lor naţională.
Şi astfel lumina purtată în lume în timpul
Veacului Evanghelic de către adevărata Biserică a lui Cristos (clasa
ale căror nume sunt scrise în ceruri) a dus în lumea civilizată
mărturia despre diferenţa între ceea ce este
((A309)) corect
şi greşit, ceea ce este bine şi rău, şi despre un timp viitor în
care unul va fi răsplătit, iar altul pedepsit (Ioan 16:8-11; Faptele
24:25). Aceasta ar fi avut o mare influenţă asupra oamenilor dacă ar
fi dat atenţie instrucţiunii Domnului, dar, încăpăţânaţi ca
întotdeauna, ei au profitat puţin de sfatul Scripturilor şi ca
urmare a neglijenţei va veni strâmtorarea Zilei Domnului. Din nou,
se poate spune că aceasta este mânia lui Dumnezeu în măsura în care
vine prin nesocotirea sfaturilor Sale şi ca răsplată a nedreptăţii.
Cu toate acestea, văzută în altă lumină, strâmtorarea care vine
peste lume este rezultatul natural sau legitim al păcatului, ceea ce
Dumnezeu a prevăzut, şi dacă sfaturile Sale erau urmate ele i-ar fi
protejat de ea.
În timp ce mesajul lui Dumnezeu către Biserică a
fost: „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” (Romani 12:1),
mesajul Lui către lume a fost: „Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de
cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea
şi urmăreşte-o” (Psalmul 34:13, 14). Puţini au dat atenţie acestui
mesaj. Numai o turmă mică a jertfit, iar cât despre lume, deşi şi-a
afişat deviza „cinstea este cea mai bună politică”, în general a
neglijat s-o practice. Ea a dat atenţie mai degrabă vocii avariţiei:
Ia tot ce poţi din bogăţiile, onoarea şi puterea acestei lumi, nu
contează care este metoda prin care le obţii şi nu contează cine
pierde prin câştigul tău. Într-un cuvânt, strâmtorarea acestei Zile
a Domnului n-ar veni, n-ar putea veni, dacă principiile legii lui
Dumnezeu ar fi respectate în oarecare grad apreciabil. Această lege
rezumată pe scurt este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu
toată inima ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei
22:37-39). Fiindcă mintea degradată sau trupească este opusă acestei
legi a lui Dumnezeu şi nu supusă, va veni strâmtorarea ca urmare
firească, precum recoltatul după semănat.
Mintea degradată sau trupească, atât de departe
de a-şi iubi aproapele ca pe sine, întotdeauna a fost egoistă şi
((A310)) lacomă, adesea ducând chiar la violenţă şi crimă pentru
a-şi însuşi lucrurile posedate de alţii. Oricum s-ar exercita,
principiul egoist este întotdeauna acelaşi, dacă nu este stăpânit
prin circumstanţe de naştere, educaţie şi mediu. A fost acelaşi în
fiecare veac al lumii şi va fi până când, prin
forţa domniei
de fier a lui Mesia, nu tăria, nici lăcomia, ci iubirea va hotărî şi
va impune ce este DREPT, până când toţi vor avea
posibilitatea să afle beneficiile superioare ale domniei dreptăţii
şi iubirii, în comparaţie cu cele ale egoismului şi tăriei; până
când, sub influenţa luminii soarelui adevărului şi dreptăţii, inima
de piatră, egoistă a omului, va deveni iarăşi ca şi atunci când
Dumnezeu a spus despre ea: „foarte bună” -- o inimă de carne.
Ezechiel 36:26.
Privind înapoi, putem vedea fără dificultate cum
s-a petrecut schimbarea de la iubirea şi blândeţea asemenea lui
Dumnezeu la egoismul dur. Imediat ce omul prin neascultare a pierdut
favoarea divină şi a fost exilat din căminul său, Edenul, unde
fiecare nevoie îi fusese cu mărinimie satisfăcută, acesta a întâlnit
circumstanţe care tindeau să promoveze egoismul. Când au plecat şi
au început bătălia vieţii, căutând să-şi prelungească existenţa până
la limita maximă, părinţii noştri condamnaţi au fost întâmpinaţi cu
spini, mărăcini, pălămidă şi pământ steril; şi lupta cu acestea a
produs, ceea ce Domnul declarase, osteneală şi sudoarea feţei.
Treptat, calităţile mintale şi morale au început să se micşoreze din
lipsă de exerciţiu, în timp ce caracteristicile inferioare prin
exerciţiu constant au reţinut o sferă mai largă. Întreţinerea a
devenit scopul şi interesul principal al vieţii; şi costul ei în
muncă a devenit standardul după care s-au estimat toate celelalte
interese, iar Mamon a devenit stăpânul oamenilor. Ne putem mira că
în asemenea circumstanţe omenirea a devenit egoistă, lacomă şi
hrăpăreaţă, fiecare străduindu-se după cât mai mult, întâi din
necesitate, iar apoi pentru ((A311))
onorurile şi bogăţiile
acordate de Mamon? Aceasta nu este decât tendinţa naturală de care
Satan a profitat mult.
În timpul veacurilor trecute, sub diferite
influenţe (printre altele ignoranţa, prejudecăţile de rasă şi
mândria naţională), marea bogăţie a lumii a fost în general în
mâinile celor puţini -- conducătorii -- cărora masele le-au dat
ascultare servilă, ca unor reprezentanţi naţionali ai lor, de a
căror bogăţie simţeau mândrie şi interes, reprezentativ ca de a lor
proprie. Dar pe măsură ce s-a apropiat timpul în care Iehova a
planificat să binecuvânteze lumea printr-o restabilire prin Mesia,
El a început să ridice vălul ignoranţei şi superstiţiei prin
înlesnirile şi invenţiile moderne; şi cu acestea a venit ridicarea
generală a poporului şi scăderea puterii stăpânitorilor pământeşti.
Bogăţia lumii nu mai este în mâinile regilor ei, ci în principal
printre popor.
Deşi bogăţia aduce multe rele, ea aduce şi unele
binecuvântări: cei bogaţi primesc o educaţie mai bună -- dar astfel
ei sunt ridicaţi intelectual deasupra celor mai săraci şi devin mai
mult sau mai puţin asociaţi cu regalitatea. Deci există o
aristocraţie care are atât bani cât şi educaţie, ca s-o susţină şi
s-o ajute în lupta ei avară de a lua tot ce poate şi de a se menţine
cu orice preţ în primele rânduri.
Dar pe măsură ce informaţia se răspândeşte, pe
măsură ce poporul profită de înlesnirile educaţionale atât de
abundente acum, acesta începe să gândească
pentru sine; şi cu
autoaprecierea şi egoismul din ei, conduşi de
puţină învăţătură -- uneori un lucru periculos -- îşi închipuie că văd căi
şi mijloace prin care interesele şi situaţia tuturor oamenilor, şi
în special ale lor proprii, pot fi promovate pe socoteala celor mai
puţini la număr, în ale căror mâini este acum bogăţia. Fără
îndoială, mulţi dintre aceştia în mod cinstit cred că interesele
contradictorii ale închinătorilor lui Mamon (ei înşişi de o parte,
iar cei bogaţi de cealaltă) ar
((A312)) putea fi uşor şi
corect reglate; şi fără îndoială simt că dacă ar fi bogaţi, ei ar fi
foarte binevoitori şi foarte dispuşi să-şi iubească aproapele ca pe
sine. Dar evident că ei se înşeală, deoarece în starea lor prezentă
numai puţini manifestă într-adevăr un astfel de spirit, iar cel care
n-ar fi credincios în folosirea a puţin din bunurile acestei lumi
n-ar fi credincios nici dacă ar avea mai mari bogăţii. De fapt,
împrejurările dovedesc aceasta; deoarece unii din cei cu inima cea
mai împietrită şi mai egoistă dintre cei bogaţi sunt aceia care s-au
ridicat pe neaşteptate din rândurile de jos ale societăţii.
Dimpotrivă, deşi în nici un caz noi nu scuzăm, ci
mustrăm invidia şi egoismul hrăpăreţ la toate clasele, nu este decât
potrivit să remarcăm că pregătirea făcută pentru cei bolnavi,
neajutoraţi şi săraci, prin aziluri, spitale, cămine pentru săraci,
biblioteci publice, şcoli şi diferite alte iniţiative pentru binele
şi confortul maselor, mai curând decât pentru al celor bogaţi, sunt
menţinute în principal prin taxe şi donaţii de la cei bogaţi. Aceste
instituţii aproape întotdeauna îşi datoresc existenţa celor
milostivi şi binevoitori dintre bogaţi, şi sunt chestiuni pe care
clasele mai sărace n-au nici timpul şi în general nici educaţia şi
interesul necesar pentru a le pune în acţiune cu succes.
Cu toate acestea, astăzi se vede o opoziţie
crescândă între clasa bogată şi clasa muncitoare -- o amărăciune
crescândă din partea muncii şi un simţământ crescând printre cei
bogaţi că nimic în afară de braţul tare al legii nu va proteja ceea
ce ei cred că sunt drepturile lor.
Prin urmare, cei bogaţi
sunt atraşi mai aproape de guverne, iar masele de salariaţi,
începând a gândi că legile şi guvernele au fost menite să ajute pe
cei bogaţi şi să reprime pe cei săraci, sunt atrase spre comunism şi
anarhie, gândind că interesele lor ar fi mai bine servite prin
acestea, dar nedându-şi seama că până şi cel mai rău şi cel mai
scump guvern este cu mult mai bun decât lipsa totală de guvern.
((A313))
Multe scripturi arată clar că acesta va fi
caracterul strâmtorării în care sistemele civile, sociale şi
religioase prezente vor trece; şi acesta este modul în care va
rezulta creşterea cunoştinţei şi libertăţii, din cauza
imperfecţiunii mintale, morale şi fizice a omului. La aceste
scripturi se va face referire la timpul potrivit; aici însă putem
atrage atenţia numai asupra câtorva din ele, informând între timp pe
cititorii noştri că în multe din profeţiile Vechiului Testament, în
care Egiptul, Babilonul şi Israelul figurează atât de mult, nu numai
că s-a intenţionat o împlinire literală, dar şi o a doua, încă mai
largă. Astfel, de exemplu, prezicerile referitoare la căderea
Babilonului etc., ar trebui să fie considerate peste măsură de
extravagante dacă n-am recunoaşte atât un Babilon simbolic şi
antitipic, cât şi unul literal. Cartea Apocalipsei conţine preziceri
înregistrate cu mult timp după ce Babilonul literal era în ruine, şi
deci, evident, aplicabile numai la Babilonul simbolic; totuşi,
asemănarea mare a cuvintelor profeţilor, aparent adresate direct
Babilonului literal, sunt indicate astfel că într-un sens special
aparţin Babilonului simbolic. În această împlinire mai largă,
Egiptul reprezintă lumea, Babilonul reprezintă biserica nominală
numită creştinătate, în timp ce, aşa cum deja s-a arătat, Israelul
adesea reprezintă întreaga lume, aşa cum va fi în starea ei
îndreptăţită -- glorioasa ei Preoţime Împărătească, leviţii ei
sfinţi şi poporul ei credincios şi închinător, îndreptăţit prin
jertfa de Ispăşire şi adus în starea de reconciliere cu Dumnezeu.
Lui Israel îi sunt promise binecuvântările, Egiptului plăgile şi
puternicului Babilon o uimitoare, completă şi veşnică răsturnare,
„ca o mare piatră de moară aruncată în mare” (Apocalipsa 18:21), ca
să nu mai fie niciodată restabilit, ci să fie ţinut în oprobiu
veşnic.
Apostolul Iacov scoate în relief această zi de
strâmtorare şi vorbeşte despre ea ca fiind rezultatul diferenţelor
între capital şi muncă. El spune: „Ascultaţi acum, voi bogaţilor!
((A314)) Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin
peste voi! Bogăţiile voastre au putrezit [şi-au pierdut valoarea] şi
hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au
ruginit şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră; ca focul are
să vă mănânce carnea. V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată,
plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi
oprit-o [ca s-o adunaţi] pe nedrept, strigă! Şi strigătele
secerătorilor au ajuns la urechile DOMNULUI Oştirilor” (Iacov
5:1-4). El adaugă că aceia care intră în strâmtorare au fost
obişnuiţi cu luxul, obţinut în mare măsură pe socoteala altora,
printre care erau unii dintre cei drepţi, şi pentru că ei nu s-au
împotrivit, însăşi viaţa le-a fost zdrobită. Apostolul îndeamnă pe
„fraţi” să suporte cu răbdare oricare le-ar fi partea, privind
înainte şi aşteptând eliberarea prin Domnul. Chiar această stare de
lucruri se poate vedea acum apropiindu-se; şi în lume, printre cei
treji, „oamenii îşi dau sufletul de groază, în aşteptarea celor ce
vor veni pe pământ”. Toţi ştiu că tendinţa constantă a timpurilor
noastre este spre plată mai mică pentru muncă, exceptând cazurile în
care preţurile sunt menţinute artificial sau sunt urcate prin
combinaţii de muncă, greve etc.; şi cu sentimentul prezent al
maselor, toţi pot vedea că nu este decât o problemă de timp până va
fi atins cel mai scăzut punct care se poate suporta şi o revoltă
sigur va urma. Aceasta va alarma capitalul, care va fi retras din
afaceri şi din ramurile productive şi va fi adunat în seifuri şi
vistierii, ca să se autoconsume prin cheltuielile pentru păzirea lui
în inactivitate, spre marea supărare a proprietarilor lui. Acest
lucru la rândul lui cu siguranţă va produce faliment, panică
financiară şi căderea afacerilor, fiindcă toate afacerile de
importanţă sunt conduse acum în mare măsură pe credit. Rezultatul
natural al tuturor acestora va fi concedierea a zeci de mii de
angajaţi, a căror pâine zilnică depinde de salariu, şi umplerea
lumii de vagabonzi şi de ((A315))
persoane ale căror
necesităţi vor sfida orice lege. Atunci va fi aşa cum a descris
profetul (Ezechiel 7:10-19), când cumpărătorul nu trebuie să se
bucure şi nici vânzătorul nu trebuie să se mâhnească, pentru că
strâmtorarea va fi peste toată mulţimea şi nu va exista nici o
siguranţă a proprietăţii. Atunci orice mână va fi slabă şi
neajutorată în a înlătura strâmtorarea. Îşi vor arunca argintul pe
străzi şi aurul lor va fi îndepărtat. Argintul şi aurul lor nu va
putea să-i scape în ziua mâniei Domnului.
Nu trebuie să se uite că deşi ultimii patruzeci
de ani de existenţă a lui Israel ca naţiune au fost o zi de
strâmtorare, o „zi de răzbunare” peste poporul acela, sfârşindu-se
prin răsturnarea completă a naţiunii lor, totuşi ziua lor de mânie
n-a fost decât o umbră sau un tip al unei strâmtorări încă mai mari
şi mai extinse peste creştinătatea nominală, întocmai cum istoria
lor trecută, ca popor în timpul veacului lor de favoare, a fost
tipică pentru Veacul Evanghelic, după cum se va arăta în concluzie
ulterior. Toţi vor vedea atunci de ce aceste profeţii referitoare la
ziua Domnului trebuie să fie, şi sunt, adresate mai mult sau mai
puţin direct Israelului şi Ierusalimului, deşi corespondenţa arată
clar că toată omenirea este inclusă în împlinirea completă.
Să luăm o altă mărturie profetică (Ţefania 1:7-9,
14-18). „Căci DOMNUL a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii.
[Compară Apocalipsa 19:17]. În ziua jertfei DOMNULUI, voi pedepsi pe
prinţii şi pe fiii împăratului şi pe toţi cei care poartă haine
străine. În ziua aceea voi pedepsi şi pe toţi [jefuitorii] cei care
sar peste prag, pe cei care umplu cu violenţă şi cu înşelăciune casa
stăpânului lor.” [Aceasta arată nu numai că în acest timp de
strâmtorare va fi o mare răsturnare a bogăţiei şi puterii, dar şi că
aceia care în acel timp vor fi instrumentele cerului pentru
zdrobirea sistemelor prezente vor fi pedepsiţi pentru conduita lor
la fel de nejustă şi nedreaptă, pentru că strâmtorarea va
((A316)) cuprinde toate clasele şi va aduce necaz peste toată
mulţimea.]
„Ziua cea mare a DOMNULUI este aproape, este
aproape şi vine în graba mare! Glasul zilei DOMNULUI: omul viteaz va
scoate strigăte pline de amărăciune. Ziua aceea este o zi de mânie,
o zi de necaz şi suferinţă, o zi de ruină şi de nimicire, o zi de
întuneric şi de negură [nesiguranţă şi prevestiri rele, precum şi
necazul prezent], o zi de nori [strâmtorare] şi de întunecime, o zi
în care va răsuna cornul [a şaptea trâmbiţă
simbolică, ce
sună de-a lungul acestei zile de strâmtorare -- numită şi trâmbiţa
lui Dumnezeu, pentru că este legată de
evenimentele acestei
zile a Domnului] şi strigătele de război împotriva cetăţilor
întărite şi a turnurilor înalte [acuzaţii zgomotoase şi
contradictorii împotriva guvernelor puternice şi bine apărate].
Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare şi vor bâjbâi ca nişte orbi
[bâjbâind în nesiguranţă, neştiind ce cale să urmeze], pentru că au
păcătuit împotriva DOMNULUI; de aceea le voi vărsa sângele ca praful
şi carnea ca gunoiul. Nici argintul şi nici aurul lor nu va putea
să-i scape în ziua mâniei DOMNULUI [deşi înainte bogăţia le-a putut
da comoditate şi tot luxul], ci toată ţara va fi mistuită de FOCUL
geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi [cei bogaţi]
locuitorii ţării.” Această nimicire va distruge pe mulţi din cei
bogaţi, în sensul că vor înceta să mai fie bogaţi, deşi fără
îndoială va însemna şi pierderea multor vieţi din toate clasele.
Nu vom încerca să urmărim pe profeţi, din
diferite puncte de vedere, în detaliile lor despre strâmtorarea din
acea zi, dar vom urmări pe scurt gândul sugerat la urmă de către
profetul de mai sus, şi anume, mistuirea întregului pământ cu
FOCUL geloziei lui Dumnezeu. Acest profet se referă din nou la
acelaşi foc etc. (Ţefania 3:8, 9), spunând: „Aşteptaţi numai, zice
DOMNUL, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să
strâng popoarele, să ((A317))
adun împărăţiile, ca să-Mi vărs
indignarea peste ele [peste împărăţii], toată aprinderea mâniei
Mele. [Strângerea popoarelor tuturor naţiunilor în interes comun în
opoziţie cu guvernele prezente este în creştere; şi rezultatul va fi
o unire a împărăţiilor pentru siguranţă comună, aşa încât
strâmtorarea va fi peste toate împărăţiile şi toate vor cădea.] Căci
tot pământul va fi mistuit de focul
geloziei Mele. Atunci [atunci,
după această nimicire a împărăţiilor, după această nimicire a
ordinii sociale prezente în focul strâmtorării], voi da popoarelor
buze curate [Cuvântul curat -- necontaminat de tradiţii omeneşti],
ca toţi să cheme numele DOMNULUI, ca să-I slujească într-un gând”.
Acest foc al geloziei lui Dumnezeu este un
simbol, şi încă unul plin de forţă, reprezentând intensitatea
strâmtorării şi nimicirea care va cuprinde întregul pământ. Că
acesta nu este un foc literal, aşa cum presupun unii, este evident
din faptul că după el oamenii rămân şi sunt binecuvântaţi. Că
aceia care rămân nu sunt sfinţi, cum ar sugera unii, este evident
din faptul că atunci se întorc să servească pe Domnul, în
timp ce sfinţii sunt deja întorşi [convertiţi]*.
*Menţionăm aceasta ca un contraargument la ceea
ce susţin unii care privesc focul ca fiind literal şi care pretind
că pământul literal se va topi etc. Aceştia, pentru a se potrivi cu
teoria lor, pretind că „oamenii”
menţionaţi aici sunt
sfinţii, care, după ce pământul se va topi şi se va răci, se vor
întoarce pe pământ şi vor zidi case şi le vor locui, vor sădi vii şi
le vor mânca rodul, şi se vor bucura îndelung de lucrarea mâinilor
lor. Ei consideră puţinii ani din prezent ca un antrenament sau o
pregătire pentru moştenire şi uită că aceasta s-ar pierde complet în
experienţele atmosferice din cei o mie sau mai bine de ani,
de aşteptare pentru ca pământul să se răcească -- după teoria lor.
Aceasta este o greşeală serioasă, şi rezultă dintr-o interpretare
prea literală a ilustraţiilor, pildelor, simbolurilor şi cuvintelor
tainice ale Domnului nostru, ale apostolilor şi ale profeţilor.
Continuând aceeaşi eroare, aceştia pretind că după acest foc nu vor
mai exista munţi şi mări, nereuşind să vadă că toate acestea, ca şi
focul, sunt simboluri.
((A318))
De-a lungul Scripturilor, când se foloseşte
simbolic, pământul reprezintă societatea;
munţii
reprezintă împărăţiile;
cerurile, puterile de control
spiritual; mările, masele agitate, turbulente, nemulţumite
ale omenirii. Focul reprezintă nimicirea a ceea ce se arde:
neghină, zgură, pământ (organizare socială) sau orice ar fi. Şi când
în simbol se adaugă la foc
şi pucioasa, ideea de
nimicire se intensifică, deoarece nimic nu este mai ucigător pentru
orice formă de viaţă decât gazele de pucioasă.
Cu acest cuget în minte, dacă ne întoarcem la
profeţia simbolică a lui Petru despre Ziua mâniei, o găsim în
perfect acord cu mărturia de mai sus a profeţilor. El spune: „Lumea
de atunci a pierit tot prin apă, înecată de potop. [Nu pământul şi
cerurile fizice au încetat atunci, ci dispensaţia sau aranjamentul
de lucruri care a existat înainte de potop s-a sfârşit.] Iar
cerurile şi pământul de acum [dispensaţia prezentă] sunt păzite şi
păstrate, prin Cuvântul Său [al autorităţii divine], pentru focul
din ziua de judecată”. Faptul că apa a fost literală face pe unii să
creadă că şi focul trebuie să fie literal, dar în nici un caz nu
aceasta înseamnă. Templul lui Dumnezeu a fost odată din pietre
literale, dar aceasta nu exclude faptul că Biserica, templul
adevărat, este clădit o clădire spirituală, un templu sfânt, nu din
material pământesc. Corabia lui Noe a fost de asemenea literală, dar
a reprezentat pe Cristos şi puterea din El care va reumple şi va
reorganiza societatea.
„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ [pe
neobservate]; în ziua aceea, cerurile [puterile prezente ale
aerului, a căror căpetenie sau prinţ este Satan] vor trece cu un
zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi
şi pământul [organizarea socială], cu toate lucrările de pe el
[mândrie, rang, aristocraţie, regalitate], vor fi arse . . .
cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se
vor topi. Dar noi, ((A319)) potrivit făgăduinţei Lui,
aşteptăm ceruri noi (puterea cea nouă, spirituală -- împărăţia lui
Cristos) şi un pământ nou” [societatea pământească organizată pe
bază nouă -- pe baza iubirii şi dreptăţii, mai curând decât pe a
puterii şi asupririi]. 2 Petru 3:6, 7, 10-13.
Să nu se uite că unii dintre apostoli au fost şi
profeţi -- mai cu seamă Petru, Ioan şi Pavel. Şi în timp ce în
calitate de apostoli au fost purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu,
pentru a expune declaraţiile profeţilor precedenţi în folosul
Bisericii, ei au fost folosiţi de Dumnezeu şi ca profeţi, pentru a
prezice lucruri viitoare, care, pe măsură ce ajung cuvenite a se
împlini, devin hrană la timp potrivit pentru casa credinţei, pentru
a cărei distribuire Dumnezeu la timpul Său ridică servi şi
prezentatori potriviţi. (Vezi declaraţia Domnului nostru despre
acest fapt în Matei 24:45, 46.) Apostolii ca profeţi au fost mişcaţi
să scrie lucruri pe care, nefiind cuvenite în ziua lor, numai
imperfect au putut să le aprecieze, întocmai cum a fost cu profeţii
Vechiului Testament (1 Petru 1:12, 13), deşi, ca şi ei, cuvintele
lor au fost în mod special îndrumate şi conduse aşa încât să aibă o
adâncime a sensului despre care ei nu erau conştienţi când le
foloseau. În acest fel sigur, Biserica este întotdeauna îndrumată şi
hrănită de Dumnezeu Însuşi, oricare ar fi purtătorii Lui de cuvânt
sau canalele de comunicaţie. O înţelegere a acestui lucru trebuie să
ducă la mai mare siguranţă şi încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, cu
toate imperfecţiunile unora dintre purtătorii Lui de cuvânt.
Profetul Maleahi (4:1) vorbeşte despre Ziua
Domnului în acelaşi simbol. El spune: „Căci iată, vine ziua care
arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca
miriştea; ziua care vine îi va arde . . . şi nu le va lăsa nici
rădăcină, nici ramură”. Mândria şi orice altă cauză din care ar
putea iarăşi odrăsli aroganţa şi asuprirea, vor fi în întregime
((A320)) nimicite prin marea strâmtorare din Ziua Domnului şi
prin disciplinările care vor urma în Veacul Milenar, dintre care
ultima este descrisă în Apocalipsa 20:9.
Dar, deşi mândria (păcătoasă şi detestabilă în
toate formele ei) va fi cu totul dezrădăcinată şi toţi cei mândri şi
răi vor fi complet nimiciţi, nu înseamnă că nu există nici o
speranţă de îndreptare pentru această clasă. Nu, mulţumim lui
Dumnezeu: în timp ce acest foc al indignării drepte a lui Dumnezeu
va arde, Judecătorul va acorda posibilitatea ca
unii să fie
smulşi din focul devorator (Iuda 23); şi numai aceia care vor
refuza ajutorul vor pieri împreună cu mândria lor, pentru că au
făcut-o ca parte a caracterului lor şi refuză să se îndrepte.
Acelaşi profet dă acestei zile o altă descriere
(Maleahi 3:1-3), în care iarăşi prin ilustraţia focului el arată cum
copiii Domnului vor fi purificaţi, binecuvântaţi şi aduşi
aproape de El prin nimicirea impurităţilor erorii: „Solul
Legământului în care găsiţi plăcere, iată că vine, zice DOMNUL
oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va
rămâne în picioare [în încercare] când se va arăta El? Căci El
va fi ca focul topitorului . . . Şi El se va aşeza ca topitorul şi
ca purificatorul argintului; va curăţi pe fiii lui Levi [tipici
pentru credincioşi, din care Preoţimea Împărătească este în frunte],
îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce
DOMNULUI un dar de mâncare în dreptate”.
Pavel se referă la acelaşi foc şi la acelaşi
proces de rafinare care-i afectează pe credincioşi în Ziua Domnului
(1 Corinteni 3:12-15), şi în aşa manieră încât să nu rămână nici o
îndoială că focul simbolic va nimici orice eroare şi astfel
va efectua purificarea credinţei. După ce declară că se referă numai
la cei care-şi construiesc credinţa pe singura temelie recunoscută,
opera de răscumpărare desăvârşită a lui Isus Cristos, el spune:
((A321)) „Iar dacă cineva clădeşte [caracterul] pe
această
temelie: aur, argint, pietre scumpe [adevăruri divine şi caracter
corespunzătoar, sau] lemn, fân, trestie [erori tradiţionale şi
caracter instabil corespunzător], lucrarea fiecăruia va fi dată pe
faţă, ZIUA o va face cunoscută, căci se va descoperi în FOC şi focul
va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (2 Petru 1:5-11). Desigur,
chiar şi aceia cu cele mai multe prejudecăţi vor recunoaşte că focul
care încearcă o lucrare spirituală nu este un foc literal; focul
este un simbol potrivit pentru a reprezenta nimicirea completă a
stărilor reprezentate aici prin lemn, fân şi trestie. Focul nu va
avea putere să nimicească structura de credinţă şi caracter
construită cu aur, argint şi pietre preţioase de adevăr divin, şi
fondată pe stânca jertfei de răscumpărare a lui Cristos.
Apostolul arată aceasta spunând: „Dacă lucrarea
zidită de cineva pe temelie [pe Cristos] va rămâne, el va primi o
răsplată. [Răsplata lui va fi proporţională credincioşiei cu
care a zidit, folosind adevărul în dezvoltarea caracterului adevărat
-- îmbrăcând toată armătura lui Dumnezeu.] Dacă lucrarea va fi arsă,
el îşi va pierde răsplata [din cauza necredincioşiei]. Cât despre
el, va fi mântuit, dar ca prin foc” -- pârlit, ars, alarmat. Toţi
care construiesc pe temelia de stâncă a răscumpărării lui Cristos
sunt siguri; nici unul care se încrede în dreptatea Lui ca acoperire
nu va fi vreodată ruşinat. Dar cei care
cu voia Îl resping pe
El şi lucrarea Lui, după ce au ajuns la o cunoştinţă clară, deplină
despre acest lucru, vor fi supuşi morţii a doua. Evrei 6:4-8;
10:26-31.
Această strâmtorare a Zilei Domnului este
descrisă simbolic încă într-un mod. Apostolul arată (Evrei 12:26-29)
că inaugurarea Legământului Legii la Sinai a fost tipul introducerii
Noului Legământ pentru lume la deschiderea Veacului Milenar sau a
domniei împărăţiei lui Cristos. El spune că în tip vocea lui
Dumnezeu a clătinat pământul ((A322)) literal, dar acum a
promis spunând: „Voi mai clătina încă o dată (ultima) nu numai
pământul, dar şi cerul”. În legătură cu aceasta apostolul explică
spunând: „Cuvintele acestea «încă o dată» arată schimbarea
lucrurilor clătinate, ca a unor lucruri făcute [false, născocite,
neadevărate], pentru ca să rămână ce nu se clatină [numai lucrurile
adevărate, drepte]. Fiindcă am primit o împărăţie care nu se poate
clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să-I aducem lui Dumnezeu o
slujire care să-I fie plăcută, cu respect şi cu frică; fiindcă [după
cum este scris] Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Astfel
vedem că acest apostol foloseşte o furtună pentru a simboliza
strâmtorarea din această Zi a Domnului, la care el şi alţii fac
referire în altă parte prin simbolul focului. Aici sunt menţionate
aceleaşi evenimente care sunt descrise prin simbolul focului, anume:
măturarea tuturor falsităţilor, atât de la credincioşi cât şi de la
lume -- erori privind planul, caracterul şi Cuvântul lui Dumnezeu,
şi, de asemenea, erori referitoare la afacerile sociale şi civile
din lume. Va fi într-adevăr bine pentru toţi să scape de aceste
lucruri născocite, care i-au venit omului în mare parte prin
propriile dorinţe degradate, ca şi prin viclenia şireată a lui
Satan, vrăjmaşul viclean al dreptăţii; dar cu mare preţ pentru toţi
cei implicaţi vor fi ele măturate. Va fi un foc grozav de fierbinte,
o furtună îngrozitoare, o noapte întunecată de strâmtorare, care va
preceda strălucirea glorioasă a acelei Împărăţii a Dreptăţii care nu
poate fi niciodată clătinată, a acelei zile Milenare în care Soarele
Dreptăţii va străluci în splendoare şi putere, binecuvântând şi
vindecând lumea bolnavă şi în proces de moarte, dar răscumpărată.
Compară Maleahi 4:2 şi Matei 13:43.
David, profetul prin ai cărui Psalmi a binevoit
Dumnezeu să prezică atât de mult referitor la Domnul nostru la prima
Lui venire, dă unele descrieri vii ale acestei zile de strâmtorare
prin care va fi introdusă domnia Lui
((A323)) glorioasă, şi
foloseşte aceste diferite simboluri în descrierile lui -- foc,
furtună şi întunecime -- alternativ şi putându-se înlocui unele cu
altele. Astfel, de exemplu, el spune (Psalmul 50:3): „Dumnezeul
nostru va veni şi nu va tăcea; focul va mistui înaintea Lui şi o
furtună puternică va fi împrejurul Lui”. În Psalmul 97:2-6: „Norii
şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia
scaunului Său de domnie. Înaintea Lui merge focul şi arde de jur
împrejur pe vrăjmaşii Lui. Fulgerele Lui luminează lumea; pământul a
văzut şi s-a cutremurat. Munţii s-au topit ca ceara înaintea
DOMNULUI, înaintea DOMNULUI întregului pământ. Cerurile [cele noi]
vestesc [atunci] dreptatea Lui şi toate popoarele văd măreţia Lui”.
Psalmul 46:6: „Popoarele se frământă, împărăţiile se clatină; dar
glasul Lui răsună şi pământul se topeşte de groază”. Apoi (Psalmul
110:2-6): „Domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi . . . DOMNUL este la
dreapta Ta şi zdrobeşte pe împăraţi în ziua mâniei Sale. El judecă
printre popoare, umple locurile cu trupuri moarte. El va lovi pe
căpetenia [conducătorii] unei ţări mari”. Iarăşi (Psalmul 46:1-5):
„Dumnezeu este adăpostul şi tăria
noastră . . . De aceea nu
ne temem chiar dacă s-ar răsturna pământul [societatea] şi
s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [înghiţite de
masele turbulente], chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega
[înfuriate] şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii .
. . Dumnezeu o ajută [pe Mireasa credincioasă, „turma mică”] în
revărsatul zorilor”. În acelaşi Psalm, versetele 6-10, este
redeclarat în alte simboluri acelaşi lucru: „Popoarele se frământă,
împărăţiile se clatină; dar glasul Lui răsună şi pământul
[societatea] se topeşte de groază. DOMNUL oştirilor este cu
noi,
Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi”. Apoi
privind din afară rezultatele acelui timp de strâmtorare el adaugă:
„Veniţi şi priviţi lucrările DOMNULUI, pustiirile pe care le-a făcut
El pe pământ ...Staţi liniştiţi [o, oameni, de la căile voastre
anterioare] şi să ((A324)) ştiţi [ajungeţi la cunoştinţa] că
Eu sunt Dumnezeu: Eu voi fi înălţat peste neamuri, Eu stăpânesc pe
pământ”. „Pământul cel nou”, sau noua ordine şi aranjament al
societăţii, va înălţa pe Dumnezeu şi legea Lui, care va fi peste tot
şi controlând totul.
O altă mărturie, ca dovadă a faptului că Ziua
Domnului va fi o zi mare de strâmtorare şi nimicire a oricărui fel
de rău (totuşi nu un timp de ardere literală a pământului),
este dată în ultima profeţie simbolică a Bibliei. Referindu-se la
acest timp când Domnul Îşi va lua marea putere să domnească,
furtuna şi
focul sunt descrise astfel: „Şi neamurile se
umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta” (Apocalipsa 11:17, 18). Şi
iarăşi: „Din gura Lui iese o sabie ascuţită, ca să lovească
neamurile cu ea; îi va păstori cu un toiag de fier; şi va călca în
picioare teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel
Atotputernic . . . Şi am văzut fiara [simbolică] şi pe împăraţii
pământului şi armatele lor adunate ca să facă război cu Cel care
şedea călare pe cal şi cu armata Lui. Şi fiara a fost prinsă; şi
împreună cu ea era prorocul mincinos . . . Amândoi aceştia au fost
aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă”. Apocalipsa
19:15, 19, 20.
Nu ne putem abate aici de la subiect pentru a
examina aceste simboluri: „fiară”, „proroc mincinos”, „icoană”, „iaz
de foc”, „cal” etc., etc. Pentru acest lucru cititorul este îndrumat
la un volum următor. Acum am vrea să remarcaţi că marea BĂTĂLIE
simbolică şi culesul viei pământului, descrise aici ca încheind
veacul prezent şi deschizând Veacul Milenar (Apocalipsa 20:1-3), nu
sunt decât alte simboluri care acoperă aceleaşi evenimente mari şi
tulburi, simbolic numite în altă parte: foc, furtună, clătinare etc.
În legătură cu ilustraţiile bătăliei şi teascului din Apocalipsa,
notaţi armonia remarcabilă din Ioel 2:9-16 şi din Isaia 13:1-11 în
descrierea aceloraşi evenimente prin ilustraţii similare. Varietatea
imaginilor simbolice folosite ((A325)) ne ajută să apreciem
mai deplin toate trăsăturile acestei mari şi notabile Zile a
Domnului.
Situaţia prezentă
Lăsăm aici declaraţiile profetice referitoare la
acea zi, pentru a arăta mai ales aspectul prezent al afacerilor din
lume, aşa cum le vedem că prind formă pentru conflictul care se
apropie rapid, un conflict care, atunci când ajunge la grozavul lui
punct culminant, în mod necesar trebuie să fie scurt, altfel
omenirea ar fi exterminată. Cele două părţi rivale în această luptă
sunt deja vizibile. Bogăţia, aroganţa şi mândria sunt de o parte,
iar larg răspândita sărăcie, ignoranţa, bigotismul şi un simţ
ascuţit al nedreptăţii sunt de cealaltă parte. Ambele, împinse de
motive egoiste, îşi organizează acum forţele peste tot în lumea
civilizată. Cu ochii noştri unşi cu adevăr, oriunde ne uităm putem
vedea că marea şi valurile deja mugesc, izbesc şi spumegă împotriva
munţilor, aşa cum sunt reprezentate prin ameninţările şi atentatele
anarhiştilor şi nemulţumiţilor, al căror număr creşte constant. De
asemenea putem vedea că fricţiunea între diferitele grupări
sau elemente ale societăţii ajunge rapid la punctul descris de
profeţi, când pământul (societatea) va fi în foc şi elementele se
vor topi şi se vor dezintegra de căldura produsă de ambele părţi.
Este desigur greu pentru oameni, de oricare parte
a controversei ar fi, să vadă contrar propriilor interese, obiceiuri
şi educaţie. Cei bogaţi simt că au dreptul la mai mult decât partea
lor proporţională din bunurile acestei lumi; dreptul de a cumpăra
muncă şi orice comoditate cât se poate de ieftin; dreptul la rodul
eforturilor lor şi dreptul de a-şi folosi inteligenţa ca să-şi
conducă afacerile aşa încât să scoată profit pentru sine şi să-şi
mărească bogăţia adunată, fără a ţine cont de altul care poate fi
obligat prin forţa împrejurărilor să se târască prin viaţă cu puţin
din confortul ei, chiar dacă cu toate necesităţile ei. Ei
((A326)) raţionează astfel: Este inevitabil, trebuie să
guverneze legea cererii şi ofertei; întotdeauna au fost în lume
bogaţi şi săraci; şi dacă bogăţia ar fi egal împărţită dimineaţa,
unii, prin risipă ori lipsă de prevedere, ar fi săraci până seara,
în timp ce alţii, mai atenţi şi mai prudenţi, ar fi bogaţi. În afară
de aceasta, vor argumenta ei cu efect, se poate oare aştepta ca
oameni cu mai mare putere intelectuală să iniţieze proiecte mari,
care folosesc mii de oameni, cu riscul unor pierderi mari, fără să
aibă speranţă de câştig şi unele avantaje?
Dimpotrivă, meseriaşul şi lucrătorul vor spune:
Vedem că deşi munca se bucură astăzi de mai multe avantaje decât
oricând, deşi este mai bine plătită şi de aceea poate să-şi procure
confort mai mare, totuşi această plăcere nu este decât dreptul ei,
de la care a fost într-o anumită măsură exclusă de mult; şi astfel
pe drept cuvânt primeşte o parte din avantajele invenţiilor,
descoperirilor, cunoştinţei crescute etc., din timpul nostru.
Recunoaştem că munca fizică este onorabilă şi că atunci când este
însoţită de bun simţ, educaţie, onestitate şi principiu este tot
atât de onorabilă şi are tot atât de multe drepturi ca şi oricare
profesie. Şi, dimpotrivă, socotim lenea ca o compromitere şi o
ruşine pentru toţi oamenii, oricare le-ar fi talentul sau ocupaţia
în viaţă. Pentru a fi preţuiţi şi apreciaţi, toţi trebuie să fie
folositori altora în vreo privinţă. Dar, deşi ne dăm seama de
perfecţionarea şi progresul nostru intelectual, social şi financiar
prezent, acestea sunt mai mult rezultatul circumstanţelor decât al
scopului uman din partea noastră sau din partea patronilor noştri.
Noi vedem starea noastră şi a tuturor oamenilor ameliorată ca
rezultat al marii creşteri a inteligenţei, invenţiilor etc., mai
ales din ultimii cincizeci de ani. Acestea s-au petrecut atât de
repede, încât şi munca şi capitalul au fost ridicate de valul
fluxului şi duse la un nivel mai înalt; şi dacă am putea vedea o
perspectivă ca fluxul să continue să crească şi să aducă folos
tuturor, am fi satisfăcuţi; dar suntem încordaţi şi neliniştiţi,
deoarece vedem acum că nu acesta este cazul. Vedem că fluxul începe
să se retragă şi că în timp ce mulţi au fost ridicaţi la avuţie şi
sunt ferm şi sigur fixaţi pe ţărmul uşurinţei, luxului şi
((A327)) abundenţei, totuşi masele nu sunt instalate şi
asigurate astfel, ci în pericol de a fi duse jos ca întotdeauna, sau
mai jos, de curentul subteran de acum al refluxului. Prin urmare,
suntem dispuşi să ne apucăm strâns de ceva pentru a ne asigura
starea prezentă şi avansarea, înainte de a fi prea târziu.
Pentru a declara chestiunea în alte cuvinte, noi
(meseriaşii şi salariaţii) vedem că deşi toată omenirea s-a
împărtăşit în mare parte din binecuvântările acestei zile, totuşi
aceia care datorită talentului mai mare pentru afaceri, prin
moştenire sau prin fraudă şi necinste au devenit posesori ai zecilor
de mii şi milioanelor de dolari, nu numai că au
acest avantaj
asupra tuturor celorlalţi, dar, ajutaţi de invenţiile mecanice etc.,
sunt în poziţia de a-şi continua rata creşterii bogăţiei
proporţional cu scăderea salariilor muncitorilor. Vedem că dacă nu
facem nişte paşi pentru protecţia numărului crescând de meseriaşi
împotriva puterii crescânde a monopolului, combinată cu utilajele
care economisesc forţa de muncă etc., legea cu sânge rece a cererii
şi ofertei ne va înghiţi complet. Împotriva acestui dezastru
iminent, mai curând decât împotriva condiţiilor prezente, noi
organizăm şi căutăm aranjamente protectoare. Cu fiecare zi se adaugă
mult la numărul nostru prin creştere naturală şi prin imigrare; cu
fiecare zi se adaugă la utilajele care economisesc forţa de muncă.
De aceea, cu fiecare zi creşte numărul celor care caută de lucru şi
scade cererea de serviciu. Prin urmare, dacă se permite a continua
neîntrerupt, legea naturală a cererii şi ofertei va aduce curând
munca înapoi unde era cu un secol în urmă şi va lăsa toate
avantajele zilelor noastre în mâinile capitalului.
Aceasta
este ceea ce căutăm noi să evităm.
Această tendinţă finală a multor binecuvântări
reale de a produce daune, dacă nu sunt restrânse prin legi înţelepte
şi echitabile, a fost văzută de mult; dar
rapiditatea cu care
a urmat o invenţie după alta şi cererea consecutivă crescută de
forţă de muncă pentru aprovizionarea cu aceste utilaje mecanice au
fost atât de mari, încât rezultatul final a fost amânat, şi, în loc,
lumea a avut un „avânt” -- o inflaţie de valori, salarii, bogăţie,
credite (debite) şi idei -- a căror
((A328)) reacţie începe
acum să aibă loc treptat.
În ultimii câţiva ani au fost produse în
cantităţi mari utilaje agricole de toate felurile, care permit unui
om să realizeze cât puteau realiza cinci înainte. Aceasta are un
efect îndoit: întâi, se lucrează de trei ori pe atâtea hectare, dând
de lucru la trei din cinci muncitori, în acest fel lăsând doi
neocupaţi ca să concureze pentru altă muncă; apoi, cei trei care
rămân, folosind utilaj pot produce o recoltă atât de mare cât ar fi
produs cincisprezece fără el. Aceleaşi schimbări, sau mai mari, se
elaborează şi în alte sectoare prin mijloace similare; de exemplu,
în producerea fierului şi oţelului. Creşterea producţiei a fost aşa
de enormă, încât numărul de angajaţi a crescut mult, în ciuda
faptului că utilajul a permis unui om în prezent să realizeze cam
cât realizau doisprezece înainte. Una dintre urmări va fi că, în
timp foarte scurt, capacitatea acestor lucrări extensive va depăşi
cererile enorme prezente, şi cererile, în loc de a continua să
crească, probabil vor scădea, pentru că lumea se aprovizionează
repede cu drumuri de fier peste nevoile prezente, iar reparaţiile
anuale ale acestora ar putea fi realizate probabil de mai puţin de
jumătate din numărul prezent de întreprinderi.
Astfel ajungem la situaţia deosebită în care
există o supraproducţie care cauzează ocazional inactivitate atât
pentru capital cât şi pentru muncă, deşi în acelaşi timp unora le
lipseşte slujba care le-ar permite să-şi procure necesităţile şi
luxul, şi în acest fel să vindece într-o măsură supraproducţia. Şi
tendinţa atât către supraproducţie cât şi către lipsa de locuri de
muncă este în creştere şi cere un remediu de vreun fel, pe care
medicii societăţii îl caută, dar de care pacientul nu va face uz.
De aceea, (continuă salariatul), deşi ne dăm
seama că pe măsură ce oferta începe să depăşească cererea,
concurenţa reduce mult profiturile capitalului şi utilajului, şi
peste tot ((A329)) în lume nemulţumeşte pe cei bogaţi prin
reducerea profiturilor lor şi în unele cazuri le cauzează reală
pierdere în loc de profit, totuşi noi credem că clasa care a
beneficiat cel mai mult de „avânt” şi inflaţie
ar trebui să
sufere mai mult în reacţie, mai degrabă decât să sufere masele. În
acest scop şi pentru aceste motive, salariaţii se mişcă pentru a
obţine următoarele rezultate -- prin legislaţie dacă este posibil,
sau prin forţă şi lipsă de lege în ţări unde din vreo cauză vocea
maselor nu este auzită şi interesele maselor nu sunt menţinute:
Se propune ca orele de muncă să scadă
proporţional cu calificarea sau cu greutatea muncii, fără o reducere
a salariului, pentru ca astfel să se angajeze un număr mai mare de
persoane fără a creşte producţia, şi în acest fel să se egalizeze
supraproducţia viitoare prin asigurarea cu mijloace de cumpărare a
unui număr mai mare. Se propune să se fixeze şi să se limiteze rata
profitului la bani, la mult mai puţin decât ratele prezente, în
acest fel să se impună o îngăduinţă din partea celor care dau
cu împrumut faţă de cei care iau cu împrumut sau faţă de clasele mai
sărace, ori, altminteri, o nefolosire sau ruginire a capitalului
lor. Se propune ca drumurile de fier, ori să fie proprietatea
poporului, administrate de slujbaşii lor, funcţionari ai guvernului,
ori legislaţia să le restrângă libertăţile, sarcinile etc., şi să le
oblige funcţionarea în aşa manieră încât să servească mai bine
publicul. În realitate, căile ferate construite într-o perioadă de
inflaţie a valorilor, în loc să-şi micşoreze capitalul pentru a se
conforma scăderii generale a valorilor, încercată de toate celelalte
sectoare ale comerţului, şi-au crescut de două sau de trei ori
capitalul, care iniţial era mare, prin emisiune de acţiuni (procedeu
în mod obişnuit numit diluare
de capital), fără să fi adăugat
valoare reală. Astfel se ajunge că marile sisteme de căi ferate se
străduiesc să plătească dobânzi şi dividende pentru acţiuni şi
obligaţiuni care în medie sunt de patru ori
((A330)) mai mari
decât ar costa de fapt aceste căi ferate
noi astăzi. Ca
urmare publicul suferă. Fermierii sunt încărcaţi din greu la
cheltuielile de transport şi uneori găsesc profitabil să-şi ardă
cerealele ca şi combustibil, şi în acest fel costul hranei pentru
popor este mai mare, fără a fi spre avantajul fermierului. Se
propune să se remedieze această chestiune aşa încât căile ferate să
plătească acţionarilor cam patru la sută din valoarea lor reală
prezentă, şi nu între patru şi opt la sută din întreitul sau
împătritul valorii lor prezente, aşa cum fac mulţi dintre ei acum,
împiedicând concurenţa prin aranjamente comune.
Noi ştim bine, spune meseriaşul, că în ochii
celor care deţin la căile ferate capital diluat, şi alte capitaluri,
această reducere a profiturilor pe capitalul investit li se va părea
îngrozitoare şi le va veni ca şi cum li s-ar scoate dinţii, şi vor
simţi că drepturile lor (?) de a-şi folosi privilegiile
acordate de popor, ca să stoarcă din ele profituri imense bazate pe
evaluări fictive, sunt grav încălcate şi se vor împotrivi la aceasta
din toate puterile. Dar noi simţim că ei ar trebui să fie
recunoscători că publicul este atât de îngăduitor şi că nu li se
cere să restituie milioanele de dolari deja obţinute în acest fel.
Simţim că a venit timpul ca masele poporului să aibă parte mai egală
la binecuvântările acestei zile de binecuvântare; şi pentru a face
aceasta este necesar să se legifereze aşa încât toate corporaţiile
lacome, îngrăşate cu banii şi puterea venită de la public, să fie
restrânse şi obligate prin lege să servească publicul la
tarife rezonabile. În nici un alt mod nu pot fi asigurate pentru
mase aceste binecuvântări ale Providenţei. Deci, în timp ce marile
corporaţii, reprezentând capitalul, sunt într-o măsură mare o
binecuvântare şi un beneficiu, zilnic vedem că au trecut punctul
beneficiului şi devin stăpâni ai poporului, şi dacă nu sunt ţinute
în frâu, vor aduce curând pe salariaţi la penurie şi sclavie.
Corporaţiile, compuse dintr-un număr de oameni mai mult sau mai
puţin bogaţi cu toţii, ajung rapid să aibă aceeaşi relaţie cu
publicul general din America precum au ((A331)) Lorzii din
Marea Britanie şi din toată Europa cu masele de acolo, numai că
aceste corporaţii sunt mai puternice.
Pentru a ne realiza scopurile, continuă
salariaţii, avem nevoie de organizare. Trebuie să avem cooperarea
maselor, altfel niciodată nu putem realiza ceva împotriva unei
astfel de puteri şi influenţe imense. Şi deşi suntem organizaţi în
sindicate etc., nu trebuie să se înţeleagă că scopul nostru este
anarhia sau nedreptatea faţă de vreo clasă. Noi, masele poporului,
dorim pur şi simplu să ne apărăm propriile drepturi şi pe acelea ale
copiilor noştri, punând limite rezonabile celor a căror bogăţie şi
putere ar putea altfel să ne zdrobească -- bogăţie şi putere care,
folosite corect şi limitat, ar putea fi o binecuvântare mai largă
pentru toţi. Într-un cuvânt, încheie ei, noi am
impune regula
de aur: „Fă altora ceea ce ţi-ar place să ţi se facă”.
Fericiţi ar fi toţi cei interesaţi dacă asemenea
mijloace moderate şi rezonabile ar reuşi; dacă cei bogaţi ar rămâne
liniştiţi cu realizările lor prezente şi ar coopera cu marea masă a
poporului la îmbunătăţirea generală şi permanentă a condiţiei
tuturor claselor, dacă salariaţii s-ar mulţumi cu cereri rezonabile,
dacă regula de aur a iubirii şi dreptăţii ar putea fi pusă astfel în
practică. Dar oamenii în starea lor prezentă nu vor respecta această
regulă fără să fie obligaţi. Deşi printre meseriaşii din lume ar fi
unii aşa de moderaţi şi drepţi în ideile lor, majoritatea nu sunt
aşa, ci vor fi excesivi, nedrepţi şi aroganţi în ideile şi cererile
lor, depăşind orice raţiune. Fiecare concesie din partea
capitaliştilor nu va face decât să adauge la astfel de cereri şi
idei; şi toţi care au experienţă ştiu că aroganţa şi stăpânirea
săracului ignorant sunt îndoit de aspre. Şi aşa este şi printre cei
bogaţi: unii compătimesc pe deplin cu clasele muncitoare şi ar fi
bucuroşi să-şi arate prin fapte simpatia, făcând astfel de
aranjamente care treptat ar realiza reformele necesare, dar ei sunt
cu mult în minoritate şi cu totul fără putere în funcţionarea
corporaţiilor, şi în mare măsură chiar în afacerile lor particulare.
Dacă sunt negustori sau fabricanţi, nu pot prescurta orele de muncă
sau creşte salariile angajaţilor, deoarece concurenţii ar vinde sub
preţ şi ar urma dezastru financiar
((A332)) pentru ei, pentru
creditorii lor şi pentru angajaţi.
Astfel vedem cauza naturală a marii strâmtorări
din această „Zi a lui Iehova”. Egoismul şi orbirea, faţă de toate în
afară de propriile interese, vor controla majoritatea de ambele
părţi în cauză. Salariaţii îşi vor organiza şi unifica interesele,
dar egoismul va nimici unirea; şi fiecare, fiind pus în mişcare în
principal de acest principiu, va unelti şi conspira în această
direcţie. Majoritatea, ignorantă şi arogantă, va câştiga control,
iar clasa mai bună nu va avea putere să ţină în frâu ceea ce a
organizat inteligenţa lor. Capitaliştii se vor convinge că cu cât
vor ceda mai mult, cu atât li se va cere mai mult, şi curând vor
hotărî să se împotrivească tuturor cererilor. Va rezulta insurecţia;
şi în alarma şi neîncrederea generală, capitalul va fi retras din
întreprinderile publice şi particulare şi va urma depresiunea
afacerilor şi panica financiară. Mii de oameni, în acest fel daţi
afară din slujbă, în cele din urmă vor fi disperaţi. Apoi legea şi
ordinea vor fi înlăturate -- munţii vor fi înghiţiţi de acea mare
furtunoasă. Astfel pământul social se va topi şi cerurile
guvernamentale (biserica şi statul) vor trece; şi toţi cei mândri şi
toţi cei ce fac rău vor fi ca miriştea. Atunci cei puternici vor
plânge amarnic, bogaţii vor striga, şi frica şi necazul va fi peste
toată mulţimea. Chiar acum înţelepţii, oamenii clarvăzători, simt că
le slăbeşte inima în aşteptarea lucrurilor care vin peste lume,
întocmai cum a prezis Domnul nostru (Luca 21:26). Scripturile ne
arată că în această rupere generală, biserica nominală (incluzând
toate denominaţiile) va fi treptat tot mai mult atrasă de partea
guvernelor şi a celor bogaţi, va pierde mult din influenţa asupra
poporului şi în final va cădea împreună cu guvernele. Astfel,
cerurile [stăpânirile eclesiastice] fiind în foc, vor trece cu
şuierat mare.
Toată această strâmtorare nu va face decât să
pregătească lumea pentru a-şi da seama că deşi oamenii pot face
planuri şi pot aranja într-una cât de bine şi cât de înţelept, toate
planurile lor se vor dovedi zadarnice, atâta timp cât ignoranţa şi
egoismul sunt în şa şi deţin controlul. Va convinge pe toţi că
singura cale posibilă de ((A333)) corectare a dificultăţii
este prin stabilirea unui guvern tare şi drept, care va supune toate
clasele şi va aplica principiile dreptăţii, până când treptat starea
de inimă împietrită a oamenilor, sub influenţe favorabile, va da loc
unei stări în chipul lui Dumnezeu. Şi aceasta este chiar ceea ce a
promis Dumnezeu să realizeze pentru toţi, de către şi prin
intermediul Domniei Milenare a lui Cristos, pe care Iehova o
introduce prin pedepsele corecţionale şi lecţiile acestei zile de
strâmtorare. Ezechiel 11:19; 36:25, 36; Ieremia 31:29-34; Ţefania
3:9; Psalmul 46:8-10.
Deşi această zi de strâmtorare vine ca urmare
naturală şi inevitabilă a stării decăzute, egoiste a omului, şi a
fost cu totul prevăzută şi declarată de Domnul, care a ştiut că
legile şi instrucţiunile Sale vor fi nesocotite aproape de către
toţi, până când experienţa şi obligaţia vor impune ascultare,
totuşi, toţi cei care-şi dau seama de starea de lucruri viitoare ar
trebui în consecinţă să se pună pe ei şi afacerile lor în ordine.
Astfel noi spunem tuturor celor blânzi -- umiliţilor din
lume, ca şi corpului lui Cristos: Căutaţi pe Domnul, toţi cei
smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept [voinţa Lui] înaintea
Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi parţial
ascunşi în ziua mâniei Domnului (Ţefania 2:3). Nimeni nu va scăpa cu
totul de strâmtorare, dar cei care caută dreptatea şi se bucură în
blândeţe vor avea multe avantaje faţă de ceilalţi. Felul lor de
viaţă, obişnuinţa gândului şi faptei, ca şi simpatia lor pentru ceea
ce este drept, care le va permite să înţeleagă starea lucrurilor şi
de asemenea să aprecieze relatarea Bibliei despre această
strâmtorare şi despre rezultatul ei, vor lucra toate împreună pentru
a-i face să sufere mai puţin decât alţii -- în special de frica şi
prevestirile rele chinuitoare.
Tendinţa evenimentelor în această Zi a Domnului
va fi foarte înşelătoare pentru cei neinformaţi din Scripturi. Va
veni brusc, precum focul care arde pleava (Ţefania 2:2), în
comparaţie cu veacurile lungi trecute şi cu lucrarea lor înceată;
dar nu brusc asemenea unui fulger din cer senin, după cum în mod
eronat aşteaptă unii care bănuie că toate lucrurile scrise cu
privire la Ziua Domnului vor fi împlinite
((A334)) într-o zi
de douăzeci şi patru de ore. Va veni „ca un hoţ noaptea”, în sensul
că apropierea ei va fi pe furiş şi neobservată de lume în general.
Strâmtorarea acestei zile va fi în spasme. Pe măsură ce ziua
înaintează, va fi o serie de convulsii mai frecvente şi mai severe,
până la cea finală. Aşa indică Apostolul când spune:
„ca durerile
naşterii peste femeia însărcinată” (1 Tesaloniceni 5:2, 3).
Uşurarea va veni numai cu naşterea NOII ORDINI de lucruri -- un cer
nou (controlul spiritual al lui Cristos) şi un pământ nou
(societatea reorganizată) în care va locui dreptatea (2 Petru 3:10,
13) -- în care dreptatea şi iubirea, în locul puterii şi egoismului,
vor fi lege.
De fiecare dată când aceste dureri de naştere ale
erei noi vor veni peste corpul politic prezent, puterea şi curajul
lui vor fi tot mai mici şi durerile tot mai severe. Tot ce medicii
societăţii (economiştii politici) vor putea face pentru uşurarea lui
va fi să ajute şi să conducă cu înţelepciune cursul naşterii
inevitabile, să pregătească treptat calea pentru eveniment. Ei n-o
pot evita, chiar dacă ar vrea, pentru că Dumnezeu a decretat că se
va întâmpla. Totuşi, mulţi din medicii societăţii vor fi complet
ignoranţi de boala reală, de necesităţile şi de urgenţa cazului.
Aceştia vor întreprinde măsuri represive; iar când fiecare punct
culminant al strâmtorării va trece, vor profita de aceasta pentru
a-şi întări dispozitivele de rezistenţă şi în acest fel va creşte
spaima; şi deoarece nu vor amâna mult naşterea, tratamentul lor
greşit va grăbi moartea pacientului, pentru că vechea ordine de
lucruri va muri în durerile naşterii celei noi.
Lăsând la o parte ilustraţia convingătoare
sugerată de apostol şi vorbind simplu: eforturile maselor de
eliberare din strânsoarea capitalului şi mecanizării vor fi
imature; planurile şi aranjamentele vor fi incomplete şi
insuficiente, pe măsură ce încearcă tot mai mult să-şi forţeze
drumul şi să rupă legăturile şi limitele „cererii şi ofertei” care
devin prea mici pentru ei. Fiecare încercare nereuşită va creşte
încrederea capitalului în capacitatea lui de a păstra ordinea nouă
de lucruri în limitele ei prezente, până când în cele din urmă
puterea restrictivă prezentă a organizaţiilor şi guvernelor va
ajunge la limitele ei extreme, coarda organismului social se va
rupe, legea şi ordinea vor dispărea şi anarhia larg răspândită va
aduce tot ceea
((A335)) ce au prezis profeţii despre
strâmtorarea „cum n-a mai fost de când sunt popoare” şi, mulţumim
lui Dumnezeu pentru asigurarea adăugată, „nici nu va mai fi” după
aceea.
Eliberarea lui Israel din Egipt şi de urgiile
care au venit peste egipteni pare să ilustreze viitoarea eliberare a
lumii prin Acela mai mare decât Moise, pe care acesta l-a
simbolizat. Va fi o eliberare de Satan şi de orice mijloc născocit
de el pentru încătuşarea omului în păcat şi eroare. Şi după cum
urgiile peste Egipt aveau un efect de împietrire imediat ce erau
îndepărtate, tot aşa, uşurarea temporară de durerile acestei Zile a
Domnului va tinde să împietrească pe unii, şi, aşa cum au spus
egiptenii lui Israel, vor spune celor săraci: „Sunteţi leneşi” şi de
aceea nemulţumiţi! şi probabil, ca şi ei, vor încerca să le mărească
sarcina (Exodul 5:4-23). Dar la sfârşit aceştia vor dori, aşa cum a
dorit faraon la miezul nopţii ultimei urgii, să se fi purtat cu mult
timp în urmă mai îngăduitor şi mai înţelept (Exodul 12:30-33).
Pentru a marca în continuare asemănarea, amintiţi-vă că tulburările
acestei Zile a Domnului sunt numite „şapte potire ale mâniei” sau
„şapte urgii din urmă” şi că până la ultima din acestea nu survine
marele cutremur (revoluţie) în care toţi munţii (împărăţiile)
vor dispărea. Apocalipsa 16:17-20.
Un alt gând referitor la această Zi de
Strâmtorare este că ea a venit exact la timpul
cuvenit -- la
timpul cuvenit al lui Dumnezeu. În următorul volum al acestei
lucrări sunt aduse dovezi din mărturia Legii şi Profeţilor Vechiului
Testament, ca şi din aceea a lui Isus şi a profeţilor apostolici ai
Noului Testament, care arată clar şi sigur că această Zi de
Strâmtorare este localizată cronologic la începutul glorioasei
domnii Milenare a lui Mesia. Această pregătire, care este necesară
pentru lucrarea viitoare de restabilire în Veacul Milenar, este cea
care precipită strâmtorarea.
În timpul celor şase mii de ani de interimat al
răului, ((A336)) până la timpul fixat pentru stabilirea
guvernului drept şi puternic al lui Cristos, ar fi fost o adevărată
pagubă pentru oamenii decăzuţi dacă li s-ar fi îngăduit mult timp
liber, printr-o dezvoltare mai timpurie a mijloacelor mecanice care
economisesc forţa de muncă, sau altfel. Experienţa a dat naştere
proverbului, „lenea este mama viciului”, aprobând astfel
înţelepciunea sentinţei lui Dumnezeu, „în sudoarea feţei tale să-ţi
mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ”. Ca toate
aranjamentele lui Dumnezeu, şi acesta este binevoitor, înţelept şi
pentru binele final al creaturilor Sale. Strâmtorarea Zilei
Domnului, pe care deja o vedem adunându-se, confirmă înţelepciunea
aranjamentelor lui Dumnezeu, deoarece, după cum am văzut, ea se
produce ca rezultat al supraproducţiei prin mijloacele mecanice
pentru economisirea forţei de muncă şi al unei incapacităţi din
partea diferitelor elemente ale societăţii de a se acomoda noilor
circumstanţe, din cauza egoismului din partea fiecăruia.
Un argument incontestabil, care dovedeşte că
acesta este timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru introducerea
ordinii noi de lucruri, este că El ridică vălul ignoranţei şi lasă
să intre treptat lumina inteligenţei şi invenţiei peste omenire,
întocmai cum a fost prezis când a fost prezis şi cu rezultatele
prezise (Daniel 12:4, 1). Dacă cunoştinţa ar fi venit mai devreme,
strâmtorarea ar fi venit mai devreme; şi deşi societatea s-ar fi
putut reorganiza după furtuna şi topirea ei,
nu ar fi fost un
pământ [aranjament social] nou în care să predomine şi să locuiască
dreptatea, ci un pământ sau aranjament nou în care păcatul şi viciul
ar fi fost mult mai abundente decât acum. Împărţirea echitabilă a
beneficiilor mijloacelor mecanice de economisire a forţei de muncă
ar fi adus în timp ore de muncă tot mai puţine; şi astfel, fără
protecţia originară, omul decăzut, cu gusturile lui stricate, nu
şi-ar fi folosit libertatea şi timpul pentru ameliorare mintală,
morală şi fizică, ci, după cum dovedeşte istoria trecutului,
tendinţa ar fi fost spre imoralitate şi viciu.
Ridicarea parţială a vălului
acum,
pregăteşte mii de înlesniri pentru omenire, şi astfel dă timp, chiar
de la începutul veacului restabilirii, pentru educaţie şi dezvoltare
morală şi fizică, precum şi pentru pregătirea de a hrăni şi a
îmbrăca cetele care din timp în timp vor fi trezite din mormânt. Şi
mai mult, plasează timpul de strâmtorare
((A337)) tocmai
acolo unde va fi folositor pentru omenire, prin aceea că le dă
lecţia propriei lor neputinţe de a se guverna, tocmai în zorile
Mileniului, când, prin hotărârea Domnului, Cel care a răscumpărat pe
toţi trebuie să înceapă să-i binecuvânteze cu domnia tare a
toiagului de fier şi cu deplină cunoştinţă şi ajutor prin care să
poată fi restabiliţi la perfecţiunea originară şi la viaţă veşnică.
Datoria şi privilegiile sfinţilor
Se ridică o întrebare importantă cu privire la
datoria sfinţilor în timpul acestei strâmtorâri şi la atitudinea lor
potrivită faţă de cele două clase opuse care ies acum în evidenţă.
Pare posibil ca unii dintre sfinţi să fie încă în trup cel puţin o
parte din timpul acesta arzător. Cu toate acestea, poziţia lor va
diferi de a altora, nu atât de mult prin aceea că ei vor fi
miraculos păstraţi (deşi este promis în mod distinct că pâinea şi
apa le vor fi sigure), ci prin faptul că, instruiţi fiind din
Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu vor simţi aceeaşi nelinişte şi teamă
fără speranţă care se va răspândi peste lume. Ei vor recunoaşte
strâmtorarea, conform planului lui Dumnezeu, ca pregătire pentru
binecuvântarea întregii lumi şi vor fi încurajaţi şi mângâiaţi prin
ea. Acest lucru este convingător declarat în Psalmul 91; Isaia
33:2-14, 15-24.
Astfel mângâiaţi şi binecuvântaţi prin asigurarea
divină, prima datorie a sfinţilor este de a face ca lumea să vadă că
în mijlocul strâmtorării şi nemulţumirii care predomină, şi chiar în
timp ce au parte de strâmtorare şi suferă sub ea, ei sunt plini de
speranţă, bine dispuşi şi întotdeauna bucuroşi în vederea
rezultatului glorios prezis în Cuvântul lui Dumnezeu.
Apostolul a scris că „evlavia cu
mulţumire
este mare câştig”; şi deşi acest lucru întotdeauna a fost adevărat,
va avea dublă forţă în această Zi a Domnului, când nemulţumirea este
boala principală ((A338)) printre toate clasele lumeşti.
Pentru aceştia sfinţii trebuie să fie o excepţie însemnată.
Niciodată n-a existat un timp când nemulţumirea să fie atât de larg
răspândită, şi totuşi niciodată n-a existat un timp când oamenii să
se bucure de atâtea favoruri şi binecuvântări. Oriunde ne uităm, fie
în palatele celor bogaţi, pline de confort şi splendori, despre care
Solomon în toată gloria lui n-a ştiut aproape nimic, fie în casa
confortabilă a unui salariat prosper şi cumpătat, cu dovezile ei de
gust, confort, artă şi lux, vedem că în toate privinţele prezentul
depăşeşte în rezerve îmbelşugate, de multe ori, orice altă perioadă
de la creare; şi totuşi poporul este
nefericit şi nemulţumit.
Faptul este că dorinţele unei inimi egoiste, degradate, nu cunosc
limite. Astfel a pus egoismul stăpânire pe toţi, încât, dacă ne
uităm cu băgare de seamă, vedem întreaga lume presând, agăţându-se
şi gonind nebuneşte după bogăţie. Numai puţini având succes, restul
sunt invidioşi şi iritaţi din cauză că nu sunt ei cei norocoşi, şi
toţi sunt nemulţumiţi şi nefericiţi -- mai mult decât în oricare alt
timp dinainte.
Dar cel sfânt nu trebuie să ia nici o parte în
acea luptă. Angajamentul lui de consacrare a fost că el se va
strădui, se va ţine strâns şi va alerga după un premiu mai înalt,
ceresc, şi prin urmare el este înţărcat de ambiţii pământeşti şi nu
munceşte pentru lucruri pământeşti, decât doar să-şi asigure
lucrurile decente şi
necesare, pentru că el dă atenţie
căii şi exemplului Învăţătorului şi apostolilor.
Aşadar, ei au
mulţumire în evlavia lor, nu
pentru că n-au nici o ambiţie, ci pentru că ambiţia lor este
orientată spre cer şi este absorbită în efortul de a-şi aduna
comoară în cer şi de a fi bogaţi pentru Dumnezeu; datorită acestui
fapt şi a cunoştinţei lor despre planurile lui Dumnezeu, revelate în
Cuvântul Său, ei sunt mulţumiţi cu orice le dă Dumnezeu din cele
pământeşti. Aceştia pot cânta cu bucurie:
„De când Dumnezeu mă conduce În orice soartă sunt
ferice”.
Dar vai! Nu toţi copiii lui Dumnezeu ocupă
această ((A339)) poziţie. Mulţi au căzut în nemulţumirea
predominantă în lume şi se lipsesc de bucuriile vieţii pentru că au
părăsit urmele Domnului, aruncându-şi sorţii şi luându-şi partea cu
lumea -- căutând lucruri pământeşti, fie că le obţin, fie că
nu, participând la nemulţumirea lumii şi nereuşind să realizeze
mulţumirea şi pacea pe care lumea n-o poate nici da, nici lua.
De aceea, noi îndemnăm pe sfinţi să abandoneze
concurenţa din lăcomie şi slavă deşartă cu nemulţumirea ei, şi să se
străduiască pentru bogăţiile mai înalte şi pentru pacea pe care ele
o oferă. Noi le-am aminti cuvintele apostolului:
„Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un
mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să
luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem
[necesarul] cu ce să ne
hrănim şi cu ce să ne acoperim, ne va fi de ajuns. Cei care vor să
se îmbogăţească [fie că reuşesc, fie că nu], dimpotrivă, cad în
ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care
cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de
bani este o rădăcină a tot felul de rele [fie la bogaţi, fie la
săraci] şi unii care au umblat după
ea au rătăcit de la
credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri. Iar tu, om al lui
Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi urmăreşte dreptatea, evlavia,
credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te
lupta cea bună
a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru
care ai făcut acea frumoasă mărturisire”. 1 Timotei 6:6-12.
Dacă astfel este exemplul sfinţilor, de
mulţumire, de anticipare bucuroasă şi de supunere voioasă la
încercările prezente, în speranţa sigură a timpului bun care vine,
numai astfel de exemple vii sunt lecţii valoroase pentru lume. Şi pe
lângă exemplu, sfatul sfinţilor pentru cei din jurul lor trebuie să
fie în armonie cu credinţa. Trebuie să fie de natura alifiei şi
balsamului vindecător. Trebuie să profite de împrejurări pentru a
indica lumii timpul bun care vine, pentru a le propovădui Împărăţia
viitoare a lui Dumnezeu şi pentru a le arăta cauza reală a
strâmtorării prezente şi singurul ei remediu. Luca 3:14; Evrei 13:5;
Filipeni 4:11.
Sărmana lume geme, nu numai sub bolile ei reale,
ci şi sub cele închipuite, şi în special sub nemulţumirea
egoismului, mândriei şi ((A340)) ambiţiilor care agită şi
îngrijorează pe oameni din cauză că nu şi le pot satisface pe
deplin. Deci, fiindcă vedem ambele laturi ale problemei, pe cei
dispuşi să audă să-i sfătuim spre mulţumire cu ceea ce au şi spre
aşteptare răbdătoare până când Dumnezeu, la timpul şi în modul Său
cuvenit, le va aduce binecuvântările cele multe pe care iubirea şi
înţelepciunea Lui le-au pregătit.
Explorând şi inflamând răni şi nedreptăţi reale
sau închipuite am face rău celor pe care ar trebui să-i ajutăm şi
să-i binecuvântăm, răspândind astfel nemulţumirea lor, şi deci
necazul lor. Dar prin împlinirea misiunii noastre, propovăduind
vestea bună a răscumpărării date pentru TOŢI şi a
binecuvântărilor viitoare care decurg pentru TOŢI, vom fi
vestitori adevăraţi ai împărăţiei -- ambasadorii ei de pace. Astfel
este scris: „Ce frumoase sunt pe munţi [împărăţii] picioarele celui
[ultimii membri ai corpului lui Cristos] care aduce veşti bune, care
vesteşte pacea; care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea”.
Isaia 52:7.
Strâmtorarea din această „Zi a lui Iehova” va da
ocazie aşa cum arareori se oferă pentru propovăduirea veştii bune a
binelui care vine, şi binecuvântaţi sunt cei care vor urma în urmele
Învăţătorului şi vor fi buni samariteni care leagă rănile şi toarnă
uleiul şi vinul mângâierii şi bucuriei. Asigurarea dată acestora
este că truda lor nu este zadarnică; fiindcă atunci când judecăţile
Domnului vor fi pe pământ, locuitorii lumii
vor învăţa
dreptatea. Isaia 26:9.
Simpatia copiilor Domnului ca şi aceea a Tatălui
lor ceresc trebuie să fie mult în armonie cu creaţia care suspină
luptându-se pentru orice eliberare de robie; şi ei, asemenea Lui, ar
trebui să-şi amintească şi să aibă compătimire faţă de cei din
clasele opuse, ale căror dorinţe sunt juste şi generoase, dar ale
căror eforturi sunt copleşite şi împiedicate, nu numai de
slăbiciunile naturii lor decăzute, dar şi de mediul lor de viaţă şi
de asocierea şi dependenţa lor de alţii. Dar copiii Domnului nu
trebuie să aibă nici o simpatie pentru dorinţele şi străduinţele
arogante, nepotolite, ale nici unei clase. Vorbirea lor
((A341))
trebuie să fie calmă şi moderată, şi întotdeauna pentru pace acolo
unde principiul nu este în joc. Ei trebuie să-şi amintească faptul
că aceasta este bătălia Domnului şi că în ceea ce priveşte
chestiunile de politică, ori cele sociale, ei nu au nici o altă
soluţie reală în afară de cea prezisă în Cuvântul lui Dumnezeu. De
aceea, datoria consacraţilor este întâi de toate să caute a nu sta
în faţa carului lui Iehova, şi apoi să „stea pe loc şi să vadă
eliberarea pe care o va da Dumnezeu”, în sensul de a-şi da seama că
o participare la luptă nu face parte din lucrarea lor, ci este
înfăptuirea Domnului prin intermediul altora. Fără să se preocupe de
toate aceste lucruri, ei trebuie să insiste pe linia propriei lor
misiuni, vestind împărăţia cerească ce este aproape, ca singurul
remediu pentru toate clasele şi singura lor speranţă.
