Noua Creaţie - La Început
STUDIUL I
Diferite începuturi -- Pământul era
-- O săptămână de creare pentru a-l pune în ordine --
Lungimea zilelor-epoci -- Profesorul Dana admite că
oamenii de ştiinţă fac speculaţii neîntemeiate --
Persistenţa speciilor combate teoria evoluţiei --
Porumbeii lui Darwin -- Teoria cosmogoniei -- Mărturiile
sincere ale profesorilor Silliman şi Dana -- Prima
zi-epocă de creare -- A doua -- A treia -- A patra -- A
cincea -- A şasea -- Omul, domnul pământului, creat în
zorile epocii a şaptea -- Un sumar al „locului de
întâlnire între geologie şi istorie”, de Sir J. W.
Dawson, lld (titlu onorific -- n. e.), membru al
societăţii regale -- A şaptea zi-epocă a săptămânii de
creare -- Lungimea ei -- Repausul ei -- Obiectivul şi
rezultatele ei -- La încheierea ei va avea loc marele
jubileu, ceresc şi pământesc
Mulţi sunt agenţii lui Iehova şi
nenumărate sunt mijloacele Sale de lucru în legătură cu o
trăsătură sau alta a creaţiei Sale; însă în spatele tuturor
acestora stau înţelepciunea şi puterea Sa creatoare. El
singur este Creatorul, şi, după cum afirmă Scripturile, „Lucrarea
Lui este perfectă”. El poate permite îngerilor răi şi
oamenilor răi să strice sau să abuzeze de lucrarea Sa
perfectă, dar El ne asigură că nu va permite mult timp
răului să provoace ruină şi daună, şi că în cele din urmă,
când va restrânge şi va nimici răul, noi vom discerne că El
l-a permis numai pentru a încerca, a proba, a rafina, a
şlefui şi a face ca sfinţenia Sa, caracterul şi planul Său
binevoitor să-şi arate cu atât mai mult strălucirea în ochii
tuturor creaturilor Sale inteligente.
Când citim în Geneza: „La început
Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, trebuie să reţinem
că acest început nu se referă la univers, ci numai la
planeta noastră. Atunci „stelele dimineţii izbucneau
împreună în cântări de bucurie” şi „toţi fiii (îngereşti)
lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” -- când Domnul a
((18)) pus temeliile Pământului şi „i-a făcut haina
din nori şi scutece din întuneric” (Iov 38:4-11). Însă
Biblia menţionează un început încă şi mai timpuriu; un
început mai înainte de crearea acestor fii îngereşti ai lui
Dumnezeu, după cum citim: „La început era Cuvântul (Logosul)
şi Logosul era cu Dumnezeu, şi Logosul era un
Dumnezeu: El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost
făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut
fără El” (Ioan 1:1-3 -- Diaglott, Wilson -- n. e.). (Vezi
Vol. 5, cap. 3) Deoarece Iehova Însuşi este din veşnicie în
veşnicie, El n-a avut nici un început. „Singurul Conceput”
are înalta distincţie, mai presus de toţi ceilalţi, de a fi
„începutul creaţiei lui Dumnezeu” -- „Cel întâi-născut peste
toată creaţia” (Apoc. 3:14; Col. 1:15). Apoi au venit la
rând alte începuturi, pe măsură ce diferitele grade
îngereşti au fost create una câte una; şi aceste începuturi
erau în trecut, aşa că oştirile lor au putut striga de
bucurie când şi-au avut începutul creaţiile de pe Pământul
nostru, despre care se relatează în Geneza.
Examinând critic expresiile din Geneza,
discernem că se face deosebire între crearea cerului şi a
Pământului (versetul 1) şi aranjarea ulterioară sau punerea
lor în ordine, şi apoi crearea vieţii vegetale şi animale.
Aceste operaţii ulterioare sunt descrise ca fiind lucrarea
divină a celor şase zile epocale. Versetul 2 ne spune că
Pământul era chiar la începutul primei zile a
săptămânii de creare -- chiar dacă era fără formă (ordine),
şi deşert (gol) -- pustiu, gol şi întunecos. Acest punct
important trebuie notat clar. Dacă este recunoscut, va
confirma mărturia de până acum a geologiei, şi, fiindcă în
unele puncte vom fi obligaţi să contestăm deducţiile
geologilor, este bine să recunoaştem prompt şi să punem
deoparte tot ceea ce nu trebuie combătut pentru a apăra
Biblia. Biblia nu spune cât timp a trecut între începutul
în care Dumnezeu a creat cerul şi Pământul, şi începutul
săptămânii de creare care a fost folosită în perfecţionarea
lui pentru om; nici geologii nu sunt de acord ((19))
între ei în privinţa acestui interval, câţiva extremişti
dedându-se la speculaţii fanteziste, de milioane de ani.
Revenind însă la perioada de creare -- de
aranjare a lucrurilor în cerul şi Pământul nostru, ca
pregătire a Paradisului lui Dumnezeu pentru a fi locuinţa
eternă a omului -- observăm că nicăieri nu se spune că
aceste „zile” ar fi zile de câte douăzeci şi patru de ore şi
de aceea noi nu suntem obligaţi să le limităm astfel. Găsim
în Biblie că termenul zi este folosit pentru o epocă
sau o perioadă. Faptul că este folosit cel mai frecvent
cu referire la o perioadă de douăzeci şi patru de ore nu
înseamnă nimic, atâta vreme cât avem relatarea despre „ziua
ispitirii în pustie . . . patruzeci de ani” (Ps. 95:8-10),
şi uneori o „zi” sau un „timp” reprezentând o perioadă de un
an (Num. 14:33, 34; Ezec. 4:1-8), şi, de asemenea,
declaraţia apostolului -- „Pentru Domnul o zi este ca o mie
de ani” (2 Pet. 3:8). În modul cel mai sigur, aceste
zile-epoci n-au fost zile solare, deoarece relatarea este că
soarele n-a fost vizibil până în a patra zi -- a patra
epocă.
Credem că cititorii noştri vor fi de
acord că deşi lungimea acestor zile-epoci nu este indicată,
noi vom fi îndreptăţiţi să presupunem că ele au fost
perioade egale, datorită identităţii lor ca membre ale
aceleiaşi săptămâni de creare. Prin urmare, dacă putem
obţine o dovadă raţională a lungimii uneia din aceste zile,
vom fi pe deplin îndreptăţiţi să presupunem că şi celelalte
au avut aceeaşi durată. Şi găsim, deci, dovadă
satisfăcătoare că una din aceste „zile” de creare a fost o
perioadă de şapte mii de ani şi că, prin urmare, întreaga
săptămână de creare ar fi 7.000 x 7 = 49.000 de ani. Şi,
deşi această perioadă este extrem de scurtă când o comparăm
cu unele presupuneri ale geologiei, noi credem că este
tocmai rezonabil de lungă pentru lucrarea care se arată că
se îndeplineşte în ea -- aranjarea şi umplerea Pământului,
care deja „era” în existenţă, dar „fără formă (ordine) şi
gol (pustiu)”.
Profesorul Dana, comentând asupra datelor
din care oamenii de ştiinţă îşi scot presupunerile şi asupra
metodelor de calculare folosite de ei, spune:
((20))
„În calcularea după grosimea
formaţiunilor geologice a timpului scurs, există întotdeauna
o mare nesiguranţă, care apare datorită dependenţei
acestei grosimi de o tasare progresivă (lăsare în jos
constantă a straturilor de pământ). În estimările făcute
asupra depunerilor aluviale (sol depus de apă), când datele
se bazează pe grosimea acumulărilor dintr-un anumit număr de
ani -- să zicem ultimii două mii de ani -- această sursă de
îndoială afectează tot calculul, de la temelia lui,
şi-l face aproape, dacă nu cu totul fără valoare. . . .
Când estimarea . . . se bazează pe cantitatea de detritus
(nisip fin rezultat prin eroziuni) depus de un curent de
apă, aceasta are mai mare valoare; dar chiar şi aici există
motiv de mare îndoială.”
Să examinăm problema din punctul de
vedere al Bibliei, crezând că este revelaţia divină şi fiind
convinşi pe deplin că orice nepotriviri s-ar găsi între
mărturia Bibliei şi presupunerile geologilor sunt erori ale
acestora din urmă, ale căror filosofii n-au ajuns încă la o
bază sau la o dezvoltare cu totul ştiinţifică.
Nu este necesar să presupunem că
scriitorul Genezei ştia totul despre lucrurile pe care le-a
raportat -- despre lungimea acestor zile şi despre
rezultatele precise ale lor. Noi acceptăm relatarea Genezei
ca o parte a marii revelaţii divine -- Biblia -- şi găsim că
sublima ei declaraţie redată pe scurt, este confirmată în
mod remarcabil de către cei mai critici cercetători
ştiinţifici. Dimpotrivă, nici una din „cărţile religioase”
ale păgânilor nu conţin altceva decât declaraţii absurde
despre acest subiect.
Există o grandoare a simplităţii în
declaraţia de deschidere a revelaţiei -- „La început
Dumnezeu a creat”. Ea răspunde la prima întrebare a raţiunii
-- de unde am venit eu şi faţă de cine sunt răspunzător?
Este într-adevăr un lucru regretabil că unele din cele mai
inteligente minţi din zilele noastre strălucite s-au întors
de la această idee despre un Creator inteligent spre
recunoaşterea unei forţe oarbe care operează sub o lege a
evoluţiei şi a supravieţuirii celui mai tare. Şi, vai!
această teorie nu numai că a găsit acceptare generală în
cele mai înalte instituţii de învăţământ, dar ea este
încorporată treptat şi în manualele şcolilor noastre
generale.
Este adevărat, numai puţini sunt încă
atât de îndrăzneţi încât să nege complet pe Creator; dar
chiar şi cei evlavioşi, ((21)) sub această teorie,
îşi subminează structura credinţei, atât a lor cât şi a
altora, când pretind că creaţia nu este decât domnia Legii
Naturii. Ca să nu mergem foarte departe în urmă, ei pretind
că din Soarele nostru au ţâşnit cantităţi imense de gaze
care în final s-au consolidat, formând Pământul nostru; că
apoi s-a format protoplasma şi s-a iniţiat o
larvă mică, un microb, fără ca ei să ştie cum. Ei
trebuie să accepte o putere divină care a fost necesară să
dea chiar şi acest mic început de viaţă -- dar pentru
aceasta ei caută cu sârguinţă şi o Lege Naturală, aşa
încât să n-aibă deloc nevoie de un Dumnezeu-Creator. Se
pretinde că această descoperire este acum aproape
îndeplinită. Aceşti „savanţi” gândesc şi vorbesc despre
Natură ca fiind în locul lui Dumnezeu -- despre lucrările
ei, legile ei, răsplăţile ei etc. -- un Dumnezeu orb şi surd
într-adevăr!
Ei pretind că sub reglementările Naturii
protoplasma a dezvoltat un microb sau o larvă, care
s-a zvârcolit şi s-a răsucit reproducând propria sa specie,
iar apoi, găsind că-i era necesară o coadă, a dezvoltat una.
Mai târziu, una din odraslele ei mai inteligente a ajuns la
concluzia că i-ar fi folositoare vâsle sau aripioare, şi
le-a dezvoltat. Alta, mai târziu, a fost vânată de un
confrate flămând şi, sărind tocmai afară din apă, i-a venit
ideea ca aripioarele pe care le dezvoltase să fie aripi, şi
i-a plăcut stilul cel nou, aşa că a stat pe uscat şi a
hotărât că picioarele şi degetele ar fi o înlesnire, şi le-a
dezvoltat. Alţii din familie au urmat alte „idei”, pe care
aparent le aveau într-un stoc inepuizabil, după cum
dovedeşte marea varietate de animale pe care le vedem în
jurul nostru. Totuşi, la timpul cuvenit, unuia dintre aceşti
descendenţi ai primei larve, care ajunsese la gradul de
dezvoltare până la maimuţă, i-a venit în minte un ideal
nobil -- el şi-a spus în sine, mă voi descotorosi de coadă
şi voi înceta a-mi mai folosi mâinile drept picioare, îmi
voi lepăda haina de păr şi-mi voi dezvolta un nas, o frunte
şi un creier cu părţi morale şi gânditoare. Voi purta haine
făcute la comandă şi o pălărie înaltă de mătase, mă voi numi
Darwin, LLD (titlu onorific -- n. e.), şi voi scrie o
istorie a evoluţiei mele.
((22))
Că domnul Darwin a fost un om capabil
este dovedit prin succesul în impunerea teoriei sale asupra
semenilor săi. Totuşi, copilul devotat al lui Dumnezeu, care
are încredere într-un Creator personal şi care nu este
repede gata să nesocotească faptul că Biblia este revelaţia
Sa, va putea vedea imediat sofismul teoriei domnului Darwin.
Nu-i de-ajuns ca domnul Darwin să observe că el a putut
dezvolta anumite rase de porumbei cu trăsături specifice --
cu pene pe picioare, cunună pe cap, guşă umflată etc.: şi
alţii au făcut acelaşi lucru la păsări de curte, câini, cai
etc., iar horticultorii au experimentat pe flori şi pe
arbuşti etc. cu rezultate similare. Aspectul nou la domnul
Darwin a fost teoria -- că toate formele de viaţă au
evoluat de la un început comun.
Dar experimentele domnului Darwin cu
porumbeii, ca şi acelea ale oricărui alt cultivator de rase
ornamentale, trebuie numai să fi confirmat declaraţia
Bibliei, că Dumnezeu a creat fiecare creatură după specia
ei. Există minunate posibilităţi de varietate în fiecare
specie; dar speciile nu pot fi combinate şi nici nu pot
fi create specii noi. Încercarea cea mai apropiată se
cheamă „catâr-izare” -- şi toată lumea ştie că speciei noi
astfel formate îi lipseşte capacitatea de a-şi perpetua
propria specie. Mai mult, domnul Darwin trebuie să fi
remarcat, cum şi alţii au remarcat, că porumbeii săi „de
rasă” aveau nevoie să fie cu grijă separaţi de alţii de
acelaşi soi, altfel se degradau repede spre nivelul comun.
Dar în natură noi vedem diferitele specii, fiecare „după
specia ei”, cu totul separate una de alta şi păstrate astfel
fără nici o îngrădire artificială etc. -- păstrate astfel
prin legea Creatorului lor. Ca unii care credem într-un
Creator personal, noi putem rămâne asiguraţi că speculaţiei
umane i-a lipsit în aşa măsură adevărul, încât L-a ignorat
pe Dumnezeul nostru, înţelepciunea şi puterea Sa, aşa cum
sunt schiţate în Geneza.
Poate nimic n-a făcut mai mult pentru a
întuneca şi submina credinţa în Dumnezeu ca fiind Creatorul
şi credinţa în relatarea Genezei ca fiind revelaţia Sa,
decât a făcut eroarea de a înţelege că zilele-epoci din
Geneza sunt zile de douăzeci şi patru de ore. Diferitele
stratificări de roci şi argile dovedesc în afara oricărei
îndoieli că pentru marile ((23)) schimbări pe care
ele le arată s-au consumat perioade lungi de timp. Şi când
găsim că Biblia învaţă despre zile-epoci, suntem pregătiţi
să auzim stâncile dând mărturie în armonie exactă cu
relatarea Bibliei şi credinţa noastră în aceasta din urmă se
întăreşte mult; simţim că nu ne încredem în presupunerile
noastre sau ale altor oameni, ci în Cuvântul Creatorului,
din abundenţă atestat de faptele naturii.
Teoria cosmogoniei
Spre folosul unora dintre cititorii
noştri, vom expune pe scurt una dintre opiniile despre
perioada de creare, cunoscută ca „Teoria Vailiană”, sau
„Teoria baldachinului”, spre care autorul se simte în mod
special atras; după aceea ne vom strădui să urmărim armonia
dintre această vedere şi naraţiunea din Geneza 1:1 până la
2:3.
Pornind de la condiţia menţionată în
Geneza 1:2, „pământul era” pustiu, gol şi întunecos,
cei înţelepţi nu vor încerca să presupună ceea ce Dumnezeu
n-a revelat în legătură cu felul în care El adunase mai
înainte atomii Pământului. Lucrurile nerevelate aparţin lui
Dumnezeu, iar noi facem bine dacă aşteptăm şi alte revelaţii
de la El la timpul cuvenit. Cu târnăcopul şi lopata, şi cu
un ochi critic, omul a aflat că scoarţa Pământului se
compune din diferite straturi sau pături, unele peste
altele, toate acestea dând dovezi că odată ele au fost moi
şi umede -- cu excepţia rocilor de temelie pe care aceste
pături sau straturi sunt aşezate cu regularitate mai mare
sau mai mică. Aceste roci de temelie indică în mod clar că
ele au fost cândva moi şi fluide din cauza căldurii intense;
şi oamenii de ştiinţă sunt de acord în general că nu mult
sub „scoarţă” pământul este încă fierbinte şi lichid.
Deoarece aceste roci de temelie încinse
-- granit, bazalt etc. -- trebuie să fi fost cândva atât de
fierbinţi încât să fi consumat toate elementele combustibile
din ele, şi deoarece ele sunt rocile de bază, putem fi
siguri în a trage concluzia că a existat o perioadă când
întreg Pământul era încins. Se crede că atunci apa şi
mineralele (găsite acum în păturile sau straturile
superioare, depuse în apă) trebuie să fi fost împinse afară
sub formă de gaze şi trebuie să fi format un baldachin
((24)) impenetrabil care se întindea în toate direcţiile
pe distanţă de mile în jurul Pământului. Mişcarea Pământului
în jurul axei sale a antrenat aceste gaze care-l înconjurau,
şi efectul a fost să le concentreze, mai ales deasupra
ecuatorului Pământului. Pe măsură ce Pământul s-a răcit, şi
ele s-au răcit şi astfel s-au transformat din gaze în solide
şi lichide, mineralele mai grele gravitând spre bază în
straturi. În acea perioadă Pământul arăta probabil cum arată
acum Saturn cu „inelele” sale.
Pe măsură ce procesul de răcire a
continuat, aceste inele desprinse şi îndepărtate au primit
treptat o mişcare de rotaţie diferită de cea a Pământului,
gravitând astfel tot mai aproape de el. Acestea s-au
precipitat unul după altul pe suprafaţa Pământului. După
formarea „firmamentului”, „întinderii” sau „atmosferei”,
aceste potopuri, prin căderea „inelelor”, au ajuns în mod
natural pe pământ din direcţia celor doi poli, unde
rezistenţa era cea mai mică, fiind cei mai îndepărtaţi de
ecuator, centrul forţei centrifuge a mişcării Pământului.
Prăbuşirea acestor „inele” la intervale mari a determinat
numeroase potopuri şi au acumulat strat peste strat pe
suprafaţa Pământului. Năvala apelor de la poli spre ecuator
a distribuit în mod diferit nisipul, mâlul şi mineralele,
apa bogat mineralizată acoperind astfel întreaga suprafaţă a
Pământului, întocmai cum se descrie la începutul naraţiunii
din Geneza.
În timpul fiecăreia din aceste „zile”
lungi, de şapte mii de ani, s-a desfăşurat o anumită
lucrare, după cum se spune în Geneza; fiecare probabil
sfârşindu-se cu un potop care a produs schimbări radicale şi
a pregătit calea pentru alţi paşi ai creării şi pregătirii
pentru om. Această Teorie Vailiană presupune că ultimul
dintre aceste „inele” a fost cel mai sărac în minerale şi în
orice impurităţi -- apă pură, care nu se rupsese şi nu se
prăbuşise încă în ziua creării lui Adam, ci se întindea
complet peste Pământ ca un văl translucid deasupra
atmosferei. Acesta a servit, ca geamul mat al unei sere, la
egalizarea temperaturii -- aşa încât clima la poli să
((25)) fie numai puţin diferită, dacă a fost cumva, de
cea de la ecuator. În asemenea condiţii uniforme, plantele
tropicale au crescut pretutindeni, aşa cum ne arată
geologia; iar furtunile care rezultă din schimbări rapide
ale temperaturii trebuie să fi fost necunoscute, şi pentru
motive similare nu puteau fi ploi.
Relatarea scripturală este în armonie cu
aceasta, spunând că până la potop n-a fost ploaie pe Pământ;
că vegetaţia era udată de un abur care se ridica din pământ
-- o umezeală, umiditate, condiţii de seră (Gen. 2:5, 6).
După potopul din ziua lui Noe au urmat mari schimbări,
însoţite de o mare scurtare a duratei vieţii umane. Odată cu
prăbuşirea vălului de apă, condiţiile de seră au încetat;
calea ecuatorială a Soarelui a devenit mai fierbinte, în
timp ce la poli schimbarea trebuie să fi fost grozavă -- o
trecere aproape instantanee de la temperatura de seră la
frigul arctic.
În regiunea arctică s-au găsit confirmări
ale acestei schimbări bruşte de temperatură: doi mastodonţi
întregi au fost găsiţi incluşi în gheaţă masivă, clară, care
evident i-a congelat repede. Tone de colţi de elefant s-au
găsit în aceeaşi Siberie îngheţată, prea neospitalier de
friguroasă pentru elefanţi, mastodonţi etc., în limitele
istoriei. O antilopă a fost găsită similar inclusă într-un
bloc de gheaţă uriaş în acea regiune arctică. Este clar
demonstrat că a fost surprinsă pe neaşteptate prin faptul că
în stomacul ei s-a găsit iarbă nedigerată, indicând că
animalul o mâncase numai cu câteva minute înainte de a muri
prin îngheţ -- şi într-un loc unde acum n-ar putea creşte
iarbă.
Această revărsare bruscă de apă --
ruperea bruscă a învelişului care menţinea căldura
pământului şi a soarelui uniformă -- a produs marile
întinderi de gheaţă şi munţii de gheaţă din regiunea
arctică, din care se desprind în fiecare an sute de
aisberguri şi plutesc spre sud, spre ecuator. După câte
putem noi judeca, acest proces a continuat timp de secole,
dar acum scade continuu. Aici vedem Era sau Perioada
Glaciară a geologilor, când aisberguri mari, duse de curenţi
rapizi, au tăiat ((26)) crevase adânci peste tot în
America de Nord, care se pot urmări în dealuri; Nord-vestul
Europei de asemenea poartă aceeaşi mărturie în dealurile ei.
Dar nu este aşa în Sud-estul Europei, Armenia şi vecinătate
-- leagănul rasei noastre, unde a fost construită corabia şi
în apropierea căreia, pe Muntele Ararat, aceasta s-a oprit
în cele din urmă. Mărturia Profesorului Wright şi a lui Sir
J. W. Dawson, LLD (titlu onorific -- n. e.), membru al
Societăţii Regale, este că în vecinătatea Arabiei a avut loc
o scufundare generală de pământ şi apoi o
ridicare. Mărturia ar părea să sugereze că corabia a plutit
într-o bulboană relativ liniştită, separată de năvala
generală a apelor. Acest lucru este indicat prin depunerile
aluviale extrem de groase despre care se spune că sunt
prezente în toată acea regiune. Evident că tot Pământul a
fost inundat de apele venite de la Polul Nord şi de la Polul
Sud, în timp ce leagănul rasei a fost supravegheat în mod
special, întâi prin depresiune, iar apoi, la timpul cuvenit,
prin ridicarea lui. Asupra acestui lucru să remarcăm
cuvintele celebrului geolog, prof. G. F. Wright, de la
Colegiul Oberlin, Ohio, raportate în „The New York
Journal”, din 30 martie 1901, după cum urmează:
Potopul se confirmă
„Profesorul George Frederick Wright, un
distins geolog de la Colegiul din Oberlin, s-a întors din
Europa. El a scris lucrarea „Gheaţa din America de Nord” şi
alte lucrări de geologie în care studiază şi descrie
perioada glaciară. El a fost într-o călătorie ştiinţifică în
jurul globului. Şi-a petrecut cea mai mare parte din timp
studiind formaţiunile şi semnele geologice din Siberia,
chiar dacă explorările lui l-au dus şi în alte părţi ale
Asiei şi Africii.
Principalul obiectiv al prof. Wright a
fost să răspundă, dacă este posibil, la o întrebare de mult
disputată printre geologi: şi anume, dacă Siberia a fost
vreodată acoperită de gheaţă, ca America de Nord şi unele
părţi din Europa, în timpul perioadei glaciare.
Mulţi geologi, inclusiv mulţi savanţi
ruşi eminenţi, cred că Siberia a fost acoperită de gheaţă.
Ca rezultat al studiilor sale prezente,
prof. Wright crede cu tărie că în timpul îndepărtat când
America de Nord a fost acoperită de gheaţă, Siberia a fost
acoperită de apă.
Iar apa şi gheaţa au fost practic faze
ale potopului biblic.
Să citim mai întâi în Geneza o descriere
a potopului mult prescurtată: «Potopul a fost patruzeci de
zile pe pământ.
((27))
Apele au crescut şi au ridicat corabia şi
ea s-a înălţat deasupra pământului.
Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi
toţi munţii înalţi care sunt sub cerul întreg au fost
acoperiţi.
Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele
deasupra munţilor, care au fost acoperiţi.
Tot ce avea suflare de duh de viaţă în
nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit. . . . N-a
rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie. Şi apele au fost
mari pe pământ o sută cincizeci de zile.» Gen. 7:17-24.
Acum să auzim ce se citează că ar fi spus
prof. Wright:
«N-am găsit nici un semn de existenţă a
fenomenelor glaciare la sud de gradul 56. La nord de acesta
n-am mers, dar din alte lucruri sunt convins că teritoriul a
fost acoperit de gheaţă, aşa cum a fost al nostru, unde se
găsesc acum semne de existenţă a ei la sud până la New York.
Noi n-am găsit semne ale unei scufundări
extensive a acelei regiuni întregi, ceea ce aruncă o lumină
nouă asupra a tot ce este aici.
La Trepizonda, pe malul Mării Negre, s-a
aflat dovada unei depresiuni de şapte sute de picioare (cca
213 m). Aceasta s-a văzut din depunerile de pietriş de pe
dealuri.
În centrul Turkestanului apele au ajuns
la cea mai mare cotă, fiindcă acolo s-au găsit aceste
depuneri la peste două mii de picioare (cca 610 m) deasupra
nivelului mării.
Sudul Rusiei este acoperit de aceleaşi
depuneri de pământ negru pe care le-am găsit şi în
Turkestan.
Mai sunt şi alte dovezi că apele au
acoperit această parte a globului. Una dintre ele este
prezenţa focilor în Lacul Baikal, în Siberia, la o mie şase
sute de picioare (cca 488 m) deasupra nivelului mării.
Focile pe care le găsim sunt din speciile arctice şi sunt
aceleaşi specii care se găsesc în Marea Caspică.
De aceea, singura teorie rămâne că ele au
fost prinse acolo când apele s-au retras. Cea mai frumoasă
descoperire a fost poate cea din oraşul Kiev, pe râul Nipru,
unde s-au găsit unelte de piatră la cincizeci şi trei de
picioare (cca 16 m) sub depunerea de pământ negru, ceea ce
arată că apa a venit acolo după epoca omului.
Aceasta ne permite, prin urmare, să
determinăm vârsta acestei depresiuni. Arată că după venirea
omului acolo, la Trepizonda a fost o depresiune de şapte
sute cincizeci de picioare (cca 229 m), iar în sudul
Turkestanului apele au avut o adâncime de peste două mii de
picioare (cca 610 m). Uneltele găsite au fost ca şi acelea
făcute în America de Nord înainte de perioada glaciară, ceea
ce dă bun temei de a crede că acolo s-a format depresiunea
când aici a avut loc avalanşa glaciară.
De fapt, practic acesta a fost potopul»”.
((28))
Cunoscând sfârşitul de la început, Iehova
a programat în aşa fel introducerea omului pe Pământ, încât
ultimele inele să vină pe Pământ într-un potop tocmai la
timpul potrivit ca să distrugă rasa coruptă din zilele lui
Noe şi astfel să introducă dispensaţia prezentă, cunoscută
în Scripturi ca „acest veac rău”. Îndepărtarea învelişului
de apă a adus nu numai anotimpurile schimbătoare, vara şi
iarna, şi a deschis calea pentru furtuni violente, ci a
făcut posibil şi curcubeul, care s-a văzut prima dată după
potop, pentru că înainte razele Soarelui n-au putut străbate
bolta de apă astfel încât să dea efectul de curcubeu. Gen.
9:12-17.
De când s-au scris cele precedente,
extragem din Scientific American următoarea
declaraţie succintă, de sub pana prof. Vail:
„Mamutul Îngheţat
Către editorul de la Scientific
American:
Am citit cu mare interes în numărul
d-voastră din 12 aprilie nota despre descoperirea recentă
făcută de către dr. Herz în regiunea îngheţată a Siberiei
Răsăritene, a corpului unui mamut păstrat la rece. Aceasta,
mi se pare mie, este mai mult decât o «Piatră de la Rosetta»
pe cărarea geologilor. Ea oferă cea mai puternică mărturie
în sprijinul pretenţiei că toate epocile glaciare şi toate
potopurile pe care le-a văzut vreodată Pământul au fost
cauzate de căderea progresivă şi succesivă a vaporilor
primari ai Pământului, care au rămas în jurul planetei
noastre cum rămân astăzi norii de vapori ai planetelor
Jupiter şi Saturn în jurul acestor corpuri.
Permiteţi-mi să le sugerez confraţilor
mei geologi că se poate ca rămăşiţe ale vaporilor tereştri
apoşi să se fi învârtit în jurul Pământului, asemenea
învelişului din jurul lui Jupiter, chiar până în timpuri
geologice foarte recente. Astfel de vapori trebuiau să cadă
în principal în ţinuturile polare, datorită celei mai mici
rezistenţe şi a celei mai mari atracţii, şi desigur ca
avalanşe masive de zăpadă teluro-cosmică. Apoi, de asemenea,
astfel de baldachin, sau acoperiş al lumii, trebuie să fi
temperat clima până la poli, permiţând păscutul pentru
mamuţi şi pentru alte animale de acelaşi fel din lumea
arctică -- făcând un Pământ-seră sub un acoperiş de seră.
Dacă se admite astfel, noi nu putem pune nici o limită
magnitudinii şi eficienţei avalanşelor acestui înveliş, de a
pustii o lume cu viaţă exuberantă. Se pare că mamutul
doctorului Herz, ca şi multe altele găsite îngropate în
gheţar, cu hrana ((29)) nedigerată în stomac, sunt
dovezi că au fost prinse brusc de o cădere zdrobitoare de
zăpadă. Cazul acesta, cu iarba nemestecată în gură, ne spune
o poveste negreşită a morţii într-un mormânt de gheaţă. Dacă
se admite aceasta, avem ceea ce putea fi o sursă
atoteficientă de zăpezi glaciare şi ne putem scăpa
bucuroşi de nefilosofica alternativă că Pământul s-a răcit
pentru a-şi primi învelitoarea de zăpadă, în timp ce, după
cum văd eu, el şi-a primit zăpada şi apoi s-a răcit.
În timpul vârstei eruptive oceanele s-au
ridicat în cer, împreună cu o rezervă nemăsurată de minerale
şi de sublimate metalice, şi dacă suntem de acord că aceşti
vapori s-au format într-un sistem inelar şi s-au întors de-a
lungul veacurilor în episoade mari, unele din ele rămânând
până în epoca omului, atunci putem explica multe lucruri
care astăzi sunt tainice şi complicate.
Eu am publicat unele din aceste gânduri
sub formă de broşură încă din 1874, şi cu speranţa că
gânditorii acestui secol al douăzecilea le vor cerceta,
menţionez din nou «teoria baldachinului».
Isaac N. Vail”
Săptămâna de creare
Având în minte această vedere generală
asupra creării, să ne întoarcem acum la relatarea din Geneza
şi să ne străduim să armonizăm aceste presupuneri cu
declaraţiile ei. Întâi de toate observăm că Săptămâna de
Creare este împărţită în patru părţi: (1) Două zile sau
epoci (după calculul nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani), au fost
dedicate pregătirii Pământului pentru viaţa animală. (2)
Următoarele două zile sau epoci (după calculul nostru încă 2
x 7.000 = 14.000 ani) au fost dedicate producerii vegetaţiei
şi a celor mai simple forme de viaţă -- scoici etc. -- şi
aşezării calcarului, cărbunelui şi a altor minerale. (3)
Următoarele două epoci-zile (după calculul nostru 2 x 7.000
= 14.000 ani) au produs creaturi vii care se mişcă --
în mare şi pe uscat -- vegetaţia etc. progresând încă şi
toate pregătindu-se pentru introducerea omului, chipul
pământesc al Creatorului său, „încununat cu slavă şi cu
cinste”, pentru a fi regele Pământului. (4) Crearea omului,
lucrarea finală, a venit la încheierea zilei sau epocii a
şasea şi începutul celei de-a şaptea: după cum este scris --
„În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o
făcuse; şi . . . S-a odihnit”.
((30))
Două mărturii sincere
Profesorul Silliman declară:
„Fiecare aspect mare al structurii
planetei corespunde cu ordinea evenimentelor relatate în
istoria sacră. . . . Această istorie (Biblia) furnizează o
mărturie importantă atât pentru filosofie cât şi pentru
religie; şi noi găsim chiar în planetă dovezi că relatarea
(biblică) este adevărată.”
Referindu-se la relatarea creării din
Geneza, prof. Dana spune:
„În această succesiune noi observăm nu
doar o ordine a evenimentelor, cum este cea dedusă de
ştiinţă, ci există un sistem în acest aranjament şi o
profeţie care ajunge departe în viitor, la care filosofia
n-ar fi putut ajunge, oricât ar fi aceasta de pregătită.”
El adaugă:
„Nici o minte umană n-a fost martoră la
evenimente; şi nici o astfel de minte din vârsta timpurie a
lumii, dacă n-ar fi înzestrată cu inteligenţă
supraomenească, n-ar fi putut întocmi un astfel de plan,
sau n-ar fi plasat crearea Soarelui, sursa de lumină pentru
Pământ, atât de mult după crearea luminii, tocmai în ziua a
patra, şi ceea ce este la fel de unic, între crearea
plantelor şi animalelor, când era atât de important pentru
ambele; şi nimeni n-ar fi putut ajunge în adâncimile
filosofiei expuse în întregul plan.”
Prima epocă-zi de creare
„Şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste
întinderea apelor. Şi Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Şi a
fost lumină.”
Natura luminii şi cauza ei fizică sunt
încă numai imperfect înţelese -- la întrebarea, „Ce este
lumina?” încă nu s-a găsit soluţie satisfăcătoare. Noi ştim
totuşi că ea este o primă necesitate pretutindeni în natură
şi nu suntem surprinşi s-o găsim prima în ordinea divină
când a sosit timpul ca energia divină să lucreze pe Pământul
pustiu şi gol ca să-l pregătească pentru om. Natura energiei
divine reprezentată prin „mişcare” ar părea să fie o
vitalizare, posibil energii electrice şi lumini asemenea
aurorei boreale, sau luminilor nordice. Sau poate
energia a făcut să cadă unele dintre inelele grele de
materie apoasă şi minerală şi astfel s-au putut distinge
lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, deşi nici stelele,
nici luna, nici soarele nu se puteau discerne nici în cel
mai mic ((31)) grad prin inelele grele sau prin
benzile care încă mai încercuiau Pământul.
„A fost seară şi a fost dimineaţă: ziua
întâi.” Cum este cu zilele solare evreieşti, aşa este şi cu
aceste epoci-zile, întâi a venit seara, îndeplinind treptat
scopul divin spre completarea lui, când o altă zi de şapte
mii de ani, destinată unei alte lucrări, a început întunecos
şi a progresat spre perfecţiune. Această perioadă sau „zi”
este numită ştiinţific, Perioada Azoică sau fără viaţă.
A doua epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să fie o
întindere (firmament, atmosferă) între ape şi ea să despartă
apele de ape.» Şi Dumnezeu a făcut întinderea şi a despărţit
apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt
deasupra întinderii. . . . Dumnezeu a numit întinderea
(firmamentul sau atmosfera) cer.”
Această a doua epocă-zi de şapte mii de
ani a fost în întregime dedicată producerii unei atmosfere.
Probabil că aceasta s-a produs într-un mod perfect natural,
aşa cum sunt cele mai multe dintre lucrările minunate ale
lui Dumnezeu, cu toate acestea după planul, sistematizarea
şi prin crearea Sa. Căderea „inelului” de apă şi minerale
care a permis luminii să pătrundă până la Pământ în timpul
primei epoci-zi, ajungând pe Pământul încă fierbinte şi pe
apele de la suprafaţă clocotind şi aburind, a produs
diferite gaze care, ridicându-se, au format o pernă, sau un
firmament ori atmosferă în jurul pământului şi au tins să
menţină apele rămase ale „inelelor” departe de Pământ.
Această zi, după cum arată Scripturile, ar aparţine de
asemenea Perioadei Azoice sau fără viaţă; dar geologii
obiectează la aceasta, pretinzând că rocile proprii acestui
timp prezintă urme de viermi şi cantităţi imense de scoici
minuscule, ale căror rămăşiţe sunt evidenţiate în marile
straturi de calcar. Pe aceasta ei o numesc Epoca Paleozoică
sau a vieţii primare -- Perioada Siluriană. Aceasta nu este
în contradicţie cu relatarea Bibliei, care numai ignoră
aceste forme inferioare de viaţă.
((32))
O seară şi o dimineaţă -- ziua a doua --
s-a sfârşit cu realizarea deplină a intenţiei divine în
legătură cu ea; separarea norilor şi vaporilor etc., de
suprafaţa apelor prin atmosferă.
A treia epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să se strângă la
un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate
uscatul!» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a numit uscatul pământ,
iar îngrămădirea de ape a numit-o mări. Şi Dumnezeu a văzut
că lucrul acesta era bun. Şi Dumnezeu a zis: «Pământul să
producă vegetaţie, plante cu sămânţă, pomi roditori care să
facă rod după specia lor şi care să aibă în ei sămânţa lor
pe pământ.» Şi aşa a fost.”
Geologia confirmă pe deplin această
relatare. Ea ne arată că pe măsură ce scoarţa Pământului s-a
răcit, greutatea apelor a făcut ca ea să se încreţească şi
să se curbeze -- unele părţi lăsându-se au devenit
adâncimile mărilor, alte părţi fiind forţate să se ridice au
constituit lanţurile muntoase -- nu deodată, ci treptat, un
lanţ după altul. Nu trebuie să presupunem că toate aceste
schimbări au avut loc chiar în cei şapte mii de ani ai celei
de-a treia epocă-zi, ci, mai degrabă, că aceasta a fost
numai martoră a începutului lucrării necesare ca pregătire
pentru vegetaţie; căci evident geologia este corectă când
presupune că unele schimbări mari de natura aceasta sunt de
dată relativ recentă. Chiar în cadrul unui secol am avut
mici exemple în privinţa acestei puteri: şi să nu fim
surprinşi dacă următorii câţiva ani ne vor da şi alte
paroxisme naturale, căci ne aflăm într-o altă perioadă de
tranziţie -- deschiderea Veacului Milenar, pentru care se
cer condiţii schimbate.
Când apele s-au scurs în mări, a început
să răsară vegetaţia -- fiecare după clasa sau specia ei,
având sămânţa în ea însăşi pentru a-şi reproduce numai
propria specie. Această chestiune este atât de fixată
prin legile Creatorului, încât deşi horticultura poate face,
şi face mult pentru a produce varietate în perfecţiune,
totuşi ea nu poate schimba specia. Diferitele familii
de vegetale nu se vor uni şi combina după cum nu se vor uni
şi combina nici diferitele familii de animale. Faptul acesta
arată că există un plan -- şi nu un simplu Creator, ci un
Creator inteligent.
((33))
Geologia este de acord că vegetaţia a
precedat formele mai înalte de viaţă animală. Ea este de
acord, de asemenea, că în această perioadă timpurie
vegetaţia a fost extrem de abundentă -- că atunci muşchii,
ferigile şi viţa au crescut cu mult mai mari şi mai repede
decât acum, fiindcă atmosfera era extrem de plină de gaze
carbonice şi azotoase -- atât de plină încât animalele care
respiră n-ar fi putut prospera. Plantele, care acum cresc
doar câţiva ţoli sau picioare înălţime chiar şi la ecuator,
atunci ajungeau la dimensiuni de patruzeci până la optzeci
de picioare (12 -24 m), şi uneori două sau trei picioare
diametru (61-91 cm), după cum este demonstrat prin fosile.
În condiţiile care au existat atunci, creşterea lor nu numai
că era imensă, dar trebuie să fi fost şi foarte rapidă.
În această perioadă, după cum pretind
geologii, s-au format straturile noastre de cărbuni:
plantele şi muşchii, având mare afinitate pentru acidul
carbonic gazos, au înmagazinat în ele carbonul, formând
cărbunele, pregătind astfel depozitele actuale de cărbune în
timp ce au purificat atmosfera pentru viaţa animală din
epocile-zile de mai târziu. Aceste turbării şi straturi de
muşchi au fost la rândul lor acoperite de nisip, argilă
etc., inundate prin ridicări şi depresiuni ale suprafeţei
Pământului, prin valurile uriaşe provocate de cutremure sau
erupţii vulcanice şi prin căderea altor „inele” de apă de
deasupra firmamentului. Practic acelaşi procedeu trebuie să
se fi repetat adesea, deoarece găsim straturi de cărbune
unul peste altul, separate prin diferite straturi de argilă,
nisip, calcar etc.
Dimineaţă şi seară, a treia epocă-zi de
şapte mii de ani şi-a îndeplinit partea ei în pregătirea
lumii, conform scopului divin. În geologie aceasta este
numită Era Carboniferă, datorită zăcămintelor ei de cărbune,
petrol etc.
A patra epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să fie nişte
luminători în întinderea cerului (atmosferă), ca să despartă
ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate
anotimpurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători
în întinderea cerului (atmosferă), ca să dea lumină pe
pământ.» Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut (sau a făcut să
strălucească -- un verb diferit, care nu înseamnă a creat)
cei doi mari luminători, luminătorul cel mare ca
((34)) să stăpânească ziua (să indice timpul din zi)
şi luminătorul cel mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi
stelele.”
Realizările unei epoci-zi au fost
continuate în următoarea, şi suntem îndreptăţiţi să
presupunem că lumina din prima zi a devenit tot mai
distinctă în următoarele două zile, pe măsură ce din apele
de deasupra firmamentului au căzut inelele unul după altul
în apele de jos, până când în a patra epocă-zi s-au putut
vedea Soarele, Luna şi stelele; nu atât de clar cum se pot
vedea acuma într-o zi senină, până după potopul din ziua lui
Noe -- când a căzut ultimul dintre „inele”, dar putându-se
totuşi discerne clar prin vălul translucid de ape -- ca şi
acum într-o zi sau noapte ceţoasă. Soarele, Luna şi stelele
străluceau de mult pe partea exterioară a învelişului
Pământului, dar acum venise timpul ca aceste lumini să fie
lăsate să se vadă pe firmament; pentru ca zilele -- marcate
înainte printr-o lumină slabă, cenuşie, aşa cum vedem în
dimineţile ploioase când Soarele, Luna şi stelele nu se pot
vedea de nori -- să fie mai clare, aşa încât luminătorul
zilei prin cursul lui să poată marca timpul pentru om şi
pentru animal când acestea vor fi create, şi între timp să
înceapă oxigenarea aerului, pregătindu-l astfel pentru
animalele care respiră. Mai târziu, în aceeaşi zi de şapte
mii de ani, au apărut şi Luna şi stelele -- ca să
influenţeze mareele şi să fie gata să marcheze timpul
noaptea pentru necesitatea omului.
Nu trebuie să presupunem că evoluţia
vieţii plantelor a încetat în timpul zilei a patra, ci mai
degrabă că a progresat -- influenţa crescută a Soarelui şi a
Lunii servind la naşterea altor varietăţi de iarbă, arbuşti
şi copaci. Şi geologia arată progrese în această perioadă --
insecte, melci, crabi etc. Oase şi solzi de peşte se găsesc
şi în filoanele de cărbune, dar aceasta nu deranjează
ordinea, deoarece formarea zăcămintelor de cărbune evident a
continuat şi după ziua a treia -- intrând astfel în Perioada
Reptiliană. Această „zi” corespunde cel mai mult cu ceea ce
geologia denumeşte Perioada „Triasică”. Seară şi
dimineaţă -- a patra zi de şapte mii de ani, sau 28.000 de
ani de la începutul acestei lucrări -- s-au sfârşit,
dovedind mare progres în pregătirea Pământului pentru om.
((35))
A cincea epocă-zi de creare
„Şi Dumnezeu a zis: «Să mişune apele
de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului, pe
întinderea cerului.» Şi Dumnezeu a creat animalele cele mari
şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună
apele, după SPECIILE lor; a făcut şi orice pasăre
înaripată după SPECIA ei. Dumnezeu a văzut că erau
bune.”
Cum mişunau oceanele calde de pe pământ
de creaturi vii, de la moluşte la balene, se poate judeca
după abundenţa vieţii în prezent în mările calde ale
Sudului. Reptilele, trăind parte în apă parte pe uscat
(amfibii), aparţin de asemenea acestei perioade, în timpul
căreia continentele şi insulele prezente s-au ridicat
treptat şi s-au scufundat iarăşi, o dată inundate de căderea
unor inele mai mari sau mai mici, iar altă dată spălate de
valurile de flux. Nu este de mirare că pe munţii cei mai
înalţi se găsesc urme de scoici etc. Şi nu este de mirare că
straturile imense de calcar din toate părţile lumii sunt
numite „cimitire de scoici”, fiindcă sunt formate aproape
exclusiv din conglomerate de scoici. Ce mişunare trebuie să
fi fost când au luat fiinţă acele indescriptibile trilioane
de fiinţe mici, care, murind, şi-au lăsat unele după altele
micuţele lor scoici! Citim că -- Dumnezeu le-a binecuvântat
înmulţirea. Da, chiar şi o existenţă aşa inferioară şi
scurtă este o favoare, o binecuvântare.
Să nu ne luptăm pentru mai mult decât
cere relatarea Scripturii. Biblia nu susţine că Dumnezeu a
creat separat şi individual numărul vast al felurilor de
peşti şi reptile, ci numai că influenţa sau spiritul divin
s-a mişcat şi prin intenţie divină marea şi-a produs
creaturile de diferite feluri. Nu se spune despre procese --
se poate ca o specie, sub condiţii diferite, să se fi
dezvoltat din alta, sau din acceaşi protoplasmă originară
sub diferite condiţii să se fi dezvoltat diferite ordine de
vieţuitoare. Nimeni nu ştie şi este neînţelept să fim
dogmatici. Nu ne revine nouă să contestăm că însăşi
protoplasma din mâlul paleozoic putea veni în existenţă prin
acţiunea chimică a apelor bogat mineralizate din acele mări.
Ceea ce pretindem noi este că toate s-au întâmplat ca
rezultat al intenţiei şi aranjamentului divin, şi, prin
urmare, ((36)) au fost creaţii divine, indiferent
care au fost canalele şi mijloacele. Şi noi pretindem că
acest lucru este arătat atât prin faptele naturii cât şi
prin cuvintele din Geneza; că oricum au fost produse
vieţuitoarele din mări, ele au fost aduse la o stare în care
fiecare îşi are propria sa specie -- unde linia de
demarcaţie între specii nu poate fi trecută. Aceasta este
lucrarea lui Dumnezeu, indiferent de mijloacele prin care
s-a făcut.
Această zi sau epocă corespunde foarte
bine cu epoca Reptiliană, cum o numesc oamenii de ştiinţă.
Seară şi dimineaţă -- ziua a cincea -- 35.000 de ani de la
începutul lucrării de aranjare a Pământului ca locuinţă şi
împărăţie a omului.
A şasea epocă-zi de creare
„Şi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul
vieţuitoare după specia lor, vite, reptile şi animale
sălbatice ale pământului, după specia lor.» Şi aşa a fost.
Şi Dumnezeu a făcut animalele sălbatice ale pământului după
specia lor, vitele după specia lor şi toate reptilele
pământului după specia lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.”
În timpul acesta lucrurile pe Pământ
deveneau mai stabile; scoarţa era mai groasă datorită
sutelor de picioare de nisip, argilă, scoici şi cărbune,
precum şi a diferitelor minerale adunate, unele din
fărâmiţarea stâncilor aruncate prin cutremure de pământ,
altele din „inelele” care odată încercuiseră Pământul, iar
altele din depozitele de animale şi vegetale; în afară de
aceasta, Pământul însuşi trebuie să se fi răcit considerabil
în aceşti 35.000 de ani. Suficient din suprafaţa Pământului
era acum deasupra mării şi bine drenată prin lanţuri
muntoase şi văi ca să fie gata pentru animalele inferioare,
care sunt aici împărţite în trei categorii: (1) reptilele de
pe pământ, vieţuitoarele cu sânge rece, vieţuitoarele care
respiră -- şopârle, şerpi etc.; (2) fiarele de pe pământ sau
animalele sălbatice, spre deosebire de animalele domestice,
în mod deosebit potrivite a fi tovarăşi ai omului şi la care
aici se referă ca (3) vite. În timpul acesta aerul de
asemenea era purificat de elementele nepotrivite pentru
respiraţia animalelor, absorbite de vegetaţia luxuriantă din
perioada carboniferă, tot aşa cum excesul de ((37))
hidraţi de carbon fusese absorbit din oceane de către
scoicile minuscule, ca pregătire pentru mulţimea
vieţuitoarelor marine care respiră.
Aici, din nou, nu trebuie să ne certăm
fără rost cu evoluţioniştii. Vom admite că Dumnezeu, dacă ar
fi dorit, ar fi putut aduce în existenţă toate speciile de
viaţă animală printr-o dezvoltare a uneia din cealaltă, sau
ar fi putut dezvolta fiecare specie separat din protozoarul
mâlului originar. Nu ştim ce metodă a adoptat, fiindcă nu
este descoperit nici în Biblie, nici în roci. Este însă clar
revelat că indiferent de modul în care Dumnezeu a ales să
facă, El a fixat speciile animale, fiecare „după
specia ei”, în astfel de manieră încât ele nu se schimbă; în
astfel de manieră încât ingeniozitatea minţii omeneşti n-a
reuşit să le ajute să se schimbe. Aici este pecetea
Creatorului inteligent pe lucrarea mâinilor Sale; căci, dacă
„Natura” sau „forţa oarbă” ar fi fost creatorul, noi am
vedea-o încă trudindu-se orbeşte, uneori evoluând iar
alteori regresând; n-am vedea o astfel de fixitate a
speciilor cum vedem peste tot în jurul nostru în natură.
Putem presupune în mod raţional că
Dumnezeu l-a creat pe om tocmai la sfârşitul celei de-a
şasea epoci-zi; fiindcă crearea lui a fost ultima şi este
declarat în mod clar că Dumnezeu Şi-a sfârşit
lucrarea creatoare, nu în ziua a şasea, ci „în ziua a
şaptea” -- separarea omului în două persoane, două sexe,
fiind evident actul final.
„Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după
chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească
peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite,
peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă
pe pământ.» Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a
creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin şi
de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a
zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi
supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe
pământ.»”
Având în vedere remarcile noastre
anterioare, că limbajul Scripturilor nu interzice
posibilitatea ca plantele, vieţuitoarele care trăiesc în apă
şi pe uscat să se fi dezvoltat sau să fi evoluat mai mult
sau mai puţin în diferitele lor specii, este bine să
((38)) remarcăm marea diferenţă de limbaj folosit atunci
când se referă la crearea omului. Aceasta din urmă este o
declaraţie specifică despre exercitarea directă a puterii
creatoare divine, pe când cealaltă nu este, ci mai degrabă
implică o dezvoltare:
„Şi pământul a produs vegetaţie”
etc.
„Să mişune apele de vieţuitoare”
etc.
„Să dea pământul vieţuitoare după
specia lor, vite” etc.
Sunt două relatări despre creare -- cea
pe care tocmai am analizat-o, care tratează problema pe
scurt şi în ordinea epocilor, iar cealaltă care urmează
acesteia, în Geneza 2:4-25. Cu alte cuvinte, împărţirea
capitolelor s-a făcut greşit -- cele două relatări ar trebui
să constituie fiecare un capitol. A doua este un comentariu
al celei dintâi, care explică detalii. „Aceasta este geneza”
sau dezvoltarea cerurilor şi pământului şi a creaturilor
lor, începând din vremea când nu era nici o plantă sau fir
de iarbă. Prima relatare şi cea principală foloseşte
cuvântul „Dumnezeu” când vorbeşte despre Creatorul, iar a
doua relatare sau cea în care se comentează arată că Iehova
Dumnezeu a fost Cel care a făcut toată lucrarea -- „în ziua”
când El a făcut cerurile şi Pământul -- cuprinzând întregul
ca o epocă-zi mai mare, incluzând lucrarea celor şase deja
enumerate.
Cuvântul Dumnezeu din capitolul întâi
vine din cuvântul ebraic comun elohim, un cuvânt la
plural care ar putea fi tradus dumnezei şi care, după
cum am văzut deja, înseamnă „puternici”*. „Singurul
Conceput” al Tatălui a fost desigur agentul Său activ în
această lucrare creatoare, iar în executarea detaliilor El
poate să fi avut asociaţi o oştire de îngeri, la care s-ar
aplica cuvântul elohim şi aici ca şi în altă parte în
Scripturi**. Este potrivit prin urmare ca a doua relatare,
sau comentariul, să ne atragă atenţia asupra faptului că
Iehova, Tatăl tuturor, a fost Creatorul, indiferent cine au
fost folosiţi ca reprezentanţii şi instrumentele Sale
onorate. Aici pot ((39)) fi foarte bine luate în
considerare amănuntele adăugate în cea de-a doua relatare în
privinţa creării omului. Ea spune:
„Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din
ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi
omul a devenit un suflet viu.”
*Vezi Vol. V, pag. 72, 73
**Ibidem
Dumnezeu a fost slăvit în toate lucrările
Sale anterioare şi în fiecare creatură, oricât de
neînsemnată, chiar dacă nici una dintre ele n-ar putea să-I
aducă mulţumiri sau să-L aprecieze, sau chiar să-L cunoască
în mod cuvenit. Scopul divin prevăzuse toate acestea de la
început şi făcea pregătiri pentru om, care era intenţionat
să fie capodopera creaţiei pământeşti sau animale. Despre om
nu se spune ca despre vieţuitoarele mării: „Să mişune
apele”, nici ca despre animalele inferioare de pe Pământ:
„Să producă pământul”, ci, dimpotrivă, este relatat că el a
fost o creaţie specială a Creatorului, „creat după chipul
Său”. Nu are importanţă dacă trebuie să se înţeleagă în
chipul elohimilor sau în chipul lui Iehova, căci n-au
fost oare elohimii „fii ai lui Dumnezeu” şi în
asemănarea Sa în privinţa puterii de raţiune şi a
inteligenţei morale?
Nu trebuie să înţelegem că acest
„chip” se referă la forma fizică, ci mai degrabă un chip
moral şi intelectual al marelui Spirit, modelat potrivit
condiţiilor şi naturii sale pământeşti. Şi în ceea ce
priveşte „asemănarea”, fără îndoială ea se referă la
stăpânirea omului -- el trebuia să fie rege al Pământului şi
al nenumăratelor creaturi de pe el, după cum Dumnezeu este
Regele întregului univers. Aici este câmpul de luptă între
Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa-zisa ştiinţă modernă, în faţa
căreia se închină toată lumea, în special cei învăţaţi --
inclusiv liderii gândirii din toate seminariile teologice şi
slujitorii tuturor amvoanelor proeminente -- adorând pe
dumnezeul ştiinţei numit „evoluţie”. Cele două teorii sunt
în mod egal puse în joc: dacă teoria evoluţiei este
adevărată, Biblia este falsă de la Geneza la Apocalipsa.
Dacă Biblia este adevărată, cum susţinem noi, teoria
evoluţiei este cu totul falsă în toate deducţiile privitoare
la om.
((40))
Nu numai relatarea din Geneza despre
crearea omului după chipul divin trebuie să determine
această problemă, oricât de puternice sunt declaraţiile
Cuvântului, ci toată teoria Bibliei sprijină relatarea
Genezei şi rezistă sau cade împreună cu ea. Deoarece, dacă
omul era creat altfel decât curat, perfect şi bine înzestrat
mintal, el nu putea fi pe drept numit un „chip al” lui
Dumnezeu; nici Creatorul lui nu putea să-l fi pus la
încercare în Eden pentru a vedea dacă era potrivit
pentru viaţă veşnică; nici neascultarea lui în aceea că a
mâncat din fructul oprit nu putea fi socotită păcat şi nu
putea fi, cum a fost, pedepsită cu sentinţa morţii; nici nu
era necesar să-l fi răscumpărat de sub acea condamnare.
Mai mult, despre „omul Isus Hristos” se
spune că a fost „antilutron”, preţul de răscumpărare
(sau preţul corespunzător) pentru vina primului om, şi ca
atare El trebuie să fie considerat un model sau o ilustraţie
a ceea ce a fost primul om înainte de a păcătui şi a trece
sub condamnarea divină cu moartea.
Noi ştim, de asemenea, că astăzi, ca şi
în trecut, există mulţi oameni naturali nobili, pe care
Dumnezeu îi declară pe toţi păcătoşi, şi, ca atare, nu pot
fi recunoscuţi de Iehova decât dacă în căinţă se apropie de
El prin meritul sacrificiului lui Cristos şi-I obţin
iertarea. Poziţia tuturor celor care astfel vin la Dumnezeu
se spune că este numai prin harul Său, sub haina dreptăţii
lui Cristos. Şi rezultatul, suntem informaţi, trebuie să fie
o înviere sau o restabilire la perfecţiune
înainte ca vreunul să poată fi personal şi în întregime
satisfăcător pentru Creatorul. Şi totuşi, acelaşi Creator a
avut comunicare intimă cu Adam înainte de încălcarea sa şi
l-a numit fiul Său, şi a declarat că Adam şi noi, copiii
lui, am devenit „copii ai mâniei” şi am trecut sub
condamnare din cauza păcatului, ceea ce Adam n-a avut când a
fost creat „fiu al lui Dumnezeu”. Luca 3:38.
După cât este de sigur că „toţi sfinţii
profeţi de la începutul lumii” au spus că Mileniul viitor
este „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor
despre care Dumnezeu a vorbit”, tot atât este de sigur că
teoria evoluţiei este în antagonism violent cu ceea
((41)) ce a spus Dumnezeu prin toţi profeţii. Deoarece,
dacă teoria evoluţiei ar fi corectă, restabilirea, departe
de a fi o binecuvântare, ar fi o crimă împotriva rasei. Dacă
printr-o forţă oarbă sau prin alte procese evolutive, omul
s-a căţărat prin străduinţe anevoiase şi eforturi trudnice
de la protoplasmă la stridie, de la stridie la peşte, de la
peşte la reptilă, de la reptilă la maimuţă, de la maimuţă la
omul inferior şi de la omul inferior la ceea ce suntem noi
-- atunci ar fi o lezare îngrozitoare pentru omenire, ca
Dumnezeu s-o restabilească la ceea ce a fost Adam,
sau să forţeze restabilirea şi mai departe -- înapoi la
protoplasmă. Nu există cale de mijloc în această problemă;
şi cu cât poporul lui Dumnezeu va decide mai repede să fie
în acord cu Cuvântul Său, cu atât va fi mai bine pentru el
şi cu atât va fi mai sigur că nu va cădea în vreuna din
teoriile ce neagă răscumpărarea şi susţin evoluţia, care
acum plutesc şi caută să înşele dacă ar fi posibil chiar şi
pe cei aleşi. Să fie Dumnezeu adevărat, chiar dacă i-ar
dovedi pe toţi evoluţioniştii mincinoşi. Rom. 3:4.
Nu putem intra aici în detaliile creării
lui Adam, să discutăm despre organismul sau corpul lui,
despre spiritul sau suflarea lui de viaţă, şi cum acestea
unite l-au constituit într-o fiinţă vie sau un suflet. Acest
lucru a fost deja prezentat în alt context*.
*Vol. V, cap. 12
Evident, rodnicia lor în urmaşi n-a fost
în nici un mod legată de încălcare, după cum au presupus
unii, ci a fost parte a binecuvântării divine. Singura
legătură a căderii şi a blestemului sau pedepsei în această
privinţă a fost, după cum s-a spus, cu mărirea
însărcinării şi suferinţei mamei, corespunzător cu truda şi
sudoarea feţei bărbatului. Acestea au apăsat cu atât mai
greu cu cât omenirea a ajuns mai degenerată şi mai slabă,
mintal şi fizic. Obiectivul rodniciei va fi fost atins când
un număr suficient de urmaşi se vor fi născut pentru ca în
final să umple (nu să reumple) Pământul. Este
adevărat, s-au născut deja un număr imens -- probabil
cincizeci de mii de milioane -- şi acum dorm în marea
închisoare a morţii; dar aceştia nu ((42)) sunt deloc
prea mulţi, deoarece suprafaţa din prezent a uscatului, dacă
s-ar pregăti toată pentru om, aşa cum va fi în cele din
urmă, ar susţine de două sau de trei ori pe atâţia -- fără a
lua în considerare posibilitatea ridicării şi a altor
continente din adâncurile mărilor, aşa cum au fost ridicate
în trecut cele prezente.
Oamenii de ştiinţă cu mintea înclinată
spre scepticism au căutat de mult să dovedească faptul că
omul a fost pe Pământ cu mult înainte de perioada arătată în
Geneza, şi fiecare os găsit în straturile inferioare de
argilă sau pietriş este cercetat cu atenţie pentru a face
din omul de ştiinţă o celebritate mondială, ca omul care a
dezminţit Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne-am referit deja la
netemeinicia unor astfel de dovezi*, cum ar fi găsirea
vârfurilor de săgeţi în pietrişul dintr-o perioadă timpurie.
În unele cazuri cel puţin, acestea s-au dovedit a fi
lucrarea indienilor moderni, care le-au fasonat aproape de
locul unde au găsit cremene potrivită**.
*Nu suntem în necunoştinţă de teoria
despre un om preadamic şi despre încercările de a explica
astfel diferitele rase ale familiei umane. Dar noi stăm
lângă Biblie ca revelaţia lui Dumnezeu şi de aceea
superioară tuturor presupunerilor omeneşti. Ea vorbeşte în
termeni siguri despre solidaritatea familiei umane, zicând:
„El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge”
(Fapt. 17:26). Şi apoi, că Adam a fost „omul dintâi”
(1 Cor. 15:45, 47). Iar istoria potopului este foarte
explicită în privinţa faptului că numai opt fiinţe umane au
fost salvate în corabie şi toţi au fost copiii lui Noe --
descendenţi din Adam. Varietatea tipurilor sau raselor umane
trebuie să fie pusă pe seama climei, obiceiurilor, hranei
etc., şi în special pe seama izolării oamenilor unii de
alţii în diferite părţi, prin care particularităţile s-au
fixat. Acest lucru este demonstrat prin faptul că europenii
care trăiesc timp îndelungat printre cei din India sau China
capătă o măsură de asemănare cu vecinii lor, în timp ce
copiii lor, născuţi în acele ţări, capătă o asemănare mai
mare la tegumente şi la trăsături -- fiind afectaţi fără
îndoială de mediul în care trăieşte mama în timpul perioadei
de sarcină. O ilustrare a unei astfel de asimilări este dată
de chinezii unui district care s-au identificat cu
israeliţii împrăştiaţi de strâmtorarea de la încheierea
Veacului Iudeu -- prin anul 70 d. Cr. Aceşti evrei au
devenit atât de complet chinezi, încât nu se mai pot
distinge ca evrei -- neamul cel mai rezistent.
**Vol. II, pag. 34, 35
((43))
La o adunare de la Victoria
Philosophical Institute, nu cu mult timp în urmă, s-a
declarat că „a fost întreprinsă de către profesorul Stokes,
membru al Societăţii Regale, Sir J. R. Bennett,
vice-preşedinte al Societăţii Regale, profesorul Beale,
membru al Societăţii Regale, şi de către alţii, o analiză
atentă asupra diferitelor teorii despre evoluţie, şi s-a
raportat că până acum nu s-a dat nici o dovadă
ştiinţifică în sprijinul teoriei că omul s-a dezvoltat
dintr-un ordin inferior de animale; iar profesorul Virchow a
declarat că în dezvoltarea omului este o absenţă completă a
oricărui tip de fosile de un stadiu inferior şi că orice
progres clar în domeniul antropologiei preistorice ne-a
îndepărtat de fapt de la dovezile unei astfel de legături --
adică, de la o legătură cu restul regnului animal. Cu
aceasta a fost de acord şi profesorul Barraude, marele
paleontolog, declarând că în nici una din investigaţiile
sale n-a găsit nici o specie fosilă care să se fi dezvoltat
din alta. De fapt, s-ar părea că nici un om de ştiinţă n-a
descoperit încă o verigă de legătură între om şi maimuţă,
între peşte şi broască, între animalele vertebrate şi
nevertebrate; mai mult, n-a existat nici o dovadă la vreo
specie, fosile sau altele, care să-şi fi pierdut
caracteristicile specifice pentru a dobândi unele noi
aparţinând altei specii; de exemplu, oricât ar fi de
asemănător câinele cu lupul, nu este nici o verigă de
legătură între ei, şi printre speciile dispărute cazul este
acelaşi; nu este nici o trecere treptată de la una la alta.
Şi mai mult, primele animale care au existat pe pământ n-ar
trebui în nici un caz să fie considerate inferioare sau
degradate”.
Cităm pe scurt din Sir J. W. Dawson, LLD
(titlu onorific -- n. e.), membru al Societăţii Regale,
dintr-un rezumat privind descoperirile sale recente
referitoare la „Locul de întâlnire al geologiei cu istoria”.
El spune:
„Noi n-am găsit nici un inel de derivare
care să lege pe om de animalele inferioare ce l-au precedat.
Acesta ne apare ca un nou punct de plecare în creaţie, fără
nici o legătură directă cu viaţa instinctivă a animalelor
inferioare. Oamenii cei mai timpurii nu sunt mai puţin
oameni decât descendenţii lor, şi în măsura mijloacelor lor
erau inventatori, inovatori şi introducători ai unor noi
moduri de viaţă, întocmai ca şi ei. Noi n-am fost încă în
stare să urmărim pe om înapoi până la vârsta nevinovată de
((44)) aur (a paradisului). Aşa cum îl găsim în
peşteri şi pietriş, el este deja decăzut, în dezarmonie cu
mediul lui de viaţă şi vrăjmaş al semenilor săi, născocind
împotriva lor instrumente de distrugere mai funeste decât
cele furnizate de natură fiarelor sălbatice carnivore. . . .
Omul, în privinţa corpului său, este în chip mărturisit un
animal, din pământ, pământesc. El este de asemenea un membru
al sferei vertebratelor şi al clasei mamifere;
dar în această clasă el constituie nu numai o specie şi un
gen direct, ci chiar şi o familie sau un ordin distinct. Cu
alte cuvinte, el este singura specie din genul său şi din
familia sau ordinul său. El este astfel separat printr-o
mare prăpastie de toate animalele cele mai apropiate lui; şi
chiar dacă noi admitem doctrina, până acum nedovedită, a
derivării unei specii din alta în cazul animalelor
inferioare, noi nu suntem în stare să arătăm „inelele lipsă”
care s-ar cere pentru a lega omul de oricare grup de animale
inferioare. . . . Nici un fapt al ştiinţei nu este mai sigur
stabilit decât apariţia recentă a omului în timpul geologic.
Nu numai că nu-i găsim urmele în formaţiunile geologice mai
vechi, dar nu găsim nici urme ale animalelor celor mai
apropiate de el; iar condiţiile din lume în acele perioade
par s-o fi făcut nepotrivită pentru a fi locuită de om.
Dacă, urmând sistemul geologic obişnuit, împărţim întreaga
istorie a Pământului în patru perioade mari, plecând de la
cele mai vechi roci cunoscute nouă, eozoice sau arhaice,
până la perioada modernă, găsim urme ale omului sau ale
lucrărilor lui numai în ultima din cele patru, şi în ultima
parte a acesteia. De fapt, nu există dovezi incontestabile
de prezenţă a omului până când ajungem la perioada modernă
timpurie. . . . Nu există decât o singură specie de om, deşi
sunt multe rase şi varietăţi, iar aceste rase şi varietăţi
par să se fi dezvoltat foarte timpuriu şi să fi dat dovadă
de o fixitate remarcabilă, după descoperirile de mai târziu.
...Istoria din Geneza a anticipat istoria modernă. Această
carte străveche este în toate modurile demnă de încredere şi
cât se poate de departe de miturile şi legendele
păgânismului antic.”
Profesorul Pasteur, marele bacteriolog, a
fost un împotrivitor deschis al darwinismului şi el s-a
exprimat după cum urmează:
„Posteritatea va râde într-o zi de
nechibzuinţa filosofilor materialişti moderni. Cu cât
studiez mai mult natura, cu atât rămân mai uimit de
lucrările Creatorului. Eu mă rog în timp ce sunt angajat în
munca mea de laborator”.
Virchow, savantul rus, deşi nu era un
creştin declarat, era tot aşa de opus teoriei darwiniste a
dezvoltării fiinţelor organice din materie anorganică, şi a
spus: „Orice încercare de a găsi o tranziţie de la animale
la om s-a sfârşit printr-un ((45)) eşec total. Inelul
din mijloc n-a fost găsit şi nici nu va fi găsit. Omul n-a
coborât din maimuţă. S-a dovedit fără nici o îndoială că în
timpul celor cinci mii de ani trecuţi n-a existat nici o
schimbare perceptibilă în omenire”.
Şi alţi naturalişti şi-au ridicat glasul
împotriva opiniilor darwiniste.
Având în vedere acest fapt, cât de
nechibzuite apar eseurile ocazionale ale „doctorilor” sau
„profesorilor” care simulează învăţătura, discutând
„verigile lipsă” sau sugerând că degetele mici de la
picioarele omului devin nefolositoare şi curând vor fi
„lepădate de natură” aşa cum „cozile maimuţelor au fost deja
lepădate”. N-avem noi oare mumii bine păstrate de aproape
patru mii de ani? N-avem noi oare nuduri sculptate în mărime
naturală aproape tot atât de vechi? Are careva dintre ele
coadă? Sunt degetele lor mici de la picioare cumva diferite
de ale noastre de acum? Nu este oare întreaga tendinţă a
întregii naturi spre în jos? Pentru plantele şi animalele
inferioare, nu sunt oare necesare înţelepciunea şi ajutorul
omului ca să se menţină tipurile superioare ale lor? Pentru
om, nu este oare necesar harul lui Dumnezeu ca să-l înalţe
şi să împiedice marea degenerare pe care o vedem în „Africa
neagră”? Şi nu este oare aceasta în acord cu Scriptura? Rom.
1:21, 24, 28.
Este potrivit ca poporul Domnului să ţină
bine minte prevenirea făcută de către apostolul Pavel lui
Timotei: „Timotei! . . . fereşte-te de vorbele goale şi
lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei pe nedrept numită
astfel” (1 Tim. 6:20). Pentru a vedea clar un adevăr, noi
trebuie să privim prin prisma revelaţiei divine. Trebuie să
„vedem lumina în lumina Sa”. Apoi, privind peste tot în
natură sub îndrumarea Dumnezeului naturii, efectul va fi
lărgirea inimii şi a intelectului şi umplerea noastră de
admiraţie şi adorare, prinzând sclipiri panoramice din
gloria, maiestatea şi puterea Atotputernicului nostru
Creator.
Seară şi dimineaţă, ziua a şasea, la
încheierea ei, 42.000 de ani de când a început „lucrarea”, a
găsit Pământul gata pentru ((46)) om ca să-l
stăpânească -- însă ca întreg, nepotrivit totuşi pentru el.
Cunoscând dinainte neascultarea creaturii Sale (şi întregul
Său plan legat de condamnarea lui la moarte, de
răscumpărarea şi recuperarea lui finală din păcat şi moarte
a tuturor celor care vor fi bine pregătiţi prin experienţă),
Dumnezeu n-a aşteptat cu crearea omului până când tot
Pământul va fi gata pentru el, ci a pregătit numai un
paradis, o grădină în Eden -- desăvârşind-o în toate
modurile pentru scurta încercare a perechii perfecte --
lăsând pentru omenire, ca muncitori condamnaţi, lucrarea de
„supunere” a Pământului şi prin aceasta câştigarea în
acelaşi timp a unor lecţii şi experienţe valoroase.
A şaptea epocă-zi a săptămânii de creare
„În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a
sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a
odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.”
Observând succesiunea progresivă,
ascendentă a celor şase zile şi reţinând faptul că numărul
şapte în sine sugerează ceva complet şi perfect, în mod
natural am aştepta ca a Şaptea Epocă-zi să fie mai uimitoare
decât predecesoarele ei. Şi aşa o găsim: numai că partea ei
importantă este pentru un timp -- până la „timpul potrivit”
-- închisă pentru ochii mintali ai înţelegerii noastre prin
declaraţia generală că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea
de toată lucrarea Sa. Cât de ciudat este, ca El să lase
lucrarea creatoare la un punct în care părea tocmai gata de
completare, ca şi cum un muncitor ar pregăti toate
materialele pentru o construcţie şi apoi ar opri
activităţile fără a-şi duce la îndeplinire intenţiile
iniţiale!
Dar toată chestiunea se deschide grandios
în faţa noastră când ne dăm seama că Iehova Dumnezeu S-a
odihnit de lucrarea Sa de creare, a încetat s-o continue,
fiindcă în înţelepciunea Sa a prevăzut că scopurile Sale
puteau fi mai bine executate prin alte mijloace. Dumnezeu a
văzut că era mai bine să permită creaţiei Sale, lui Adam,
să-şi exercite voinţa sa liberă şi să cadă sub ispită în
păcat şi în pedeapsa lui legitimă, ((47)) moartea --
care cuprinde o perioadă lungă, şase mii de ani, de moarte
lentă şi de luptă, ca un condamnat, cu mediul înconjurător
nefavorabil. Dumnezeu a văzut că era mai bine ca astfel să-i
permită lui, în calitate de condamnat, să facă o parte din
supunerea pământului; că aducerea lui ca întreg la starea
paradisiacă prezisă va fi folositoare pentru om în aceste
împrejurări; că ar fi avantajos ca omul să-şi dea seama de
principiile care stau la baza dreptăţii divine şi de
răutatea peste măsură a păcatului, şi să fie astfel pregătit
pentru harul care-i va fi adus lumii la timpul cuvenit.
Însă unul dintre motivele principale
pentru care Iehova Şi-a încetat lucrarea creatoare a fost
fără îndoială că aceasta putea fi îndeplinită de altcineva
-- de Singurul Său Fiu Conceput -- într-o manieră care va
slăvi nu numai pe Fiul, ci şi pe Tatăl, prin manifestarea
perfecţiunii atributelor divine cum pe nici o altă cale nu
era posibil. Aceasta a fost prin faptul că a dat pe Fiul Său
ca Răscumpărător al omului -- o manifestare nu numai a
Dreptăţii Divine, care nicidecum n-a putut încălca decretul
divin, „plata păcatului este moartea”, dar care în acelaşi
timp a ilustrat Iubirea Divină -- compasiunea pentru
creaturile Sale căzute până la măsura morţii Fiului Său
pentru binele omului. Înţelepciunea şi Puterea Divină se vor
manifesta în cele din urmă şi în fiecare aspect al
aranjamentului când acesta va fi complet.
S-ar putea sugera că încetarea Tatălui de
a desăvârşi planul de creare pentru ca Fiul să poată face
această lucrare în timpul Mileniului, prin procesele
restabilirii, nu s-ar deosebi de lucrările creatoare
anterioare, care au fost toate de la Tatăl, dar
prin Fiul -- fără de care n-a fost făcut nimic din ce
s-a făcut. Dar noi răspundem, nu. Legătura Fiului cu
lucrarea restabilirii care va încheia această a Şaptea
Epocă-zi şi va aduce perfecţiune pământească, va fi complet
diferită de oricare din lucrările Sale. În toate creaţiile
anterioare Fiul doar a acţionat pentru Iehova, folosind
puteri şi energii care nu erau ale Sale în nici un sens; dar
în această mare lucrare viitoare El va folosi puterea
((48)) şi autoritatea Sa proprie -- care L-a costat
treizeci şi patru de ani de umilire, culminând cu
răstignirea Sa. Prin tranzacţia aceea, pe care înţelepciunea
şi iubirea Tatălui a plănuit-o pentru El, a „cumpărat”
lumea, l-a cumpărat pe Tatăl Adam cu toţi urmaşii lui şi
domeniul lui -- Pământul -- cu tot dreptul la el ca monarh
al lui „în asemănarea lui Dumnezeu”. Tatăl a fost încântat
să-L onoreze pe „Întâiul-Conceput” şi de aceea a făcut
planul astfel, şi S-a odihnit sau a încetat procesul creator
pentru ca Fiul să-L poată astfel onora şi să fie onorat prin
El.
Dumnezeu S-a odihnit, nu în sensul că a
obosit şi trebuia să Se refacă, ci în sensul că a încetat de
a crea. El a privit ruina şi căderea prin păcat a celei mai
nobile creaţii pământeşti ale Sale, şi totuşi nu Şi-a
folosit deloc puterea ca să oprească cursul condamnării la
moarte şi n-a început nici o procedură de restabilire. De
fapt, prin legea pe care a impus-o, El a exclus orice altă
posibilitate de a-Şi exercita mila şi îndurarea faţă de Adam
şi faţă de rasa lui, decât doar printr-un răscumpărător.
Pedeapsa fiind moartea, şi aceea fără limită -- moarte
veşnică, „pierzare veşnică” -- şi fiind cu neputinţă ca
Dumnezeu să mintă, cu neputinţă ca Judecătorul Suprem al
universului să-Şi abroge propriul Său decret drept, a fost
astfel imposibil ca Creatorul să devină în mod direct
restauratorul rasei, sau în oarecare sens sau grad să-Şi
continue opera creatoare legată de omul condamnat sau de
domeniul lui, Pământul.
Astfel Şi-a manifestat Iehova Dumnezeu
încrederea în marele Său plan al veacurilor şi în Singurul
Său Fiu Conceput căruia El I-a încredinţat executarea lui
deplină. Această încredere a Tatălui în Fiul este folosită
de apostol ca o ilustrare a felului în care credinţa noastră
trebuie astfel să se prindă de Cel Uns, încât şi noi să-I
putem încredinţa orice interes şi preocupare, în ceea ce ne
priveşte pe noi, pe prietenii noştri şi lumea în general:
declaraţia apostolului este -- „Noi, care am crezut, intrăm
în «odihnă» . . . Cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit
şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale
Sale”. Asemenea lui Dumnezeu, credincioşii au încredere
perfectă în capacitatea şi bunăvoinţa lui Cristos de a
realiza toate proiectele mari ale lui Iehova legate de rasa
noastră şi prin urmare se odihnesc, nu de oboseală
fizică, ci de preocupare, de nelinişte, de orice ((49))
dorinţă de a prelua lucrurile de sub grija lui Cristos sau
de a încerca să asigure rezultatul prin alte mijloace.
Dacă odihna Creatorului nostru sau
abţinerea de a veni prompt în ajutorul creaturilor Sale
decăzute are în vreun grad aparenţa de indiferenţă sau
neglijenţă, în realitate nu este aşa, ci este numai
aplicarea celor mai înţelepte şi mai bune mijloace de
ajutorare a omului -- printr-un Mijlocitor. Dacă se
sugerează că lucrarea restabilirii trebuia să fi început mai
devreme, noi răspundem că perioada domniei Păcatului şi
Morţii, şase mii de ani, n-a fost deloc prea lungă pentru
naşterea unei rase suficient de mare ca număr pentru a
„umple pământul”; n-a fost deloc prea lungă pentru a da
tuturor o lecţie despre faptul că „păcatul este peste măsură
de păcătos” şi despre plata aspră pe care el o plăteşte; n-a
fost deloc prea lungă pentru a lăsa oamenii să-şi încerce
propriile planuri pentru ridicarea lor şi să observe
inutilitatea lor. Prima venire a Domnului nostru pentru a
răscumpăra (cumpăra) lumea aşa încât El să aibă un drept
just, echitabil de a veni iarăşi să binecuvânteze, să ridice
şi să restabilească pe toţi câţi vor accepta harul Său, deşi
a fost la mai bine de patru mii de ani de la intrarea
năpastei păcatului şi morţii, a fost cu toate acestea, după
cum se spune în Scripturi, la timpul cuvenit al lui
Dumnezeu. „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu a
trimis pe Fiul Său”. De fapt, noi vedem că nici chiar atunci
n-a fost timpul cuvenit, decât pentru scopul divin de a
chema, a aduna, a şlefui şi a pregăti Biserica aleasă ca să
participe cu Răscumpărătorul în marea lucrare Milenară de
binecuvântare a lumii -- Dumnezeu prevăzând că această
alegere va cere Veacul Evanghelic întreg, a trimis pe Fiul
Său să împlinească lucrarea de răscumpărare tocmai cu destul
timp înainte.
Perioada de odihnă divină, sau încetarea
activităţii creatoare ori energizante în legătură cu
pământul
Cât timp este de când Iehova a încetat
lucrarea Sa de creare, sau de când Se odihneşte? Noi
răspundem că acum sunt ceva mai mult de şase mii de ani. Cât
timp va continua odihna sau încetarea activităţii Lui?
Răspundem că va continua tot Mileniul -- mia de ani de
domnie a marelui Mijlocitor, efectuând ((50))
„restabilirea tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a
vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”
(Fapt. 3:21). Se va dovedi oare că încrederea lui Iehova în
realizarea planului Său a fost pe deplin justificată,
încredere care L-a făcut să lase planul cu totul în grija
lui Isus? Va fi satisfăcător sfârşitul? Iehova Dumnezeu,
care cunoaşte sfârşitul de la început, ne asigură că va fi,
şi că Fiul, pe cheltuiala căruia se execută planul, „va
vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isa.
53:11). Da, toţi credincioşii care se odihnesc prin credinţă
în lucrarea Răscumpărătorului lor -- trecută şi viitoare --
pot avea deplină asigurare a credinţei că „ochiul nu le-a
văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au
suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc”, în special pentru Biserică; dar şi
lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii,
îndurării şi binecuvântărilor restabilirii, pentru toţi cei
din lume care nu sunt aleşi, care în ziua lor Milenară de
har vor accepta din inimă minunatele pregătiri divine, pe
condiţiile divine.
Şase mii de ani trecuţi şi o mie de ani
viitori, şapte mii de ani de „odihnă” pentru Iehova, ne duc
la timpul când domnia Milenară a Fiului va înceta fiindcă
îşi va fi îndeplinit scopul -- restabilirea la chipul divin
a celor doritori şi ascultători din omenire şi la supunerea
Pământului de către om, ca domeniul lui, împărăţia lui.
Atunci tronul şi domnia mijlocitoare servindu-şi scopul şi
toţi cei care au stricat Pământul fiind distruşi, Fiul „va
da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl” -- predând-o
omenirii pentru care a fost iniţial destinată, după cum este
scris* (1 Cor. 15:24-28). „Atunci Împăratul va zice . . .
«Veniţi binecuvântaţii (aprobaţii) Tatălui Meu, de moşteniţi
Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»”
-- de la crearea lumii. Mat. 25:31, 34.
*Vezi Vol. I, pag. 305; Vol. V, pag. 469;
Vol. IV, pag. 617, 644, 645
Lungimea acestei a Şaptea
Epocă-zi, atât de clar marcată de istorie şi profeţie, este
cea care ne furnizează cheia lungimii tuturor celorlalte
epoci-zile din Săptămâna de creare. Şi întreaga ((51))
perioadă de şapte ori şapte mii de ani, sau patruzeci şi
nouă de mii de ani, când va fi completă, va duce la
grandioasa a Cincizecea mie şi o va introduce, pe care am
remarcat-o deja* ca fiind proeminentă în Scripturi, marcând
mari culmi în planul divin; sabatele de zile ale lui Israel,
culminând cu al, 7 x 7 = 49-lea, care duceau la al
cincizecilea şi-l introduceau pe acesta, adică Cincizecimea,
cu odihna credinţei lui; sabatele lor de ani, 7 x 7 = 49,
introducându-l pe al cincizecilea, sau Anul Jubiliar; ciclul
încă şi mai mare de 50 x 50, marcând Mileniul ca Marele
Jubileu al Pământului. Şi acum, în final, găsim Sabatul sau
sistemul de şapte zile pe o scară încă mai mare, care
măsoară creaţia Pământului, de la începutul până la
desăvârşirea ei, care este 7 x 7.000 de ani = 49.000 de ani,
introducând marea epocă unde nu va mai fi suspin, nu va mai
fi plâns, nu va mai fi durere şi moarte, pentru că lucrarea
lui Dumnezeu de creare va fi atunci completă în ceea ce
priveşte Pământul acesta. Nu este de mirare că acea dată
trebuie să fie marcată ca data Jubileului!
*Vezi Vol. II, cap. 6
Fiii îngereşti ai lui Dumnezeu „scoteau
strigăte de veselie” (Iov 38:7) în zorile săptămânii de
creare a Pământului, şi după ce au fost martorii
desfăşurării pas cu pas a evenimentelor, au văzut în final
omul, regele lui, făcut după chipul divin. Apoi a venit
căderea prin neascultare în păcat şi moarte, şi experienţele
îngrozitoare ale îngerilor căzuţi care nu şi-au păstrat
starea iniţială, ca şi istoria egoistă şi însângerată a
omului sub domnia Păcatului şi Morţii. Apoi în mod succesiv
au urmat, răscumpărarea, alegerea Celui Uns (cap şi corp)
prin sacrificiu şi stabilirea Împărăţiei Mesianice cu
minunata ei restabilire a tuturor lucrurilor despre care
Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor proroci de la
începutul lumii. Nu este de mirare într-adevăr că va fi
bucurie în cer şi pe Pământ când toate creaturile
inteligente ale lui Iehova vor privi astfel lungimile şi
lăţimile, înălţimile şi adâncimile nu numai ale Iubirii lui
Dumnezeu, dar şi ale Dreptăţii, Înţelepciunii şi Puterii
Sale.
((52))
Desigur, Cântarea cea Nouă se va putea
cânta atunci de către toate creaturile lui Dumnezeu, atât
din ceruri cât şi de pe Pământ, zicând:
„Mari şi minunate sunt lucrările Tale,
Doamne, Dumnezeule, Atotputernice!
Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor
Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?
Căci numai Tu eşti sfânt.
Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta,
Pentru că dreptăţile Tale au fost arătate”. Apoc. 15:3,
4.
„Căci aşa vorbeşte Domnul, care a
creat cerurile, Însuşi Dumnezeu, care a întocmit pământul,
l-a făcut şi l-a întărit, l-a creat nu ca să fie pustiu, ci
l-a întocmit ca să fie locuit.”Isa. 45:18.
„Şi pe toate făpturile care sunt în
cer, pe pământ . . . pe mare . . . le-am auzit zicând: «A
Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie
binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii
vecilor!»” Apoc. 5:13.
De când s-au scris cele anterioare, găsim
rândurile următoare ieşite de sub pana prof. G. Frederick
Wright, Doctor în Teologie, LLD (titlu onorific -- n. e.),
la data de 19 noiembrie 1902, asupra relatării despre creare
din Geneza.
Relatarea din Geneza
„Primul capitol din Geneza, care tratează
subiectul creării lumii, este un document remarcabil. Este
remarcabil atât în privinţa măiestriei cu care evită
posibilul conflict cu descoperirea ştiinţifică, cât şi în
privinţa eficienţei lui din punct de vedere literar. Măsurat
după influenţa pe care a avut-o, cu greu s-ar putea găsi o
altă bucată literară care să poată fi comparată cu el.
Obiectivul lui evident este să discrediteze politeismul şi
să accentueze unitatea Divinităţii. Face acest lucru prin
negarea unei pluralităţi de dumnezei, atât în general cât şi
în detaliu, şi prin afirmarea că Dumnezeul cel veşnic al lui
Israel este Cel care a făcut cerurile şi Pământul şi toate
lucrurile de pe el, la care idolatrii au obiceiul să se
închine.
Sublimul acestui capitol se vede în
faptul că peste tot unde nu există influenţa lui predomină
politeismul şi idolatria. Unitatea lui Dumenzeu şi adorarea
Lui ca singurul Creator al tuturor lucrurilor sunt menţinute
numai de către acele naţiuni care au acceptat acest capitol
ca o revelaţie adevărată şi divină.
Compatibilă cu ştiinţa
În acelaşi timp progresul ştiinţei a
servit mai degrabă la creşterea decât la scăderea admiraţiei
noastre pentru această parte remarcabilă din marea carte a
revelaţiei divine. În cadrul ei amplu există posibilitatea
ca fiecare descoperire adevărată a ştiinţei să-şi găsească
adăpost. Cu ((53)) atât de remarcabilă înţelepciune a
fost ales limbajul acestui capitol pentru a evita conflictul
cu ştiinţa modernă, încât un geolog atât de mare cum este
prof. J. D. Dana de la Colegiul Yale a susţinut cu mare
tărie că este imposibil să fie justificat altfel decât prin
teoria că este de inspiraţie divină.
În versetul de deschidere pune capăt
controversei privind vârsta Pământului, şi de fapt a
sistemului solar, prin simpla declaraţie că «la început» au
fost create cerurile şi Pământul, fără să se afirme cu cât
timp în urmă a fost acel început. Dar că sistemul solar a
avut un început este dovedit de ştiinţa modernă cu asemenea
claritate încât nici cel mai îndrăzneţ evoluţionist n-o
poate contesta. Teoria modernă a conservării energiei
dovedeşte că ordinea prezentă de lucruri n-a existat
întotdeauna. Soarele este în răcire. Căldura lui radiază
rapid şi se risipeşte în spaţiul gol. Pe scurt, sistemul
solar îşi pierde puterea şi este clar ca lumina zilei că
procesul nu poate continua veşnic. Chiar şi ipoteza
nebuloasei presupune un început, şi nici o minte umană n-a
născocit vreodată o declaraţie de fapte mai bună decât cea
găsită în versetul cu care se deschide Biblia.
Crearea a fost treptată
Acest prim capitol al Genezei se bazează
pe principiul progresiei în această metodă a creării.
Universul n-a fost adus în existenţă instantaneu. N-a fost
complet la început. La început avem numai forţele fizice din
care urma să se facă marea structură printr-un proces
treptat, sau dacă cineva preferă să spună aşa, printr-un
proces „evolutiv”.* Acest lucru este la fel de adevărat
orice înţeles i-ar da cineva cuvântului «zi» (în ebraică,
yom). De ce un Creator Atotputernic ar avea nevoie de şase
zile, chiar dacă numai de douăzeci şi patru de ore, în care
să creeze lumea? Răspunsul este că Creatorul nu numai că
posedă putere nemăsurată, dar El are şi înţelepciune
infinită şi a văzut potrivit să aleagă o metodă de creare
care implică «întâi paiul, apoi spicul, iar apoi grâul
deplin în spic».
*După cum s-a indicat deja, teoria
evoluţiei se contrazice cu Biblia numai în privinţa creării
omului -- şi această teorie există sau îşi găseşte
susţinători numai pentru a ataca acest punct.
Că există un plan divin de evoluţie*
apare din întregul capitol. Crearea a început prin aducerea
în existenţă a celor mai simple forme de materie şi a
continuat prin exercitarea asupra lor a activităţilor de
forţă şi energie care produc lumină. Aceasta este urmată de
separarea materiei care formează Pământul şi de separarea
uscatului de apă, ca şi a apelor de pe Pământ de cele ţinute
în suspensie în aer. Dacă cineva doreşte să găsească pricină
în privinţa cuvântului „firmament” şi insistă asupra
sensului lui literal sec, i se interzice să facă astfel
((54)) prin declaraţia care urmează (Gen. 1:20), că
păsările au fost făcute să zboare deasupra pământului în
firmamentul deschis al cerului. Mediul care ţinea apele în
nori era un mediu prin care păsările puteau zbura.
Crearea vegetaţiei
În al treilea stadiu pământul a fost
acoperit cu vegetaţie, care este cea mai simplă formă de
viaţă, dar care, odată introdusă, aduce cu sine dezvoltarea
în serie a produselor vegetale. Atât de cuprinzător este
limbajul în care este anunţată crearea plantelor încât lasă
mult loc pentru teoria generaţiei spontanee, care este încă
una din chestiunile discutate în biologie. În lumina acestui
lucru, cât de remarcabile sunt cuvintele, «şi Dumnezeu a
zis, pământul să producă vegetaţie, . . . şi pământul a
produs vegetaţie».
Aceeaşi formă remarcabilă de exprimare
survine la introducerea zilei a cincea a progresiei, unde
citim (Gen. 1:20): «Şi Dumnezeu a zis: Să mişune apele de
vieţuitoare». Şi iarăşi, la introducerea lucrării zilei a
şasea se foloseşte aceeaşi expresie (Gen. 1:24): «Să dea
pământul vieţuitoare după specia lor. . . .» Dacă cineva
insistă să interpreteze acest limbaj după simpla literă, va
obţine ceea ce nici ştiinţa nici teologia n-ar accepta.
Un Creator special
Când ajunge la crearea omului este
folosită o expresie foarte diferită. Se spune că Dumnezeu a
făcut om după chipul Său şi a suflat în el suflarea vieţii.
Cât poate însemna aceasta referitor la modul creării omului
nu este necesar să analizăm acum. Însă expresia corespunde
bine cu înalta demnitate care aparţine omului când este
comparat cu restul creaţiei animale. Caracteristicile cele
mai demne de atenţie ale omului sunt aduse la lumină atât în
această relatare cât şi în cea următoare, despre începutul
cursului său. Despre om se spune nu numai că a fost făcut în
chipul lui Dumnezeu, ci şi că el este potrivit să
stăpânească peste fiarele câmpului şi are darul vorbirii,
prin care le poate da nume. Mai mult, el este o fiinţă cu
voinţă liberă, care cunoaşte diferenţa între bine şi rău --
pe scurt, este în posesia unei naturi morale care-l plasează
într-o clasă a sa proprie.
Faptul că ni se spun atât de multe
lucruri despre creare, fără nimic absurd şi fantastic, şi
atât de puţine care să dea naştere la vreo dificultate în a
o armoniza cu ştiinţa modernă, este cea mai clară dovadă pe
care o putem avea că ea a fost dată prin inspiraţie divină.
Nici chiar Milton, cu toată învăţătura lui şi cu avantajul
acestei relatări în faţă, n-a putut să-şi înfrâneze
suficient imaginaţia, ca să ((55)) nu facă o parodie
a întregii sale concepţii despre crearea regnului animal. Ce
altceva decât mâna inspiraţiei ar fi putut astfel înfrâna şi
conduce pe scriitorul primului capitol al Genezei?
Omul a fost creat, n-a evoluat
Este o mare diferenţă între mărimea şi
dezvoltarea creierului omului şi cel al membrilor inferiori
ai ordinului «primatelor».
Din punct de vedere fiziologic şi
psihologic omul diferă chiar mai mult de membrii inferiori
ai ordinului său. El are puterea vorbirii gramaticale. El
îşi poate aranja gândurile în propoziţii, care pot fi
reprezentate prin semne arbitrare pe hârtie sau pe alt
material. Omul are ureche pentru armonie muzicală, pe care
nici un animal n-o are. Aceasta implică o delicateţe
minunată a structurii organelor auzului. Printre calităţile
sale mintale, cea a gândirii ştiinţifice sau inductive este
cu totul remarcabilă când o comparăm cu capacităţile mintale
ale creaţiei animale.
În importanta sa lucrare «Evoluţia
mintală», Romanes crede că găseşte la animalele inferioare
toate rudimentele capacităţii mintale a omului, dar ele sunt
atât de rudimentare, încât lasă prăpastia între om şi
animale aproape la fel de mare ca totdeauna. Adunând toate
manifestările inteligenţei la animale, el găseşte că toate
acestea împreună ar face cam cât inteligenţa unui copil de
15 luni. Dar această inteligenţă nu se află într-o singură
specie, o specie fiind avansată până la acel grad într-o
privinţă, iar alta în altă privinţă . . .
Raţiune contra instinct
Ascuţit cum este mirosul câinelui, nu-i
este de nici un folos să înveţe geologia. Nici vulturului
nu-i este de folos ascuţimea vederii în studierea
astronomiei. În zadar ar duce cineva un câine prin lume ca
să afle despre întinderea stratului de gheaţă în perioada
glaciară, deoarece el n-are nici o putere de gândire prin
care să poată face legătură între bolovanii din Statele
Unite şi straturile din Canada de unde aceştia provin, sau
între stâncile scrijelate din câmpiile Rusiei şi din Munţii
Scandinavi din ale căror straturi au fost smulse prin
alunecări de gheaţă. Asemenea concluzii sunt cu totul în
afara capacităţii canine. . . .
Capacitatea pentru religie
În nimic nu apare mai izbitoare
superioritatea minţii umane decât în capacitatea ei de a
obţine idei religioase prin literatură. Există într-adevăr
minunate expoziţii de porci dresaţi, care, printr-un anume
proces, pot fi învăţaţi să aleagă câteva cuburi cu litere pe
ele, aşa încât să formeze nişte cuvinte simple. Dar nici un
animal nu poate fi învăţat ((56)) să vorbească
inteligibil. Nici chiar papagalul nu este o excepţie de la
aceasta, deoarece cuvintele lui sunt numai o repetare de
sunete pe care nu le înţelege. Cu mult mai puţin poate fi
învăţat un animal să citească sau să asculte inteligent un
discurs sau o predică.
Pe de altă parte, Biblia, care este o
carte de cea mai variată literatură, conţinând cele mai
înalte avânturi de poezie şi elocinţă scrise vreodată, şi
prezentând cele mai sublime concepţii care au fost nutrite
vreodată despre Dumnezeu şi despre viaţa viitoare, a fost
tradusă aproape în fiecare limbă de sub ceruri şi a găsit în
limbile acelea figurile de stil potrivite prin care să-şi
prezinte în mod eficient ideile.
Astfel, când este privită din cel mai
înalt punct de vedere intelectual, unicitatea omului în
creaţia animală se vede cel mai bine. Intelectual, el stă
prin sine. Numele ştiinţific al genului căruia îi aparţine
este „homo”, iar specia este „homo sapiens”, adică, un corp
uman înzestrat cu înţelepciune umană. . . .
Alfred Russell Wallace, care a descoperit
independent principiul selecţiei naturale şi l-a publicat în
acelaşi timp cu Darwin, a observat la om unele
particularităţi fizice care nu puteau proveni numai prin
selecţie naturală, dar care în mod irezistibil indicau spre
influenţa unei puteri conducătoare superioare.
Îmbrăcăminte şi unelte
Printre acestea el citează absenţa la om
a oricărui înveliş natural de protecţie. Dintre toate
animalele numai omul poartă haine. El ţese fibrele de plante
făcând învelitoare sau ia pieile altor animale şi le
foloseşte ca să-şi acopere spatele gol pentru a se proteja
de asprimea vremii. Păsările au pene, oile au lână, alte
animale au blană minunat adaptată pentru a le proteja. Omul
este singurul fără asemenea protecţie, decât doar dacă o
obţine prin folosirea inteligenţei sale. Dacă nu ne gândim
la aceasta, nu ne putem da seama câtă inteligenţă este
implicată în eforturile omului de a-şi asigura
îmbrăcămintea. Chiar şi într-o chestiune atât de simplă cum
este aceea a procurării pieii unui animal pentru a-i servi
ca haină, el este obligat mai întâi să inventeze uneltele.
Nici un animal n-a fost încă jupuit fără a se folosi vreun
fel de cuţit.
Acest lucru ne duce la o altă definiţie a
omului, aceea de animal care foloseşte unelte. În folosirea
uneltelor de către animale, comportarea cea mai apropiată de
a omului se găseşte la elefant şi la maimuţă. S-a văzut un
elefant care a apucat o perie cu trompa pe care şi-a
alungit-o şi a măturat obiecte de pe anumite părţi ale
corpului său care altfel i-ar fi fost inaccesibile. S-a
văzut o maimuţă care a folosit un băţ ca mijloc pentru a
deschide o uşă. Dar nu s-a văzut vreodată un animal care să
facă o ((57)) unealtă; în timp ce nu există nici un
trib de oameni atât de inferiori ca inteligenţă încât să nu
facă cele mai curioase şi mai complicate unelte.
Canoele celor mai inferioare rase sunt
cel mai ingenios făcute şi cel mai bine adaptate
necesităţilor lor. Obiectele din cremene cioplită presupun
nutrirea unui plan clarvăzător şi mare îndemânare în
cioplirea lor. Metodele ingenioase prin care popoarele
sălbatice îşi asigură focul când doresc, prin frecare, ar
face cinste omului civilizat, în timp ce folosirea arcului
şi praştiei şi a bumerangului arată capacitate inventivă de
un ordin foarte înalt, cu care creaţia animală nu se poate
compara.
Capacitatea pentru muzică
Wallace invocă mai departe vocea umană ca
un element ce depăşeşte cu mult orice ar putea fi produs
prin selecţie naturală. Maimuţele n-au deloc muzică în
suflet şi nici capacitatea pentru muzică în organele lor
vocale; în timp ce chiar şi cea mai inferioară rasă de
oameni le are pe amândouă. «Cântecele populare» sunt marea
sursă la care apelează compozitorii noştri de frunte pentru
a-şi lua temele. Theodore F. Seward, acum decedat, comentând
asupra cântecelor pe care le cântau negrii pe plantaţii, pe
care el le-a transcris, spunea că armonia şi progresia lor
sunt conforme cu regulile ştiinţifice ale compoziţiei
muzicale. Oricât de mare avantaj ar fi această capacitate
muzicală pentru omul deplin dezvoltat, noi nu putem concepe
că este vreun avantaj pentru un animal în stadiu inferior de
dezvoltare cum este maimuţa. Vocea muzicală care atrage
maimuţa are numai o umbră de asemănare cu cea care este
atractivă pentru bărbat sau femeie.
De asemenea, mărimea creierului uman
depăşeşte orice proporţii faţă de necesităţile mintale ale
celei mai înalte creaţii animale inferioare omului, şi fără
inteligenţa omului acesta ar fi mai degrabă o povară decât
un ajutor. Cei doi, ca atare, trebuie să fi venit în
existenţă simultan pentru a se fi prezentat un avantaj pe
care selecţia naturală să-l fi luat în stăpânire şi să-l fi
păstrat şi dezvoltat. . . .
Este greu de văzut cum putea fi un
avantaj pentru maimuţă transformarea degetului labei din
spate într-un deget mare de la picior care nu mai poate fi
folosit pentru a apuca lucrurile, ci este folositor numai la
mersul în poziţie verticală. Este greu de văzut ce avantaj
putea fi pentru maimuţă scurtarea labelor din faţă, aşa cum
ar trebui să fie dacă s-ar fi transformat în braţe de om. De
asemenea, este greu de văzut cum ar fi fost vreun avantaj
pentru maimuţă să sufere acele schimbări, în acomodarea
osului de la şold şi a gâtului, care să-i împiedice complet
mersul pe toate cele patru labe şi să-l limiteze la mersul
în două picioare şi în poziţie verticală.
((58))
În toate aceste privinţe dificultatea
noastră de a înţelege originea omului prin selecţie naturală
creşte, dacă suntem obligaţi să presupunem că a fost un
proces foarte treptat şi că aceste schimbări care au condus
spre perfecţiunea organizării umane au început într-un grad
imperceptibil, sau aproape imperceptibil, căci asemenea
schimbări incipiente n-ar fi avut nici un avantaj. Ca să
aibă un avantaj trebuia ca ele să fi fost considerabile şi
trebuia ca schimbările mintale şi fizice să fi fost corelate
potrivit cu o lege a unei armonii prestabilite.
Taina originii omului n-a fost diminuată
nici în cel mai mic grad de ipoteza darwinistă, sau de vreo
lumină pe care teoria evoluţiei a aruncat-o asupra ei. Este
recunoscut de către toţi că din punct de vedere geologic el
este cea mai recentă dintre speciile care au fost adăugate
la populaţia Pământului, în timp ce din punct de vedere
mintal se ridică atât de sus faţă de animalele inferioare
încât chiar pentru acest motiv, dacă nu pentru altele, el
este singurul din clasa sa. Taina este, cum a ajuns el în
posesia acestui înalt grad de putere mintală cu o alcătuire
corporală şi o constituţie fiziologică atât de complet
adaptate pentru exercitarea ei. Cei care spun că a fost
ridicat în vreun fel de la ordinele inferioare de fiinţe
inteligente, vor întâmpina dificultăţi filosofice de zece
ori mai mari decât întâmpină cei care acceptă declaraţia
simplă a Bibliei, că sufletul lui este însufleţirea divină
-- însuşi chipul lui Dumnezeu”.