STUDIUL VII
Eliberarea şi înălţarea
Bisericii
Eliberarea şi înălţarea Bisericii este
aproape — Ea va fi vestitorul eliberării întregii omeniri —
Data ei aproximativă — Cum vor scăpa sfinţii de acele
lucruri care vin în lume — Cum şi când o va ajuta Dumnezeu —
Felul şi împrejurările eliberării ei finale — Eliberarea
întâi a celor care dorm în Isus — Schimbarea membrilor în
viaţă ai Bisericii — Vor muri ei? — Ferice de acum încolo de
morţii care mor în Domnul
„Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi
capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” Luca
21:28.
PRIN candela profeţiei am trasat
minunatele evenimente ale „secerişului” până la culminarea
lor în marele timp de necaz; şi deoarece ne amintim că în
această perioadă plină de evenimente îşi are timpul
eliberarea şi înălţarea promisă a Bisericii, punctele
centrale de interes acum pentru sfinţi sunt timpul, felul şi
împrejurările eliberării lor.
Domnul nostru ne-a învăţat că de îndată
ce începem să vedem evenimentele secerişului întâmplându-se,
ar trebui să aşteptăm o realizare grabnică a glorioasei
noastre speranţe. De aceea, remarcând acum dovezile
acumulate ale acestor semne, ne ridicăm într-adevăr capetele
şi ne bucurăm în speranţa gloriei care urmează; căci vine
dimineaţa, deşi trebuie să intervină o noapte neagră,
scurtă. Dar această bucurie nu este egoistă în caracterul
ei; căci eliberarea şi înălţarea Bisericii lui Cristos va fi
vestitorul unei grabnice eliberări a întregii rase de sub
((228)) tirania şi asuprirea marelui înrobitor, Păcatul,
de umbra şi durerile bolii şi de închisoarea morţii: „Căci
ştim că ... toată creaţia suspină şi suferă durerile
naşterii ... aşteptând ... răscumpărarea trupului
nostru” — „trupul lui Hristos” (Rom. 8:22, 23); căci,
potrivit aranjamentului lui Iehova, noua ordine de lucruri
nu poate fi stabilită până când marele conducător, Cristosul
complet, Cap şi corp, va fi venit deplin în putere.
Că eliberarea sfinţilor trebuie să aibă
loc foarte curând după 1914 este vădit, deoarece în acel
timp, după cum vom vedea, este stabilit să aibă loc
eliberarea Israelului trupesc, iar naţiunilor înfuriate li
se va porunci în mod autoritar să stea liniştite, şi vor fi
făcute să recunoască puterea Unsului lui Iehova. Chiar la
cât timp după 1914 vor fi glorificaţi ultimii membri în
viaţă ai corpului lui Cristos, nu suntem informaţi direct,
dar cu siguranţă nu va fi înainte ca lucrarea lor în trup să
fie încheiată; în mod raţional nu putem nici presupune că
vor rămâne mult după ce acea lucrare se va fi realizat. Cu
aceste două gânduri în minte, putem aproxima timpul
eliberării.
Deşi sunt indicii clare că unii dintre
membrii în viaţă ai corpului vor fi martorii pregătirii
furtunii şi vor avea parte de unele dintre necazurile pe
care ea le va aduce, există şi indicii că nici unul dintre
aceştia nu va trece cu totul prin ea, nici măcar nu va intra
departe în ea. Cuvintele Învăţătorului, „Vegheaţi ... ca să
fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea
care se vor întâmpla” (Luca 21:36), par să indice acest
lucru. Şi totuşi, noi ştim că trecem deja prin începutul
acestor necazuri (necazurile asupra Bisericii nominale
legate de încercarea ei) şi că noi scăpăm, în timp ce mulţi
de peste tot cad în eroare şi în necredinţă. Noi scăpăm, nu
prin faptul că suntem luaţi de pe scena necazului, ci prin
faptul că suntem susţinuţi, întăriţi şi păstraţi chiar în
mijlocul lui prin Cuvântul Domnului, scutul
((229)) şi pavăza noastră (Ps. 91:4). Deşi admitem că în
acelaşi fel unii membri ai corpului ar putea rămâne chiar
până la sfârşitul timpului de necaz şi ar putea trece prin
el în întregime, şi totuşi să scape astfel de tot
necazul care vine, cu toate acestea este clar, credem noi,
că toţi membrii corpului vor fi pe deplin eliberaţi —
înălţaţi la starea glorioasă — înainte de a veni cele mai
severe aspecte ale necazului — după ce corpul va fi complet
şi uşa va fi închisă.
Am văzut furtuna pregătindu-se de ani de
zile: oştile puternice se adună şi se pregătesc pentru
bătălie, şi fiecare an care vine este martorul paşilor mai
rapizi de înaintare spre criza prezisă; totuşi, deşi ştim că
dezastrul fără egal trebuie să spulbere toată legea şi
ordinea în abisul anarhiei şi al confuziei, noi nu ne temem;
căci „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor
care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem
chiar dacă s-ar răsturna [dezechilibra şi dezorganiza]
pământul [organizarea din prezent a societăţii] şi s-ar
zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [poporul fără
de lege şi care nu poate fi guvernat]; chiar dacă valurile
mării ar urla şi ar spumega [de disputele facţiunilor
rivale] şi s-ar ridica [cu ameninţare şi putere crescândă]
până acolo încât să se cutremure [să tremure de frică şi
lipsă de securitate] munţii [împărăţiile]”. Ps. 46:1-3.
„Este un râu [Cuvântul lui Dumnezeu, o
fântână a adevărului şi a harului] ale cărui pâraie
înveselesc cetatea lui Dumnezeu [Împărăţia lui Dumnezeu,
Biserica — chiar şi în starea ei embrionară din prezent,
înainte de înălţarea ei la putere şi glorie], locaşul cel
sfânt al locuinţelor CeluiPreaÎnalt [sfântul locaş —
Biserica, în care CelPreaÎnalt binevoieşte să locuiască].
Dumnezeu este în mijlocul ei; ea nu se va clătina; Dumnezeu
o ajută.” Ps. 46:4, 5.
În prezent noi ne dăm seama de acest
ajutor promis, în măsura deplină a necesităţilor noastre
actuale, fiind ((230)) acceptaţi în încrederea
Tatălui nostru ceresc, fiind familiarizaţi cu planurile Lui
şi asiguraţi de favoarea şi de harul Său susţinător, şi
chiar fiind făcuţi conlucrători cu El. Acest ajutor îl vom
simţi până la sfârşitul deplin al căii noastre; iar atunci
vom fi ajutaţi încă mai mult, prin aceea că vom fi
„schimbaţi” la sfera mai înaltă la care suntem chemaţi şi
spre care ne continuăm calea cu străduinţă.
Deşi putem fi siguri că această
„schimbare” a ultimilor membri în viaţă ai corpului lui
Cristos nu va avea loc până când lucrarea încredinţată lor
în carne va fi îndeplinită, suntem informaţi, cum este
arătat în capitolul precedent, că nu peste mult timp
lucrarea noastră va fi oprită — la început treptat, iar apoi
complet şi definitiv, când „vine noaptea, când nimeni nu mai
poate să lucreze” (Ioan 9:4). Şi bezna acelei „nopţi” va fi
risipită numai de răsăritul soarelui milenar. Când lucrarea
noastră va fi terminată şi când acea noapte ne va învălui,
ne putem aştepta nu numai să vedem că norii furtunoşi vor
deveni mai întunecoşi, ci şi să auzim şi să simţim
„vânturile” crescânde, care vor culmina într-un uragan
sălbatic al patimii omeneşti — un vârtej de necaz. Atunci,
lucrarea stabilită pentru noi fiind terminată, partea
noastră va fi să „rămânem în picioare”, cu răbdare, până ne
vine „schimbarea”. Ef. 6:13.
Cât de mult poate binevoi Domnul să lase
pe sfinţii Săi să stea într-o inactivitate forţată în ceea
ce priveşte lucrarea Sa, nu ştim, dar probabil numai
suficient pentru a lăsa credinţa şi răbdarea să-şi facă
lucrarea lor desăvârşită. Aici vor fi aceste virtuţi cel mai
deplin dezvoltate, încercate şi manifestate. Această probă a
răbdării va fi încercarea finală a Bisericii. Apoi „Dumnezeu
o ajută în revărsatul zorilor [ei]” (Ps. 46:5) — nu în
dimineaţa care se va revărsa peste lume la strălucirea
răsăritului ei cu Domnul ei ca soarele dreptăţii, ci în
revărsatul dimineţii ei, în care ea va fi ((231))
schimbată la natura şi asemănarea Domnului ei. Dimineaţa
ei va preceda dimineaţa Milenară.
Că această noapte întunecoasă deja se
apropie suntem înştiinţaţi nu numai din Scripturi, ci şi din
semnele prevestitoare ale timpurilor; şi soarta Bisericii
atunci, în privinţa căii ei umane, pare schiţată în paginile
de încheiere ale vieţilor lui Ilie şi Ioan Botezătorul, la
care s-a făcut deja referire.* Decapitarea unuia şi vârtejul
de vânt şi carul de foc care l-a luat pe celălalt indică
probabil violenţa asupra ultimilor membri ai corpului lui
Cristos. Totuşi Sionul nu trebuie să se teamă, căci Dumnezeu
este în mijlocul lui şi îl va ajuta. Consacrarea Bisericii
este spre moarte şi privilegiul ei este să-şi dovedească
credincioşia; „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul
său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului
să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca
domnul lui”. Mat. 10:24, 25.
Probabil că într-un efort de
autoconservare din partea „Babilonului celui mare” —
„Creştinătatea” — când va vedea că-i slăbeşte puterea în
politică, clericalism şi superstiţie, lucrarea de răspândire
a adevărului va fi oprită, ca dăunătoare pentru sistemul ei.
Şi probabil că în această conjunctură clasa Ilie,
perseverând până la sfârşit în vestirea adevărului, va
suferi violenţă, va trece în glorie şi va scăpa de cele mai
severe aspecte ale marelui timp de necaz care vine — chiar
în criza afacerilor când oamenii vor începe să simtă că
trebuie să se recurgă la măsuri disperate pentru a susţine
structura clătinândă a creştinătăţii.
Deşi timpul exact al eliberării sau
„schimbării” ultimilor membri ai corpului lui Cristos nu
este declarat, timpul aproximativ este totuşi în mod
clar arătat, la scurtă vreme după ce „uşa” se închide
(Mat. 25:10); după ce adevărul, pe care Babilonul începe
să-l vadă acum ca fiind inamicul lui şi ca fiind calculat
să-i împlinească distrugerea, va fi devenit ((232))
mai general cunoscut şi de largă circulaţie; după ce
„grindina” va fi măturat într-o măsură considerabilă locul
de scăpare al minciunii; şi după ce ura faţă de adevăr, acum
mocnită şi ameninţătoare, va fi stârnită astfel la o
opoziţie atât de violentă şi de generală încât să oprească
efectiv înaintarea marii lucrări în care sunt angajaţi
sfinţii. Şi Dumnezeu va îngădui aceasta de îndată ce toţi
aleşii vor fi „pecetluiţi”. Dar, indiferent ce necaz sau
dezastru aparent i-ar aştepta pe sfinţi în timp ce rămân în
carne, şi ar pune capăt lucrării a cărei realizare este
mâncarea şi băutura lor, să ne mângâiem amintindu-ne că
nimic nu ni se poate întâmpla fără ştirea şi permisiunea
Tatălui nostru, şi că în orice probă a credinţei şi a
răbdării harul Său va fi îndeajuns pentru cei care rămân în
El şi în care rămâne Cuvântul Său. Să privim dincolo de văl
şi să ne ţinem ochiul credinţei fixat asupra premiului
chemării noastre de sus, pe care Dumnezeu îl are în păstrare
pentru cei care-L iubesc — pentru cei chemaţi şi credincioşi
şi aleşi potrivit scopului Său. Apoc. 17:14; Rom. 8:28.
În timp ce putem astfel aproxima în mod
raţional şi scriptural timpul şi împrejurările deplinei
eliberări a Bisericii, felul glorificării ei devine
cu atât mai mult o chestiune de interes tot mai adânc. Şi
iarăşi mergem la cuvintele divine să întrebăm.
Întâi, Pavel declară: „Toţi vom fi
schimbaţi [sfinţii în viaţă şi cei morţi] ... . Căci trebuie
ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în
neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în
nemurire ... nu pot carnea şi sângele să moştenească
Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească
neputrezirea”. Şi această „schimbare” de la starea muritoare
la nemurire, ne asigură el, nu va fi realizată prin
dezvoltare treptată, ci va fi instantanee — „într-o clipă,
într-o clipeală din ochi”, la sunetul „celei din urmă
trâmbiţe” — care sună deja.* 1 Cor. 15:53, 50, 52.
*Vezi Vol. 2, cap. 5
((233))
Mai mult, se va observa ordinea: unii vor
fi glorificaţi sau „schimbaţi” întâi, iar alţii după aceea.
Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinţilor Săi (Ps.
116:15): şi deşi cei mai mulţi dintre ei au adormit de mult,
nici unul n-a fost uitat. Numele lor sunt scrise în cer ca
membri acceptabili ai Bisericii Întâilor-născuţi. Şi
apostolul declară că cei vii, care sunt lăsaţi până la
prezenţa Domnului, nicidecum nu vor lua-o înaintea celor
care au adormit (1 Tes. 4:15). Cei care dorm în Isus nu
trebuie să aştepte adormiţi pentru ca membrii în viaţă să-şi
termine cursul, ci sunt înviaţi imediat, acesta fiind unul
dintre primele acte ale Domnului când Îşi ia marea Sa
putere. Şi astfel acei membri ai Cristosului care au adormit
vor avea prioritate la intrarea în glorie.
Data exactă a trezirii sfinţilor adormiţi
nu este declarată în mod direct, dar poate fi clar dedusă
din pilda Domnului nostru despre tânărul de neam mare. După
ce a primit împărăţia şi s-a întors, prima lucrare a omului
de neam mare (care-L reprezintă pe Domnul nostru Isus) a
fost să se socotească cu robii (Biserica Sa) cărora le
încredinţase via sa pe durata absenţei sale şi să
răsplătească pe cei credincioşi. Şi deoarece apostolul ne
spune că Se va socoti întâi cu morţii în Cristos, putem
deduce în mod raţional că răsplătirea acestora a avut loc
imediat ce Domnul nostru, după întoarcerea Sa, Şi-a preluat
marea Sa putere.
Să aflăm data la care a început Domnul
nostru să-Şi exercite puterea, prin urmare, înseamnă să
descoperim timpul când sfinţii Săi adormiţi au fost treziţi
la viaţă şi la glorie. Şi ca să facem aceasta trebuie numai
să ne amintim paralelismul dispensaţiilor iudaică şi
evanghelică. Uitândune în urmă la tip, vedem că în primăvara
lui 33 d. Cr., la trei ani şi jumătate după începerea
secerişului iudaic (29 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a preluat
în mod tipic puterea şi Şi-a exercitat autoritatea
împărătească. (Vezi Matei 21:5-15.) Şi în mod evident
singurul obiectiv al acelui act a fost să marcheze un punct
în timp care-şi are paralela în acest seceriş, când El Îşi
va prelua în realitate funcţia ((234)) împărătească,
puterea împărătească etc., adică în primăvara lui 1878, la
trei ani şi jumătate după a doua Sa venire la începutul
perioadei de seceriş, în toamna lui 1874. Anul 1878 fiind
indicat astfel ca data când Domnul a început să-Şi ia marea
Sa putere, este raţional să conchidem că atunci a început
stabilirea Împărăţiei, al cărei prim pas va fi eliberarea
corpului Său, Biserica, printre care membrii adormiţi
trebuie să aibă prioritate.
Şi deoarece învierea Bisericii trebuie să
aibă loc cândva în această perioadă a „sfârşitului” sau a
„secerişului” (Apoc. 11:18), considerăm că este o deducţie
foarte raţională şi în perfectă amonie cu tot planul
Domnului, că în primăvara lui 1878 toţi sfinţii apostoli şi
alţi „biruitori” din veacul Evangheliei care au dormit în
Isus au fost înviaţi fiinţe spirituale, asemenea Domnului şi
Învăţătorului lor. Şi, prin urmare, în timp ce conchidem că
învierea lor este acum un fapt împlinit, şi ca atare ei, ca
şi Domnul, sunt prezenţi pe pământ, faptul că nu-i vedem nu
este o piedică pentru credinţă, când ne amintim că asemenea
Domnului lor, ei sunt acum fiinţe spirituale şi asemenea Lui
sunt invizibili pentru oameni. Faptul că ei sunt invizibili,
că mormintele n-au fost găsite deschise şi goale şi că
nimeni nu i-a văzut ieşind din cimitir, nu sunt obiecţii
pentru cei care au învăţat ce să aştepte — pentru cei
care-şi dau seama că Domnul nostru înviat na lăsat nici o
gaură în pereţii camerei în care a intrat şi din care a
ieşit în timp ce uşile erau închise; care îşi amintesc că
nimeni altcineva nu L-a văzut pe Răscumpărătorul înviat,
decât aceia puţini cărora El li sa arătat în mod
special şi miraculos, pentru ca ei să poată fi martorii
învierii Sale; care îşi amintesc că El a apărut în diferite
forme ale trupului ca să-i împiedice pe aceşti martori să
presupună că El era carne încă, sau că vreuna dintre formele
pe care le-au văzut era trupul Său glorios, spiritual. Cei
care îşi amintesc că numai Saul din ((235)) Tars a
văzut trupul spiritual al lui Cristos, şi aceasta printr-un
miracol, în timp ce alţii din jur nu l-au văzut, şi el l-a
văzut cu preţul vederii sale, vor înţelege cu uşurinţă că
faptul că ei nu-i văd pe sfinţii înviaţi cu ochii naturali
nu este o obiecţie la faptul învierii lor, după cum nu L-au
văzut nici pe Domnul în timpul acestui seceriş şi nu i-au
văzut niciodată pe îngeri care, dea lungul Veacului
Evanghelic, au fost „duhuri slujitoare trimise să slujească
pentru cei care vor moşteni mântuirea”.*
*Vezi Vol. II, cap. 5
Credinţa noastră că Împărăţia a început
să fie stabilită sau adusă în putere în aprilie 1878,
vom observa, se sprijină pe aceeaşi temelie ca şi credinţa
noastră că Domnul a început să fie prezent din octombrie
1874 şi că atunci a început secerişul. Atunci „muntele
[împărăţia] casei Domnului”, Biserica, a început să fie
„înălţat deasupra dealurilor” (împărăţiilor) pământului şi
atunci a început lucrarea de judecare a „Babilonului”,
Creştinătatea, şi a tuturor popoarelor din întreaga lume, ca
pregătire pentru răsturnarea lor finală.
Aceasta nu este în dezacord cu gândul că
majoritatea Bisericii este înălţată, în timp ce puţini
dintre ultimii membri ai preoţimii împărăteşti sunt încă
„vii, care rămân”; căci, aşa cum am văzut, apostolul a
prezis chiar această ordine. Nu este nici o dezonoare a fi
printre cei care rămân; şi a fi chiar ultimul dintre cei
care vor fi „schimbaţi” nu va fi o discreditare. Câteva
scripturi arată că ultimii membri ai corpului au de făcut o
lucrare specială de această parte a vălului, ca parte din
lucrarea Împărăţiei la fel de importantă şi la fel de
esenţială ca aceea a membrilor glorificaţi de cealaltă parte
a vălului. În timp ce Capul glorificat şi membrii corpului
de dincolo de văl au supravegherea completă a marilor
schimbări care se desfăşoară acum şi sunt pe punctul de a fi
((236)) inaugurate în lume, membrii confraţi care
rămân în carne sunt agenţi ai Împărăţiei ca să vestească,
prin cuvânt, condei, cărţi şi pliante, veştile bune care vor
fi „o mare bucurie pentru tot poporul”. Ei spun lumii
veştile binecuvântate ale planului îndurător al veacurilor
întocmit de Dumnezeu, şi că a sosit timpul pentru glorioasa
împlinire a acestui plan; şi ei indică nu numai spre marele
timp de necaz iminent, ci şi spre binecuvântările care îl
vor urma ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu
în lume. O lucrare mare şi importantă deci, le este dată
membrilor rămaşi: este întradevăr lucrarea Împărăţiei, şi
este de asemenea însoţită de bucuriile şi binecuvântările
Împărăţiei. Deşi încă în carne şi continuânduşi lucrarea
stabilită cu preţul sacrificiului de sine şi în faţa marii
împotriviri, aceştia intră deja în bucuriile Domnului lor —
bucuriile aprecierii depline a planului divin şi a
privilegiului de a lucra la realizarea acestui plan, şi, în
cooperare cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, de a oferi viaţă
veşnică şi binecuvântări tuturor familiilor de pe pământ.
Aceştia cu mesajul lor sunt clar arătaţi
de profetul Isaia (52:7) ca „picioarele” sau ultimii membri
ai corpului lui Cristos în carne, când el spune: „Ce
frumoase sunt pe munţi [împărăţii] picioarele celui
... care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea
[eliberarea], celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău
împărăţeşte!» [Domnia lui Cristos, care va aduce
eliberare, mai întâi Sionului şi în cele din urmă
întregii creaţii care geme, a început]. Iată, glasul
sentinelelor tale răsună; ele înalţă glasul şi strigă toate
de veselie; căci văd [clar] cu ochii lor cum Domnul
restabileşte Sionul”.
Sărmane „picioare”, învineţite,
dispreţuite acum de oameni, nimeni în afară de voi nu
apreciază pe deplin privilegiile voastre. Nimeni nu poate
aprecia bucuria pe care o aveţi în vestirea adevărului
prezent, când spuneţi Sionului că a sosit timpul pentru
stabilirea Împărăţiei şi când ((237)) declaraţi că
domnia de dreptate a lui Emanuel, care va fi inaugurată
curând, va binecuvânta toate familiile pământului. Dar, deşi
dispreţuite de oameni, „picioarele” lui Cristos şi misiunea
lor actuală sunt mult apreciate de cealaltă parte a vălului
de către membrii-confraţi glorificaţi ai corpului şi de
către gloriosul lor Cap care este gata să-i mărturisească pe
aceşti credincioşi înaintea Tatălui şi a tuturor sfinţilor
Săi mesageri.
Misiunea picioarelor, care nu este deloc
o parte neînsemnată a lucrării Împărăţiei, va fi
îndeplinită. Deşi mesajul lor este urât şi discreditat în
general, iar ei sunt dispreţuiţi de lume ca nechibzuiţi
(pentru Cristos) — cum au fost toţi slujitorii Lui
credincioşi în tot Veacul Evanghelic — totuşi, înainte
de a fi „schimbaţi” cu toţii şi uniţi cu membrii glorificaţi
de dincolo de văl, ei, ca agenţi ai Împărăţiei, vor fi lăsat
astfel de mărturii despre acea Împărăţie şi despre lucrarea
ei actuală şi viitoare, care să fie o informaţie foarte
valoroasă pentru lume şi pentru copiii nedezvoltaţi şi
supraîncărcaţi ai lui Dumnezeu, care, deşi consacraţi lui
Dumnezeu, nu vor fi reuşit să alerge aşa încât să obţină
premiul chemării noastre de sus.
Şi să nu uităm că toţi cei care sunt
„picioare” vor fi angajaţi astfel în a vesti aceste veşti
bune şi în a spune Sionului „Dumnezeul tău
împărăţeşte!” — Împărăţia lui Cristos a început! Şi toţi
cei care sunt veghetori adevăraţi pot vedea clar în acest
timp, ca un singur om, şi pot cânta armonios împreună
cântarea nouă a lui Moise şi a Mielului — cântarea
Restabilirii, atât de clar învăţată nu numai în Legea lui
Moise, care a fost „umbra bunurilor viitoare”, ci şi în
descoperirile mai clare ale Mielului lui Dumnezeu conţinute
în scrierile Noului Testament — care spun: „Drepte şi
adevărate sunt căile Tale”. „Toate neamurile vor veni şi se
vor închina înaintea Ta.” Apoc. 15:3, 4.
Unul câte unul clasa „picioare” va trece
din starea actuală, în care, deşi adesea ostenţi şi răniţi
se bucură întotdeauna, ((238)) de cealaltă parte a
vălului; vor fi „schimbaţi” într-o clipă, într-o clipeală
din ochi, din starea muritoare în cea nemuritoare, din
slăbiciune în putere, din dezonoare în glorie, de la stările
umane la cele cereşti, din trupuri pământeşti în trupuri
spirituale. Această lucrare nu va înceta cu această
schimbare; căci toţi cei care vor fi socotiţi vrednici de
această schimbare la glorie vor fi deja înrolaţi în
serviciul Împărăţiei de această parte a vălului: numai
partea oboselii, a efortului, va înceta odată cu schimbarea
lor — „Ei se vor odihni de muncile lor, căci
faptele lor îi urmează”. Apoc. 14:13.
„Schimbarea” acestor membri „picioare” îi
va aduce în aceeaşi părtăşie, glorie şi putere în care
membrii care au dormit au intrat deja: ei vor fi „răpiţi” de
la stările pământeşti ca să fie uniţi „împreună” cu „Domnul
în văzduh” — în conducerea spirituală a lumii. După
cum s-a arătat deja*, „văzduhul” menţionat aici simbolizează
conducerea sau puterea spirituală. Satan ocupă
de multă vreme poziţia de „domnul puterii văzduhului” (Efes.
2:2) şi foloseşte drept conlucrători şi stăpânitori împreună
cu el pe mulţi dintre cei mari ai Babilonului, care, sub
influenţa erorilor sale orbitoare, cred într-adevăr că
slujesc pe Dumnezeu. Dar la timpul cuvenit „domnul puterii
văzduhului” va fi legat şi nu va mai înşela; iar cerurile
actuale, marele sistem Anticrist, vor „trece cu un zgomot
şuierător” în timp ce noul domn al văzduhului, adevăratul
conducător spiritual, Cristos Isus, va lua stăpânirea şi va
stabili „cerurile noi”, unindu-Şi cu Sine în această putere
sau „văzduh” pe mireasa Sa, „biruitorii” Veacului
Evanghelic. Astfel „cerurile noi” vor înlocui puterile
actuale ale „văzduhului”.
*Vol. I, pag. 318
Dar oare toţi trebuie să moară, toţi care
fac parte din „picioarele” care sunt vii şi vor rămâne până
la prezenţa Domnului? Da; toţi s-au consacrat — „până la
moarte”; şi ((239)) despre aceştia este scris în mod
clar că toţi trebuie să moară. Nici o scriptură nu
contrazice acest gând. Dumnezeu declară prin profet — „Eu am
zis: «Sunteţi dumnezei [puternici], toţi sunteţi fii
ai Celui Preaînalt [Dumnezeu]. Dar veţi muri ca omul şi veţi
cădea ca una din căpetenii»”. Ps. 82:6, 7 [Trad. lit. nouă —
n. e.].
Cuvântul redat aici „căpetenii” înseamnă
conducători sau capi. Adam şi Domnul nostru Isus sunt cei
doi capi sau cele două căpetenii la care se face referire.
Amândoi au murit, dar din motive diferite: Adam pentru
propriul lui păcat, Cristos ca un sacrificiu de bună voie
pentru păcatele lumii. Şi toată Biserica lui Cristos,
îndreptăţită prin credinţă în sacrificiul Lui, sunt
socotiţi ca eliberaţi atât de păcatul lui Adam, cât şi
de pedeapsa morţii legată de acel păcat, pentru ca ei să
poată avea parte cu Cristos ca jertfitori împreună cu El. Ca
jertfitori împreună cu Cristos, moartea sfinţilor este
apreciată de Dumnezeu (Ps. 116:15). Membrii-confraţi ai
corpului lui Cristos, când mor, sunt recunoscuţi ca „morţi
împreună cu Cristos”, făcuţi „asemenea cu moartea Lui”.
Ei cad ca unul dintre domni — nu ca primul, ci ca al doilea
Adam, ca membri ai corpului lui Cristos, împlinind ce
lipseşte necazurilor lui Cristos. Col. 1:24.
Faptul că termenul „dumnezei”, puternici,
este aplicat în acest pasaj la toţi fiii Dumnezeului Celui
Preaînalt care vor fi moştenitori împreună cu Cristos Isus,
moştenitorul tuturor lucrurilor, este arătat în mod clar
prin referirea Domnului nostru la el. Ioan 10:34-36.
„Veţi muri ca omul”, dar „Iată, vă
spun o taină: nu toţi vom adormi”. A muri este un
lucru, a „adormi” sau a rămâne inconştient, mort, este cu
totul altceva. Mărturia lui Dumnezeu este deci că toţi
sfinţii trebuie să moară, dar că nu toţi vor dormi. Domnul
nostru a murit şi apoi a dormit până în a treia zi, când
Tatăl L-a înviat. Pavel şi ceilalţi apostoli au murit şi
astfel au „adormit”, să se odihnească de osteneli şi de
trudă, să „doarmă în Isus”, să aştepte învierea ((240))
făgăduită şi să aibă parte de Împărăţie la a doua venire a
Domnului. Ca urmare, când a sosit timpul stabilirii
Împărăţiei, a sosit timpul trezirii lor din somnul morţii.
De ce să continue aşteptarea şi somnul lor după ce
Domnul este prezent şi timpul Împărăţiei Sale este venit? Nu
poate fi nici un motiv; şi credem, prin urmare, că ei nu mai
„dorm”, ci acum sunt înviaţi şi sunt cu Domnul lor şi ca El.
Şi dacă rămânerea lor în somnul morţii nu mai este necesară,
nu mai este necesar nici ca vreunul dintre sfinţii care mor
acum în acest timp al prezenţei Domnului şi al
stabilirii Împărăţiei Sale să „doarmă” sau să aştepte în
moarte o înviere cândva în viitor. Nu, mulţumim lui
Dumnezeu! Dătătorul de viaţă este prezent; şi din 1878, când
Şi-a luat marea Sa putere şi a început să-Şi exercite
autoritatea, nici unul dintre membrii Săi nu trebuie să
doarmă. Ca atare, toţi cei care aparţin „picioarelor” care
mor de la acea dată, momentul morţii este momentul
schimbării. Ei mor ca oameni şi asemenea oamenilor, dar
în aceeaşi clipă sunt făcuţi ca Domnul lor, fiinţe
spirituale glorioase. Ei sunt luaţi din condiţiile umane ca
să fie pentru totdeauna cu Domnul — „în văzduh” — în puterea
şi slava Împărăţiei.
După ce Domnul nostru a împlinit
sacrificarea naturii Sale umane şi a fost înviat din morţi,
schimbat în fiinţă spirituală, El a declarat: „Toată
autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat.
28:18). Numai când toţi membrii Cristosului vor fi urmat
exemplul Capului şi îşi vor fi sfârşit sacrificiul în
moarte, numai atunci Cristosul va fi complet şi deplin
împuternicit pentru marea lucrare următoare de restaurare a
tuturor lucrurilor.
Având în vedere aceste lucruri, ce plină
de semnificaţie este afirmaţia: „Ferice de acum încolo
de morţii care mor în Domnul! «Da», zice Duhul, «ei se vor
odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează»” (Apoc.
14:13). Nicăieri în Scripturi moartea nu este reprezentată
în vreun sens ca o fericire, cu excepţia acestui caz; şi
aici ea este în mod special ((241)) limitată şi
făcută aplicabilă la un anumit timp, specific* — „de acum
încolo”. Chiar şi atunci, remarcaţi, este o fericire numai
pentru o clasă specială — „morţii care mor”. Această
expresie nu trebuie considerată ca o greşeală, ci ca o
descriere foarte punctuală şi convingătoare a micii clase
pentru care moartea va fi o binecuvântare. Această clasă
constituie „picioarele Lui”. Şi, după cum s-a arătat deja,
fiecare membru al corpului lui Cristos trebuie să-şi încheie
sacrificiul în moarte reală.
*Într-un volum următor, când vom examina
minunatele viziuni ale Revelatorului, se va vedea clar că
timpul indicat aici prin cuvântul „de acum încolo”,
ca fiind marcat de evenimente, se sincronizează bine cu 1878
aşa cum este indicat de profeţiile remarcate aici.
Numai aceştia sunt morţii care mor.
Ei sunt socotiţi de Dumnezeu ca morţi deja şi sunt îndemnaţi
să se considere şi ei astfel. „Tot aşa şi voi înşivă,
socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” Despre alţi morţi
nu se poate spune că mor, numai despre această clasă de
morţi, care trebuie să-şi termine calea de sacrificiu în
moarte reală.
Astfel Dumnezeu ajută Sionul în zorii
dimineţii lui — în dimineaţa zilei eterne a triumfului lui
Cristos. Astfel El o ajută deja. Unul câte unul,
imperceptibil pentru lume, sfinţii sunt acum schimbaţi şi se
alătură companiei Bisericii triumfătoare; şi cei care rămân
până la urmă, vestesc evanghelia veşnică până când uşa se
închide şi orice ocazie de a lucra se sfârşeşte. Atunci ei
vor „sta” în credinţă şi răbdare şi îşi vor aştepta
schimbarea acceptând cu bucurie eliberarea prin orice mijloc
prin care Dumnezeu ar binevoi să permită realizarea ei.
Astfel ei vor fi scăpaţi de marele uragan
al necazului care va urma după plecarea lor, şi păstraţi în
partea de la început a bătăliei în care o mie vor
cădea în necredinţă şi vor fi biruiţi de diferitele molime
ale erorii, la unul care va sta în picioare. Ps.
91:7.
((242))
Pe măsură ce timpul de necaz se apropie,
trebuie să aşteptăm, prin urmare, ca Biserica adevărată în
starea ei actuală, clasa Ilie, Ioan, să descrească în
influenţă şi număr, în timp ce Cristosul în triumf şi glorie,
acelaşi corp de cealaltă parte a vălului, să crească, aşa
cum a indicat Ioan profetic. Ioan 3:30.