STUDIUL IV
Curăţirea sfântul locaş
2300 de zile — Daniel 8:10-26
Sfântul locaş adevărat — Profanarea —
Baza sau temelia — Cum anume „aruncat la pământ” — Dovezi la
aceasta, citate din scrieri romano-catolice — Curăţirea nu
va fi realizată până la 2300 de ani după viziune — Cum şi
unde a început, şi când îşi are timpul să fie terminată — „Vasele
de aur”, adevărurile, trebuie să fie puse la loc
ÎN CAPITOLELE anterioare am văzut
identificarea „cornului mic” îngâmfat, deosebit, din Daniel
7:8, 11, 20-26, cu „Omul Păcatului” din 2 Tesaloniceni 2:3
şi cu „Urâciunea Pustiirii” prezisă de Domnul nostru în
Matei 24:15, şi de asemenea că în Daniel 8:9, 10, 23-25 se
face referire la aceeaşi putere papală. Am examinat,
suficient pentru scopurile noastre de acum şi pentru spaţiul
limitat, ridicarea lui, caracterul lui, înfrângerea puterii
lui zdrobitoare şi totala lui nimicire finală, care este
încă viitoare.
Vrem acum să examinăm o altă profeţie
care indică în mod clar acea anumită doctrină falsă sau
eroare fundamentală care a dus la respingerea totală a
acelui sistem de către Domnul nostru şi care l-a făcut în
ochii Lui urâciunea pustiirii. Profeţia care va fi
examinată acum arată mai departe timpul la care adevărata
Biserică, clasa consacrată — Sfântul Locaş — va fi curăţată
de profanările urâte introduse de papalitate.
În timp ce capitolul precedent ne-a
indicat anumite zile de aşteptare şi o purificare a acestei
clase sau Locaş Sfânt, această profeţie indică o dată la
care un nucleu ((96)) de credincioşi sfinţi se vor
elibera complet de profanările, erorile etc. papale, şi la
care „vasele de aur” însuşite pe nedrept, sau preţioasele
adevăruri, vor începe să fie restituite acestei clase sau
Locaş Sfânt.
Cităm Daniel 8:10-26, după cum urmează:
„S-a înălţat până la [a controla] oştirea
cerurilor [întreaga Biserică], a doborât la pământ o parte
din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare.
S-a înălţat până la căpetenia oştirii [şi-a asumat onoruri
şi demnităţi şi şi-a aplicat sieşi profeţii şi titluri care
aparţin lui Cristos Isus, adevăratul Şef sau Prinţ sau Cap
al Bisericii.], i-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată şi
i-a surpat locul locaşului său celui sf<nt. Un timp de necaz
a fost rânduit jertfei necurmate [în popor], din cauza
nelegiuirii; şi cornul a aruncat adevărul la pământ, a făcut
lucruri mari şi a prosperat.
Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt
sfânt a întrebat pe cel care vorbea: «În cât timp se va
împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi
despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în
picioare sfântul locaş şi oştirea?» Şi el mi-a zis: «Până
vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi [zile];
apoi sfântul locaş va fi curăţit».
Pe când eu, Daniel, aveam viziunea
aceasta şi căutam s-o pricep, iată, înaintea mea stătea
cineva care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de
om între malurile râului Ulai, care a strigat şi a zis:
«Gabriel, fă-l să înţeleagă viziunea!» El a venit atunci
lângă locul unde eram; şi, la apropierea lui, m-am
înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis:
«Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul
sfârşitului!» Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la
pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în
picioare, în locul în care mă aflam. Apoi mi-a zis: «Iată,
îţi arăt ((97)) ce se va întâmpla la sfârşitul
mâniei; căci sfârşitul va fi la un timp hotărât.
Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două
coarne: sunt îînseamnăş împăraţii Mediei şi Persiei. Ţapul
păros însă este împărăţia Greciei şi cornul cel mare dintre
ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au
crescut în locul acestui corn frânt sunt îînseamnăş patru
împărăţii care se vor ridica din poporul acesta, dar nu cu
puterea lui. La sfârşitul stăpânirii lor, când răzvrătiţii
vor fi umplut măsura [compară cu Gen. 15:16], se va ridica
un împărat [papalitatea] cu faţa arogantă [sau fără ruşine]
şi cunoscător al enigmelor. El va fi tare [făcut puternic],
dar nu prin puterea lui însuşi [papalitatea s-a întărit
folosind forţa diferitelor naţiuni ale Europei]; el va face
pustiiri de necrezut, va prospera, va acţiona, va distruge
[corupe] pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor
[evlavioşi]. Prin inteligenţa lui va face să prospere
înşelăciunea în mâna lui; se va înălţa în inima lui; şi prin
prosperitatea lui va strica [distruge] pe mulţi; şi se va
ridica [ca Anticrist] împotriva Domnului domnilor, dar va fi
zdrobit, fără mână de om. Iar viziunea [acea parte a ei] cu
serile şi dimineţile, despre care ţi s-a spus [că vor fi
2300 până la curăţire], este adevărată. Tu, pecetluieşte
viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri
îndepărtate”.
Nu intrăm într-o explicare detaliată
despre berbec, ţap, coarne etc. menţionate în versetele
acestea şi în cele precedente, crezând că ele au fost deja
clarificate (vezi pag. 27). Am văzut deja că Roma, care este
tratată în capitolul 7 ca o fiară separată cu propriile ei
coarne, iar în capitolul 2 ca fluierele şi labele
picioarelor chipului, aici (capitolul 8) este tratată ca
unul din coarnele „ţapului” grec, care, după ce s-a mărit
spre ((98)) miazăzi şi spre răsărit, ca Roma civilă
sau imperială, a suferit o schimbare, şi devenind Roma
papală „S-a înălţat până la oştirea cerurilor”, adică
a devenit o putere sau un imperiu eclesiastic, peste oştire
sau popor. Şi aceeaşi metodă de a trata Imperiul Roman ca o
ramură sau dezvoltare dintr-una din diviziunile imperiului
grec este urmată în profeţia istorică din capitolul 11.
Jertfa necurmată menţionată aici se
presupune în general că se referă la jertfele zilnice sau
arderile de tot necurmate ale evreilor la Ierusalim. Şi
această desfiinţare a jertfei necurmate a fost pusă pe seama
lui Antiohus Epifanes, cum s-a descris deja. Profeţia trece
însă pe lângă templul sau Locaşul Sfânt tipic şi pe lângă
arderile de tot tipice, şi vorbeşte despre Locaşul Sfânt sau
Templul lui Dumnezeu antitipic, Biserica creştină (2 Cor.
6:16), şi despre arderea de tot antitipică, jertfa meritorie
a lui Cristos o dată pentru toţi şi pentru totdeauna — o
jertfă necurmată, eficace întotdeauna pentru păcatele
întregii lumi.
Jertfa necurmată a lui Cristos n-a
fost în realitate anulată sau desfiinţată de papalitate, ci
a fost pusă deoparte printr-o doctrină falsă promovată de
acest sistem — care treptat, dar în cele din urmă deplin şi
complet, a pus deoparte meritul jertfei lui Cristos ca
jertfă necurmată şi întotdeauna eficace. Această
doctrină falsă este cunoscută ca Liturghia sau Jertfa
Liturghiei.
Protestanţii în general înţeleg complet
greşit acest aşanumit sacrament. Ei presupun că este doar o
altă formă de a sărbători Cina de pe urmă a Domnului,
adoptată de romano-catolici. Alţii au ideea că aceasta este
un fel de rugăciune specială. Dar aceste idei sunt total
greşite. Doctrina romano-catolică a liturghiei este aceasta:
Moartea lui Cristos, pretind ei, a anulat păcatul adamic sau
originar, dar nu este aplicabilă pentru neajunsurile,
((99)) slăbiciunile, păcatele şi omisiunile noastre
zilnice; nu este o jertfă necurmată, întotdeauna
meritorie pentru toate păcatele noastre, întotdeauna
suficientă şi eficace să acopere ca o haină pe fiecare
păcătos şi fiecare păcat, astfel încât să permită celui care
se căieşte să se întoarcă la unire şi părtăşie cu Dumnezeu.
Pentru astfel de păcate a fost instituită Jertfa Liturghiei:
ea este socotită de papişti ca o dezvoltare ulterioară a
jertfei de la Calvar. De fiecare dată când se oferă
Liturghia în sacrificiu, pretind ei, ea este o nouă
jertfire a lui Cristos în folosul persoanelor şi păcatelor
pentru care preotul care o oferă o aplică în mintea sa.
Cristosul care urmează să fie astfel
sacrificat din nou, este mai întâi „creat” din pâine de grâu
şi din vin de către preotul oficiant. Ele sunt pâine şi vin
obişnuite până când sunt puse pe altar, unde se pretinde că
anumite cuvinte de consacrare schimbă pâinea şi vinul în
carnea şi sângele adevărate ale lui Cristos. Apoi ele
nu mai sunt pâine şi vin, deşi au totuşi astfel de
înfăţişare. Această schimbare este numită
transsubstanţiere — schimbare de substanţă. Cele cinci
cuvinte latine magice, care, se pretinde, efectuează
schimbarea pâinii şi vinului în carne şi sânge adevărate,
sunt: „Hoc est autem corpus meum”. Se pretinde că
orice preot Îl poate crea astfel pe Cristos în carne, din
nou, ca să fie jertfit din nou. Şi după ce astfel
L-au creat pe Cristos, sună un clopoţel, iar preoţii şi
poporul se pleacă, se închină şi adoră pâinea şi vinul pe
care le recunosc acum ca fiind însuşi Cristos. Acestea fiind
făcute, pâinea (carnea adevărată a lui Cristos, ascunsă
simţurilor, spun ei) este frântă. Cristos este astfel
înjunghiat sau jertfit din nou, în mod repetat,
pentru păcatele speciale care se caută a fi anulate prin
acest mijloc.
Ducând până la capăt această teorie
absurdă şi străduindu-se s-o facă să fie consecventă cu ea
însăşi, conciliile romano-catolice au emis numeroase şi
lungi decrete ((100)) şi explicaţii, iar teologi
înţelepţi (?) au scris mii de cărţi. În acestea se învaţă că
dacă se varsă un strop de „sânge” (vin), acesta trebuie
păstrat cu grijă şi ars, iar cenuşa trebuie îngropată în
pământ sfânt; şi la fel pâinea („trupul lui Cristos”): nici
o fărâmă din ea nu trebuie pierdută. S-a avut în vedere cu
grijă ca nu cumva vreo muscă să cadă în „sânge” (vin) sau
vreun şoarece sau câine să ia o fărâmă din „carnea” (pâinea)
frântă. Doctorul Dens, unul dintre teologii lor de frunte,
explică: „Un şoarece sau un câine care mănâncă sfintele
daruri nu le mănâncă drept daruri sfinte; totuşi aceasta nu
dovedeşte că atunci trupul lui Cristos încetează să
existe sub forma sfintelor daruri.”* Catehismul
Romano-Catolic (american) declară doctrina astfel:
*Dens, Tract. de Euchar., Nr. 20, pag. 314.
„Întrebare: Ce este sfânta
euharistie?
Răspuns: Este un sacrament care
conţine trupul Şi s<ngele, sufletul Şi divinitatea lui Isus
Cristos sub forma şi înfăţişarea pâinii şi vinului.
Întrebare: Nu este pâine şi vin
ceea ce se pune întâi pe altar pentru celebrarea Liturghiei?
Răspuns: Da, este tot timpul pâine
şi vin până când preotul pronunţă cuvintele de consacrare în
timpul Liturghiei.
Întrebare: Ce se întâmplă prin
aceste cuvinte?
Răspuns: Pâinea este schimbată în
trupul lui Isus Cristos şi vinul în s<ngele Său.
Întrebare: Cum este numită această
schimbare?
Răspuns: Este numită
transsubstanţiere, adică o schimbare a unei substanţe
în alta.
Întrebare: Ce este Liturghia?
Răspuns: Liturghia este jertfa
perpetuă [„necurmată”] a legii noi în care Cristos Domnul
nostru Se oferă pe Sine prin intermediul preotului,
într-un fel nesângeros, sub înfăţişarea pâinii şi
vinului, Tatălui Său Ceresc, aşa cum Sa oferit odată
pe cruce într-un fel sângeros.
((101))
Întrebare: Care este deosebirea
între jertfa Liturghiei şi jertfa de pe Cruce?
Răspuns: Jertfa Liturghiei este în
esenţă aceeaşi [acelaşi fel sau categorie de] jertfă ca
aceea de pe Cruce, singura deosebire este felul de
oferire.
Întrebare: Ce efecte are Liturghia
ca jertfă de împăcare [satisfacere]?
Răspuns: Prin ea noi obţinem de la
mila divină întâi Harurile remuşcării şi căinţei pentru
iertarea păcatelor; şi apoi Iertare de pedepsele vremelnice
meritate pentru păcate.
Întrebare: Cui i se aplică roadele
[beneficiile] Liturghiei?
Răspuns: Roadele generale sunt
aplicate Bisericii întregi, atât celor vii cât şi celor
morţi; roadele speciale sunt aplicate, mai întâi, în
principal, preotului care oficiază Liturghia; apoi celor
pentru care o oferă în special; iar în al treilea rând celor
care asistă la ea cu evlavie [adică celor care
participă la Liturghie ca închinători]”.
Aceeaşi autoritate spune: „Cel care
jertfeşte este preot; lucrul perceptibil care este
jertfit este numit victimă; locul unde este jertfit
este numit altar. Acestea patru — preotul,
victima, altarul şi jertfa — sunt inseparabile: fiecare
dintre ele le cere pe celelalte”.
Din nou, explicând ceremonia, el spune
despre preot:
„Atunci el pronunţă cuvintele misterioase
de Consacrare, adoră, făcând o genuflexiune şi ridică
Trupul Sacru şi Sângele Sacru deasupra capului său. La
sunetul clopoţelului oamenii adoră în genunchi şi-şi bat
pieptul în semn de pocăinţă pentru păcatele lor. Preotul
roagă pe Dumnezeu să accepte îndurător jertfa”.
Încheiem mărturia asupra acestui subiect
printr-un scurt citat din Canoanele Conciliului din Trent*,
după cum urmează:
*Concil. Trid. Sess. 22. De Sacrificio Missae.
Canonul 3. „Dacă cineva ar zice că
Liturghia este doar un serviciu de laudă şi mulţumire, sau o
simplă comemorare a ((102)) jertfei făcute pe Cruce,
şi nu [în ea însăşi] o ofrandă împăciuitoare [adică
o jertfă care face ea însăşi ispăşire pentru păcate],
sau că ea îi foloseşte numai celui care o primeşte şi n-ar
trebui să fie oferită pentru cei vii şi cei morţi,
pentru păcate, pedepse, ispăşiri şi alte necesităţi, acela
[care tăgăduieşte astfel puterea acestei jertfe] să
fie blestemat”.
Vedem astfel clar că papalitatea a pus o
jertfă falsă sau fictivă în locul celei veşnice, complete şi
irepetabile de la Calvar, făcută o dată pentru totdeauna.
Aşa a fost că papalitatea a luat de la opera lui Cristos
meritul de a fi considerată în mod corect Jertfa Necurmată,
punând în locul ei o înşelătorie, făcută de propriii
ei preoţi. Nu este necesar aici să dăm în detaliu motivul
pentru care papalitatea neagă şi pune deoparte adevărata
Jertfă Necurmată şi pune în locul ei „urâciunea”, Liturghia;
căci cei mai mulţi dintre cititorii noştri ştiu că această
doctrină, şi anume că preotul face în Liturghie o jertfă
pentru păcate, fără de care ele nu pot fi anulate sau nu se
poate scăpa de pedepsele lor, stă chiar la temelia
diferitelor aranjamente ale Bisericii Romei ca să scoată
bani de la oameni pentru toate extravaganţele şi luxul ei.
„Iertările de păcate”, „indulgenţele” şi presupusele
beneficii, favoruri, privilegii şi imunităţi, fie pentru
viaţa prezentă fie pentru cea viitoare, fie pentru vii fie
pentru morţi, toate sunt bazate pe această doctrină
blasfematoare a Liturghiei, doctrina fundamentală a
apostaziei. În virtutea puterii şi autorităţii pe care
jertfa Liturghiei le-o impune preoţilor, celelalte
pretenţii blasfematoare ale lor, de a avea şi a exercita
diferitele prerogative care aparţin numai lui Cristos, sunt
sprijinite de popor.
Ca o dovadă a caracterului fundamental al
acestei erori, să se observe că deşi Reforma din Germania şi
Elveţia a început cu împotrivirea faţă de indulgenţe, ea a
devenit curând o chestiune privitoare la
transsubstanţiere — jertfa Liturghiei. Piatra unghiulară
a Reformei a fost aceea că iertarea păcatelor a fost
îndeplinită de Cristos singur, ca o ((103))
consecinţă a jertfei Sale la Calvar, şi nu prin indulgenţe,
confesionale şi Liturghii. De fapt această chestiune a
Liturghiei a stat la baza majorităţii persecuţiilor Romei.
Episcopul Tilotson remarcă: „Aceasta [transsubstanţierea
— Liturghia] a fost marele articol arzător în
Biserica Romei; şi absurdă şi neraţională cum este, mai
mulţi creştini au fost ucişi pentru că au negat-o decât
poate pentru toate celelalte articole ale religiei lor”.
Desigur, romaniştii pretind că Liturghia
a fost instituită de Cristos şi de apostoli; dar cea mai
timpurie menţionare a ei pe care am putut-o găsi a fost la
Conciliul de la Constantinopol, 381 d. Cr. Însă data
introducerii acestei erori profanatoare nu este menţionată
în mod special în profeţie, decât că pe motivul acestei
erori fundamentale papalitatea a devenit „Urâciunea
Pustiirii” înainte ca ea să fie, ca atare, „aşezată”
în putere, ceea ce, după cum am văzut, a fost în 539 d. Cr.
Profeţia declară: „I-a smuls [lui
Cristos] jertfa necurmată”, iar apoi adaugă: „şi i-a surpat
locul locaşului său celui sfânt”. Baza sau adevărul
de temelie pe care este clădită clasa cu adevărat
consacrată sau clasa Locaşului Sfânt este că Domnul nostru
Isus, prin sacrificiu de Sine, i-a răscumpărat pe toţi şi îi
va mântui în chip desăvârşit pe toţi cei care vin la
Dumnezeu prin El, fără nici un alt mijlocitor, fără preot
sau episcop sau papă, şi fără nici un alt sacrificiu — toate
celelalte fiind o urâciune în ochii lui Dumnezeu, învăţând
prin implicaţie insuficienţa marelui sacrificiu
răscumpărător al lui Cristos. Evrei 7:25; 10:14.
Această doctrină a răscumpărării
este baza Locaşului Sfânt sau templului sfânt — Biserica
consacrată. Şi când aceasta „necurmată” a fost înlocuită,
anulată sau surpată de Liturghie, atunci au urmat relele
prezise de profet. Oştirea (creştinii nominali) a fost
lăsată în voia erorii, condusă cu uşurinţă de sistemul fals
care s-a înălţat pe sine (în persoana capului său, papa)
chiar ca să fie Prinţ sau conducător peste ((104))
oştire. „Şi ... a aruncat adevărul la pământ”
împreună cu aceia din oştire şi din luminile strălucitoare
sau din învăţătorii care au ţinut strâns de adevăr şi care
au refuzat unirea cu el în mersul lui păcătos. Şi, aşa cum
am văzut în capitolele precedente, el a prosperat uimitor în
faptele lui.
Însăşi temelia adevăratei credinţe
creştine fiind astfel aruncată la o parte, este oare de
mirare că marea apostazie a căzut în asemenea adâncimi ale
nelegiuirii, aşa cum s-a întâmplat? O eroare a dus la alta,
până când au rămas doar forme exterioare de adevăr şi
evlavie; şi urâciunea pustiirii s-a aşezat în templul lui
Dumnezeu, pângărind atât Locaşul Sfânt cât şi oştirea, şi
înălţându-şi capul ca vicar sau reprezentant al lui Cristos.
În mijlocul acestor scene de succes ale
Urâciunii Pustiirii, Daniel îi aude pe sfinţi întrebând: „În
cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei
necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie
călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea”? De când a fost
aşezată urâciunea, tot timpul au fost sfinţi care au
recunoscut mai mult sau mai puţin distinct caracterul şi
profanările ei, şi aceştia au căutat cu nerăbdare să ştie,
strigând către Dumnezeu, cât timp, o, Doamne, va fi călcat
adevărul în noroi, iar eroarea, blasfemia şi urâciunile vor
fi îngăduite să prospere? Cât timp Anticrist, „îmbătat de
sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus” şi de
succesele lui fenomenale, va continua să îmbete şi să înşele
neamurile? (Apoc. 17:2, 6; 14:8; 18:3.) Şi anticipând
întrebarea lor, a lui Daniel şi a noastră, Dumnezeu a dat
răspunsul dinainte, prin mesagerul Său. Şi deşi termenii
n-au putut nici măcar să înceapă să fie înţeleşi înainte de
Timpul Sfârşitului, totuşi fixarea sau limitarea timpului a
dat altora, ca şi lui Daniel, asigurarea că Dumnezeu are
control deplin asupra situaţiei, astfel încât nimic nu se
poate întâmpla ca El să nu poată şi să nu controleze şi în
cele din ((105)) urmă să nu conducă lucrurile spre
bine. Acest răspuns marchează, nu începutul lucrării de
curăţire, ci o perioadă când ea va fi într-o măsură
terminată. El spune astfel:
„Până vor trece două mii trei sute de seri
şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.”
În examinarea acestei perioade de timp,
cel care studiază este izbit imediat de faptul că ele nu pot
însemna zile literale; căci 2300 de zile literale ar fi mai
puţin de opt ani, şi totuşi profeţia evident acoperă toată
lunga perioadă a profanării Sfântului Locaş şi a călcării în
picioare a adevărului. Iarăşi observăm că este prezis că
cele 2300 de zile se vor termina cândva în perioada
numită „timpul sfârşitului”; căci Gabriel a spus: „Înţelege,
fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului”; şi
din nou: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la sfârşitul
mâniei; căci sfârşitul [împlinirea] va fi la un timp
hotărât”.
În explicaţia sa Gabriel parcurge
întreaga viziune explicând în parte diferitele simboluri şi
termină cu asigurarea că cele 2300 de zile sunt măsura
corectă a ei în întregime.
Daniel, care se gândea în mod special la
Israel şi la împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu faţă de
părinţi, a înţeles că tot ce auzise el nu putea avea loc în
2300 de zile literale, în special când Gabriel i-a spus:
„Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la
nişte timpuri îndepărtate”. Şi deşi nu ştia cât va fi de
lungă fiecare zi simbolică, el avea inima grea la gândul că
atâtea rele aveau să vină asupra poporului lui Dumnezeu —
deşi el n-a văzut schimbarea acelui nume de la Israelul
trupesc la cel spiritual. Citim: „Eu, Daniel, am leşinat şi
am fost bolnav mai multe zile”; şi: „Eram uimit de viziunea
aceasta şi nimeni nu mă putea face să o înţeleg”. Şi bine a
fost pentru Daniel şi pentru toţi copiii lui Dumnezeu de
atunci până la Timpul Sfârşitului, ((106)) că
semnificaţia înfricoşătoare a acelei viziuni a puterii şi
persecuţiei papale şi a suferinţei sfinţilor, n-a fost mai
clar descoperită mai înainte. Îndurătorul nostru Tată
ceresc, în timp ce este dispus să-şi probeze poporul în
cuptorul necazului şi persecuţiei, ca să pregătească un
popor pentru nespusa şi veşnica greutate de slavă promisă,
lucrează cu noi pe principiul — „ajunge zilei necazul ei”.
Daniel, pe care-l interesa mai mult
Israelul decât „berbecul” persan sau „ţapul” grec, ştia din
profeţia lui Ieremia că cei şaptezeci de ani de captivitate
în Babilon erau o pedeapsă pentru păcate asupra lui Israel,
aşa că acum judeca din viziunea despre persecuţiile viitoare
(în locul înălţării şi slavei aşa cum se aşteptase), că ea
arăta păcatul lui Israel şi mânia lui Dumnezeu; ca atare el
s-a rugat cu seriozitate pentru iertarea păcatelor lui
Israel şi pentru împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor.
Acest lucru este spus în puţine cuvinte în Daniel 9:2-19.
Daniel n-a văzut sfera planului divin aşa cum o putem noi
privi acum; totuşi seriozitatea şi credinţa lui în
făgăduinţe au fost plăcute lui Dumnezeu, care, drept urmare,
i-a descoperit ceva mai mult cu privire la această viziune —
o creştere sau o elaborare suplimentară a ei, în acele
aspecte legate în mod special de Israelul trupesc. Daniel
presupunea că sfârşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a
ţării lui Israel, în timp ce poporul ei era în Babilon,
trebuia să fie astfel prelungit sau continuat pentru multe
(2300) zile. Dumnezeu corectează această eroare trimiţindu-l
pe Gabriel să-l informeze că robia se va sfârşi când se vor
completa cei şaptezeci de ani, şi că cetatea Ierusalim şi
templul vor fi reconstruite, deşi într-o perioadă plină de
tulburări etc.
În timp ce Daniel se ruga cu privire la
viziunea celor 2300 de zile, pe care el le-a înţeles greşit
că însemnau o prelungire a celor 70 de ani de captivitate în
Babilon, Gabriel a fost ((107)) trimis să-i
explice mai departe acea viziune greşit înţeleasă,
astfel (Dan. 9:21-27):
„El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine
şi mi-a zis: «Daniel, am venit acum să-ţi luminez mintea.
Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul
[suplimentar, care trebuie comunicat acum despre planul lui
Dumnezeu] şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit.
Fii atent deci la cuvântul acesta [suplimentar] şi înţelege
viziunea [despre cele 2300 de zile]! Şaptezeci de săptămâni
[70 x 7 = 490 de zile] au fost hotărâte [puse deoparte,
fixate sau stabilite] asupra poporului tău [Israel] şi
asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim]»” etc.*
*Pentru examinarea acestei profeţii vezi Vol. II, cap.
3, pag. 63.
Punctul de observat aici în mod special
este că cele 490 de zile sunt o parte din cele 2300 zile — o
parte marcată care era de un interes special pentru Daniel,
ca răspuns la rugăciunea lui în legătură cu restaurarea lui
Israel din Babilon. (Vezi versetele 12, 16-18.) Deoarece
cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de zile au fost partea
de început a celor 2300, împlinirea lor serveşte nu numai să
ne arate când au început cele 2300, ci şi să arate ce fel de
timp (literal sau simbolic) a fost indicat. (Vezi 1 Pet.
1:11.) Şi, mai mult de atât, împlinirea acestei profeţii a
celor „şaptezeci de săptămâni” ar servi să pună o pecete
pe Daniel ca profet adevărat şi pe toate profeţiile sale; şi
în mod special ea ar pecetlui această „viziune” a
celor 2300 de zile. Şi astfel a fost prezis că cele
şaptezeci de săptămâni vor servi, printre alte lucruri, să „pecetluiască
viziunea şi profetul”. îTrad. lit. nouă, 2001 — n. e.ş
Aşa deci, recunoscând cele şaptezeci de
săptămâni simbolice sau 490 de zile ca împlinite în ani, că
sunt prima parte a celor 2300 de zile şi pecetea sau semnul
de aprobare a lui Dumnezeu pe toată viziunea aceasta,
începem să măsurăm de acolo, să vedem unde va fi împlinită
întreaga perioadă. Scăzând din 2300 cele 490 împlinite la
prima ((108)) venire, avem un rest de 1810. Deci,
1810 ani (zile profetice, simbolice) trebuie să fie măsura
de la încheierea celor şaptezeci de săptămâni până la timpul
când clasa Sfântului Locaş va fi curăţită de diferitele
profanări ale papalităţii — urâciunea pustiitoare care a
profanat atât de multe secole templul lui Dumnezeu.
Moartea lui Mesia, cum s-a arătat, a fost
în primăvara lui 33 d. Cr.* şi acesta a fost mijlocul
ultimei săptămâni din cele şaptezeci, al cărei sfârşit
deplin a fost, aşadar, cu o jumătate de săptămână sau cu
trei ani şi jumătate mai târziu — în toamna lui 36 d. Cr. De
aceea, 1810 ani din toamna lui 36 d. Cr., adică toamna lui
1846, marchează sfârşitul viziunii celor 2300 de zile şi
data când a fost timpul ca Sfântul Locaş să fie curăţit.
*Vezi Vol. II, pag. 68.
Această profeţie fiind împlinită, trebuie
să ne aşteptăm, în cazul acesta ca şi în alte cazuri de
profeţii împlinite, să găsim faptele care dovedesc
împlinirea ei prezentate clar în paginile istoriei; căci,
deşi istoricii sunt adesea necredincioşi în privinţa Bibliei
şi în Dumnezeul Bibliei, totuşi, fără ca ei să ştie,
Dumnezeu a condus lucrarea lor astfel încât ori de câte ori
a fost împlinită o profeţie, faptele au intrat negreşit în
istorie, şi întotdeauna pe autoritate bună şi de încredere.
Aşa a fost şi în cazul acesta al curăţirii Sfântului Locaş.
Găsim, pe autoritatea tuturor istoricilor
moderni, că ceea ce aceştia toţi numesc o Mare Reformă şi-a
avut începutul în secolul al şaisprezecelea — cu excepţia
scriitorilor romano-catolici care o numesc marea răzvrătire.
Şi cu această reformă poate fi datat începutul curăţirii
Sfântului Locaş. Să ţinem minte că Sfântul Locaş a fost
profanat prin introducerea diferitelor erori cu tendinţele
lor rele corespunzătoare, că punctul culminant al acestora a
fost atins prin introducerea Liturghiei, şi că în urma
acestei erori a venit cea mai adâncă degradare a oştirii
(maselor bisericii ((109)) nominale), culminând cu
ruşinoasa vânzare de „indulgenţe” care a provocat în mare
măsură mişcarea Reformei. Deşi clasa Sfântului Locaş
a fost de asemenea profanată într-o măsură, adică a
intrat în această eroare prin înşelare, rezultatele
înspăimântătoare i-au deschis ochii asupra ei. Şi în
consecinţă găsim că ideea fundamentală a Marii Reforme a
fost Îndreptăţirea prin credinţă în „jertfa necurmată”
a lui Cristos, care nu necesită repetare — opusă iertării
care se pretindea a fi asigurată prin penitenţe şi Liturghii
la altarele murdare ale lui Anticrist.
Acesta a fost locul corect de începere a
reformei: la temelie — îndreptăţirea [curăţirea] prin
credinţă în cea „necurmată”. Observaţi însă că
profeţia nu indică o curăţire a oştirii la acest
timp, ci numai a clasei Sfântului Locaş. Şi nici n-a
fost curăţită oştirea. Ei încă au menţinut eroarea şi o
menţin până în ziua de azi; dar clasa consacrată, Sfântul
Locaş, a renunţat la eroare şi a suferit pentru adevăr,
mulţi dintre ei chiar până la moarte.
Dar acesta a fost numai începutul
procesului de curăţire; căci această clasă, trezită acum, a
descoperit curând că erorile profanatoare se înmulţiseră în
timp ce papalitatea se antrenase şi prosperase. Luther,
spiritul conducător al reformei, nu s-a oprit cu o eroare,
ci a încercat să scoată afară multe altele, şi a afişat pe
uşa bisericii din Wittemberg, la 31 octombrie 1517, nouăzeci
şi cinci de teze, toate acestea erau obiecţii la doctrinele
papalităţii, a douăzeci şi şaptea fiind o negare a pretinsei
nemuriri inerente a omului. Aceste declaraţii fiind
denunţate ca erezie de către papa Leon al X-lea, Luther în
răspunsul său (1520 d. Cr.) a denunţat fără menajamente
doctrinele transsubstanţierii, nemuririi omului şi pretenţia
papei de a fi „împărăt al lumii, rege al cerului şi Dumnezeu
pe pământ” şi s-a referit la ele ca „opinii monstruoase care
se gĂsesc În mormanul de gunoi al decretelor romane”.
Dar, vai, lucrarea de „curăţire” începută
atât de nobil şi de curajos a fost prea radicală pentru a fi
populară, şi ((110)) prietenii şi admiratorii au
cucerit într-o măsură pe Luter şi pe asociaţii lui,
copleşindu-i cu diplomaţie, prudenţă, „linguşiri” şi
promisiuni de ajutor şi succes, cu condiţia ca acel curs al
lor să fie modelat după dictatele înţelepciunii acestei
lumi. (Vezi Daniel 11:34, 35.) Câţiva dintre prinţii germani
au devenit admiratori aprinşi ai îndrăzneţilor reformatori,
care au avut atât înţelegerea cât şi curajul să atace
sistemul înaintea căruia regii tremuraseră de secole. Aceşti
prinţi i-au ajutat pe reformatori şi ajutorul lor li s-a
părut indispensabil pentru succesul mişcării. Şi în schimbul
ajutorului ei au primit de la reformatori recunoaşterea
drepturilor lor regeşti (?).
Ar trebui să ne amintim de asemenea că
mişcarea de reformă a fost o revoltă nu numai împotriva
tiraniei religioase, ci şi împotriva tiraniei politice. Şi
cele două clase de reformatori au fost aduse într-o mai mare
sau mai mică simpatie şi cooperare. Cu privire la această
eră a Reformei profesorul Fisher* spune:
*Universal History (Istoria Universală) de
Fisher, pag. 402-412
Despre Elveţia — „Străduinţele lui
Zwingli ca reformator al bisericii au fost amestecate cu zel
patriotic pentru regenerarea morală şi politică a Elveţiei”.
Despre timpul lui John Calvin şi a
guvernului genovez — „Revoluţia civilă a fost urmată de o
revoluţie eclesiastică. Protestantismul a fost stabilit
legal (1535). Calvin a devenit legiuitorul de fapt al
oraşului. A fost un stat eclesiastic”.
Despre Scandinavia — „În ţările
Scandinave puterea monarhică a fost clădită cu ajutorul
Reformei”.
Despre Danemarca — „Noua doctrină
[protestantă] intrase în ţară şi se răspândea. Nobilii care
râvneau la posesiunile bisericii [romano-catolice] au
adoptat-o”.
Despre Suedia — „O mare revoluţie
politică a avut loc, care a atras după sine şi o revoluţie
religioasă”.
((111))
Despre Germania — „Ameninţările împotriva
prinţilor protestanţi i-au făcut să formeze Liga de la
Smalcald pentru apărare reciprocă. S-a găsit a fi
impracticabil să se continue măsurile de represiune
împotriva luteranilor”. „La Dieta de la Augsburg din 1555
s-a încheiat Pacea Religioasă. Fiecărui prinţ trebuia
să i se permită să aleagă între religia catolică şi
Confesiunea Augsburg [a reformatorilor]; şi religia
prinţului trebuia să fie cea a landului peste care domnea:
adică fiecare guvern trebuia să aleagă crezul pentru supuşii
lui”.
De fapt, împrejurările politice ale
timpului, combinate cu faptul că înşişi conducătorii
reformei de abia începeau să se trezească în privinţa unor
erori morale şi doctrinare ale papalităţii, ne face să ne
mirăm de paşii rapizi făcuţi spre ceea ce este drept, mai
degrabă decât să-i condamnăm cu asprime fiindcă n-au făcut
curăţirea mai completă. Dar când bisericile protestante sau
unit cu statul, progresul şi reforma au ajuns în impas.
Curând au fost formate crezuri care erau aproape la fel de
inflexibile şi de opuse creşterii în cunoştinţă ca şi
decretele Romei, deşi mai apropiate de adevăr decât ale
Romei — lanţuri cu mai mare libertate de mişcare.
Astfel, acelaşi fel de unire între
biserică şi stat care produsese o asemenea pagubă adevărului
înainte în papalitate, a fost cursa prin care adversarul a
împiedicat şi a blocat „curăţirea sfântului locaş”, atât de
nobil începută. Reforma şi curăţirea au încetat pentru o
vreme, şi în loc să progreseze cu această curăţire,
reformatorii şi-au concentrat atenţia asupra organizării lor
proprii şi asupra renovării şi reîmprospătării multora din
vechile dogme papale, atât de zgomotos condamnate la
început. Astfel i-a momit Satan pe reformatori spre însăşi
„prostituţia” (unirea bisericii cu statul) pe care o
denunţaseră în Biserica Romei. Şi astfel rana de moarte
((112)) pe care o primise papalitatea a fost vindecată
pentru un timp. Apoc. 13:3.
Dar „curăţirea”, astfel începută şi
astfel întreruptă, trebuia să pornească din nou şi să meargă
mai departe; căci până la sfârşitul celor 2300 de ani
Sfântul Locaş trebuia să fie curăţit. Şi aşa a fost.
Revenirea la Biblie ca singura autoritate pentru credinţă,
prin care a fost începută reforma, a semănat adânc seminţe
care au încolţit necontenit de atunci şi au produs o reformă
după alta, în ciuda faptului că reformatorii de frunte au
încercat repede să împiedice întinderea reformei dincolo de
măsura lor proprie, stabilind crezuri şi ziduri de credinţă
dincolo de care, fără a ţine seama de învăţăturile Bibliei,
nimănui nu i s-a permis să treacă, fără să-şi atragă anatema
de „eretic”.
Aruncând o privire de-a lungul căii
Bisericii, din zilele lui Luther până acum, putem vedea că
pas cu pas reforma sau curăţirea a progresat; şi totuşi
aceeaşi tendinţă este observată la fiecare pas; căci fiecare
grup de reformatori, imediat ce şi-au realizat micul lor
punct de curăţire, s-au oprit şi s-au unit cu ceilalţi, în
opoziţie cu orice reformă sau curăţire în continuare.
Astfel Biserica din Anglia, îndepărtând
unele dintre doctrinele şi practicile mai grosolane ale
Bisericii Romei, a pretins şi încă pretinde că este singura
Biserică adevărată, şi că episcopii ei au succesiune
apostolică şi ca atare control suprem al moştenirii lui
Dumnezeu. Această „fiică” a Romei, părăsind-o pe „mamă”, a
luat braţul oferit de Anglia şi l-a făcut cap al acestei
biserici pe suveranul imperiului. Totuşi, ca şi în cazul
fiicei luterane, chiar şi aceasta a fost o reformă, şi în
direcţia corectă — o curăţire parţială. Calvin,
Knox şi alţii au descoperit că preştiinţa lui Dumnezeu cu
privire la evenimentele care se întâmplau fusese în mare
măsură pierdută din vedere sub gunoiul papal; şi înlăturând
ideea că succesul planurilor lui Dumnezeu depindea cu totul
de ((113)) eforturile oamenilor imperfecţi,
doctrinele lor au fost de ajutor ca să arate că Biserica nu
era dependentă de braţul statului pentru a obţine succes
pentru sine prin arme carnale. Aceşti oameni au făcut o
lucrare mare şi valoroasă, care de atunci a produs mai multe
roade bune decât par să vadă mulţi. Cu toate acestea, orbiţi
de alte erori profanatoare nerecunoscute ca atare, ei au
fost îndemnaţi să apere eroarea că toţi cei nealeşi pentru
starea cerească au fost condamnaţi la chin veşnic. Curând
doctrinele lor s-au cristalizat sub numele de
Presbiterianism; şi în afară de prima enunţare a
caracterului neschimbător al decretelor divine, aceştia au
făcut puţin pentru a ajuta reforma sau curăţirea. Şi
asemenea sectelor surori, Presbiterianismul a făcut şi el
mult să blocheze şi să împiedice lucrarea de curăţire.
Wesleyenii şi colaboratorii lor, apăsaţi
de răceala şi formalitatea care predominau în zilele lor,
s-au străduit să înlăture ceva din formalismul rece care în
mod natural rezulta din unirea bisericii cu statul, şi să
arate necesitatea sfinţeniei individuale prin credinţă
personală în Cristos şi în unire cu El — învăţând că faptul
de a fi născut sub un guvern aşa-zis creştin şi de a fi
socotit din naştere membru al unei astfel de organizaţii
biserică-stat, nu este creştinism. Până la acest punct a
fost excelent şi o parte necesară a lucrării de „curăţire”;
dar, în loc să înainteze spre perfecţiune în simplitatea
bisericii timpurii, Wesley de asemenea a conchis curând că
lucrarea de curăţire şi de reformă era completă, şi s-a
apucat cu alţii să organizeze Metodismul şi astfel
să-l îngrădească de jur-împrejur cu crezul, formulele şi
standardele Metodismului, încât să împiedice de fapt
progresul şi curăţirea mai departe. Unitarianismul şi
Universalismul, deşi în mod asemănător cuprindeau erori, au
fost de asemenea încercări de a înlătura erorile
profanatoare, care poate au fost proporţional la fel de
reuşite şi la fel de nereuşite ca altele.
((114))
Cei numiţi Baptişti reprezintă un alt
efort de curăţire a Sfântului Locaş, înlăturând o altă
eroare introdusă de papalitate cu privire la botez şi negând
că stropirea unui copil necredincios este botezul unui
credincios, sau că stropirea în vreun fel simbolizează vreo
doctrină a lui Cristos. Totuşi, în afara învăţării unei
forme corecte exterioare sau a unui simbol, baptiştii au
făcut puţin progres, iar acum se află adesea împreună cu
alţii drept contestatari şi împotrivitori la orice curăţire
ulterioară.
O reformă mai târzie este cunoscută sub
numele de „Biserica Creştină” sau „Discipolii”. Această
sectă a fost organizată în 1827 de Alexander Campbell.
Reformele pe care ei le-au susţinut în mod deosebit la
organizarea lor au fost simplitatea apostolică în guvernarea
bisericii, numai Biblia pentru crez, egalitatea tuturor
membrilor lui Cristos subordonaţi Lui în calitate de Cap al
tuturor, şi în consecinţă, abrogarea titlurilor
eclesiastice, ca reverend, doctor în teologie etc., ca fiind
papistaşe şi contrare spiritului lui Cristos şi al
creştinismului curat, care spune: „Unul singur este
Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”.
Scopul şi curăţirea în măsura în care s-a făcut, au fost
bune şi au produs roade în minţi şi libertăţi unora din
toate denominaţiile. Dar această denominaţie, ca şi altele,
a încetat să încerce o reformă mai departe, şi spiritul
reformei ei este deja mort; căci, deşi pretinde Biblia ca
singurul crez, ea s-a oprit în făgaş şi se învârte acolo
fără să facă progres în adevăr. Pretinzând eliberare de
crezurile şi de cătuşele tradiţiei umane, ea nu foloseşte
libertatea, prin urmare este de fapt legată în spirit şi în
consecinţă nu creşte în har şi cunoştinţă. Deşi n-a fost
legată de nici un crez scris, totuşi, prin respectul ei
pentru tradiţiile şi onoarea oamenilor, precum şi prin
mulţumirea de sine, ea a devenit curând fixată şi a adormit
faţă de lucrarea de curăţire mai departe a Sfântului Locaş,
şi chiar dă înapoi de la poziţia ei dintâi. ((115))
În timp ce am menţionat doar câţiva dintre reformatori şi
dintre mişcările de reformă, nu trebuie să fim înţeleşi că
respingem sau că nesocotim pe alţii. Departe de aceasta:
reforma a fost generală şi toţi creştinii adevăraţi,
serioşi, au avut o parte în lucrarea de curăţire.
Marea dificultate stă în faptul că, păgubiţi de pregătirea
dinainte şi copleşiţi de pretenţiile zgomotoase şi
lăudăroase ale erorii, puţini pot vedea marea cantitate de
eroare şi în consecinţă necesitatea de a merge înainte cu
această curăţire. Şi marele nostru adversar, Satan, n-a
neglijat să-şi folosească aceste avantaje pentru legarea
sfinţilor şi pentru împiedicarea lucrării de curăţire.
O altă reformă, şi în unele privinţe cea
mai amănunţită dintre toate, şi-a avut începutul la puţină
vreme după ultima menţionată, aşa cum s-a arătat pe scurt în
capitolul precedent. Domnul William Miller din
Massachusetts, legat de denominaţia baptistă, care a fost
instrumentul folosit să înceapă această reformă, a adus în
atenţia bisericii faptul că Biblia descoperă ceva atât
despre timpul, cât şi despre ordinea planului lui Dumnezeu.
El a văzut perioade consemnate de profeţi, însoţite de
afirmaţia că la timpul cuvenit cei cu adevărat înţelepţi
trebuie să le înţeleagă, şi el a căutat să fie din clasa
descrisă. A căutat şi a găsit unele lucruri de mare interes,
multă vreme pierdute din vedere sub tradiţiile Romei,
printre altele că a doua venire a Domnului nostru era pentru
acordarea de către Dumnezeu a binecuvântării vieţii
pentru credincioşi, aşa cum prima venire a fost pentru
cumpărarea lumii; de fapt, că răscumpărarea şi restabilirea
sunt două părţi ale singurului plan de mântuire.
Pentru o inimă onestă, serioasă, a
înţelege asemenea veşti bune nu putea să însemne nimic mai
puţin decât a le vesti; şi el a făcut aceasta. Descoperirea
acestui adevăr a dus la respingerea anumitor erori şi de
aceea el a făcut o lucrare de curăţire în toţi cei care au
ajuns sub influenţa lui. De ((116)) exemplu, deoarece
a doua venire a Domnului nostru trebuie să „ridice”
Împărăţia şi să înalţe Biserica Sa, este evident că
pretenţiile bisericilor asociate cu regatele pământeşti
(care pretind fiecare în parte că sunt regatele lui Dumnezeu
şi că în consecinţă sunt acum autorizate să domnească şi să
stăpânească asupra lumii) trebuie să fie doar presupuneri;
căci, dacă Împărăţia lui Cristos n-a fost încă „ridicată”,
acestea „ridicate” acum trebuie să fi fost înălţate astfel
de „prinţul lumii acesteia” (Satan) şi trebuie să lucreze în
mare măsură în interesul lui, oricât de ignoranţi în
privinţa acestui fapt ar putea fi conducătorii lor.
O altă eroare, la a cărei îndepărtare
a dus propovăduirea domnului Miller, a fost nemurirea
naturală a omului. De mult existase ideea că omul este în
mod natural o fiinţă nemuritoare; adică, odată ce a fost
creat nu poate muri niciodată şi că moartea este numai o
iluzie înşelătoare; că omul numai se pare că moare şi în
realitate nu moare, ci numai îşi schimbă forma şi face un
alt pas în „evoluţie”. Domnul Miller a crezut ca şi alţii în
privinţa acestui subiect; totuşi adevărurile asupra cărora a
atras atenţia, în mod special doctrinele venirii Domnului şi
învierii morţilor, au dat în vileag în mod accentuat
în primul rând această eroare primejdioasă — care neagă
învierea, învăţând că nimeni nu este mort şi prin urmare a
doua venire a Domnului şi o înviere a morţilor nu sunt
necesare. Dar lăsăm examinarea critică a acestui subiect
pentru un volum viitor al acestei lucrări, în care se va
arăta că nemurirea şi viaţa veşnică sunt favoruri care se
pot obţine numai prin Cristos, şi nici nu sunt promise, nici
nu vor fi acordate celor răi. Bazate pe ideea nemuririi
umane şi rezultând din ea, sunt doctrina papală a
purgatoriului şi doctrina protestantă încă şi mai cumplită a
nefericirii veşnice într-un loc de chin fără sfârşit;
căci ei raţionează că dacă omul trebuie să trăiască
pentru totdeauna (şi dacă este nemuritor nici
chiar Dumnezeu nu-l poate nimici), el trebuie să trăiască
fie în fericire veşnică, fie în nefericire veşnică. Şi
deoarece, spun ei, la moarte este trimis înapoi în starea sa
veşnică, marea majoritate trebuie să înceapă atunci o
eternitate de chin, din ((117)) cauză că în cei
câţiva ani ai vieţii actuale fie că n-au reuşit să obţină o
cunoştinţă despre calea dreaptă, fie, obţinând cunoştinţa,
n-au fost în stare să umble pe ea, din pricina slăbiciunilor
moştenite etc.
Această mare rădăcină a multor
erori distrugătoare a început să fie smulsă şi înlăturată
prin propovăduirea venirii a doua a lui Cristos şi a
învierii care să înceapă atunci. Oamenii inteligenţi şi
gânditori au început să se întrebe de ce să-i învie Domnul
pe morţi dacă ei sunt fie în cer, fie în iad, şi soarta lor
este pentru totdeauna fixată fără putinţă de schimbare. Apoi
ei au început să se întrebe de ce morţii sunt numiţi morţi,
dacă în realitate trăiesc. Apoi s-au întrebat de ce Domnul
nostru şi apostolii n-au spus nimic despre faptul că morţii
sunt încă vii, ci dimpotrivă, întotdeauna au indicat spre o
înviere ca singura speranţă; chiar declarând că dacă nu este
o înviere toţi „au pierit” (1 Cor. 15:13-18).
Apoi cuvintele Domnului nostru, promiţând o trezire pentru
„toţi cei din morminte”, au început să aibă un înţeles; şi
treptat s-a ajuns să se vadă că morţii nu sunt vii, ci
moartea înseamnă opusul vieţii. Şi cei care au căutat au
găsit că Scripturile sunt în perfectă armonie cu ele însele
asupra acestui subiect, dar în opoziţie directă cu
tradiţiile comune de astăzi, primite de la papalitate.
Rădăcina erorii fiind astfel îndepărtată,
diferitele ramuri au început să se ofilească; şi curând s-a
văzut că în loc ca viaţa veşnică (în nefericire) să fie
pedeapsa celor răi, declaraţia Bibliei despre planul lui
Dumnezeu este inversă; că viaţa veşnică este răsplata pentru
dreptate, iar moartea, o tăiere de la viaţă, este pedeapsa
pentru cei care păcătuiesc cu voia.
Apoi s-a ajuns să se vadă ce se înţelege
prin blestemul morţii care a venit peste toată rasa
prin neascultarea lui Adam — că întreaga rasă a fost
condamnată la stingere. Apoi, de asemenea, vălul a început
să se ridice, arătând obiectivul şi valoarea morţii
Răscumpărătorului nostru, ca plata pedepsei asupra rasei, ca
să poată fi o înviere, o restaurare la viaţă şi la
drepturile ei. O! atunci a început să ((118)) fie
apreciat înţelesul răscumpărării, deoarece s-a văzut
că Cel care n-a cunoscut nici un păcat a fost tratat ca cel
blestemat; că, fiind de bună voie pus în locul nostru, El a
fost făcut blestem pentru noi, tratat ca păcătos pentru noi,
şi a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi.
Astfel, în cele din urmă, marele sistem
şi marea reţea a erorii profanatoare, care au început cu
înlăturarea jertfei necurmate, au fost îndepărtate; şi,
Sfântul Locaş fiind eliberat sau curăţit de ea, valoarea
„jertfei necurmate” a lui Isus a fost văzută în
reînnoită prospeţime, frumuseţe şi putere.
Când spunem că Sfântul Locaş a fost
curăţit de această profanare, trebuie să ne amintim că în
Scriptură o parte a Bisericii nu arareori reprezintă
întreaga Biserică. O grupă, puţini, au fost eliberaţi de
eroarea profanatoare; şi la aceştia puţini Dumnezeu adaugă
zilnic din aceia care sunt pe deplin sub conducerea Lui şi
învăţaţi de El.
În calculele sale cu privire la ceea ce
se va întâmpla, domnul Miller a fost departe de a fi corect
— presupunând că această curăţire a Sfântului Locaş înseamnă
o curăţire a pământului de rău, prin foc literal în
care pământul va arde complet. Eşecul prezicerilor sale,
care a urmat, a fost o încercare dureroasă pentru cei care,
prin ceea ce aflaseră de la el, învăţaseră să-L aştepte pe
Domnul din cer şi împlinirea rugăciunii „Vie Împărăţia Ta”.
Dar, deşi dezamăgiţi de întârzierea Mirelui, ei au fost
foarte mult binecuvântaţi. Experienţa lor în cercetarea
Scripturii a fost valoroasă şi ei au învăţat să pună
Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor. Ei
se eliberaseră într-o măsură de servilismul faţă de onoarea
şi respectul oamenilor din diversele denominaţii de care se
desprinseseră, căci se separaseră de ele datorită ascultării
de convingerile lor privitoare la subiectul venirii
Domnului. Onestitatea faţă de convingeri aduce întotdeauna o
oarecare binecuvântare: întocmai ca Pavel mergând spre
Damasc, noi Îl întâlnim pe Domnul pe cale.
În consecinţă, găsim că printre aceştia
erau unii care luaseră o poziţie mai avansată în lucrarea de
curăţire sau de reformă ((119)) decât oricare alţii
dinaintea lor. Astfel, anul 1846 d. Cr., sfârşitul celor
2300 de zile, cum s-a arătat mai sus, a găsit un nucleu
neorganizat de creştini care erau de acord nu numai cu
„discipolii” în privinţa simplităţii guvernării bisericii, a
înlăturării tuturor crezurilor cu excepţia Bibliei şi a
desfiinţării tuturor titlurilor de către slujitorii ei, ci
şi cu „baptiştii” în privinţa formei exterioare a botezului
şi cu Luther în privinţa sistemului papal ca Omul Păcatului
şi a bisericii degenerate ca mama prostituatelor şi
urâciunilor. Aceştia, ţinându-se la distanţă de orice
compromis sau afinitate cu lumea, au învăţat pietatea
vitală, încrederea simplă în Dumnezeul atotputernic şi
credinţă în hotărârile Sale neschimbătoare; şi, în plus, în
timp ce L-au recunoscut pe Cristos ca Domn al tuturor, iar
acum părtaş naturii divine, ei au fost apăraţi împotriva
teoriei atât nescripturale* cât şi neraţionale că Iehova
este propriul Său Fiu şi Domnul nostru Isus este propriul
Său Tată; şi au început să vadă că viaţa veşnică şi
nemurirea nu sunt posesiuni prezente, ci trebuie aşteptate
numai ca daruri ale lui Dumnezeu prin Cristos la înviere.
*Aceste subiecte sunt discutate deplin în
Volumul V al Studiilor În Scripturi, şi toate scripturile
referitoare la ele sunt examinate acolo pe deplin şi s-au
găsit a fi în absolută armonie.
Şi, ca şi cum Dumnezeu a rânduit ca după
aceea să fie întotdeauna o clasă reprezentând Sfântul Său
Locaş curăţit, ţinută separată de diferitele secte, chiar
acel an 1846 a fost martorul organizării sectelor
protestante într-un singur mare sistem, numit Alianţa
Evanghelică. Această organizaţie, conştientă de noile
vederi (ale Sfântului Locaş curăţit) şi-a definit în mod
clar credinţa în nemurirea omului, adăugând-o ca al nouălea
articol al crezului ei. Astfel ea a separat, şi de atunci a
ţinut separată de alţi creştini, o grupă de copii ai lui
Dumnezeu — Sfântul Locaş curăţit al Domnului — un sanctuar
al adevărului. Şi la această clasă a Sfântului Locaş curăţit
sau adăugat de atunci zilnic alţi copii supuşi şi
credincioşi ai lui Dumnezeu, în timp ce au fost eliminaţi
din ea cei care şi-au ((120)) pierdut spiritul de
smerenie şi iubirea de adevăr. Menţinerea poziţiei ca Locaş
Sfânt curăţit, împotriva opoziţiei organizate şi a
mulţimilor, devine o probă severă de curaj şi credinţă, pe
care numai puţini par să fie în stare să o îndure:
majoritatea urmează cursul înaintaşilor lor şi se străduiesc
să se facă respectabili în ochii lumii. Devenind numeroşi
întrucâtva şi căutând mai puţin dispreţ, unii dintre aceştia
au organizat un alt sistem, au formulat un crez şi au
adoptat un alt nume sectar, numindu-se Adventişti. Şi
fixându-se pe ideea că ceea ce învăţaseră ei era tot ce se
putea învăţa, n-au mai progresat de atunci; şi împreună cu
alţii care n-au reuşit să urmeze mai departe pe cărarea care
străluceşte tot mai mult până la ziua deplină, mulţi dintre
ei au căzut în erori ridicole.
Dar, deşi mulţi dintre cei care la
început au reprezentat Sfântul Locaş curăţit au ajuns astfel
din nou prinşi în jugul sclaviei, totuşi cei care s-au
menţinut liberi şi au continuat pentru a-L cunoaşte pe
Domnul, au reprezentat Sfântul Său Locaş curăţit şi de
atunci au fost recunoscuţi şi foarte mult binecuvântaţi de
conducerea Sa.
Dacă gunoiul şi urâciunile profanatoare
au fost în întregime îndepărtate în 1846, timpul de atunci
încoace trebuie să fie o perioadă pentru punerea în ordine a
lucrurilor care rămân şi pentru desfăşurarea şi dezvoltarea
planului glorios al lui Dumnezeu — adevăruri care trebuie
să-şi reocupe locurile eliberate de erorile înlăturate.
Această lucrare de deschidere a
adevărului şi de examinare şi apreciere a frumuseţii lui,
îşi are timpul pe drept acum şi se realizează. Mulţumim lui
Dumnezeu pentru privilegiul de a fi angajaţi împreună cu
alţii în această binecuvântată lucrare de aducere a vaselor
de aur ale casei Domnului (adevărurile preţioase) înapoi din
captivitatea Babilonului celui Mare (simbolic) (Ezra 1:7-11;
5:14; 6:5) şi de repunere a lor în Sfântul Locaş. Şi în
această mare lucrare transmitem salutări frăţeşti tuturor
colaboratorilor şi membrilor Corpului Uns. Binecuvântaţi
sunt acei slujitori pe care Domnul lor, când va fi venit,
îi va găsi dând casei hrană la timp cuvenit.