STUDIUL III
Biblia ca descoperire divină, privită
în lumina raţiunii
Pretenţiile Bibliei şi mărturiile de
suprafaţă ale credibilităţii ei -- Antichitatea şi
păstrarea ei -- Influenţa ei morală -- Motivele
scriitorilor -- Caracterul general al scrierilor --
Cărţile lui Moise -- Legea lui Moise --
Particularităţile guvernului instituit de Moise -- Nu a
fost un sistem de intrigi clericale -- Instrucţiuni
pentru conducătorii civili -- Bogaţii şi săracii la
acelaşi nivel în faţa legii -- Protecţie împotriva
amestecului în drepturile poporului -- Preoţimea nu era
o clasă favorizată; cum era susţinută etc. -- Apărare
pentru a nu fi asupriţi străinii, văduvele, orfanii şi
slujitorii -- Profeţii Bibliei -- Există o trăsătură
comună de unire între lege, profeţi şi scriitorii Noului
Testament? -- Minunile nu sunt iraţionale -- Concluzie
raţională
Biblia este făclia civilizaţiei şi
libertăţii. Influenţa ei bună în societate a fost
recunoscută de către cei mai mari oameni de stat, chiar dacă
ei au privit-o în cea mai mare parte prin diferiţii ochelari
ai crezurilor conflictuale, care, în timp ce susţin Biblia,
îi denaturează grav învăţăturile. Deşi neintenţionat,
distinsa carte veche este dureros denaturată de către
prietenii ei, dintre care mulţi şi-ar da viaţa pentru ea; şi
totuşi ei îi aduc mai multă daună vitală decât duşmanii ei,
pretinzând că ea sprijină concepţiile lor greşite despre
adevărul ei, concepţii de multă vreme respectate, primite
prin tradiţiile părinţilor lor. Ce bine ar fi ca aceştia să
se trezească, să-şi reexamineze oracolul şi să pună pe
vrăjmaşii ei în încurcătură, deposedându-i de armele lor!
Deoarece lumina naturii ne conduce spre a
aştepta o revelaţie de la Dumnezeu, mai deplină decât aceea
pe care ((A38)) ne-o dă natura, mintea raţională,
cugetătoare, va fi pregătită să examineze pretenţiile a
orice se susţine a fi revelaţie divină, care dă o dovadă
exterioară raţională de realism pentru astfel de pretenţii.
Biblia pretinde a fi o astfel de revelaţie de la Dumnezeu şi
vine cu dovezi exterioare suficiente cu privire la
corectitudinea posibilă a pretenţiilor ei, şi ne dă o
speranţă raţională că investigarea mai îndeaproape va
dezvălui dovezi mai complete şi mai sigure că ea este
într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia este cea mai veche carte în
existenţă; ea a supravieţuit furtunilor a treizeci de secole.
Oamenii s-au străduit prin toate mijloacele posibile s-o
izgonească de pe faţa pământului: au ascuns-o, au ars-o, au
făcut ca faptul de a o avea în posesie să fie o crimă care
se pedepseşte cu moartea, şi cele mai amare şi neîndurătoare
persecuţii au fost duse împotriva celor care au avut
credinţă în ea; dar cartea încă trăieşte. Astăzi, în timp ce
mulţi din vrăjmaşii ei dorm în moarte şi sute de volume
scrise ca s-o discrediteze şi să-i răstoarne influenţa sunt
de mult uitate, Biblia şi-a găsit locul în fiecare popor şi
limbă a pământului, fiind făcute peste două sute de
traduceri diferite ale ei. Faptul că această carte a
supravieţuit aşa de multe secole, în ciuda atâtor
inegalabile eforturi de a o surghiuni şi nimici, este cel
puţin o puternică dovadă suplimentară că marea Fiinţă pe
care ea o pretinde ca autor al ei a fost şi Păstrătorul ei.
Este de asemenea adevărat că influenţa
morală a Bibliei este uniform bună. Cei care studiază cu
atenţie paginile ei se ridică invariabil la o viaţă mai
pură. Alte scrieri despre religie şi despre diferite ştiinţe
au făcut bine, au înnobilat şi binecuvântat omenirea într-o
anumită măsură, dar toate celelalte cărţi luate împreună
n-au reuşit să aducă creaţiei suspinânde bucuria, pacea şi
binecuvântarea pe care a adus-o Biblia, atât celor bogaţi
cât şi celor săraci, atât celor învăţaţi cât şi celor
neînvăţaţi. Biblia nu este o carte numai ((A39)) de
citit: ea este o carte de studiat cu grijă şi gândire;
deoarece gândurile lui Dumnezeu sunt mai înalte decât
gândurile noastre şi căile Lui decât căile noastre. Şi dacă
vrem să înţelegem planul şi gândurile infinitului Dumnezeu,
trebuie să ne aplecăm toate puterile asupra acestei
importante activităţi. Cele mai bogate comori de adevăr nu
se află întotdeauna la suprafaţă.
Această carte, de la un capăt la altul,
arată constant şi se referă la un personaj proeminent, Isus
din Nazaret, despre care ea pretinde că a fost Fiul lui
Dumnezeu. De la început până la sfârşit sunt scoase în
relief numele, funcţia şi lucrarea Lui. Este un fapt al
istoriei, în afara Bibliei, şi în mod variat şi pe deplin
confirmat, că un om numit Isus din Nazaret a trăit şi a fost
întrucâtva renumit cam pe timpul indicat de scriitorii
Bibliei. Că acest Isus a fost răstignit pentru că a adus
ofense evreilor şi preoţimii lor este încă un fapt stabilit
de istorie, în afara dovezilor furnizate de scriitorii
Noului Testament. Scriitorii Noului Testament (cu excepţia
lui Pavel şi Luca) au fost cunoştinţe personale şi ucenici
ai lui Isus din Nazaret, ale cărui doctrine au fost
prezentate de scrierile acestora.
Existenţa oricărei cărţi implică un motiv
din partea autorului. De aceea întrebăm: Ce motive ar fi
putut inspira pe aceşti oameni să îmbrăţişeze cauza acestei
persoane? El a fost condamnat la moarte şi răstignit de
către evrei ca răufăcător, ca unul necorespunzător să
trăiască, cei mai religioşi dintre ei consimţind şi
cerându-I moartea. Îmbrăţişându-I cauza şi promulgându-I
doctrinele, aceşti oameni au înfruntat dispreţul, lipsa şi
persecuţia amară, şi-au riscat însăşi viaţa, iar în unele
cazuri au suferit chiar martiriu. Admiţând că în timpul
vieţii Isus a fost o persoană remarcabilă, atât în viaţă cât
şi în învăţături, ce motiv ar fi putut avea cineva să-I
îmbrăţişeze cauza după ce a murit? -- în special când
moartea I-a fost atât de umilitoare? Şi dacă am presupune că
aceşti scriitori şi-au ((A40)) inventat naraţiunile
şi că Isus a fost eroul lor imaginar sau ideal, ce absurd ar
fi să se presupună că oameni normali, după ce au pretins că
El a fost Fiul lui Dumnezeu, că a fost conceput în mod
supranatural, a avut puteri supranaturale prin care a
vindecat leproşi, a redat vederea celor orbi din naştere, a
făcut pe surzi să audă şi chiar a înviat morţi -- cât de
absurd ar fi să se presupună că ei ar încheia povestea unui
astfel de personaj declarând că un mic grup de vrăjmaşi ai
Lui L-au executat ca pe un criminal, în timp ce toţi
prietenii şi ucenicii Lui, şi printre ei înşişi scritorii,
L-au părăsit şi au fugit în momentele grele?
Faptul că istoria laică nu este de acord
în unele privinţe cu aceşti scriitori să nu ne facă să
privim relatările lor ca neadevărate. Cei care trag o astfel
de concluzie trebuie să precizeze şi să dovedească un motiv
pentru care aceşti scriitori fac declaraţii false. Ce motiv
i-ar fi putut îmboldi? Ar fi putut ei spera prin aceasta în
mod raţional la avere, faimă, putere, sau vreun avantaj
pământesc? Sărăcia prietenilor lui Isus şi lipsa de
popularitate a însuşi eroului lor printre marii religioşi ai
Iudeii contrazice un asemenea gând; în timp ce faptul că El
a murit ca răufăcător, ca tulburător al păcii, şi că a fost
lipsit de un nume bun, n-a oferit nici o speranţă de faimă
de invidiat sau de avantaj pământesc pentru cei care ar
încerca să-I restabilească doctrina. Din contră, dacă acesta
ar fi fost obiectivul celor care L-au propovăduit pe Isus,
oare n-ar fi renunţat ei în grabă când au aflat că le-a adus
ruşine, persecuţie, închisoare, lovituri şi chiar moarte?
Raţiunea învaţă clar că oamenii care au sacrificat casă,
reputaţie, onoare şi viaţă, care n-au trăit pentru
satisfacţia prezentă, al căror scop central a fost să-şi
ridice semenii, şi care au insuflat principii morale de cel
mai înalt tip, nu numai că au fost stăpâniţi de un motiv, ci
mai mult, motivul lor trebuie să fi fost curat şi obiectivul
lor impresionant de măreţ. Raţiunea spune mai departe că
mărturia acestor oameni, puşi în ((A41)) mişcare
numai de motive curate şi bune, este de zece ori mai
importantă şi mai vrednică de consideraţie decât aceea a
scriitorilor obişnuiţi. Aceşti oameni n-au fost nici
fanatici: au fost oameni cu mintea sănătoasă şi raţională,
şi în fiecare caz au dat argumente pentru credinţa şi
speranţa lor; şi ei au fost cu perseverenţă credincioşi
acelor convingeri raţionale.
Şi ceea ce am remarcat aici este în
acelaşi fel aplicabil şi la diferiţii scriitori ai Vechiului
Testament. Ei au fost îndeosebi oameni remarcabili pentru
fidelitatea lor faţă de Domnul; şi această istorie
înregistrează şi mustră tot aşa de imparţial slăbiciunile şi
neajunsurile lor, după cum le laudă virtuţile şi
credincioşia. Acest lucru trebuie să-i uimească pe cei care
presupun că Biblia este o istorie confecţionată, destinată
să inducă frică în a venera un sistem religios. Există în
Biblie o sinceritate care o marchează ca adevăr.
Necinstiţii, doritori să prezinte pe un om ca fiind mare, şi
în special dacă sunt doritori să-i prezinte unele scrieri ca
inspirate de Dumnezeu, fără îndoială că ar zugrăvi
caracterul unuia ca acesta fără pată şi nobil în cel mai
înalt grad. Faptul că în Biblie nu s-a urmat o astfel de
cale este o dovadă raţională că n-a fost fraudulos
aranjată pentru a înşela.
Având deci motiv să aşteptăm o
revelaţie a voinţei şi planului lui Dumnezeu, şi aflând că
Biblia, care pretinde a fi acea revelaţie, a fost scrisă de
oameni ale căror motive nu vedem nici un temei să le
contestăm, ci, dimpotrivă, vedem temeiuri să le aprobăm, să
examinăm caracterul scrierilor care se pretind inspirate,
pentru a vedea dacă învăţăturile lor corespund cu caracterul
pe care în mod raţional l-am atribuit lui Dumnezeu şi
dacă ele au dovezi interne de sinceritate.
Primele cinci cărţi din Noul Testament şi
câteva din Vechiul Testament sunt naraţiuni sau istorisiri
de fapte cunoscute scriitorilor şi garantate prin
caracterele lor. Este evident pentru toţi că nu s-a cerut o
revelaţie specială ((A42)) numai pentru a spune
adevărul referitor la chestiuni pe care ei le cunoşteau
intim şi pe deplin. Totuşi, deoarece Dumnezeu a dorit să le
facă oamenilor o descoperire, faptul că aceste istorisiri
ale evenimentelor trecătoare au o legătură cu acea
descoperire ar fi un temei suficient pentru a face deducţia
raţională, că Dumnezeu va supraveghea şi în aşa fel va
aranja, încât scriitorul onest pe care El l-a selecţionat
pentru lucrare să fie adus în contact cu faptele necesare.
Credibilitatea acestor părţi istorice ale Bibliei se bazează
aproape în întregime pe caracterele şi motivele scriitorilor
lor. Oamenii buni nu vor rosti falsităţi. Un izvor curat nu
va da ape amare. Şi mărturia unită a acestor scrieri va
reduce la tăcere orice suspiciune că autorii lor ar spune
sau ar face rău pentru ca să poată urma binele.
Realismul anumitor cărţi ale Bibliei, ca:
Împăraţi, Cronici, Judecători etc., nu va fi infirmat în
nici un fel când vom spune că ele sunt pur şi simplu istorii
corecte ale evenimentelor şi persoanelor proeminente din
timpul lor, păstrate cu grijă. Dacă se ţine seama că
Scripturile ebraice conţin atât istorie cât şi lege şi
profeţii, şi că istoriile, genealogiile lor etc., au fost cu
atât mai explicite în a detalia împrejurările cu cât se
aştepta ca Mesia cel promis să vină pe o anumită linie din
Avraam, vedem un motiv pentru înregistrarea anumitor fapte
istorice considerate nedelicate în lumina acestui secol al
douăzecilea. De exemplu, un raport clar al originii naţiunii
moabiţilor şi amoniţilor, şi a relaţiei lor cu Avraam şi cu
israeliţii, a fost probabil în mintea istoricului motivul
necesităţii unei istorii complete a naşterii lor (Geneza
19:36-38). Tot aşa, se dă un raport foarte detaliat al
copiilor lui Iuda, din care a venit David, regele, prin care
este trasată înapoi la Avraam genealogia Mariei, mama lui
Isus, ca şi aceea a lui Iosif, soţul ei (Luca 3:23, 31, 33,
34; Matei 1:2-16). Fără îndoială că necesitatea de a stabili
în amănunţime genealogia a fost cu atât mai importantă cu
cât din această seminţie (Geneza 49:10) ((A43)) urma
să vină atât Regele domnitor al lui Israel, cât şi Mesia cel
promis, şi de aceea minuţiozitatea detaliilor care nu sunt
date în alte cazuri. Geneza 38.
Pot exista motive similare sau diferite
şi pentru alte fapte istorice înregistrate în Biblie, a
căror utilitate o vom vedea curând, care, dacă n-ar fi
istorie, ci numai un tratat de morală, ar putea fi omise
fără pagubă; cu toate acestea nimeni nu poate spune raţional
că Biblia aprobă undeva impuritatea. Mai mult, este bine să
ne amintim că aceleaşi fapte pot fi spuse mai delicat sau
mai puţin delicat, în orice limbaj; şi că, deşi traducătorii
Bibliei au fost, pe drept, prea conştiincioşi ca să omită
ceva din înregistrare, totuşi ei au trăit într-o zi mai
puţin specială decât a noastră în ceea ce priveşte alegerea
de expresii rafinate; şi acelaşi lucru se poate presupune şi
despre vremurile timpurii ale Bibliei şi despre obiceiurile
de exprimare. Desigur, nici cei mai meticuloşi nu pot găsi
vreo obiecţie în această privinţă la vreuna din expresiile
Noului Testament.
Cărţile lui Moise şi Legile
promulgate în ele
Primele cinci cărţi ale Bibliei sunt
cunoscute ca Cele cinci cărţi ale lui Moise, deşi ele nu-i
menţionează nicăieri numele ca autor al lor. Este o deducţie
raţională că au fost scrise de Moise sau sub supravegherea
lui, relatarea morţii şi îngropării lui fiind în mod
potrivit adăugată de secretarul său. Omisiunea declaraţiei
clare că aceste cărţi au fost scrise de Moise nu este deloc
o dovadă împotriva acestui gând, deoarece, dacă le-ar fi
scris altul ca să înşele şi să comită o fraudă, desigur că
pentru a-şi face credibilă înşelătoria acesta ar fi pretins
că au fost scrise de către marele conducător şi om de stat
al lui Israel (vezi Deuteronomul 31:9-27). De un lucru
suntem siguri: Moise a condus naţiunea evreiască afară din
Egipt. El i-a organizat ca naţiune după legile prezentate în
aceste cărţi; şi timp de ((A44)) peste trei mii de
ani, prin consimţământ general, naţiunea evreiască a pretins
aceste cărţi ca pe un dar de la Moise pentru ei, şi le-au
ţinut atât de sacre, încât nici o iotă sau un mic amănunt nu
trebuia modificat -- dând astfel asigurarea purităţii
textului.
Aceste scrieri ale lui Moise conţin
singura istorie credibilă existentă a epocii pe care o
parcurge. Istoria chineză simulează că începe la creare,
spunând cum Dumnezeu a ieşit pe apă într-o luntre, şi, luând
în mână o bucată de pământ, l-a aruncat în apă. Acea bucată
de pământ, pretinde ea, a devenit lumea aceasta etc. Dar
toată povestea este atât de lipsită de raţiune, încât nici
cea mai simplă inteligenţă de copil n-ar fi înşelată de ea.
Din contră, relatarea dată în Geneza începe cu presupunerea
raţională că deja exista un Dumnezeu, un Creator, o Cauză
Primară inteligentă. Ea nu tratează despre Dumnezeu ca având
un început, ci despre lucrarea Lui, cu începutul şi
progresul ei în ordine şi sistematic -- „La început Dumnezeu
a creat cerurile şi pământul”. Apoi, trecând fără detalii
sau explicaţii peste originea pământului, continuă
naraţiunea despre cele şase zile [epoci] de pregătire a lui
pentru om. Relatarea este substanţial confirmată de lumina
ştiinţei care s-a acumulat timp de patru mii de ani; deci
este cu mult mai raţional să se accepte pretenţia că Moise,
autorul ei, a fost inspirat divin, decât să se presupună că
inteligenţa unui om a fost superioară inteligenţei şi
cercetării combinate a restului omenirii timp de trei mii de
ani de atunci, ajutată de mijloacele moderne şi de bani cu
milioanele.
Priviţi mai departe sistemul de legi
enunţate în aceste scrieri. Cu siguranţă că au fost fără
egal, atât în zilele lor, cât şi de atunci, până în acest
secol al douăzecilea; şi legile acestui secol se bazează pe
principiile enunţate în Legea Mozaică şi au fost întocmite
în principal de oameni care au recunoscut că Legea Mozaică
este de origine divină. ((A45)) Decalogul este un
scurt rezumat al întregii legi. Cele zece porunci prescriu
un cod de cult şi morală care trebuie să frapeze pe fiecare
persoană interesată în studiu, fiind remarcabile; şi dacă
n-ar fi fost niciodată cunoscute şi ar fi găsite acum
printre ruinele şi relicvele Greciei, Romei sau Babilonului
(naţiuni care s-au ridicat şi au căzut la mult timp după ce
au fost date acele legi), ele ar fi privite ca minunate,
dacă nu supranaturale. Dar obişnuinţa cu ele şi cu
pretenţiile lor a dat naştere la indiferenţă apreciabilă,
aşa încât importanţa lor reală nu este remarcată decât de
puţini. Este adevărat, aceste porunci nu învaţă despre
Cristos; ele au fost date, nu creştinilor, ci evreilor; nu
să înveţe credinţa într-o răscumpărare, ci să convingă pe
oameni de starea lor păcătoasă şi de nevoia lor de o
răscumpărare. Iar esenţa acestor porunci a fost impresionant
condensată de către ilustrul fondator al creştinismului în
cuvintele: „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu
toată puterea ta”; şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi”. Marcu 12:30, 31.
Guvernul instituit de Moise a fost
diferit de toate celelalte guverne, antice şi moderne, prin
aceea că pretindea a fi al Creatorului însuşi, şi oamenii
erau socotiţi răspunzători faţă de El; legile şi
instituţiile lor, civile şi religioase, pretindeau a emana
de la Dumnezeu, şi, după cum vom vedea imediat, erau în
armonie perfectă cu ceea ce raţiunea ne învaţă că este
caracterul lui Dumnezeu. Cortul întâlnirii, în centrul
taberei, avea în încăperea „Sfânta Sfintelor” o manifestare
a prezenţei lui Iehova ca Rege al lor, de unde prin mijloace
supranaturale ei primeau instrucţiuni pentru administrarea
cum se cuvine a afacerilor lor naţionale. A fost stabilit un
ordin de preoţi, care aveau în grijă supravegherea completă
a Cortului întâlnirii şi numai prin ei era permis accesul şi
comuniunea cu Iehova. Poate primul gând al unora în
((A46)) legătură cu aceasta ar fi: „A! Iată obiectivul
organizării lor; la ei, ca şi la alte naţiuni, preoţii
conduceau poporul, impunându-se credulităţii lor şi
stârnindu-le temerile pentru propria lor onoare şi profit”.
Dar stai, prietene, să nu presupunem nimic prea în grabă.
Unde există o aşa bună posibilitate de a verifica această
problemă cu faptele, n-ar fi raţional să sărim la concluzii
fără fapte. Dovezile incontestabile sunt contrare acestor
presupuneri. Drepturile şi privilegiile preoţilor erau
limitate; nu li se dădea nici o putere civilă, de nici un
fel, şi le lipsea complet posibilitatea de a-şi folosi
slujba ca să profite de drepturile sau de conştiinţa
poporului; şi acest aranjament a fost făcut de Moise, un
membru al liniei preoţeşti.
Ca şi reprezentant al lui Dumnezeu în
scoaterea lui Israel din robia egipteană, forţa
împrejurărilor a centralizat guvernarea în mâna lui şi a
făcut din blândul Moise un autocrat în putere şi autoritate,
deşi prin blândeţea dispoziţiei sale a fost de fapt servul
extenuat al poporului, a cărui viaţă chiar, se epuiza prin
grijile apăsătoare ale poziţiei sale. În asemenea
conjunctură a fost stabilit un guvern civil, care virtual
era o democraţie. Să nu fim înţeleşi greşit: Privit cum l-ar
aprecia necredincioşii, guvernul lui Israel era o
democraţie, dar privit în lumina propriilor lui pretenţii
era o teocraţie, adică un guvern divin, deoarece legile date
de Dumnezeu prin Moise nu permiteau nici un amendament; ei
nu trebuiau nici să adauge, nici să scoată din codul lor de
legi. Astfel văzut, guvernul lui Israel a fost diferit de
oricare alt guvern civil, fie înainte, fie după el. „DOMNUL
i-a zis lui Moise: «Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi
dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca
bătrâni ai poporului şi căpetenii ale lor; adu-i la cortul
întâlnirii şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă
voi coborî şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care
este peste tine şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună
cu tine povara poporului, şi ((A47)) să n-o porţi tu
singur»”. (Numeri 11:16, 17. Vezi de asemenea versetele
24-30 ca un exemplu de blândeţe şi de artă a guvernării
adevărate şi neprefăcute.) Moise repetând acest lucru spune:
„Am luat atunci pe căpeteniile seminţiilor voastre, bărbaţi
înţelepţi şi cunoscuţi [cu influenţă], şi i-am pus căpetenii
peste voi, căpetenii peste mii, căpetenii peste sute,
căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece, şi
judecători pentru seminţiile voastre”. Deuteronomul 1:15;
Exodul 18:13-26.
Astfel se vede că acest distins
legiuitor, departe de a căuta să-şi continue sau să-şi
mărească propria putere, punând guvernarea poporului sub
controlul rudelor sale directe, din seminţia preoţească,
să-şi folosească autoritatea religioasă pentru a încătuşa
drepturile şi libertăţile poporului, dimpotrivă, a introdus
în popor o formă de guvernare menită să cultive spiritul de
libertate. Istoriile altor naţiuni şi conducători nu arată
nici un egal la aceasta. În toate cazurile conducătorul a
căutat propria mărire şi mai mare putere. Chiar şi în
cazurile în care aceştia au ajutat la stabilirea
republicilor, din evenimentele ulterioare a reieşit că au
făcut-o din diplomaţie, pentru a obţine favoarea poporului
şi a-şi perpetua propria lor putere. În situaţia lui Moise,
orice ambiţios, stăpânit de politică şi încercând să
perpetueze o înşelăciune asupra poporului, ar fi lucrat spre
o mai mare centralizare a puterii pentru sine şi familia sa,
în special când aceasta ar fi părut o sarcină uşoară, prin
faptul că autoritatea religioasă era deja la acea seminţie
şi prin pretenţia acelei naţiuni că era guvernată de
Dumnezeu din Cortul întâlnirii. Nici nu este de presupus că
un om capabil de a forma asemenea legi şi de a conduce
asemenea popor să fie atât de greoi la înţelegere încât să
nu vadă care va fi tendinţa cursului său. Atât de complet a
fost pusă guvernarea poporului în propriile lor mâini,
încât, deşi a fost stipulat ca situaţiile mai grele, pe care
aceşti ((A48)) guvernatori nu le puteau rezolva, să
fie aduse înaintea lui Moise, totuşi ei înşişi hotărau în
privinţa cazurilor care să meargă înaintea lui Moise: „Şi
când veţi găsi o situaţie prea grea, s-o aduceţi înaintea
mea, ca s-o aud”. Deuteronomul 1:17.
Văzut astfel, Israel era o republică ai
cărei dregători acţionau sub mandat divin. Şi spre confuzia
celor care din ignoranţă pretind că Bibila aprobă o domnie
imperială stabilită asupra poporului, în loc de „guvernarea
poporului de către popor”, să se remarce că această formă
republicană de guvernământ civil a continuat timp de peste
patru sute de ani. Iar apoi a fost schimbată cu aceea de
regat la cererea „Bătrânilor”, fără aprobarea Domnului, care
i-a spus lui Samuel, pe vremea aceea servind ca un fel de
preşedinte neoficial: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi
va spune; căci nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au
lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei”. La cererea
insistentă a lui Dumnezeu, Samuel a explicat poporului cum
vor fi desconsiderate drepturile şi libertăţile lor, şi cum
printr-o astfel de schimbare vor deveni slugi; totuşi, ei au
ajuns să fie orbiţi de ideea populară ilustrată peste tot în
jurul lor la alte neamuri (1 Samuel 8:6-22). Considerând
această relatare despre dorinţa lor de a avea un
rege, cine nu este impresionat la gândul că Moise s-ar fi
putut instala ferm, fără dificultate, în fruntea unui mare
imperiu?
Deşi Israel ca întreg constituia o
naţiune, totuşi diviziunea pe seminţii a fost recunoscută
întotdeauna după moartea lui Iacov. Fiecare familie sau
seminţie, prin consimţământ general, alegea sau recunoştea
pe anumiţi membri ca reprezentanţi ai ei, sau căpetenii.
Acest obicei a continuat chiar şi în lunga lor robie în
Egipt. Aceştia erau numiţi căpetenii sau bătrâni, şi
acestora le-a dat Moise onoarea şi puterea guvernării
civile; în timp ce, dacă el dorea să centralizeze puterea
pentru sine şi pentru propria ((A49)) familie,
aceştia ar fi fost ultimii oameni care să fie onoraţi cu
putere şi funcţie.
Instrucţiunile date celor numiţi la
conducerea civilă fiind de la Dumnezeu, ele sunt un model de
simplitate şi puritate. Moise declară poporului în auzul
acestor judecători: „În acelaşi timp, am dat poruncă
judecătorilor voştri, spunând: «Să ascultaţi pe fraţii
voştri şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia
cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutaţi la faţa
oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca
şi pe cel mare; să nu vă temeţi de faţa omului, căci
judecata este a lui Dumnezeu. Şi, când veţi găsi o situaţie
prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud»”
(Deuteronomul 1:16, 17). După moartea lui Moise, asemenea
cazuri grele erau aduse direct înaintea Domnului prin Marele
Preot, răspunsul fiind „da” sau „nu”, prin Urim şi Tumim.
Având în vedere aceste fapte, ce
vom spune despre teoria care sugerează că aceste cărţi au
fost scrise de preoţi necinstiţi pentru a-şi asigura
influenţa şi puterea asupra poporului? Pentru un astfel de
scop, ar falsifica oare astfel de oameni documente, aşa
încât să distrugă tocmai scopurile pe care ei au încercat să
le promoveze -- documente care dovedesc în concluzie că
marea Căpetenie a lui Israel, chiar unul din propria lor
seminţie, la insistenţa lui Dumnezeu, a înlăturat preoţimea
de la puterea civilă, plasând acea putere în mâinile
poporului? Consideră cineva raţională o astfel de concluzie?
Apoi, este vrednic de remarcat că legile
celei mai avansate civilizaţii, în acest secol al
douăzecilea, nu prevăd cu mai mare grijă ca bogaţii şi
săracii să stea la nivel egal de responsabilitate în faţa
legii civile. Absolut nici o distincţie nu s-a făcut prin
legile lui Moise. Iar cât despre protecţia oamenilor de
pericolele ca unii să devină foarte săraci şi alţii excesiv
de bogaţi şi puternici, nici o altă lege naţională care să
fi apărat cu atâta grijă acest punct n-a ((A50)) fost
vreodată adoptată. Legea lui Moise prevedea o restituire la
fiecare al cincizecilea an -- anul lor jubiliar. Prin
prevenirea înstrăinării absolute a proprietăţii, această
lege împiedica acumularea ei în mâinile celor puţini
(Leviticul 25:9, 13-23, 27-30). De fapt erau învăţaţi să se
considere fraţi şi să se poarte în consecinţă; să se ajute
unul pe altul fără compensaţie şi să nu ia nici o camătă
unul de la altul. Vezi Exodul 22:25; Leviticul 25:36, 37;
Numeri 26:52-56.
Toate legile erau anunţate public,
împiedicând astfel pe oamenii uneltitori să aibă succes în
amestecul în drepturile poporului. Legile erau expuse în aşa
manieră, încât oricine dorea să le poată copia; şi, pentru
ca nici cel mai sărac şi mai neînvăţat să nu fie în
necunoştinţă de ele, era de datoria preoţilor să le citească
poporului la sărbătorile ce se ţineau la fiecare al şaptelea
an (Deuteronomul 31:10-13). Este oare raţional să se
presupună că asemenea legi şi aranjamente au fost întocmite
de oameni răi, sau de oameni care au uneltit pentru a lipsi
poporul de libertăţile şi fericirea lui? O astfel de
presupunere ar fi iraţională.
În consideraţia ei pentru drepturile şi
interesele străinilor şi vrăjmaşilor, legea Mozaică a fost
cu treizeci şi două de secole înaintea timpului ei -- dacă
într-adevăr legile celor mai civilizaţi de astăzi o egalează
în corectitudine şi bunăvoinţă. Citim: „Aceeaşi lege va fi
pentru cel născut în ţară, ca şi pentru străinul care va
locui în mijlocul vostru”; căci Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul
vostru”. Exodul 12:49; Leviticul 24:22.
„Dacă un străin vine să locuiască
împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă
purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu unul
născut în mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă,
căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului.” Leviticul
19:33, 34.
„Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului
tău sau măgarul rătăcit, să i-l aduci negreşit acasă. Dacă
vezi măgarul ((A51)) vrăjmaşului tău căzut sub
povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi negreşit
să ia povara de pe el.” Exodul 23:4, 5.
Nici chiar animalele necuvântătoare n-au
fost uitate. Cruzimea faţă de acestea, ca şi faţă de
fiinţele umane, era strict interzisă. Unui bou nu trebuia să
i se pună botniţa în timpul treieratului grâului, pentru
bunul motiv că orice lucrător este vrednic de hrana lui.
Nici chiar boul şi măgarul nu era îngăduit să are împreună,
pentru că sunt aşa de nepotriviţi în putere şi mers; ar fi o
cruzime. Odihna lor a fost de asemenea prevăzută.
Deuteronomul 25:4; 22:10; Exodul 23:12.
Unii ar putea pretinde că preoţia a fost
o instituţie egoistă, fiindcă seminţia leviţilor era
întreţinută prin zecimea anuală, sau zeciuiala din produsul
individual al fraţilor lor din celelalte seminţii. Declarat
astfel, acest fapt este o prezentare incorectă, prea
obişnuită la sceptici, care, posibil din ignoranţă, în acest
mod prezintă fals una din cele mai remarcabile dovezi a
părţii lui Dumnezeu în organizarea acelui sistem şi că el
n-a fost lucrarea unei preoţimi uneltitoare şi egoiste.
Într-adevăr, nu arareori este fals reprezentat de către o
preoţime modernă care impune acum un sistem similar,
folosindu-l pe acela ca pe un precedent, fără să menţioneze
starea de lucruri pe care a fost fondat, sau metoda lui de
plată.
De fapt a fost fondat pe cea mai strictă
echitate. Când Israel a ajuns în posesia ţării Canaanului,
leviţii au avut desigur tot atâta drept la o parte din
pământ ca şi celelalte seminţii; totuşi, prin porunca
expresă a lui Dumnezeu, ei n-au luat nimic din ea, cu
excepţia anumitor cetăţi sau localităţi pentru locuit,
răspândite printre diferite seminţii pe care trebuiau să le
servească în cele religioase. De nouă ori s-a făcut această
interzicere înainte de împărţirea ţării. Desigur, în loc de
pământ trebuia să li se asigure un echivalent, şi acea
asigurare raţională şi dreaptă a fost, ((A52)) prin
urmare, zeciuiala. Şi aceasta nu este totul: deşi
zeciuiala, după cum am văzut, era o datorie dreaptă, ea n-a
fost impusă ca o taxă, ci urma să fie plătită ca o
contribuţie voluntară. Şi nici o ameninţare nu-i obliga la
acele contribuţii; totul depindea de conştiinciozitatea lor.
Singurele îndemnuri către popor în legătură cu acest subiect
sunt după cum urmează:
„Cât vei trăi în ţara ta, vezi să nu
cumva să uiţi pe levit” (Deuteronomul 12:19). „Să nu
neglijezi pe levitul care va fi în cetăţile tale, căci el nu
are nici parte, nici moştenire cu tine” [în ţară].
Deuteronomul 14:27.
Întrebăm: Este oare raţional să se
presupună că această ordine de lucruri ar fi fost astfel
aranjată de preoţi egoişti şi ambiţioşi? -- un aranjament
care să-i dezmoştenească pe ei şi să-i facă dependenţi de
fraţii lor pentru întreţinere? Nu ne învaţă raţiunea
contrariul?
În armonie cu aceasta, şi de asemenea
care nu se poate explica pe nici un alt temei decât pe cel
pretins -- că Dumnezeu este autorul acelor legi -- este
faptul că nu s-a făcut nici o prevedere specială pentru a
onora preoţimea. În nimic n-ar fi impostorii mai grijulii
decât în a prevedea veneraţie şi respect pentru sine şi
pedepsele şi blestemele cele mai aspre pentru cei care i-ar
trata rău. Dar nu apare nimic de acest fel; nu se prevede
nici o onoare specială sau veneraţie, nici imunitate pentru
violenţă sau insultă. Legea comună, care nu făcea nici o
distincţie între clase şi nu punea preţ pe rangul
persoanelor, era singura lor protecţie. Acest lucru este cu
atât mai remarcabil cu cât tratamentul servilor, străinilor
şi vârstnicilor era subiectul unei legislaţii speciale. De
exemplu: Să nu asupreşti pe străin, pe văduvă sau pe
orfan; căci dacă ei strigă la Mine [la Dumnezeu] după
ajutor, Eu le voi auzi negreşit strigătele, mânia Mea se va
aprinde şi vă voi nimici cu sabia; soţiile voastre vor
rămâne văduve şi copiii voştri orfani (Exodul 22:21-24,
23:9; Leviticul 19:33, 34). „Să nu ((A53))
nedreptăţeşti pe muncitorul sărac şi nevoiaş, fie că
este unul din fraţii tăi, fie că este unul dintre străinii
care locuiesc în ţara ta, în cetăţile tale. Să-i dai plata
pentru ziua lui înainte de asfinţitul soarelui; căci e sărac
şi doreşte mult. Altfel, ar striga către DOMNUL împotriva ta
şi aceasta ar fi păcat asupra ta” (Leviticul 19:13;
Deuteronomul 24:14, 15; Exodul 21:26, 27). „Să te scoli
înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân” (Leviticul
19:32; vezi de asemenea Leviticul 19:14). Toate acestea, şi
totuşi nimic deosebit pentru preoţi, leviţi sau zeciuielile
lor.
Aranjamentele sanitare ale legii, atât de
necesare unui popor sărac şi de mult asuprit, împreună cu
aranjamentele şi limitările referitoare la animalele curate
şi necurate, care să se poată mânca sau nu, sunt
remarcabile, şi, împreună cu alte trăsături, ar fi de
interes dacă spaţiul ar permite examinarea lor, arătând că
legea a fost la înălţimea ultimelor concluzii ale ştiinţei
medicale în acest subiect, dacă nu chiar înaintea lor. Legea
lui Moise a avut şi un caracter tipic, pe care trebuie să-l
lăsăm pentru consideraţii viitoare; dar chiar şi privirea
noastră în grabă ne-a dat dovezi covârşitoare că această
lege, care constituie însuşi cadrul întregului sistem al
religiei revelate, pe care îl elaborează restul Bibliei,
este cu adevărat o expunere de înţelepciune şi dreptate, în
special când se ia în consideraţie vremea ei.
În lumina raţiunii, toţi trebuie să
admită că ea nu dă nici o dovadă că este lucrarea oamenilor
răi, uneltitori, ci corespunde exact cu ceea ce natura
învaţă că este caracterul lui Dumnezeu. Ea dă dovezi de
Înţelepciune, Dreptate şi Iubire. Şi mai mult, legiuitorul,
evident pios şi nobil, Moise, neagă că legile au fost ale
lui proprii şi le atribuie lui Dumnezeu (Exodul 24:12;
Deuteronomul 9:9-11; Exodul 26:30; Leviticul 1:1). Având în
vedere caracterul lui general şi poruncile lui către popor,
să nu aducă mărturie falsă şi să evite ipocrizia şi
minciuna, este oare ((A54)) raţional să se presupună
că un astfel de om a adus mărturie falsă şi şi-a impus
propriile vederi şi legi în locul celor ale lui Dumnezeu? Să
se aibă în vedere de asemenea că noi examinăm copiile
prezente ale Bibliei şi că integritatea pentru care ea este
atât de însemnată se aplică, prin urmare, deopotrivă şi la
succesorii lui Moise; pentru că, deşi printre acei succesori
au fost oameni răi, care au căutat propriul lor bine, nu al
poporului, este evident că ei nu au falsificat Scrierile
Sacre, care sunt pure până astăzi.
Profeţii Bibliei
Să se arunce acum o privire la caracterul
general al profeţilor Bibliei şi la mărturiile lor. Un fapt
oarecum remarcabil este că profeţii, cu puţine excepţii,
n-au fost din clasa preoţească; şi că pe vremea aceea
profeţiile lor au fost în general respingătoare pentru
preoţimea oportunistă şi în degenerare, ca şi pentru poporul
înclinat spre idolatrie. Sarcina mesajelor lor de la
Dumnezeu pentru popor era în general mustrarea pentru păcat,
însoţită de avertizări pentru pedepse viitoare, cu care
găsim împletite făgăduinţe ocazionale de binecuvântări
viitoare, după ce s-ar fi curăţat de păcat şi s-ar fi întors
în favoarea Domnului. Experienţele lor, în cea mai mare
parte, au fost departe de a fi de invidiat; în general au
fost ocărâţi, mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi daţi la
moarte violentă. Vezi 1 Împăraţi 18:4, 10, 17, 18; 19:10;
Ieremia 38:6; Evrei 11:32-38. În unele cazuri, caracterul
lor adevărat de profeţi ai lui Dumnezeu a fost recunoscut
numai după mulţi ani de la moartea lor. Vorbim astfel despre
scriitorii profetici ale căror cuvinte se pretind a fi
inspiraţia directă a lui Iehova. În legătură cu aceasta este
bine să ne amintim că în darea legii lui Israel n-a existat
nici o intervenţie preoţească: ea a fost dată poporului de
către Dumnezeu prin Moise (Exodul 19:17-25; Deuteronomul
5:1-5). Şi, mai mult, s-a făcut ca o ((A55)) datorie
a fiecărui om care vedea încălcarea legii să mustre pe
păcătos (Leviticul 19:17). Astfel, toţi aveau autoritatea să
înveţe şi să mustre, dar, ca şi în zilele noastre, deoarece
majoritatea erau absorbiţi de grijile afacerilor, devenind
indiferenţi şi nereligioşi, comparativ puţini au îndeplinit
această cerinţă prin mustrarea păcatului şi îndemnarea la
evlavie; iar aceşti predicatori sunt numiţi „profeţi” atât
în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Termenul
profet, cum este folosit în general, înseamnă prezentator
public; învăţătorii publici ai idolatriei de asemenea
erau numiţi aşa; de exemplu, „profeţii lui Baal” etc. Vezi 1
Corinteni 14:1-6; 2 Petru 2:1; Matei 7:15; 14:5; Neemia 6:7;
1 Împăraţi 18:40; Tit 1:12.
Profeţitul, în sensul obişnuit de
învăţare, a devenit după aceea popular la o anumită clasă şi
a degenerat în fariseism -- învăţând tradiţiile bătrânilor
în locul poruncilor lui Dumnezeu, prin aceasta opunându-se
adevărului şi devenind profeţi mincinoşi sau învăţători
mincinoşi. Matei 15:2-9.
Din marea clasă care se numesc profeţi,
în diferite timpuri Iehova a făcut alegerea unora pe care
i-a împuternicit în mod special să transmită mesaje, uneori
în legătură cu lucruri gata să se împlinească atunci,
alteori în legătură cu evenimente viitoare. Acum noi dăm
atenţie scrierilor acestei clase, care au vorbit şi au scris
aşa cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt. Ei ar putea fi în
mod adecvat numiţi
Profeţi sau văzători împuterniciţi divin.
Dacă se ţine seama că aceşti profeţi au
fost în principal laici, neprimind nici un sprijin din
zeciuielile seminţiei preoţeşti, şi dacă, pe lângă aceasta,
este faptul că ei în mod frecvent erau mustrătorii nu numai
ai regilor şi judecătorilor, ci şi ai preoţilor (deşi ei
n-au mustrat funcţia, ci păcatele personale ale oamenilor
care o ocupau), devine ((A56)) evident că în mod
raţional n-am putea decide că aceşti profeţi erau
participanţi în vreo ligă de preoţi sau în altceva, pentru a
fabrica falsităţi în numele lui Dumnezeu. În lumina
faptelor, raţiunea contrazice o astfel de suspiciune.
Deci, dacă nu găsim nici un temei să
punem la îndoială motivele diferiţilor scriitori ai Bibliei,
ci găsim că spiritul diferitelor ei părţi este dreptate şi
adevăr, să mergem mai departe şi să întrebăm dacă există
vreo legătură sau lanţ de unire între relatările lui Moise,
ale altor profeţi şi ale scriitorilor Noului Testament. Dacă
vom găsi o linie comună de gândire întreţesută de la un
capăt la altul al Legii, Profeţilor şi scrierilor Noului
Testament, care acoperă o perioadă de 1500 de ani, acest
lucru luat în legătură cu caracterul scriitorilor va fi un
motiv bun pentru a le admite pretenţia -- că sunt inspirate
divin -- mai ales dacă tema comună tuturor este una
grandioasă şi nobilă, potrivindu-se bine cu ceea ce învaţă
judecata sănătoasă sfinţită referitor la caracterul şi
atributele lui Dumnezeu.
Iată ce găsim: Un plan, un spirit, o
ţintă şi un scop străbate întreaga carte. Paginile de
deschidere relatează crearea şi căderea omului; paginile de
încheiere spun despre recuperarea omului din cădere; iar
paginile care intervin arată paşii succesivi ai planului lui
Dumnezeu pentru împlinirea acestui scop. Armonia, şi totuşi
contrastul, între primele şi ultimele trei capitole ale
Bibliei este remarcabilă. Primele descriu întâia creare,
ultimele crearea din nou sau restabilirea, cu păcatul şi
blestemul ca pedeapsă îndepărtate; primele arată pe Satan şi
răul intrând în lume să înşele şi să nimicească, ultimele
arată lucrarea lui stricată, pe cei nimiciţi restabiliţi,
răul stins şi pe Satan nimicit; primele arată domnia
pierdută de Adam, ultimele prezintă domnia restituită şi
stabilită pentru veşnicie de Cristos, şi voia lui Dumnezeu
făcută pe pământ ca şi în cer; primele arată păcatul, cauza
producătoare de ((A57)) degradare, ruşine şi moarte,
ultimele arată că răsplata dreptăţii este gloria, onoarea şi
viaţa.
Deşi scrisă de multe pene, în timpuri
diferite, în împrejurări diferite, Biblia nu este numai o
colecţie de norme morale, de maxime înţelepte şi de cuvinte
de mângâiere. Este mai mult: ea este o declaraţie raţională,
filosofică şi armonioasă a cauzelor răului prezent în lume,
a singurului remediu şi a rezultatelor finale aşa cum sunt
văzute de înţelepciunea divină, care a văzut sfârşitul
planului înainte de a începe, marcând de asemenea cărarea
poporului lui Dumnezeu, susţinându-l şi întărindu-l cu
făgăduinţe nespus de mari şi scumpe care se vor împlini la
timpul cuvenit.
De-a lungul întregii cărţi este menţinută
şi elaborată învăţătura Genesei că omul a fost încercat în
starea de perfecţiune originară printr-un reprezentant, că
el a căzut şi că rezultatele sunt imperfecţiunea, boala şi
moartea prezentă, dar că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci îl va
recupera în cele din urmă printr-un răscumpărător născut din
femeie (Geneza 3:15). Necesitatea morţii unui răscumpărător
ca sacrificiu pentru păcate şi a dreptăţii Lui pentru
acoperirea păcatului nostru sunt indicate prin îmbrăcămintea
din piei pentru Adam şi Eva; prin acceptarea jertfelor lui
Abel; prin Isaac pe altar; prin moartea diferitelor jertfe
prin care patriarhii aveau acces la Dumnezeu şi prin
jertfele instituite sub lege şi perpetuate de-a lungul
Veacului Iudeu. Profeţii, deşi li s-a acordat numai o
înţelegere vagă a semnificaţiei unora dintre declaraţiile
lor (1 Petru 1:12), menţionează punerea păcatelor pe o
persoană în loc de un animal necuvântător, şi, în viziune
profetică, Îl văd pe Acela care va răscumpăra şi va elibera
omenirea, „ca un miel pe care-l duci la tăiere”, că
„pedeapsa care ne dă pacea era peste El” şi că „prin rănile
Lui suntem vindecaţi”. Ei L-au înfăţişat ca „dispreţuit şi
părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu ((A58))
suferinţa”, şi au declarat că „DOMNUL a făcut să cadă asupra
Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:3-6). Ei au
spus unde se va naşte acest eliberator (Mica 5:2) şi când va
muri, asigurându-ne că „nu pentru Sine” (Daniel 9:26 --
Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green -- n. e.). Ei
menţionează diferite particularităţi în legătură cu El: că
va fi „drept”, fără „înşelăciune”, „violenţă” sau altă cauză
dreaptă de moarte (Isaia 53:8, 9, 11); că va fi vândut pe
treizeci de arginţi (Zaharia 11:12); că va fi numărat în
moarte printre cei fărădelege (Isaia 53:12); că nici un os
nu-I va fi zdrobit (Psalmul 34:20; Ioan 19:36) şi că, deşi
va muri şi va fi îngropat, trupul Lui nu va putrezi, nici nu
va rămâne în mormânt. Psalmul 16:10; Faptele 2:31.
Scriitorii Noului Testament raportează
clar şi convingător, dar simplu, împlinirea tuturor acestor
preziceri în Isus din Nazaret; şi prin raţionamente logice
arată că aşa un preţ de răscumpărare cum a dat El era
necesar înainte ca păcatele lumii să poată fi şterse, cum
deja fusese prezis în Lege şi Profeţi (Isaia 1:18). Ei
urmăresc întregul plan în maniera cea mai logică şi
convingătoare, neapelând nici la prejudecăţile, nici la
pasiunile ascultătorilor, ci numai la raţiunea lor
iluminată, furnizând unele din cele mai remarcabil de
minuţioase şi convingătoare raţionamente care se pot găsi
undeva asupra vreunui subiect. Vezi Romani 5:17-19 şi mai
departe până la capitolul 12.
Moise a indicat în lege nu numai un
sacrificiu, dar şi o ştergere a păcatelor şi o binecuvântare
a poporului sub acest mare eliberator, a cărui putere şi
autoritate el declară că o va depăşi enorm pe a sa, deşi va
fi „asemenea ei” (Deuteronomul 18:15, 19). Eliberatorul
promis va binecuvânta nu numai pe Israel, dar prin Israel şi
pe „toate familiile pământului” (Geneza 12:3; 18:18; 22:18;
26:4). Şi, neţinând seama de prejudecăţile contrare ale
poporului evreu, profeţii continuă pe acelaşi ton, declarând
că Mesia ((A59)) va fi şi „Lumina popoarelor” (Isaia
49:6; Luca 2:32); că neamurile vor veni la El „de la
marginile pământului” (Ieremia 16:19); că numele Lui „va fi
mare între popoare” (Maleahi 1:11) şi că „atunci se va
revela slava DOMNULUI şi în clipa aceea orice făptură o va
vedea”. Isaia 40:5. Vezi şi Isaia 42:1-7.
Scriitorii Noului Testament pretind o
ungere divină care le-a permis să-şi dea seama de împlinirea
profeţiilor referitoare la sacrificiul lui Cristos. Deşi ca
evrei erau predispuşi să considere că toate binecuvântările
erau limitate la propriul lor popor (Faptele 11:1-18), ei au
putut să vadă că în timp ce naţiunea lor va fi
binecuvântată, toate familiile pământului vor fi de asemenea
binecuvântate cu ei şi prin ei. Au văzut de asemenea că
înaintea binecuvântării lui Israel şi a lumii se va face o
alegere a unei „turme mici” atât dintre evrei cât şi dintre
neamuri, care, fiind încercaţi, vor fi găsiţi vrednici de a
deveni comoştenitori la gloria şi onoarea Marelui
Eliberator, şi participanţi cu El la onoarea de a
binecuvânta pe Israel şi toate naţiunile. Romani 8:17.
Aceşti scriitori indică armonia acestei
vederi cu ceea ce este scris în Lege şi Profeţi; iar
grandoarea şi generozitatea planului pe care ei îl prezintă
depăşesc cu mult chiar şi cea mai înaltă concepţie despre
ceea ce acest plan afirmă că este -- „O veste bună, care va
fi o mare bucurie pentru tot poporul”.
Gândul despre Mesia ca şi conducător nu
numai al lui Israel ci şi al lumii, sugerat în cărţile lui
Moise, este tema tuturor profeţiilor. Gândul despre
împărăţie a fost de asemenea predominant în învăţăturile
apostolilor; şi Isus a învăţat că trebuie să ne rugăm, „Vie
împărăţia Ta”, şi a făgăduit o parte în ea celor care întâi
vor suferi pentru adevăr şi astfel vor deveni vrednici.
Această speranţă într-o glorioasă
împărăţie viitoare a dat tuturor celor credincioşi curaj să
îndure persecuţie şi să ((A60)) sufere ocară, lipsă
şi pierdere, chiar până la moarte. Şi în marea profeţie
alegorică ce încheie Noul Testament sunt înfăţişaţi cu
credincioşie toţi: vrednicul „Miel care a fost înjunghiat”
(Apocalipsa 5:12), vrednicii „biruitori” pe care El îi va
face împăraţi şi preoţi în împărăţia Sa, şi încercările şi
obstacolele pe care ei trebuie să le învingă pentru a fi
vrednici să participe la acea împărăţie. Apoi sunt
prezentate imagini simbolice ale binecuvântărilor care vor
urma pentru lume sub domnia Milenară, când Satan va fi
legat, moartea adamică şi necazul vor fi şterse, şi când
toate neamurile pământului vor umbla în lumina împărăţiei
cereşti -- Ierusalimul cel nou.
Biblia, de la început până la sfârşit,
prezintă o doctrină care nu se găseşte nicăieri în altă
parte şi care este în opoziţie cu teoriile tuturor
religiilor păgâne -- că pentru cei morţi va veni o viaţă
viitoare printr-o ÎNVIERE A MORŢILOR. Toţi scriitorii
inspiraţi şi-au exprimat încrederea într-un răscumpărător,
iar unul declară că „dimineaţa”, când Dumnezeu îi va chema
din mormânt şi ei vor ieşi afară, cei răi nu vor mai stăpâni
pe pământ, ci „Dimineaţa vor stăpâni peste ei oamenii
drepţi” (Psalmul 49:14). Învierea morţilor este arătată de
profeţi, iar scriitorii Noului Testament îşi bazează pe ea
toate speranţele de viaţă şi de binecuvântare viitoare.
Pavel o descrie astfel: „Dacă nu este o înviere a morţilor,
nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci
într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este
zadarnică şi credinţa voastră; ... şi atunci, într-adevăr,
cei care au adormit în Hristos au pierit. Dar acum,
Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi; ...
Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor
fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:13-22.
Asemenea unui ceas, ale cărui multe
rotiţe ar putea părea la început inutile, dar care, şi cele
care se mişcă mai încet sunt esenţiale, tot aşa este şi
Biblia: compusă din ((A61)) multe părţi şi pregătită
prin multe pene, este un întreg complet şi armonios. Nici
măcar o parte nu este în plus, şi chiar dacă unele părţi
ocupă un loc mai activ şi mai proeminent decât altele, toate
sunt folositoare şi necesare. Devine popular printre
aşa-zişii „gânditori progresişti” şi „mari teologi” din
prezent să trateze uşor, sau dacă nu neagă să ignore multe
dintre „minunile” Vechiului Testament, numindu-le „poveşti
băbeşti”. Dintre acestea sunt: relatarea despre Iona şi
peştele cel mare, Noe şi corabia, Eva şi şarpele, oprirea
soarelui la porunca lui Iosua şi măgăriţa vorbitoare a lui
Balaam. Se pare că aceşti oameni înţelepţi trec cu vederea
faptul că Biblia este aşa de întreţesută şi unită în
diferitele ei părţi, încât a smulge din ea aceste minuni ori
a le discredita înseamnă a distruge sau a discredita
întregul. Căci, dacă relatările originale sunt false, cei
care le-au repetat au fost ori falsificatori, ori
nechibzuiţi, şi, în oricare caz, ar fi imposibil pentru noi
să acceptăm mărturia lor ca inspirată divin. A elimina din
Biblie minunile menţionate, ar infirma mărturia scriitorilor
ei principali, pe lângă aceea a Domnului nostru Isus.
Istoria căderii este atestată de Pavel (Romani 5:17); de
asemenea amăgirea Evei de către şarpe (2 Corinteni 11:3; 1
Timotei 2:14). Vezi de asemenea referinţa Domnului nostru la
cea din urmă, în Apocalipsa 12:9 şi 20:2. Oprirea soarelui
la înfrângerea amoriţilor, ca o dovadă a puterii Domnului,
evident a fost tipică pentru puterea care va fi manifestată
în viitor, în „ziua Domnului”, prin Cel pe care Iosua L-a
reprezentat. Acest lucru este atestat de trei profeţi (Isaia
28:21; Habacuc 2:1-3, 13, 14 şi 3:2-11; Zaharia 14:1, 6, 7).
Relatarea despre măgăriţa vorbitoare este confirmată de Iuda
(vers. 11) şi de Petru (2 Petru 2:16). Iar marele Învăţător,
Isus, confirmă naraţiunea despre Iona şi peştele cel mare şi
despre Noe şi potop (Matei 12:40; 24:38, 39; Luca 17:26.
Vezi de asemenea 1 Petru 3:20). De fapt acestea nu sunt
minuni mai mari decât cele făcute de Isus ((A62)) şi
de apostoli, cum ar fi: prefacerea apei în vin, vindecarea
bolilor etc.; iar ca minune, trezirea din morţi este cea mai
uimitoare dintre toate.
Aceste minuni, neobişnuite pentru
experienţa noastră, îşi găsesc paralela în fiecare zi în
jurul nostru, pe lângă care se trece fără să se remarce,
fiind mai obişnuite. Reproducerea organismelor vii, fie
animale, fie vegetale, este mai presus de înţelegerea
noastră, ca şi mai presus de puterea noastră -- deci
miraculoasă. Noi putem vedea exercitarea principiului
vieţii, dar nu-l putem nici înţelege, nici produce. Plantăm
două seminţe alături; condiţiile: aer, apă, sol sunt la fel;
ele cresc, nu putem spune cum, şi nici cel mai
înţelept filosof nu poate explica acest miracol. Aceste
seminţe dezvoltă organisme cu tendinţe opuse: una se
târăşte, cealaltă stă dreaptă; forma, floarea, culoarea,
totul diferă, deşi condiţiile au fost aceleaşi. Astfel de
miracole devin obişnuite pentru noi, şi când părăsim uimirea
copilăriei încetăm să ni le mai amintim ca atare; totuşi ele
manifestă o putere tot atât de mai presus de a noastră şi de
înţelegerea noastră limitată ca şi cele câteva miracole
relatate în Biblie cu scopuri speciale şi intenţionate ca
ilustraţii ale atotputerniciei şi capacităţii marelui
Creator de a învinge orice obstacol şi de a-Şi realiza toată
voinţa, chiar până la învierea noastră făgăduită din morţi,
până la exterminarea răului şi la domnia finală a dreptăţii
veşnice.
Aici încheiem subiectul. Fiecare pas a
fost probat prin raţiune. Am găsit că există un Dumnezeu, un
Creator suprem, inteligent, în care există în perfectă
armonie: înţelepciune, dreptate, iubire şi putere. Am găsit
raţional a se aştepta o revelaţie a planurilor Sale pentru
creaturile Sale capabile să le aprecieze şi să se intereseze
de ele. Am găsit Biblia, care pretinde a fi acea revelaţie,
vrednică de consideraţie. Am examinat pe scriitorii ei şi
posibilele lor obiective în lumina a ceea ce au învăţat; am
fost uimiţi; şi ((A63)) raţiunea ne-a spus că
astfel de înţelepciune combinată cu astfel de puritate a
motivelor n-a fost proiectul iscusit al oamenilor vicleni
pentru scopuri egoiste. Raţiunea ne-a determinat să acceptăm
că este cu mult mai posibil ca astfel de sentimente şi legi
drepte şi binevoitoare să fie de la Dumnezeu şi nu de la
oameni, şi ne-a cerut cu tărie să admitem că ele nu puteau
fi lucrarea preoţilor necinstiţi. Am văzut armonia mărturiei
cu privire la Isus, la jertfa Lui de răscumpărare, şi ca
rezultat învierea şi binecuvântarea tuturor în împărăţia Lui
glorioasă viitoare; şi raţiunea ne-a spus că un proiect atât
de mare şi cuprinzător, mai presus de tot ceea ce altminteri
am avea temei să aşteptăm, totuşi construit pe deducţii aşa
de raţionale, trebuie să fie planul lui Dumnezeu pe care-l
căutăm. El nu poate fi simpla invenţie a oamenilor, deoarece
chiar când este revelat, este aproape prea grandios ca să
fie crezut de oameni.
Când Columb a descoperit râul Orinoco,
cineva a spus că descoperise o insulă. El a replicat: „Un
astfel de râu nu izvoreşte dintr-o insulă. Acest torent
puternic trebuie să dreneze apele unui continent”. Tot aşa,
adâncimea şi puterea, înţelepciunea şi sfera mărturiei
Bibliei ne conving că nu omul, ci Atotputernicul Dumnezeu
este autorul planurilor şi revelaţiilor ei. Am aruncat doar
o privire fugitivă asupra pretenţiilor de suprafaţă ale
Scripturilor că sunt de origine divină şi le-am găsit
raţionale. Capitolele următoare vor desfăşura diferitele
părţi ale planului lui Dumnezeu, şi, suntem încredinţaţi,
vor da dovezi ample pentru orice minte sinceră că Biblia
este o revelaţie inspirată divin şi că lungimea şi lăţimea,
înălţimea şi adâncimea planului pe care-l desfăşoară
reflectă glorios caracterul divin, până acum numai neclar
înţeles, dar acum văzut mai clar în lumina aurorei Zilei
Milenare.
((A64))
ADEVĂRUL ESTE CEL MAI SCUMP
Marile adevăruri se cumpără scump. Adevărul comun,
Ce zilnic se dă şi se primeşte,
Vine pe al vieţii uşoare drum,
Suflat de vântul natural al căii noastre.
Marile adevăruri se câştigă scump; nu se găsesc la
întâmplare,
Nici nu le-aduce adierea visului de vară;
Ci-s cucerite în a sufletului aspră încercare,
Cu grele lovituri, curenţi, vânturi contrare.
Şi-adesea în conflict chiar, în necaz, în temeri şi tristeţe,
Când a Lui mână tare, cu putere se întinde,
Brăzdeaz-al inimii bătătorit pământ,
Seminţe de adevăr la lumină scoţând.
Nu în marile târguri printre grâne şi vinuri,
Nici în lucirea regalelor tronuri;
Nu în podoabe de aur şi mărgăritar
Şi nici în a lumii veselă sală de bal.
Nu în ciocnirea de crezuri umane,
Nici în negoţul biserică-stat;
Nu e comoara adevărului printre neghină şi buruiene,
Nici nu-i frumosul lui steag în mijlocul lor desfăşurat.
Adevărul răsare ca şi recolta-n câmpia bine lucrată,
Pentru trudă, credinţă şi zel răbdător el aduce răsplată.
Celor ce astfel îl caută el le produce
Pentru binele lor etern, bogate comori veşnice.
