Noua Creaţie - Botezul Noii Creaţii
STUDIUL X
Botezul în secolul al doilea -- Naşi
la botez -- Ceremonii la botez în Biserica Romei --
Botezul pruncilor, de ce a fost introdus -- Mărturii
scripturale asupra botezului -- Vederea „ucenicilor” --
Vederea „baptiştilor” -- Vederea adevărată -- Botezul în
moartea lui Cristos -- „Printr-un singur duh, noi toţi
am fost botezaţi într-un singur trup” -- Botezul cu foc
-- Botezul simbolic în apă -- Este necesar botezul
simbolic? -- Simbolul cuvenit -- Cine-l poate administra
-- Forma cuvintelor -- Repetarea simbolului -- „Botezul
pentru morţi”
Creştinii sunt în unitate în privinţa
înţelegerii că Noul Testament învaţă botezul, chiar dacă
există o mare confuzie şi diversitate de gândire în privinţa
modului şi semnificaţiei lui.
Marea cădere de la credinţă, la care
apostolii fac aluzie în Noul Testament, obţinuse până în
secolul al doilea un astfel de avans încât în biserica
nominală câştigaseră control vederi foarte superstiţioase în
privinţa botezului. Botezul în apă a fost socotit nu numai
că aduce individul în relaţie cu Dumnezeu prin anularea
păcatelor trecute, dar şi că-i aduce acestuia, ca membru al
Bisericii lui Cristos, anumite daruri sau favoruri de la
Dumnezeu, care altfel n-ar putea fi câştigate. Ca atare, pe
vremea aceea timpurie, credincioşii căutau botezul nu numai
pentru ei înşişi, ci şi pentru copiii lor; şi deoarece
pruncii nu puteau nici crede nici intra ei înşişi în
făgăduinţele legământului, a fost făcut un aranjament prin
care alţii decât părinţii să poată deveni garanţi pentru
astfel de copii -- „părinţii spirituali”. Ei promiteau
solemn că aceşti copii vor crede în Domnul şi vor umbla în
căile Lui, precum şi se obligau să aibă grijă de pregătirea
lor religioasă. Aceştia au fost numiţi naşi şi naşe.
În acea perioadă atât învăţătorii cât şi
cei care învăţau au înaintat rapid spre formalism şi spre
elaborarea ((422)) simbolurilor şi a semnificaţiilor
lor. În secolul al treilea s-au construit bazine speciale
pentru botez în afara bisericilor. Ele constau dintr-o
cameră separată care avea legătură cu un pridvor exterior,
acesta din urmă fiind deschis spre public în prezenţa căruia
se făceau angajamentele de botez, după care candidatul era
botezat separat în baptisteriu. Slujitorul care oficia,
exorciza candidatul pentru a scoate afară dracii, suflându-i
în faţă de trei ori, reprezentând pe Tatăl, pe Fiul şi
Spiritul sfânt. Apa în care se făcea botezul era consacrată
printr-o formulă elaborată, care o făcea apă sfinţită, parte
din formulă fiind pentru exorcism sau pentru scoaterea
spiritelor rele din apă. Candidatul era dezbrăcat de haine,
ceea ce reprezenta dezbrăcarea de omul cel vechi, şi era
botezat de trei ori, o dată în numele Tatălui, o dată în
numele Fiului şi o dată în numele Spiritului sfânt. Toate
acestea se făceau în afara Bisericii, pentru a sugera că
acest candidat nu era încă membru al Bisericii şi nu putea
fi până când era introdus prin această procedură. După
serviciul de botez candidatul purta îmbrăcăminte albă până
în duminica următoare. Mai târziu baptisteriul n-a mai fost
separat de Biserică, ci bazinele au fost construite în
biserici.
Romano şi greco-catolicii mai menţin încă
în grad considerabil ceremonialul elaborat din secolul al
treilea, cu uşoare modificări potrivite pentru zilele
noastre. Cele ce urmează sunt ceremoniile de botez ale
Bisericii Romei, totuşi nu toate cu aplicare universală:
„(1) Copilul este ţinut în afara
Bisericii, pentru a însemna o excludere reală din cer, care
este simbolizat prin Biserică.
(2) Preotul îi suflă copilului în faţă de
trei ori, însemnând prin aceasta că diavolul poate fi scos
numai prin Spiritul lui Dumnezeu.
(3) Pe fruntea şi pe pieptul copilului se
face semnul crucii.
(4) Preotul, după ce a scos spiritele
rele din sare, pune sarea în gura copilului, semnificând
prin ea înţelepciunea care-l va feri de stricăciune.
((423))
(5) Se scot spiritele rele din copil.
(6) Preotul îi atinge gura şi urechile cu
salivă, pronunţând cuvântul effatha.
(7) Copilul este dezbrăcat, semnificând
lăsarea deoparte a omului cel vechi.
(8) Este prezentat de naşi, care
reprezintă Biserica.
(9) Se face renunţarea la diavol şi la
faptele lui.
(10) Este uns cu ulei.
(11) Se face declaraţia de credinţă.
(12) Este întrebat dacă se va lăsa să fie
botezat.
(13) I se dă numele unui sfânt, care va
fi exemplul şi protectorul lui.
(14) Este scufundat de trei ori, sau i se
toarnă apă de trei ori pe cap.
(15) Primeşte sărutul păcii.
(16) Este uns pe cap, pentru a arăta că
prin botez devine rege şi preot.
(17) Primeşte lumânarea aprinsă, pentru a
marca faptul că a devenit copil al luminii.
(18) Este înfăşurat în stihar (o robă
albă), pentru a arăta puritatea sa prin botez”. O schiţă
a romano-catolicismului, de Elliot, Vol. 1, pag. 240.
Vezi şi Catehismul Romano-Catolic, pag. 252.
Aceste denaturări ale botezului au fost
ţinute timp de peste 1200 de ani, înainte de organizarea
diferitelor denominaţii protestante actuale. Fără îndoială
că au fost unii din poporul Domnului care au văzut
problemele într-o lumină cumva mai clară, dar în mod
raţional putem spune că aceştia au fost extrem de puţini şi
că prin paginile istoriei n-a ajuns la noi practic nici o
mărturie despre ei şi despre deosebirile lor de vederi. Nu
este surprinzător că protestanţii din secolul al XV-lea şi
al XVI-lea, moştenind aceste tradiţii şi participând la ele,
au fost considerabil sub influenţa lor, şi în timp ce s-au
lipsit de mare parte din acea pretenţioasă ceremonie, ei
şi-au menţinut aceleaşi vederi şi obiceiuri ((424))
generale. Chiar şi astăzi, oameni de altfel inteligenţi au o
teamă superstiţioasă în privinţa viitorului veşnic al
copiilor lor care mor în pruncie fără să fi fost botezaţi --
prin urmare, fără să fi primit iertarea păcatelor şi fără să
fi fost introduşi ca membri în Biserică. În armonie cu
aceste superstiţii, găsim că deşi se fac toate eforturile în
toate denominaţiile de a păstra în întregime puterea,
privilegiul şi autoritatea în mâinile clerului şi nu în
mâinile laicilor, totuşi se admite în mod foarte general că
în cazuri extreme, când nu se aşteaptă ca un prunc să
trăiască şi când nu pot fi asigurate la timp serviciile unui
cleric, orice persoană poate face un serviciu de botez -- în
ideea că nu trebuie să se asume nici un risc în privinţa
binelui veşnic al copilului. Privilegiul laicilor în
asemenea împrejurări este clar recunoscut chiar şi în
bisericile romano şi greco-catolice; iar în rubrica
Bisericii Angliei din timpul lui Eduard al VI-lea problema
era poruncită astfel: „Pastorii şi preoţii vor preveni
adesea pe oameni ca fără mare pricină şi necesitate să nu
boteze copiii în casele lor; şi când marea nevoie îi va
obliga să facă astfel, atunci să-l administreze”.
Cităm următoarea explicaţie despre Botez,
din Catehismul Romano-Catolic autorizat (pag. 248):
„Primul şi cel mai necesar sacrament este
botezul”; „fiindcă înainte de botez nu poate fi primit nici
un alt sacrament” şi „fiindcă fără botez nimeni nu poate fi
mântuit”. „Prin botez păcatul originar şi toate păcatele
comise înainte de botez sunt iertate: pedeapsa temporară şi
cea eternă sunt uitate prin botez.” „Prin botez noi suntem
nu numai curăţiţi de orice păcat, ci suntem şi transformaţi,
într-o manieră spirituală, făcuţi sfinţi, copii ai lui
Dumnezeu şi moştenitori ai cerului.”
Biserica Luterană menţine o declaraţie
foarte asemănătoare asupra acestui subiect.
Biserica Angliei, deşi are o ceremonie
uşor diferită, dă aceeaşi semnificaţie botezului copiilor.
Extrasele care urmează, scoase din Cartea Comună de
Rugăciuni, arată aceasta:
„Sfinţeşte această apă pentru spălarea
mistică a păcatelor şi fă ca acest copil care va fi acum
botezat în ea să poată primi plinătatea harului Tău şi să
rămână veşnic în numărul copiilor credincioşi şi aleşi.”
((425)) „Primim acest copil în adunarea turmei lui
Cristos; şi-l însemnăm cu semnul crucii.”
„Văzând acum, preaiubiţi fraţi, că acest
copil este regenerat şi altoit în corpul Bisericii lui
Cristos, să-I aducem mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu
pentru aceste beneficii.”
„Îţi aducem mulţumiri din inimă, Tată
milostiv, că ai binevoit să-l regenerezi pe acest copil cu
Spiritul Tău sfânt.”
Vederea presbiteriană nu este chiar atât
de lipsită de moderaţie. Mărturisirea de credinţă de la
Westminster, articolul 28, zice: „Botezul este un sacrament
. . . un semn şi o pecete a legământului de har, a altoirii
lui în Cristos, a regenerării, a iertării păcatelor” etc. Se
declară că el se aplică pruncilor ai căror părinţi, unul sau
ambii, sunt creştini, dar nu altor prunci. Se adaugă: „Deşi
ar fi un mare păcat să se dispreţuiască sau să se neglijeze
acest ritual, totuşi harul şi mântuirea nu sunt atât de
inseparabil legate de el încât nici o persoană să nu poată
fi regenerată sau mântuită fără el, sau încât toţi care sunt
botezaţi să fie fără nici o îndoială regeneraţi”.
Dând mai mică importanţă
botezului, regulile presbiteriene nu permit decât
slujitorilor bisericii să facă acest serviciu, şi prin
slujitorii ei punând accent pe importanţa botezului, şi
relativ puţini cunoscând ultima clauză citată, rezultă că
presbiterienii şi alţii se tem de consecinţele morţii
copiilor lor nebotezaţi.
Metodiştii şi Biserica Protestantă
Episcopală din Statele Unite, precum şi cele mai multe
instituţii moderne, acceptă această vedere moderată despre
importanţa botezului pruncilor, declarată la urmă.
Pentru a ilustra această chestiune, se
spune o anecdotă despre un anume doctor care a fost chemat
noaptea târziu să vadă un prunc pe moarte. A sosit tocmai cu
câteva clipe înaintea clericului, care fusese chemat şi el.
Fiind evident că nu putea face nimic pentru copil, medicul
s-a dat imediat la o parte, în timp ce slujitorul bisericesc
a luat în grabă un vas cu apă, a stropit câţiva stropi pe
faţa copilului zicând: „Te botez în numele Tatălui, al
Fiului şi al Spiritului sfânt”. După câteva clipe copilul a
murit, şi în timp ce doctorul şi ((426)) clericul
părăseau casa împreună, cel dintâi i-a zis celui din urmă: „
Ai sosit tocmai la limită; încă două minute şi ai fi ajuns
prea târziu. Pot să te întreb ce fel de pantofi porţi?
„Ghetre de congres”, a răspuns clericul. „O, ce noroc!” a
zis doctorul. „Dacă ai fi purtat bocanci cu şireturi n-ai fi
ajuns la timp şi gândeşte-te ce dezastru ar fi fost pentru
acest copil!”
Este adevărat, mulţi dintre creştinii mai
luminaţi ar nega asemenea idee falsă, superstiţioasă, cum că
Dumnezeu ar preda un prunc nebotezat diavolilor ca să-l
chinuie veşnic, sau ar face orice altceva în detrimentul
lui. Cu toate acestea, mulţi dintre aceşti oameni ar
manifesta mare îngrijorare dacă vreun copil de-al lor ar
muri cumva fără această ceremonie; iar unii dintre cei mai
needucaţi au desigur o credinţă foarte hotărâtă în
necesitatea ritualului şi o chinuitoare frică de consecinţe
dacă acesta este omis -- atât de puternică este influenţa
care vine până la noi din secolele de credinţe false --
„Veacurile Întunecate”.
Dovezile că aceste vederi greşite despre
natura, necesitatea şi eficienţa botezului s-au dezvoltat
încă din secolul al doilea pot fi găsite în Istoria
Doctrinelor, de Hagenbach, par. 72. Mai târziu, şi pe
vremea lui Constantin, a apărut ideea, susţinută de
Tertulian (De Bapt., cap. 18), că botezul, având asemenea
putere magică de a curăţa de păcatele trecute dar nu
de cele care urmează, ar trebui amânat până cât se poate de
aproape de ceasul morţii. Mai târziu, „ungerea dinaintea
morţii” a devenit consolarea muribunzilor şi s-a făcut
efortul de a-i primi pe toţi cât se poate de devreme în
Biserică. „Sf. Augustin” a fost cel care a promovat
doctrina, „Nici o mântuire în afara Bisericii”, apoi, ca
urmare, a venit învăţătura că pruncii ar fi „pierduţi” dacă
n-ar fi făcuţi membri ai Bisericii, şi începând din vremea
aceea şi de la acea teorie datează botezul general al
pruncilor. Spiritul bisericismului, chiar de la început, a
fost de a nu se da înapoi de la nimic ce i-ar creşte
influenţa şi numărul. Caracterul şi guvernarea Creatorului
nostru au fost întinate şi mărturia Cuvântului Său a fost
golită de ((427)) sens, iar creştinismul adevărat,
„grâul”, a fost lezat prin această semănare abundentă a
„neghinei” de către Adversar.
Botezul pruncilor este respins de către
unii
Printre cei care recunosc faptul că
botezul credincioşilor este prescris şi că o persoană nu
poate crede pentru alta, botezul pruncilor este respins ca
nescriptural. Mai mult, aceiaşi oameni susţin în mod general
că nimic altceva decât scufundarea în apă nu constituie
botezul lăsat ca poruncă de către Domnul nostru şi de către
apostoli. Aceştia atrag atenţia asupra faptului că cuvântul
grecesc pentru botez, baptizo, înseamnă a scufunda
sau a acoperi sau a afunda sau a uda complet, şi că atunci
când se referă la a stropi sau a turna sau a ploua, în limba
greacă sunt folosite cuvinte complet diferite. Aceştia care
cred în ideea scufundării în apă practică în general o
scufundare pe spate, în numele Tatălui, al Fiului şi al
Spiritului sfânt, deşi unii o practică cu faţa în jos de
trei ori, o dată în numele Tatălui, o dată în numele Fiului
şi o dată în numele Spiritului sfânt. Explicaţia acesteia
din urmă este că Cristos Şi-a aplecat capul în faţă când a
murit, şi că, de aceea, urmaşii Lui trebuie să fie
scufundaţi în asemănarea morţii Lui, cu faţa înainte. Aceşti
creştini par să nu înţeleagă că Cristos n-a fost îngropat cu
faţa în jos şi că Tatăl şi Spiritul sfânt n-au murit şi nici
n-au fost îngropaţi şi de aceea astfel de simboluri sunt cu
totul necorespunzătoare, iar semnificaţia cuvenită a
cuvintelor „în numele Tatălui, al Fiului şi al
Spiritului sfânt” ar fi -- prin autoritatea Tatălui,
a Fiului şi a Spiritului sfânt -- că Tatăl, Fiul şi Spiritul
sfânt concură în prescrierea botezului pentru credincioşi.
Dintre cei care practică o scufundare pe
spate sunt două denominaţii mari, şi anume, „baptiştii” şi
„ucenicii”, care însă fac serviciul cu sentimente foarte
diferite în privinţa semnificaţiei şi rezultatelor lui.
Vederile „ucenicilor”, altfel numindu-se „creştini” (şi
adesea, fără consimţământul lor, fiind numiţi
„campbelişti”), este că botezul (scufundarea în ((428))
apă) este pentru iertarea păcatelor şi că acei care
n-au fost scufundaţi în apă sunt încă în păcatele lor,
„copii ai mâniei”. Această vedere asupra subiectului exclude
marea masă a omenirii cu excepţia copiilor (al căror păcat
originar ei par a-l ignora), şi chiar creştinii declaraţi
din aproape toate denominaţiile -- congregaţionalii,
metodiştii, presbiterienii, presbiterienii uniţi, luteranii,
episcopalii, romano-catolicii, greco-catolicii etc. -- ar fi
astfel marcaţi ca păcătoşi, neîndreptăţiţi în faţa lui
Dumnezeu şi ca atare expuşi mâniei lui Dumnezeu,
oricare ar fi modul în care ar fi înţeleasă această
expresie, şi aproape de către toţi, inclusiv de către
„ucenici”, este înţeleasă a însemna o eternitate de tortură.
Aceasta este o poziţie greu de luat, nu
numai în ceea ce priveşte lumea, dar şi în ceea ce priveşte
masa de creştini declaraţi, şi nu ne mirăm că prietenii
noştri „ucenici” evită în general să împingă subiectul până
la o declaraţie atât de extremă, deşi logica acestei
afirmaţii este evidentă pentru ei, ca şi pentru toţi cei
care o vor lua în considerare. Nu putem accepta că aceasta
este o vedere corectă asupra botezului -- pentru noi nu este
nici scripturală nici raţională. Nu putem crede că Domnul a
făcut ca binele veşnic al rasei noastre să depindă de
cunoştinţa şi supunerea la vreo astfel de practică. Totuşi,
prietenii noştri „ucenici” se fortifică cu anumite texte de
Scriptură care nu trebuie trecute cu vederea, şi anume,
propovăduirea de către Ioan pentru evrei a pocăinţei şi
iertării păcatelor; propovăduirea de către apostoli la
Cincizecime pentru evrei, să creadă, să fie botezaţi pentru
iertarea păcatelor şi să cheme numele Domnului,
spălându-le păcatele (Mat. 3:6; Ioan 4:1, 2; Fapt. 2:38,
41). Vom analiza aceste scripturi la timpul cuvenit şi vom
vedea cum şi de ce ele se aplică numai la evrei şi niciodată
la neamuri, iar atunci când unii păgâni din Biserica din
Efes au mărturisit că fuseseră botezaţi cu botezul lui Ioan
-- spre pocăinţă şi iertarea păcatelor -- apostolul Pavel
le-a cerut să se boteze iarăşi, în numele Domnului Isus.
Fapt. 19:3-5.
((429))
Prietenii noştri baptişti, în timp ce
sunt tot aşa de insistenţi în susţinerea scufundării în apă
ca fiind singurul botez, ridică o pretenţie total diferită
în privinţa eficienţei lui. Ei neagă că acesta este pentru
iertarea păcatelor, care, pretind ei, se poate obţine numai
prin credinţa în Domnul Isus Cristos, Răscumpărătorul. Ei
susţin însă că botezul este uşa intrării în Biserică
şi numai cei care se botează intră cu adevărat în Biserică,
iar alţii nici să nu se aştepte, nici să nu li se acorde
privilegiile şi binecuvântările aparţinătoare Bisericii,
nici în viaţa prezentă nici în cea viitoare. În armonie cu
această idee baptiştii în general refuză să primească la
Masa Comuniunii pe oricine nu este scufundat în apă, spunând
că Masa Comuniunii nu este pentru lume, ci numai pentru
Biserică, şi că nimeni nu este în Biserică decât cei
care au trecut prin uşa botezului în apă. Cele câteva
biserici baptiste care în anii recenţi au slăbit această
regulă au făcut-o împotriva teoriei lor. Pentru a ilustra
acest subiect cităm dintr-un articol recent de J. T. Lloyd,
din Religious Herald. El spune:
„Botezul creştin este scufundarea unui
credincios în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului
sfânt -- nimic altceva nu este (botezul). Bisericile
baptiste sunt singurele Biserici creştine în existenţă.
Pedo-baptiştii (cei care botează copiii) n-au nici un drept
la Cina Domnului. Ori de câte ori se împărtăşesc din Cina
Domnului, se împărtăşesc în chip nevrednic şi-şi mănâncă şi
beau condamnarea”.
Dacă teoria baptistă ar fi cea corectă,
înseamnă că toţi membrii altor denominaţii de creştini
mărturisiţi care n-au fost scufundaţi în apă s-au înşelat
gândind că în vreun sens al cuvântului aparţin Bisericii lui
Cristos. Deoarece, spun prietenii noştri baptişti,
scufundarea este uşa de intrare în Biserică; oricine
n-a fost scufundat nu este în şi din Biserica
lui Cristos, care este corpul lui Cristos. Nu ne mirăm că
prietenii noştri baptişti, şi în special cei cu un standard
mai înalt al inimii şi intelectului, ezită să impună
publicului acestea, singurele concluzii logice ale credinţei
lor. A face astfel ar însemna a atrage asupra lor indignarea
şi insulta ((430)) multora, pe care ei sunt nevoiţi
să-i respecte ca creştini, în ciuda teoriei lor contrare.
Dar ce ar însemna dacă această teorie baptistă ar fi
adevărată? Răspundem că după diferitele crezuri ale
creştinătăţii ar însemna că numai persoanele scufundate în
apă ar fi mântuite, iar restul, din toate denominaţiile şi
din lumea din afara denominaţiilor, ar fi pierduţi --
deoarece nu este oare teoria tuturor crezurilor că numai
Biserica va fi mântuită şi că toţi ceilalţi se îndreaptă
grabnic spre nimicire sau spre chin veşnic, sau spre un alt
viitor îngrozitor -- destin care este fixat la moarte?
Noi suntem obligaţi să dezaprobăm toate
cele anterioare, ca fiind teorii umane imperfecte, ale căror
inconsecvenţe sunt clar dovedite. Simpla lor expunere aduce
oricărei minţi inteligente şi lipsite de prejudecăţi
convingerea imediată cu privire la caracterul lor eronat.
Noi nu putem admite că denominaţia ucenicilor sau a
baptiştilor, sau ambele, constituie Biserica viului
Dumnezeu, ale căror nume sunt scrise în cer, care include pe
toţi membrii scufundaţi în apă şi exclude pe toţi cei
nescufundaţi din toate denominaţiile. Noi nu putem admite
că, atunci când Fiul Omului a semănat sămânţa bună a
Evangheliei în câmp, tot „grâul” a fost adus sub îngrăditura
baptistă, iar „neghina” a fost toată în afară. Nu putem
admite nici chiar că tot „grâul” şi toată „neghina” se află
printre cei scufundaţi în apă, aşa încât celelalte
denominaţii ar fi excluse din pilda Domnului despre grâu şi
neghină (Mat. 13). Pretindem că toate aceste teorii
contradictorii sunt greşite -- dezaprobate de Dumnezeu.
Pretindem că toate sectele şi denominaţiile sunt contrare
instituţiei divine -- un Cap, un Corp, o Credinţă, un Botez.
Nu pretindem că Biserica Domnului, Noua Creaţie, are mulţi
membri, dar admitem că ea este în totul „o turmă mică”.
Trebuie să includem pe prietenii noştri
baptişti şi pe prietenii noştri ucenici împreună cu
prietenii noştri presbiterieni, metodişti, luterani,
episcopali şi romano-catolici ca fiind parte din acea
singură creştinătate, altfel numită în Scripturi „Babilon”.
Fiul Omului şi urmaşii Săi credincioşi au semănat ((431))
sămânţă bună care a produs roade în toată creştinătatea,
care poate fi considerată câmpul de grâu al veacului
Evanghelic. Adversarul a semănat atât de abundent „neghină”
încât „grâul” aproape se sufocă şi câmpul ar putea fi numit
în unele privinţe mai potrivit câmp de neghină decât câmp de
grâu. Dar acum, la urmă, conform promisiunii Domnului,
„secerişul” acestui Veac Evanghelic fiind venit, El Îşi
trimite secerătorii să adune „grâul” -- fiecare grăunte --
în grânarul Său; şi este evident că El găseşte aceste boabe
de „grâu” adevărat, nu toate în denominaţiile baptiste şi
ale ucenicilor, ci şi printre presbiterieni, metodişti,
episcopali, luterani, congregaţionali, romano-catolici şi
alţii. În armonie cu aceasta, peste tot în Babilon a mers la
poporul Domnului mesajul: „A căzut Babilonul cel mare!
(asupra sistemelor lui s-a dat sentinţa divină; ele sunt
respinse de Domnul). . . . Ieşiţi din mijlocul ei, poporul
Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi
din pedepsele ei”. Apoc. 18:2, 4.
Acest lucru fiind adevărat, este foarte
evident că baptiştii şi ucenicii, precum şi alţii, au făcut
greşeli serioase în privinţa semnificaţiei botezului şi în
privinţa binecuvântărilor pe care acesta le conferă. Am
revăzut pe scurt toată situaţia până în prezent, cu scopul
ca toţi să poată vedea că există ceva radical greşit în
privinţa diferitelor teorii care predomină acum despre botez
şi pentru ca noi toţi să putem fi, prin urmare, cu atât mai
bine pregătiţi să ne întoarcem reverenţios şi în rugăciune
de la toate tradiţiile şi teoriile umane la Cuvântul
Domnului, prin apostolii Săi inspiraţi asupra acestui
subiect, care, potrivit mărturiei generale, este important
-- o instituire divină. Numai după ce vom vedea clar
confuzia implicată în diferitele teorii ale creştinătăţii
vom fi bine pregătiţi să apreciem simplitatea mesajului
divin asupra acestui subiect.
Mărturia scripturală despre botez
Ritualul evreiesc conţinea diferite
formule în privinţa curăţirii vaselor, a spălării şi
stropirii persoanelor necurate ((432)) etc., dar
nimic despre botez (baptizo, scufundare) aşa cum a
propovăduit Ioan Botezătorul la sfârşitul Veacului Iudeu.
Botezul lui Ioan a fost numai pentru evrei, care erau deja
recunoscuţi ca fiind curăţiţi tipic prin jertfele pentru
păcat din Ziua Ispăşirii. Pentru aceştia botezul lui Ioan a
însemnat căinţa de păcatele recunoscute, încălcările
Legământului Legii, şi o curăţire tipică de ele -- o
întoarcere la starea de dreptate a inimii sau a dorinţei.
Evreii, căindu-se astfel de păcat şi fiind astfel curăţiţi
sau spălaţi simbolic, erau socotiţi ca restabiliţi la starea
de armonie cu Dumnezeu, de care se bucuraseră înainte sub
Legământul Legii lor. Motivul care stătea la baza
propovăduirii şi botezului lui Ioan era pregătirea poporului
pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru descoperirea lui
Mesia, despre care propovăduirea lui Ioan spunea că este
iminentă şi pentru care poporul trebuia să fie într-o stare
de inimă pregătită dacă voia să primească o binecuvântare
cuvenită. Fiecare evreu era socotit sub Legământul Legii ca
membru al casei lui Moise. „Toţi au fost botezaţi în nor şi
în mare, pentru Moise” (1 Cor. 10:2). Casa lui Moise a fost
o casă a servitorilor, după cum este scris: „Moise,
într-adevăr, a fost credincios în toată casa lui, ca
servitor” (Evr. 3:5). Sub aranjamentul divin, oricine
era credincios, ca membru al Israelului tipic sau al
casei servitorilor sub Moise, Mijlocitorul Legământului
tipic sau al Legii, era într-o astfel de pregătire a inimii
încât atunci când apărea antitipicul Moise, Mesia, Cristos,
să fie gata să-L accepte ca Moise cel antitipic. Fiindcă ei
au fost botezaţi în Moise, în mare şi în nor, acceptarea lui
Cristos în locul lui Moise implica faptul că ei erau în
Cristos ca membri ai corpului Său, sub El ca şi Cap al lor
şi, prin asociere cu El, slujitori ai Noului Legământ, al
cărui Mijlocitor va fi Cristosul complet, glorificat, Capul
şi corpul.
Prin urmare, Ioan n-a botezat în Cristos
pe credincioşii săi, ci doar spre pocăinţă, aducându-i
înapoi la o stare de armonie cu Moise etc., stare în care,
ca ramuri naturale în măslin (Rom. 11:16-21), nu trebuiau să
fie altoiţi în Cristos, deoarece pentru ei Cristos lua locul
lui Moise, care doar pentru timpul acela simboliza pe
Cristos. Să nu se uite, de asemenea, că acest botez numit
„botezul lui Ioan”, despre ((433)) care se spune că
era spre pocăinţă şi iertarea păcatelor şi pentru „spălarea
păcatelor”, nu s-a aplicat la nimeni în afară de evrei --
deoarece neamurile, nefiind botezate în Moise şi nefiind
vreodată din casa tipică a servitorilor, nu se puteau
întoarce prin pocăinţă de păcat la o stare pe care
niciodată n-au ocupat-o. De aceea, trebuia ca neamurile care
credeau în Cristos să fie introduse în casa Lui, a fiilor,
într-o manieră diferită. Ele, după cum explică apostolul,
erau ramurile măslinului sălbatic, „din fire copii ai
mâniei”, înstrăinaţi, străini de statul naţional al
Israelului. Nici o pocăinţă şi reformare nu-i făcea pe
aceşti străini şi înstrăinaţi membri ai casei tipice a
servitorilor, singurii care au primit privilegiul trecerii
prin credinţa în Cristos din casa servilor în casa
antitipică a fiilor. Dacă alţii voiau să devină ramuri în
măslin (Cristos), a cărui rădăcină a fost făgăduinţa
avraamică (Gal. 3:16, 29), trebuiau să fie altoiţi în
locurile rămase vacante prin tăierea „ramurilor naturale”
ale măslinului original -- casa servitorilor, ale căror
inimi nu erau în starea potrivită de a-L accepta pe Mesia,
şi care, de aceea, nu puteau fi acceptaţi ca membri ai casei
Sale, a fiilor. „A venit la ai Săi (poporul Israel) şi ai
Săi (ca popor) nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au
primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul
(privilegiul) să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost
născuţi, nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din
voia vreunui om, ci din Dumnezeu” -- şi care astfel au
devenit membri ai Noii Creaţii -- din punct de vedere
spiritual. Ioan 1:12.
Israelul tipic a părăsit Egiptul (simbol
al lumii) pentru a urma conducerea lui Moise; şi când au
ajuns la marea probă sau încercare de la Marea Roşie, care
ar fi însemnat nimicirea lor dacă nu era intervenţia lui
Dumnezeu prin Moise, toţi au fost botezaţi tipic în Moise,
în mare şi în nor -- marea de ambele părţi, norul deasupra
lor -- şi au devenit casa sau familia lui, reprezentaţi de
el ca şi cap al lor. Ei au ieşit din mare devotaţi lui
Moise, angajaţi să-l urmeze şi să i se supună. Au fost
angajaţi faţă de el şi ca Mijlocitor al Legământului Legii
la Muntele Sinai şi toate speranţele lor au fost legate de
cel care a declarat -- „Domnul Dumnezeul ((434))
vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Proroc ca mine;
pe El să-L ascultaţi” (Deut. 18:15, 18; Fapt. 3:22). Pentru
toţi „israeliţii adevăraţi”, deja consacraţi astfel şi
obligaţi faţă de Moise chiar până la moarte, şi având toate
speranţele lor de viaţă ancorate în el, nu era decât un mic
pas ca să-L accepte pe Cristos în locul lui Moise şi ca
antitip al lui, precum şi ca să înţeleagă că angajamentele
lor sub Legea lui Moise erau acum transferate prin
aranjament divin în Cristos, garanţia Noului Legământ pe
care ei s-au angajat să-l servească. 2 Cor. 3:6.
Pentru neamuri chestiunea a fost total
diferită, şi acceptarea lui Cristos de către ei însemna în
mod cuvenit să facă toate la câte se angajase evreul faţă de
Moise prin legământ şi care fuseseră transferate ulterior în
Cristos. Să nu ne surprindă ca atare, că găsim Scripturile
învăţând un sens cu mult mai larg şi mai adânc al botezului,
aşa cum se aplică la credincioşii care n-au fost evrei, n-au
fost sub Lege, n-au fost în Moise, şi prin urmare n-au fost
transferaţi din Moise în Cristos. Pentru aceştia botezul a
însemnat toată schimbarea radicală ilustrată de apostolul
Pavel (Rom. 11) prin altoirea ramurilor de măslin sălbatic
în măslinul bun. A însemnat o transformare completă.
Botezul în moartea lui Cristos
„Nu ştiţi că toţi câţi am fost
botezaţi în Hristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui?
Noi, deci, prin botezul în moartea Lui am
fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a
înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim
o viaţă nouă.
În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El,
printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una şi
printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Rom. 6:3-5
(Cornilescu -- n. e.).
Noi, care prin natură suntem neamuri, nu
putem face mai mult decât să acceptăm această explicaţie
foarte completă despre botezul adevărat adresată de Sf.
Pavel credincioşilor din Roma -- mulţi dintre ei, dacă nu
toţi, fiind neamuri, „copii ai mâniei”. În trei versete
apostolul se ocupă aici foarte amănunţit de subiectul
botezului aşa cum se ((435)) aplică la noi. Aceste
versete sunt folosite foarte general pentru a dovedi
diferitele doctrine despre botez, dar ele sunt citate în mod
special de fraţii noştri care recunosc faptul că botezul
înseamnă scufundare în apă. Să se observe clar totuşi, că
apostolul nu face nici o referire la botezul în apă. Botezul
în apă este numai un simbol sau o imagine a botezului real;
iar apostolul în aceste versete explică din diferite puncte
de vedere botezul adevărat, esenţial, fără de care nimeni nu
poate fi considerat membru al corpului sau al Bisericii lui
Cristos, în timp ce toţi câţi primesc acest botez, sub orice
nume sau din orice loc, de orice culoare sau sex, trebuie să
fie socotiţi ca membri ai Ecclesiei, membri ai Noii
Creaţii.
Apostolul se adresează celor care sunt
deja membrii lui Cristos. El spune: „Nu ştiţi că toţi câţi
am fost botezaţi în Hristos Isus” -- ne oprim aici pentru a
observa că el nu zice, toţi câţi am fost stropiţi cu apă,
sau toţi câţi am fost scufundaţi în apă, ci „toţi câţi am
fost botezaţi (scufundaţi) în Hristos Isus”. Ce
înseamnă a fi scufundat în Hristos Isus? Desigur că aici el
continuă aceeaşi idee pe care o elaborează în 1 Cor. 12:27:
„Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte
mădularele Lui”. Cum intrăm noi în corpul lui Cristos?
Apostolul răspunde că am fost botezaţi în el şi ca atare
suntem socotiţi acum ca membri ai Domnului nostru, membri
sub El ca şi Cap, membri ai „Bisericii care este corpul
Lui”.
Dar să ne informăm mai amănunţit despre
procesul prin care am ajuns membri în Cristos Isus.
Apostolul răspunde la întrebare în declaraţia următoare:
„Toţi câţi am fost botezaţi în Hristos Isus am fost
botezaţi în moartea Lui”. Nici un cuvânt despre faptul
că suntem botezaţi în El fiind botezaţi în apă. Nu, nu! Cât
este de evident că dacă am fi botezaţi de o mie de ori în
apă n-am deveni membri în corpul lui Cristos! Dar, acceptând
declaraţia apostolului, ne dăm seama că unirea noastră cu
Cristos, starea noastră ca membri în Biserica sau
Ecclesia Sa, ale căror nume sunt scrise în ceruri,
datează de când am fost botezaţi în moartea Lui. Dar
când şi unde am fost noi botezaţi în moartea Domnului?
Răspundem că acest botez în moarte cu Domnul, ((436))
această completă acoperire sau îngropare a noastră, a cărnii
noastre, care a dus la încorporarea noastră de către El ca
membri ai corpului Său, ca Noi Creaţii, a avut loc în
momentul când ne-am predat Lui voinţa pe deplin --
consacrând tot ce avem, pentru a-L urma şi a ne supune Lui,
chiar până la moarte.
Voinţa reprezintă persoana
întreagă şi tot ce posedă ea. Voinţa controlează corpul,
mâinile, picioarele, ochii, gura şi creierul. Ea controlează
şi buzunarul, contul în bancă, proprietatea imobiliară.
Controlează timpul nostru, talentul nostru, influenţa
noastră. Nu există un lucru de valoare în posesia noastră
care să nu vină sub controlul voinţei noastre, şi, ca atare,
când ne predăm Domnului voinţa, sau, după cum o reprezintă
uneori Scripturile, „inima”, noi Îi dăm Lui totul, iar
această îngropare a voinţei noastre umane în voinţa lui
Cristos este moartea noastră ca fiinţe umane. „Voi aţi murit
şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col.
3:3). Această moarte, această îngropare este botezul nostru
în moartea Lui. De atunci încolo, din punct de vedere divin
noi nu trebuie să ne mai socotim fiinţe umane, de natură
umană, din pământ, pământeşti, având scopuri, obiective şi
speranţe pământeşti, ci Creaturi Noi în Cristos Isus.
Momentul acestei îngropări sau scufundări
a voinţei noastre în voinţa lui Cristos este urmat de
conceperea noastră la înnoirea vieţii -- la o natură nouă.
După cum Domnul nostru Şi-a consacrat natura umană spre
moarte, în împlinirea voinţei Tatălui, dar n-a rămas în
moarte ci a fost înviat dintre morţi spre o înnoire a
naturii, tot aşa şi noi, care în consacrare devenim
„morţi cu El”, fiind părtaşi la consacrarea Lui, nu
suntem lăsaţi în stare de moarte, ci înviem imediat prin
credinţă, la o realizare a înrudirii noastre cu Domnul ca
Noi Creaturi. Astfel apostolul spune: „Voi însă nu sunteţi
în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în adevăr în voi” (Rom. 8:9). Pentru lume toate
acestea sunt o „taină ascunsă”*. Ei nu ((437))
apreciază îndreptăţirea noastră în ochii Tatălui prin
credinţă, ci ne privesc ca şi pe alţi oameni, care sunt încă
în păcatele lor. La fel, ei nu văd nici un motiv să ne
sacrificăm sau să ne consacrăm Domnului voinţa -- să fim
morţi ca fiinţe umane, ca să putem avea parte cu El ca Noi
Creaturi. Nu văd nici consacrarea noastră şi nici acceptarea
ei şi nu apreciază învierea figurativă spre înnoirea vieţii,
înnoirea speranţelor, înnoirea ambiţiilor, înnoirea relaţiei
cu Dumnezeu prin Cristos. Avem încredere însă că pot vedea
unele roade în viaţa noastră, dar nu putem spera că vor fi
astfel de roade care lor să le apară ca fiind bune sau
înţelepte sau folositoare în condiţiile prezente. „Lumea nu
ne cunoaşte (ca Noi Creaturi) pentru că nu L-a cunoscut nici
pe El.” 1 Ioan 3:1.
*Vol. I, cap. 5
În toate acestea credincioşii nu fac
decât să urmeze în urmele lui Isus -- luându-şi crucea ca
să-L urmeze. Fiind sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de
omenirea păcătoasă, El n-a avut nevoie să aştepte o jertfă
pentru păcat, căci El „n-a cunoscut păcat” -- ci imediat
când a ajuns la vârsta bărbăţiei sub Lege (treizeci de ani)
S-a grăbit să facă o consacrare deplină, o jertfire completă
a tuturor intereselor, speranţelor, ambiţiilor şi dorinţelor
Sale pământeşti -- ca să poată face numai voinţa Tatălui.
Cuvintele inimii Sale, când a venit la Ioan la Iordan, au
fost prezise profetic: „Iată-mă, vin -- în sulul cărţii este
scris despre mine -- desfătarea mea este să fac plăcerea Ta,
Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps.
40:7, 8; Evr. 10:7). Domnul nostru, consacrându-Se astfel
voinţei Tatălui, Şi-a dat seama că botezul Său vizibil
simboliza predarea vieţii şi naturii Sale pământeşti, deja
scufundată sau îngropată în voinţa Tatălui -- chiar până la
moarte. Scufundarea Sa în apă a fost numai o reprezentare
simbolică a botezului sau îngropării voinţei Sale, care o
precedase. Din acest punct de vedere botezul Său a fost plin
de semnificaţie pentru El, chiar dacă n-a fost şi pentru
Ioan, care s-a minunat mult că Acela care „n-a cunoscut
păcat” trebuia să fie botezat, deoarece botezul lui Ioan era
un botez numai pentru călcătorii Legământului Legii --
pentru iertarea păcatelor.
((438))
Nimeni în afară de Domnul nostru Isus n-a
înţeles pe deplin de ce „a fost potrivit” ca El să
împlinească astfel dreptatea. Nimeni în afară de El nu şi-a
dat seama că deşi o astfel de scufundare în apă (curăţire de
păcat figurativă) nu era necesară pentru El, ca şi cum ar fi
fost păcătos, totuşi a fost potrivit ca El, care era
viitorul Cap al viitorului corp, să lase El Însuşi un
exemplu potrivit ca lecţie plină de sens pentru toţi urmaşii
Săi -- nu numai pentru membrii „trupului” care erau din casa
lui Israel după trup, ci şi pentru membrii care erau încă
străini şi înstrăinaţi. A fost potrivit ca El să-Şi
simbolizeze deplina consacrare a voinţei şi a tot ce avea,
chiar până la moarte, pentru ca noi, care am venit după
aceea, să putem urma în paşii Lui.
Faptul că Domnul nostru n-a primit de la
Ioan scufundarea în apă ca fiind scufundarea reală, ci numai
ca o figură sau ilustraţie a ei, se poate imediat demonstra.
Ca dovadă să remarcăm cuvintele Sale la Cina cea din urmă:
„Am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să
se îndeplinească!” (Luca 12:50) Aici Domnul nostru arată că
nu botezul în apă, ci botezul morţii a fost botezul Său --
botezul în moarte, în armonie cu aranjamentul divin -- ca
preţul de răscumpărare al omului sau jertfa pentru păcat.
El S-a consacrat pentru acest botez al
morţii la momentul cel mai timpuriu posibil, când a ajuns la
vârsta de treizeci de ani, şi a îndeplinit cu grijă în
timpul celor trei ani şi jumătate prevederile acelei
consacrări -- „murind zilnic”, vărsându-Şi sufletul în
moarte -- epuizându-Şi viaţa, energia, puterea, în serviciul
Tatălui, în serviciul urmaşilor Săi şi, în sens larg, în
serviciul vrăjmaşilor Săi. În cele din urmă, dându-Şi seama
că Se află aproape de încheierea acestui botez al morţii,
când acesta să fie împlinit cu totul, şi simţind greutăţile,
încercările, dificultăţile care deveneau tot mai mari cu
fiecare moment, şi neavând pe nimeni care să compătimească
-- „Nici un om din popoare nu era cu El” -- pe nimeni care
să înţeleagă împrejurările şi condiţiile şi să-I poată
împărtăşi tristeţea, oferindu-I compătimire, încurajare sau
mângâiere -- atunci, dorind sfârşitul încercării, El a
exclamat: „Cât de mult doresc (cât sunt de strâmtorat, în
dificultate până) să se împlinească ((439)) (botezul
morţii Mele)! (Luca 12:50). Botezul Său a fost împlinit
foarte curând după aceea, când a murit, strigând -- „S-a
sfârşit!”
Întreaga lume moare, nu numai Domnul şi
Biserica, corpul Său; dar lumea nu participă în moartea lui
Cristos cum participă Biserica, corpul Său. Este o mare
deosebire. Întreaga lume este moartă cu tatăl Adam sub
sentinţa sau blestemul lui, dar Domnul nostru Isus n-a fost
din lume, n-a fost unul din cei care au murit în Adam. Am
văzut deja că viaţa Lui a fost sfântă şi despărţită de a
tuturor păcătoşilor, chiar dacă a avut o mamă pâmântească*
-- El n-a fost sub condamnare. De ce a murit El atunci?
Scripturile răspund că El „a murit pentru păcatele
noastre” -- că moartea Lui a fost moarte de sacrificiu.
Şi tot aşa este şi cu Biserica, corpul Său, botezată în El
prin botez în moartea Lui -- participanţi cu El în
moartea Lui de sacrificiu. Prin natură copii ai lui Adam,
„copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, ei sunt întâi
îndreptăţiţi din moartea adamică la viaţă, prin
credinţă în Domnul nostru Isus şi prin lucrarea Sa
răscumpărătoare; şi singurul scop al acestei îndreptăţiri la
viaţă din condamnarea la moarte adamică este ca ei să poată
avea privilegiul să fie botezaţi în Isus Cristos (făcuţi
membri ai corpului Său, Ecclesia Sa) fiind botezaţi
în moartea Sa -- împărtăşindu-se de moarte ca sacrificatori
împreună cu El. O! Ce mare deosebire este între a fi morţi
în Adam şi a fi morţi în Cristos!
*Vol. V, cap. 4
Această taină a relaţiei noastre cu
Cristos în sacrificiu, în botezul morţii acum, precum şi
relaţia care rezultă şi unirea cu El în gloria care urmează,
sunt de neînţeles pentru lume. Ea însă trebuie să fie
apreciată de credincioşii Domnului şi este categoric
susţinută în Scripturi în mod repetat. „Dacă răbdăm, vom şi
împărăţi împreună cu El”; „dacă am murit împreună cu El, vom
şi trăi împreună cu El.” Noi suntem „moştenitori ai lui
Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim
cu adevărat împreună cu El (dacă facem botezul morţii cu
El ca membre ale corpului Său), ca să fim şi slăviţi
împreună cu El”. 2 Tim. 2:12; Rom. 6:8; 8:17.
((440))
În versetul 4 al textului pe care-l
examinăm apostolul repetă aceeaşi idee din alt punct de
vedere, zicând -- „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am
fost îngropaţi împreună cu El”. Iarăşi nu se face nici o
sugestie la botezul în apă, dar se face o declaraţie foarte
clară a botezului morţii, a consacrării noastre spre moarte.
Apostolul continuă şi duce mai departe ilustraţia, declarând
de ce, sau motivul botezului nostru în moartea lui Cristos,
şi zice: „Pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi
prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”.
Apostolul se referă aici numai indirect la partea noastră în
Întâia Înviere, când vom avea parte de gloria Domnului
nostru în Împărăţia Lui: el se referă în primul rând la
viaţa prezentă. Toţi care fac o consacrare deplină a vieţii
lor Domnului, să fie morţi cu El, să fie sacrificatori
împreună cu El în serviciul Adevărului, trebuie să se
socotească separaţi şi deosebiţi de cei din jurul lor atâta
vreme cât trăiesc în lume. Ei se angajează prin legământ să
moară faţă de lucrurile pământeşti care-i absorb atât de
mult pe alţii şi să le folosească, prin urmare, numai ca
servi ai Creaţiei Noi. Creaturile Noi devin vii prin
Răscumpărătorul faţă de lucrurile şi perspectivele cereşti,
pe care lumea din jurul nostru nu le vede, nu le înţelege.
În armonie cu aceasta, viaţa noastră în lume trebuie să fie
nouă, distinctă, deosebită de a altora din jurul nostru,
fiindcă noi suntem animaţi de spiritul nou, speranţele noi,
scopurile noi, cereşti.
Ajungând la versetul 5, apostolul nu face
încă nici cea mai vagă referire la botezul în apă, deşi unii
la început ar putea gândi altfel despre aceste versete:
„Dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu
a Lui, vom fi una şi printr-o înviere asemănătoare cu a
Lui”. Dacă a ne face una cu El printr-o moarte asemănătoare
cu a Lui s-ar înţelege că înseamnă botez în apă, ar însemna
că se pune mai mare accent pe botezul în apă decât ar fi
dispus să admită orice învăţător din lume. Care este cea mai
vie speranţă a noastră ca creştini? Nu este oare să putem
avea parte de învierea Domnului, Întâia Înviere? Apostolul a
exprimat aceasta ca fiind marele lui ideal şi speranţă,
zicând ((441)) -- „Ca să-L cunosc pe El şi puterea
învierii Lui (ca membru al corpului Său, Biserica Sa) şi
părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea
Lui, şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea
dintre cei morţi” (Filip. 3:10, 11). A înţelege că
Romani 6:5 înseamnă că partea în învierea lui Cristos
rezultă sigur din scufundarea în apă, ar face ca acest pasaj
să le contrazică pe toate celelalte şi să forţeze raţiunea.
De ce a fi făcut una cu apa sau a fi îngropat în apă ar duce
la o parte în Întâia Înviere? Putem presupune liniştiţi că
mii au fost făcuţi una cu apa, au fost îngropaţi sau
scufundaţi în apă, care nu vor avea niciodată parte în
Întâia Înviere -- Învierea Cristosului.
Dar când înţelegem că acest verset, în
armonie cu cele două care-l precedă, se referă la botezul
în moarte, la a fi făcut una în moarte, în
asemănarea morţii lui Cristos, atunci totul este
clar, totul este raţional. După ce am fost chemaţi de Domnul
să fim moştenitori împreună cu Fiul Său, să suferim cu El şi
să fim morţi cu El, să trăim cu El şi să domnim cu El, ce
siguri putem fi, dacă suntem credincioşi faţă de această
chemare, dacă ne facem una sau ne îngropăm în moartea Sa,
întocmai cum S-a îngropat El în moarte -- ca soldaţi
credincioşi ai lui Dumnezeu şi servi ai Adevărului -- că vom
primi în cele din urmă răsplata deplină promisă de Dumnezeu
acestora, adică, o parte în Întâia Înviere -- la glorie,
onoare şi nemurire.
Botezul în moarte este botezul adevărat
al Bisericii, după cum a fost şi botezul adevărat al
Domnului nostru; botezul în apă este numai simbolul sau
ilustraţia lui pentru noi, după cum a fost şi pentru El.
Acest lucru este convingător arătat prin cuvintele Domnului
nostru către doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, care
I-au cerut să le promită că în cele din urmă vor sta cu El
în Împărăţie, unul la dreapta iar altul la stânga. Răspunsul
Domnului nostru către ei a fost: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi
voi să . . . fiţi botezaţi cu botezul cu care sunt botezat
(acum) Eu?” La declaraţia lor că erau dispuşi să se
împărtăşească nu numai de înjosirea Lui, ci şi de botezul
Lui în moarte, Domnul nostru le-a răspuns aprobator:
„Paharul pe care îl beau Eu îl veţi bea şi cu botezul
((442)) cu care sunt botezat Eu veţi fi botezaţi” (Marcu
10:35-39). Tuturor celor chemaţi ai Săi, care sunt dispuşi
din inimă pentru aceste experienţe, Domnul le va da
privilegiul -- precum şi ajutorul Său. Aceştia vor fi
într-adevăr scufundaţi în moartea lui Cristos şi, ca o
consecinţă, vor avea parte în Întâia Înviere şi în gloriile
Împărăţiei aparţinătoare acesteia. Este evident faptul că
Domnul nostru n-a făcut aici nici o referire la botezul în
apă, căci aceşti doi ucenici fuseseră cu El de la începutul
slujirii Sale şi ca reprezentanţi ai Săi botezaseră mulţi în
apă cu botezul „pocăinţei spre iertarea păcatelor” --
botezul lui Ioan (Ioan 3:22, 23; 4:1, 2; Marcu 1:4).
Întrebarea Domnului nostru în privinţa dispoziţiei lor de a
avea o parte în botezul Său n-a fost greşit înţeleasă de
către apostoli. Ei nu s-au gândit că El dorea ca ei să se
boteze iarăşi în apă; ei au înţeles bine că era vorba despre
botezul voinţei lor în voinţa Lui şi a Tatălui, şi în
consecinţă despre participarea lor cu El în sacrificiul Lui
-- murind zilnic, punându-şi viaţa pentru fraţi, până la
sfârşit, până la moartea reală.
„Printr-un singur Duh, noi toţi am fost
botezaţi
Într-un singur trup”
-- 1 Cor. 12:12, 13 --
Nimeni să nu-l înţeleagă greşit pe
apostol când se referă la botezul nostru în moarte cu Domnul
nostru -- „în moartea Sa” -- că ar însemna botezul
Spiritului sfânt. Moartea şi Spiritul sfânt sunt în mod clar
distincte, iar cele două botezuri sunt separate şi
distincte. Botezul în moarte este o problemă individuală, în
care fiecare persoană care va deveni un membru al corpului
lui Cristos trebuie să se consacre individual şi să-şi
sacrifice voinţa. După aceea, sacrificiul fiindu-i acceptat,
Domnul prin Spiritul Său ajută pe fiecare să-şi pună viaţa
în serviciul Adevărului şi pentru fraţi -- chiar până la
moarte. Botezul Spiritului sfânt a fost un botez pentru
întreaga Biserică. A avut loc în odaia de sus la Cincizecime
şi n-a fost nevoie să fie repetat, fiindcă de atunci şi până
acum n-a încetat să rămână cu Biserica. O repetare a unora
dintre manifestările exterioare s-a făcut în cazul
((443)) lui Corneliu, dar numai ca dovadă pentru Petru
şi pentru toţi credincioşii evrei, pentru Corneliu şi pentru
toţi păgânii de atunci, că Dumnezeu nu face nici o deosebire
sau discriminare între evrei şi neamuri. Scufundarea de la
Cincizecime s-a făcut, ni se spune, prin umplerea odăii de
sus cu Spiritul sfânt, aşa încât cei o sută douăzeci de
fraţi prezenţi au fost toţi „umpluţi cu Duh sfânt”,
apostolii primind pe lângă aceasta un simbol al favorii
divine sub o formă asemănătoare unor limbi de foc despicate,
aşezate pe fiecare dintre ei.
Această ungere cu Spirit sfânt corespunde
cu ungerea cu uleiul sfânt al ungerii marilor preoţi şi a
regilor lui Israel. Uleiul era turnat pe cap şi curgea în
jos pe corp. Antitipul acestei turnări pe cap a fost
împărtăşirea Domnului nostru cu Spirit sfânt la consacrarea
Sa la vârsta de treizeci de ani, când Tatăl I-a dat spiritul
„fără măsură” (Ioan 3:34). Când Cincizecimea a venit complet
şi Capul nostru glorificat S-a înfăţişat înaintea Tatălui,
făcând ispăşire pentru păcatele poporului Său, El a avut
permisiunea „să-l toarne”, Spiritul sfânt de la Cincizecime
scufundând Biserica Sa, semnalând astfel acceptarea lor de
către El şi de către Tatăl, ca membri ai Ecclesiei
Sale, corpului Său -- membri ai Noii Creaţii. De atunci
Biserica Sa, corpul Său, a continuat şi Spiritul sfânt a
rămas în ea şi asupra ei; şi pe măsură ce încă un membru
este adăugat la Biserică, la corpul Său, fiecare devine
participant în acel unic botez al Spiritului care aparţine
corpului şi umple corpul, Biserica.
Textul pe care-l avem în analiză leagă
acest botez al Spiritului de la Cincizecime de botezul
nostru individual în moarte şi ne arată relaţia dintre cele
două. Ca oameni îndreptăţiţi suntem botezaţi în moarte; ca
membri ai Noii Creaţii suntem unşi cu Spiritul sfânt şi
făcuţi membri ai Ecclesiei, corpul lui Cristos. După
cum am văzut deja, noi trebuie mai întâi să fim îndreptăţiţi
din păcatul şi moartea adamică prin credinţă în
Răscumpărătorul, pentru ca sacrificiul nostru să poată fi
acceptat şi să fim socotiţi „morţi cu El” -- cu Domnul
nostru, Capul nostru. La fel, noi trebuie mai întâi să facem
această consacrare sau jertfire a eului ((444))
nostru îndreptăţit şi să fim acceptaţi ca membri ai Noii
Creaţii, pentru a începe procesul morţii care, prin harul
Domnului, va duce la botezul nostru complet în
moarte, în asemănarea botezului Domnului nostru în
moarte, şi astfel ne va asigura o parte în „Întâia Înviere”
a Sa. Aceasta este în armonie cu ceea ce deja am văzut, şi
anume, că nu îndreptăţirea noastră ne face Noi Creaturi --
membri ai corpului lui Cristos -- ci botezul nostru în
moarte cu El, după cum spune apostolul: „După cum trupul
este unul şi are multe mădulare . . . tot aşa este şi
Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost
botezaţi într-un singur trup . . . şi toţi am fost adăpaţi
dintr-un singur Duh”. 1 Cor. 12:12, 13.
Acest veac al Evangheliei este „anul de
îndurare al Domnului”, în care El binevoieşte să accepte
sacrificiile credincioşilor, consacrarea lor deplină spre
moarte. Fiecare sacrificator, răspunzând astfel la Chemarea
veacului (Rom. 12:1), este imediat acceptat pentru un loc,
ca membru în „Biserica Întâilor-născuţi ale căror nume sunt
scrise în cer”. Dar această acceptare, după cum am văzut, nu
încheie situaţia: se cere de la toţi cei care se consacră să
„moară zilnic” -- adică, atitudinea întregii lor consacrări
să fie continuată zilnic până când şi ei pot declara în
final: „S-a sfârşit”. Prin consacrare se cere ca această
perseverenţă în sacrificiu şi facere de bine să fie
continuată răbdător şi credincios, iar sfârşitul nostru,
asemenea celui al Domnului şi Capului nostru, să fie moartea
literală. După cum este scris: „Eu am zis: Sunteţi dumnezei
(elohim -- puternici), toţi sunteţi fii ai
Celui-Prea-Înalt, dar veţi muri ca un om, veţi cădea ca unul
dintre prinţi” (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green -- n.
e.) -- nu ca Prinţul Adam, condamnaţi, ci ca Prinţul Isus --
participanţi în moartea Lui (Ps. 82:6, 7). Această
credincioşie, acest proces de moarte zilnică este o cerinţă
esenţială pentru întărirea chemării şi alegerii noastre; şi
acestora care merg cu credincioşie în urmele Domnului El le
promite gloria onoarea şi nemurirea rezervate biruitorilor
credincioşi care vor constitui membrii Noii Creaţii, „chiar
Cei Aleşi”. Cuvintele Domnului nostru sunt: „Fii credincios
până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” ((445))
(Apoc. 2:10). Vedem că aşa cum a fost cu Domnul şi Capul ei,
la fel este şi cu Biserica -- consacrarea aduce primele
roade ale Spiritului, credincioşia continuă binecuvântarea
Spiritului, cu bucurii şi roade sporite, în timp ce
terminarea cu credinţă a legământului în moartea reală este
esenţială pentru primirea moştenirii depline -- o parte în
Întâia Înviere cu gloriile şi onorurile ei. Efes. 1:12-14;
Rom. 8:16, 17.
Botezul cu foc
Am atras deja atenţia în mare măsură*
asupra cuvintelor lui Ioan Botezătorul, spuse evreilor
despre Isus: „El vă va boteza cu Duhul sfânt şi cu foc”
(Mat. 3:11) -- indicând astfel binecuvântările de la
Cincizecime asupra israeliţilor şi focul mâniei lui
Dumnezeu, „mânia Lui” completă (1 Tes. 2:16), care a venit
asupra rămăşiţei acelei naţiuni. Botezul cu foc nu este o
binecuvântare şi nici nu este înţelept că creştinii se roagă
uneori pentru el. După cum un astfel de botez cu foc a fost
la sfârşitul Veacului Iudeu asupra „plevei” din acea
naţiune, tot aşa Domnul nostru arată că la sfârşitul acestui
veac va fi un „foc” similar asupra clasei „neghină” din
creştinătate -- un botez al focului, strâmtorării, care va
fi îngrozitor; „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de
când sunt popoarele”. Dan. 12:1.
*Vol. V, cap. 9
Botezul simbolic în apă
Am atras deja atenţia asupra diferitelor
botezuri în apă la modă printre creştini şi aproape
universal înţelese greşit de către ei a fi botezul adevărat;
am arătat ce false şi necorespunzătoare sunt probele pe care
se bazează aceste botezuri în apă, care nu pot afecta inima
şi care cel mult sunt simboluri, dar nefiind văzute ca
simboluri de către susţinătorii lor fiindcă ei nu discern
clar botezul real în moarte cu Cristos. Ce
simplă şi totuşi ce corectă devine această probă a botezului
adevărat, în ceea ce priveşte Biserica lui Cristos --
„corpul”, Ecclesia, ale căror nume sunt scrise în cer
-- nedepinzând de o înscriere pământească! ((446))
Acest botez adevărat este într-adevăr uşa de intrare în
Biserica adevărată, căci nimeni nu poate fi admis sau
înrolat ca membru al Bisericii, corpul lui Cristos, şi ca
atare numele să-i fie scris în cer, decât dacă întâi a făcut
acest botez al voinţei sale, al inimii sale, în moarte cu
Cristos, şi astfel a fost introdus ca membru în Biserica Sa,
care „împlineşte ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col.
1:24). O, da! Asemenea credincioşi, făcând astfel de
consacrare, astfel de botez în moarte cu Domnul, trebuie să
fie toţi „grâu” adevărat -- nici unul dintre ei să nu fie
„neghină”. Uşa apei poate lăsa să intre atât „neghină” cât
şi „grâu” în Biserica Baptistă; dar botezul în moarte ca uşă
va admite numai clasa „grâu” în Biserica adevărată, fiindcă
alţii nu vor vrea să vină sub condiţii, chiar dacă unii le
vor imita într-o măsură, după cum „neghina” este o imitaţie
a „grâului”.
Din acest punct de vedere se va observa
că se pot afla membri ai Bisericii adevărate -- botezaţi în
Isus Cristos, fiind botezaţi în moartea Lui -- printre
presbiterieni, metodişti, luterani, eposcopali,
congregaţionali, romano-catolici etc., ca şi printre ucenici
şi baptişti. Pe de altă parte, indiscutabil că marea
majoritate din toate denominaţiile (inclusiv ucenicii şi
baptiştii scufundaţi în apă) n-au nici parte nici soartă în
corpul lui Cristos, Ecclesia adevărată, fiindcă n-au
intrat prin uşa adevărată în Biserica adevărată,
prin botezul adevărat în „moartea Lui”. Această
afirmaţie este indiscutabilă.
Punând astfel tot accentul pe botezul
adevărat, cum face apostolul, ne întoarcem spre simbolul
lui, botezul în apă, şi întrebăm, întâi, este simbolul
potrivit sau necesar pentru cei care au făcut botezul
adevărat? Apoi, dacă da, care este simbolul potrivit?
Este necesar botezul simbolic?
Mărturia Domnului şi a apostolilor arată
clar caracterul potrivit al botezului în apă sau botezului
simbolic, deoarece nu numai că ei înşişi au fost botezaţi în
apă, dar au învăţat botezul în apă şi în privinţa altora --
nu numai a evreilor, ci ((447)) şi a convertiţilor
dintre neamuri. Am arătat deja că botezul Domnului nostru
Isus a fost separat şi distinct de botezul lui Ioan pentru
evrei în general -- că n-a fost botezul pocăinţei pentru
iertarea păcatelor -- că Ioan n-a înţeles situaţia şi că
Domnul nostru, instituind astfel simbolul morţii Sale, n-a
încercat să explice un lucru pe care Ioan şi alţii din
vremea aceea nu l-ar fi putut înţelege, fiindcă Spiritul
sfânt nu fusese încă dat, deoarece Isus nu-Şi împlinise încă
sacrificiul pentru păcatele noastre, nici nu fusese
glorificat aşa încât să-Şi prezinte sacrificiul pentru noi.
Remarcăm însărcinarea dată de Domnul nostru apostolilor, şi
prin ei şi nouă, după cum este relatat în Matei 28:19, 20:
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele,
botezându-i în numele (prin autoritatea) Tatălui şi al
Fiului şi al sfântului Duh”. Această însărcinare s-a aplicat
la acest Veac Evanghelic întreg şi sub ea lucrează astăzi
toţi slujitorii Adevărului. Domnul nu S-a referit aici la
botezul cu Spirit de la Cincizecime, fiindcă nu stătea în
puterea apostolilor să boteze pe cineva astfel. Domnul
singur, şi numai El, a avut această autoritate şi a
păstrat-o. Ea a fost însă acordată apostolilor şi tuturor
învăţătorilor credincioşi ai Cuvântului Domnului, ca să
instruiască pe oameni în privinţa harului lui Dumnezeu în
Cristos -- în privinţa îndreptăţirii lor, în privinţa
sfinţirii lor, sau a consacrării sau botezului în moarte cu
Cristos, dacă vreau să fie părtaşi ai naturii Sale noi şi ai
gloriei viitoare. Iar botezul includea şi botezul simbolic
sau botezul în apă, care trebuia să fie semnul exterior prin
care consacrarea interioară, sau a inimii credinciosului,
urma să se facă cunoscută tovarăşilor săi, întocmai cum
Domnul nostru a făcut întâi consacrarea inimii faţă de
Tatăl, iar apoi a simbolizat-o în apă.
Faptul că apostolii inspiraţi aşa au
înţeles însărcinarea lor şi a noastră este evident din toate
învăţăturile lor. Ei au învăţat întâi pe oameni în privinţa
harului lui Dumnezeu în opera răscumpărării, încurajându-i
să creadă pentru îndreptăţirea vieţii. Ei i-au îndemnat apoi
spre o deplină consacrare a inimii, zicând: „Vă
îndemn, dar, fraţilor (care ((448)) nu mai
sunteţi păcătoşi, ci îndreptăţiţi de probă prin credinţă în
Cristos şi de aceea numiţi membri ai „casei credinţei” sau
„fraţi”), pentru îndurările lui Dumnezeu (din care aţi
primit o parte în îndreptăţirea voastră), să aduceţi
trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă (îndreptăţită),
plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră
înţeleaptă”. Aceasta era învitaţia de a se consacra, sau a
se sacrifica, sau a se „boteza în moartea lui Hristos”.
Toţi câţi au auzit cuvântul cu bucurie, în starea cuvenită a
inimii, cu apreciere, au fost botezaţi -- nu numai botezaţi
cu adevărat în angajamentul lor de consacrare, ci şi
botezaţi simbolic în apă, ca o mărturie exterioară a
acestuia.
Să observăm următoarele mărturii, că
botezul a fost obişnuit la toţi apostolii -- nu numai la
evrei dar şi la neamuri. Citim despre oamenii din Samaria:
„Când au crezut pe Filip . . . au fost botezaţi atât bărbaţi
cât şi femei (nu copii)” (Fapt. 8:12). Famenul etiopian
convertit prin propovăduirea lui Filip a fost şi el botezat
în apă (Fapt. 8:35-38). După ce Petru i-a propovăduit lui
Corneliu şi casei lui, „Duhul sfânt s-a coborât peste toţi
cei ce ascultau (apreciau) cuvântul (nu erau prin
urmare copii). . . . Şi a poruncit să fie botezaţi” (Fapt.
10:44-48). Iarăşi citim: „Mulţi dintre corinteni care
auziseră au crezut şi au fost botezaţi” (Fapt. 18:8). Mai
citim iarăşi: „O femeie cu numele Lidia, vânzătoare de
purpură, din cetatea Tiatira, care era temătoare de
Dumnezeu, asculta. Domnul i-a deschis inima ca să ia aminte
la cele vorbite de Pavel. . . . A fost botezată ea şi casa
ei” (Fapt. 16:14, 15). Temnicerul din Filipi, când a crezut,
a fost botezat de Pavel şi Sila în închisoare (Fapt. 16:33).
Din nou citim: „Am mai botezat şi casa lui Ştefana”. 1 Cor.
1:16.
Este adevărat, apostolul în acest din
urmă caz menţionează cât de puţini botezase el, dar aceasta,
fără îndoială, a fost din cauza ţepuşului său în carne,
vederea sa imperfectă; iar puţinii pe care-i botezase
probabil că au primit acest serviciu din partea lui fiindcă
n-a fost la îndemână nimeni altcineva potrivit pentru a-l
face. El a mulţumit lui Dumnezeu că a botezat atât de
puţini, dar aceasta nu implică faptul că şi-a schimbat
gândul în ((449)) legătură cu caracterul potrivit
atât al botezului real cât şi al simbolului acestuia; însă
având în vedere faptul că se stârnise o dispută în Biserică
-- un spirit sectar sau de partidă care a făcut pe unii să
spună: „Eu sunt al lui Pavel”, pe alţii: „Eu sunt al lui
Apolo”, iar pe alţii: „Eu sunt al lui Chifa” etc. --
apostolul era fericit că putea spune că el însuşi botezase
foarte puţini, ca nu cumva unii dintre ei să poată pretinde
că el făcea ucenici pentru sine, botezându-i în numele său,
în loc de a face ucenici pentru Cristos, botezându-i în
numele lui Cristos.
În lumina acestor declaraţii clare ale
Scripturilor în privinţa învăţăturilor şi practicii Domnului
şi ale apostolilor, într-adevăr îndrăzneţ om ar fi acela
care ar declara că botezul în apă sau botezul simbolic nu
este învăţat de Scripturi, sau că învăţătura dată despre el
este aplicabilă numai la evrei, sau că a fost intenţionat
numai ca o lucrare introductivă. Dimpotrivă, a fost atât
învăţat cât şi practicat de la începutul veacului până în
prezent, chiar dacă în forme şi cu ceremonii diferite şi cu
concepţii mai mult sau mai puţin incorecte în privinţa
sensului lui, confundând simbolul şi pierzând din vedere
botezul real. Desigur că creştinii pe bune motive respectă
botezul în apă ca fiind de instituire divină. Dacă mai sunt
unii înclinaţi să contrazică acest lucru, noi nu ne certăm
cu ei, dar credem că dacă un atare este onest şi a făcut în
inima sa botezul real al voinţei sale în voinţa Domnului --
dacă acesta a murit faţă de sine şi faţă de lume şi a înviat
faţă de Dumnezeu, prin Isus Cristos Domnul nostru, Dumnezeu
îi va descoperi chiar şi acest lucru la timpul cuvenit.
Filip. 3:15.
Între timp noi ne vom bucura cu aceştia
pentru că au găsit botezul real şi au devenit participanţi
în el, felicitându-i pentru adevărul că este cu mult mai
bine să vadă şi să se bucure de botezul real deşi sunt orbi
faţă de simbol, decât să vadă simbolul şi să fie orbi faţă
de realitate. În vederea acestui fapt, oricât de mult am
favoriza botezul simbolic, nu putem baza părtăşia creştină
pe el, ci numai pe botezul real în moarte cu Cristos. Ca
atare, pe toţi cei care mărturisesc pe Domnul ca
Răscumpărătorul lor şi o deplină ((450)) consacrare a
inimii şi a vieţii faţă de El, noi îi acceptăm ca fraţi în
Cristos Isus, membri ai Ecclesiei, ale căror nume
sunt scrise în cer -- Noi Creaturi în Cristos, fie că prin
naştere sunt evrei sau neamuri, robi sau liberi, bărbaţi sau
femei, botezaţi în apă sau nebotezaţi în apă.
Pe de altă parte, să nu se uite că
fiecare parte a cunoştinţei aduce nu numai o creştere a
privilegiului şi bucuriei, ci şi o creştere a
responsabilităţii. Prin urmare, oricine ajunge să vadă
frumuseţea şi autoritatea simbolului apei, ajunge în acelaşi
timp la încă o probă în privinţa morţii voinţei sale
-- în privinţa botezului său real în moarte cu Domnul său.
Nesupunerea în privinţa simbolului în aceste împrejurări,
după cum grabnic se va vedea, ar însemna o retragere a
jertfei şi astfel o nereuşită în a-şi întări chemarea şi
alegerea.
Simbolul cuvenit al botezului
Nu vom încerca o discuţie despre mulţimea
argumentelor pro şi contra stropirii, turnării şi
scufundării -- în privinţa modului iniţial apostolic în care
se făcea botezul simbolic. Vom sugera însă că nici un prunc
n-ar putea fi într-o stare de minte şi inimă care să-i
permită să facă o consacrare sau un botez al voinţei sale în
voinţa lui Cristos, aşa încât să moară împreună cu El faţă
de sine şi faţă de lume. Vom mai insista asupra faptului că
botezul simbolic n-ar putea fi făcut înainte de
botezul real, ca acesta să aibă validitate, deoarece botezul
simbolic este intenţionat a fi doar expresia exterioară sau
mărturia a ceea ce deja a avut loc în secret între voinţa
noastră, inima noastră şi Domnul.
Aceste lucruri fiind adevărate, înseamnă
că marea majoritate a creştinilor n-au făcut niciodată un
botez simbolic sau în apă, deoarece ei îl puteau primi numai
după ce au făcut angajamentul de consacrare în mod
conştient. Scufundarea în apă a adulţilor înainte de
consacrare n-ar fi mai eficientă decât o baie obişnuită,
n-ar fi un botez simbolic la fel cum nu este nici stropirea
unui prunc neconsacrat. Prin urmare, se cade ca toţi să ne
interesăm cu seriozitate care este botezul adevărat
((451)) în apă, simbolul adevărat, intenţionat de Domnul
nostru, şi să ne supunem prompt. Şi fiecare inimă
consacrată, „moartă” cu adevărat faţă de voinţa sa şi faţă
de opiniile lumii, va fi vigilentă să cunoască şi să facă
voinţa Domnului în această problemă ca şi în toate
celelalte. Astfel de vigilenţă este implicată în expresia:
„Vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus”. Rom. 6:11.
Chiar dacă am presupune că în subiectul
despre modul botezului confuzia ar fi atât de completă, iar
mărturia în privinţa procedurii Bisericii timpurii ar fi
atât de încurcată, încât n-am avea nimic ce să ne îndrume să
determinăm dacă modul botezului în apă al apostolilor a fost
prin stropire, turnare sau scufundare, noi ne găsim acum la
un punct unde, văzând clar ce anume constituie botezul real,
este posibil să vedem clar ce constituie şi ce nu constituie
simbolurile sau ilustraţiile lui. Examinând fiecare formă
practicată, doar una singură pare să ilustreze
moartea şi îngroparea cu Cristos. Nu putem vedea vreun
simbol al morţii faţă de lume şi faţă de sine şi cu Cristos,
în apa multă sau puţină stropită pe frunte, sau în găleata
de apă turnată peste persoană. Dacă există vreo asemănare
simbolică a morţii într-una din acestea, noi n-o putem
discerne. Dar când ajungem să luăm în considerare
scufundarea, vedem dintr-o privire o ilustraţie minunată,
deosebită, remarcabilă, potrivită pentru tot ceea ce implică
botezul real spre moarte. Nu numai că cuvântul grecesc
baptizo înseamnă scufundare, acoperire, îngropare,
copleşire, dar şi întreaga procedură legată de scufundarea
cuiva pe spate în apă în numele lui Cristos este o
ilustraţie remarcabilă a unei îngropări, potrivită în toate
amănuntele. Cel care administrează botezul reprezintă în
simbol pe Domnul nostru. Precum candidatul merge la el
pentru botez, tot aşa mergem şi noi în inima noastră la
Domnul. Mărturisind că prin noi înşine nu putem muri faţă de
noi înşine şi faţă de lume, ne predăm în mâinile Domnului,
cerându-I să ne accepte voinţa în locul faptei, şi voinţa
fiindu-ne predată, cerând ca El să ne îngroape în moartea
Sa -- ca El să ne dea astfel de experienţe,
disciplinări, ajutoare şi corecţii, care să ne permită cel
mai bine să ne îndeplinim legământul de ((452))
consacrare. Când candidatul şi-a predat voinţa, cel care
administrează botezul îl coboară pe acesta uşor în apă, şi
în timp ce este încă pe spate în apă, neajutorat, el este o
ilustraţie completă a neputinţei noastre de a ne ajuta în
timp ce suntem în moarte; iar când cel care administrează
botezul îl ridică iarăşi pe picioarele sale, vedem în
ilustraţie exact ceea ce ne-a promis Domnul nostru -- să ne
învieze din morţi la timpul cuvenit prin puterea Sa. Nu
încercăm să constrângem conştiinţa altora care se deosebesc
de noi, dar din caracterul adecvat al simbolului ni se pare
evident că autorul lui a fost Domnul. Cine altcineva ar fi
putut aranja o ilustraţie sau un simbol atât de complet al
acestuia?
Oricine a făcut deja botezul real --
oricine s-a predat deja în mâinile lui Cristos, ca să moară
cu El, îngropat în asemănarea morţii Lui, şi apoi vede
frumuseţea acestei imagini simbolice, trebuie, credem noi,
să aibă o dorinţă intensă să-l împlinească pentru sine.
Cuvintele inimii sale trebuie desigur să fie: „Desfătarea
mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu!”
Ce avantaje vor rezulta din supunerea la
acest simbol? Răspundem că avantajul nostru nu rezultă din
împlinirea doar a unei părţi din angajament, ci vom avea
avantaj numai dacă vom căuta să împlinim toate cerinţele, de
la început până la sfârşit -- tot ce este inclus în predarea
completă a voinţei noastre voinţei Domnului şi într-o
străduinţă deplină de a umbla în urmele Sale. Dar, deşi
avantajul deplin va rezulta la sfârşitul călătoriei, la
Întâia Înviere cu gloria onoarea şi nemurirea ei, există o
măsură de avantaj care se poate primi chiar şi acum.
Satisfacţia minţii, pacea inimii, faptul că ne-am străduit
asemenea Domnului nostru să „împlinim toată dreptatea” --
acestea contribuie la acea pace a lui Dumnezeu care curge ca
un râu, regulat, constant şi plin de forţă prin viaţa celor
care sunt ai Lui -- pacea lui Dumnezeu care întrece orice
înţelegere, în inima noastră.
Avem mărturia apostolului, că „este un
singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, este un
singur Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Efes. 4:4-6). Rezultă
că, după cum există numai un singur botez corect, tot aşa nu
poate exista decât un singur simbol corect al lui; iar
creştinii în general sunt ((453)) de acord că
scufundarea în apă corespunde cel mai bine cu sensul
cuvintelor scripturale. Ca o ilustraţie a acestui acord, să
notăm comentariile ce urmează, venite de la persoane care,
deşi probabil botezate cu adevărat în moartea lui Cristos,
s-au încurcat aşa încât n-au ştiut cum să identifice
simbolul în apă al botezului şi au ajuns la concluzia că
este neimportant.
Unele mărturii despre acest subiect
John Calvin, presbiterian, spune: „Însuşi
cuvântul «baptizo» înseamnă a scufunda. Este sigur că
practica Bisericii primare a fost scufundarea”.
Instituţii, Bk. IV, cap. 15, par. 19.
Dr. Macknight, presbiterian: „În botez
persoana care se botează este îngropată sub apă”. „Cristos
S-a supus să fie botezat; adică să fie îngropat sub apă”.
Dr. Philip Schaff, presbiterian:
„Scufundarea şi nu stropirea a fost fără îndoială forma
normală, originară. Acest lucru este arătat prin însuşi
sensul cuvintelor greceşti, baptizo, baptisma,
baptismas”. Istoria Bisericii Apostolice, pag.
568.
Într-o publicaţie mai târzie (1885) el
scrie iarăşi despre aceste „comparaţii”, că „toate sunt în
favoarea scufundării, mai degrabă decât a stropirii, după
cum admit pe deplin cei mai buni exegeţi, catolici şi
protestanţi, englezi şi germani”. Învăţătura Celor
Doisprezece Apostoli, pag. 55, 56.
Martin Luther, luteran: „Botez este un
cuvânt grecesc şi poate fi tradus «scufundare»”.
„După mine toţi cei care urmează să se boteze trebuie
scufundaţi cu totul în apă”. Lucrările lui Luther,
Vol I, pag. 336.
John Wesley, metodist: „«Îngropat cu El
prin botez» -- făcând aluzie la vechea metodă de
scufundare”.
Wall, episcopal: „După toate
probabilităţile, scufundarea a fost modul în care
binecuvântatul nostru Mântuitor a primit botezul şi desigur
modul cel mai uzual şi mai comun prin care l-au primit şi
vechii creştini”. Istoria botezului copiilor, Vol. I,
pag. 571, Oxford, 1862.
Dean Stanley, episcopal: „În primele
treisprezece secole practica aproape universală a botezului
a fost cea despre care citim în Noul Testament şi care este
însuşi sensul cuvântului «a boteza» -- că aceia care erau
botezaţi erau ((454)) scufundaţi, afundaţi, adânciţi
în apă”. Instituţii creştine, pag. 17.
Brenner, romano-catolic: „O mie trei sute
de ani botezul a fost în mod general şi cu regularitate o
scufundare a persoanei în apă”, Expunere istorică a
administrării botezului, pag. 306.
„Persoana era scufundată cu totul în
apă.” Enciclopedia lui Kitto.
„Botez, adică, a afunda sau scufundare.”
Enciclopedia americană.
„Botezul a fost iniţial administrat prin
scufundare.” Enciclopedia lui Brande.
„Botez înseamnă scufundare.”
Dicţionarul biblic de Smith.
„Baptizo, a afunda în sau sub apă.”
Lexiconul grec de Liddel şi Scott.
„A scufunda, a afunda.” Lexiconul grec
de Robinson.
„A scufunda, a afunda, a lăsa sub apă.”
Lexiconul lui Greenfield.
Cine poate administra botezul
Deoarece toţi consacraţii, toţi cei
botezaţi în moartea lui Cristos constituie „Preoţimea
Împărătească”, şi membri ai corpului uns al Domnului,
înseamnă că ei sunt însărcinaţi prin Matei 28:19 nu numai să
înveţe pe oameni şi astfel să-i îndrume spre botez sau spre
îngroparea voinţei lor în Domnul, dar ar fi la fel
însărcinaţi şi să le facă simbolul acestei consacrări,
botezul în apă. Şi, mai mult, dacă nu se poate găsi nici o
astfel de persoană consacrată care să fie convenabilă pentru
serviciul simbolului, nu putem concepe nici o obiecţie
raţională care s-ar putea ridica împotriva administrării
simbolului de către un credincios neconsacrat, sau chiar de
către o persoană din lume, un necredincios, deoarece
contractul real este între Domnul şi persoana care se
consacră; şi după cum nu botezul în apă este cel real, ci
este numai o ilustraţie, tot aşa, cel care îl administrează
nu este Domnul, ci numai un om, şi fie că este un om bun fie
că este unul rău, el va acţiona numai ca reprezentant în
interesul şi serviciul celui scufundat. Totuşi, în aceasta
ca şi în toate lucrurile legate de Ecclesie există un
aranjament şi o ordine generală care este bine să fie
respectate: ((455)) aceasta ar arăta că persoanele
cele mai potrivite pentru astfel de serviciu ar fi bătrânii
aleşi.
Forma cuvintelor
Scripturile nu ne dau o anumită formă a
cuvintelor pentru acest serviciu şi se poate vedea imediat
că acestea au importanţă secundară -- că botezul ar fi tot
aşa de valabil chiar dacă nu s-ar folosi deloc cuvinte,
deoarece, aşa cum s-a spus mai sus, contractul real este
între cel botezat şi Domnul, iar actul botezului în
apă este mărturisirea deschisă a lui. Prin urmare, problema
nu este ce crede sau nu crede, ce spune sau nu spune cel
care îl administrează, ci care este gândul şi intenţia
inimii celui care se botează simbolic. Cu toate acestea,
bazându-ne judecata pe cuvintele Domnului nostru, din Matei
28:19, şi pe cuvintele apostolului, din Romani 6:3, noi
recomandăm pentru această ocazie ca o formă simplă de
cuvinte raţionale, următoarele:
„Frate, Ioan (sau alt nume creştin), în
numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt, prin
această autoritate, te botez în Cristos”.
Repetarea simbolului
Din cauză că sensul adevărat al botezului
s-a pierdut de atâta timp din vedere, primim multe întrebări
de la cei care au fost deja scufundaţi în apă, cu privire la
validitatea botezului lor în apă şi dacă ar fi potrivit sau
nu să repete simbolul. Răspunsul nostru este că simbolul nu
trebuie să fie repetat; dar, deoarece n-ar avea sens şi
valoare mai mare decât orice altă baie sau scufundare în apă
dacă n-a urmat consacrării depline spre moarte,
fiecare trebuie să decidă pentru sine dacă s-a supus sau nu
acestei mărturii. Dar dacă botezul în apă a urmat
consacrării sau botezului în moarte, n-ar fi necesar să se
repete -- chiar dacă cunoştinţa despre acest subiect a fost
deficitară.
Botezul pentru morţi
„Altfel, ce vor face cei care se
botează pentru cei morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum,
de ce se mai botează pentru ei?” 1 Cor. 15:29.
O neînţelegere legată de ceea ce vrea să
spună apostolul prin cuvintele de mai sus a dus în timpul „Veacurilor
((456)) Întunecate” la un botez înlocuitor: creştinii
ai căror prieteni muriseră fără să fie botezaţi erau
botezaţi în mod reprezentativ pentru ei. Vederile corecte
despre ceea ce constituie botezul adevărat ne arată imediat
inconsecvenţa unei asemenea proceduri. O persoană n-ar putea
să se consacre pentru altă persoană, la fel cum n-ar putea
nici să-şi transfere viaţa naturală sau spirituală altei
persoane. Această neînţelegere a cuvintelor apostolului a
condus însă la confuzie în mintea multora, care nu reuşesc
să recunoască ce mare cădere a avut loc la scurtă vreme după
moartea apostolilor şi ce fanteziste şi iraţionale au fost
multe din teoriile şi obiceiurile introduse atunci.
Subiectul apostolului este învierea
morţilor, şi aici el susţine şi elaborează această doctrină.
În mod evident se făcuseră atacuri împotriva credinţei
Bisericii din Corint în privinţa învierii morţilor. Ca parte
din argumentarea lui, în versetul pe care-l avem în analiză
el atrage atenţia Bisericii asupra faptului că ei toţi
fuseseră botezaţi şi că botezul lor însemna sau simboliza
moartea, după cum tocmai am văzut în cele anterioare. Apoi,
arătându-le lipsa de consecvenţă a noii lor poziţii, el
întreabă în ce consta înţelepciunea sau valoarea unei
asemenea consacrări spre moarte cum sugera botezul lor, dacă
noua teorie că morţii nu înviază ar fi adevărată. Ei se
consacraseră pentru a fi membri, pentru a muri unul cu altul
şi unul pentru altul în părtăşie cu Cristos, şi astfel a fi
morţi cu El şi ca membri ai corpului Său, membri ai marelui
sacrificiu de ispăşire pentru lumea moartă, fiindcă
ei sperau în învierea promisă.
Argumentul apostolului este că întreaga
poziţie creştină stă sau cade împreună. Dacă nu este nici o
înviere a morţilor, atunci cei care au adormit în Cristos
sunt pierduţi, ca şi restul lumii; şi dacă aşa stă cazul şi
nu este nici o speranţă viitoare nici pentru Biserică nici
pentru lume prin Biserică, de ce să ne consacrăm noi viaţa
spre moarte? Noi suntem botezaţi în moarte cu Cristos,
botezaţi pentru morţi, cu scopul ca în curând să putem fi
asociaţi cu El ca Dătătorul de viaţă al lumii -- Sămânţa lui
Avraam.