Noua Creaţie - Paştile Noii Creaţii
STUDIUL XI
Jugul din Egipt şi eliberarea din el,
în tip şi antitip -- „Biserica întâilor-născuţi” --
„Noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine” --
Comemorarea este încă potrivită -- Cine poate celebra --
Cine poate oficia -- O ordine a serviciului -- Paştile
creştinilor (easter) -- Paştile evreilor (passover) --
Citate din Enciclopediile McClintock şi Strong
„Hristos, Paştele nostru, a fost
jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat
vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu
azimile curăţiei şi ale adevărului.” 1 Cor. 5:7, 8.
Printre experienţele Israelului tipic,
Paştile erau însemnate. Sărbătoarea Paştilor, celebrată în
fiecare an timp de şapte zile, începea cu ziua a
cincisprezecea a primei luni. În mod general se sărbătorea
eliberarea poporului Israel din robia Egiptului -- dar în
mod special trecerea peste, sau cruţarea vieţii
întâilor-născuţi ai acestei naţiuni în timpul plăgii morţii
care a venit peste egipteni şi care, fiind ultima plagă, i-a
obligat în final să-i elibereze pe israeliţi din robia lor
forţată. Trecerea peste întâii-născuţi ai lui Israel a
prevestit eliberarea întregii naţiuni a lui Israel şi
trecerea lor în siguranţă prin Marea Roşie la libertate de
sub sclavia Egiptului. Putem observa cu uşurinţă că un
eveniment atât de semnificativ va fi comemorat în mod
cuvenit de către israeliţi, fiindcă este strâns identificat
cu naşterea naţiunii lor; şi astfel este celebrat de către
evrei până în ziua de astăzi. Pe membrii Noii Creaţii îi
interesează aceste evenimente, deoarece pe ei îi interesează
toate faptele şi aranjamentele Tatălui lor ceresc, atât în
ceea ce priveşte poporul Său tipic, Israelul după trup, cât
şi în ceea ce priveşte întreaga omenire. Dar pe Noua Creaţie
o interesează şi mai adânc lucrurile care s-au întâmplat în
Egipt pentru ((458)) faptul că Domnul le-a descoperit
„taina” că lucrurile întâmplate cu Israelul natural erau
menite să simbolizeze şi să preumbrească lucruri încă şi mai
mari din planul divin cu privire la Israelul Spiritual
antitipic -- Noua Creaţie.
Cu privire la aceste lucruri spirituale
apostolul spune că „omul natural nu primeşte lucrurile
Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaşte, pentru că
ele se înţeleg duhovniceşte. Nouă (Creaţiei Noi) însă
Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Cor. 2:14,
10). Dumnezeu a folosit pe apostoli ca purtătorii Săi de
cuvânt pentru a ne da anumite indicii prin care, sub
îndrumarea Spiritului Său, să putem înţelege lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu. Unul dintre aceste indicii se află
în textul de la începutul acestui capitol. Urmând indicaţia
apostolului vedem clar că Israelul trupesc a simbolizat
întregul popor al lui Dumnezeu -- pe toţi cei care în final
vor deveni poporul Său, până la sfârşitul Veacului Milenar;
că egiptenii au reprezentat pe împotrivitorii poporului lui
Dumnezeu, faraon, cârmuitorul lor, a reprezentat pe Satan,
prinţul răului şi întunericului, iar servitorii şi călăreţii
lui faraon au reprezentat pe îngerii decăzuţi şi pe oamenii
care s-au asociat sau care se vor asocia cu Satan ca
împotrivitori ai Domnului şi ai poporului Său -- ai Noii
Creaţii şi în general ai casei credinţei. După cum poporul
Israel dorea eliberarea şi gemea sub supraveghetorii lor,
dar erau slabi şi incapabili să se elibereze singuri şi nu
s-ar fi putut elibera niciodată de sub jugul egiptean dacă
n-ar fi intervenit Domnul pentru ei şi n-ar fi numit şi
trimis pe Moise ca să fie eliberatorul lor, tot aşa vedem că
omenirea în prezent şi de-a lungul istoriei geme şi suspină
în dureri sub asuprirea „prinţului lumii acesteia” şi a
servitorilor lui, Păcatul şi Moartea. Aceste sute de
milioane din omenire tânjesc după eliberare din robia
păcatelor şi slăbiciunilor lor, precum şi după eliberare de
pedepsele acestora -- durerea şi moartea. Dar fără ajutor
divin omenirea este neputincioasă. Unii se luptă viguros şi
reuşesc întrucâtva, dar nimeni nu se eliberează. Întreaga
rasă a lui Adam este în robia păcatului ((459)) şi a
morţii şi singura lor speranţă este în Dumnezeu şi în
antitipicul Moise, în Cel care a promis că Îşi va elibera
poporul la timpul Său hotărât -- trecându-l peste Marea
Roşie -- care reprezintă Moartea a Doua, în care Satan şi
toţi care se asociază sau simpatizează cu el şi cu purtarea
lui rea vor fi nimiciţi pentru totdeauna, după cum este
simbolizat prin înecarea lui faraon şi a oştirii sale în
Marea Roşie literală. Dar poporul Domnului „nu va fi vătămat
de a Doua Moarte”.
Cele anterioare sunt o imagine generală;
dar în ea, şi ca o parte a ei, se află alta, o imagine
specială care se referă nu la omenire în general şi la
eliberarea ei din robia păcatului şi a morţii, ci numai la o
clasă specială din omenire -- întâii-născuţi. Corespunzători
acestora, ca antitipul lor, ne este adusă în atenţie prin
cuvântul inspirat „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt
scrişi în ceruri” -- Noua Creaţie. În tip, întâii-născuţi
ocupau un loc special -- erau moştenitorii; un loc special
şi prin aceea că au fost supuşi unei probe sau încercări
speciale înaintea fraţilor lor. Ei au devenit pasibili de
moarte înainte de exodul general, iar când a avut loc exodul
aceşti întâi-născuţi au avut un loc special în el -- au avut
de făcut o lucrare specială în legătură cu eliberarea
generală, pentru că ei au devenit o clasă separată,
reprezentată prin seminţia lui Levi. Ei au fost separaţi de
fraţii lor, renunţând total la moştenirea în ţară, pentru
ca, în acord cu aranjamentul divin, să poată fi învăţătorii
fraţilor lor.
Această seminţie sau casă a lui Levi
reprezintă clar casa credinţei, care este reprezentată la
rândul ei de Preoţimea Împărătească în pregătire, care
renunţă la moştenirea lucrurilor pământeşti în favoarea
fraţilor, şi în curând va constitui în realitate Preoţimea
Împărătească, al cărei Mare Preot este Domnul şi care va
binecuvânta, va conduce şi va instrui omenirea în timpul
Veacului Milenar. După cum în Egipt întâii-născuţi ai lui
Israel au fost supuşi morţii, dar s-a trecut peste ei, au
scăpat, şi pierzându-şi moştenirea pământească au devenit o
preoţime, tot aşa Biserica antitipică a întâilor-născuţi în
timpul prezent este supusă Morţii a ((460)) Doua,
fiind probată sau încercată pentru viaţă sau moarte veşnică
înainte de restul omenirii şi trece din moarte la viaţă prin
meritul sângelui Răscumpărătorului -- moartea Lui.
Devenind participanţi la harul Domnului
lor, ei renunţă sau jertfesc împreună cu El moştenirea
pământească, partea pământească, viaţa pământească, ca să
poată ajunge la cer şi la „viaţă din belşug”. Astfel, în
timp ce Biserica întâilor-născuţi, Noua Creaţie, „toţi mor
ca un om”, şi în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti s-ar
părea că renunţă şi pierd mai mult decât alţii, chiar dacă
omul natural nu înţelege aceasta, totuşi peste ei se trece
sau sunt salvaţi din moarte şi ca Preoţime Împărătească vor
fi făcuţi părtaşi gloriei, onoarei şi nemuririi împreună cu
Marele lor Preot, Isus. Aceştia, a căror cruţare are loc în
decursul nopţii acestui Veac Evanghelic -- înaintea
apariţiei dimineţii Milenare şi înaintea răsăritului
Soarelui Dreptăţii -- vor fi conducătorii oştirii Domnului,
ca s-o scoată din robia Păcatului şi a Satanei. Remarcaţi
cum se potriveşte aceasta cu cuvintele apostolului (Rom.
8:22, 19): „Toată creaţia suspină şi suferă durerile
naşterii” -- „aşteaptă . . . descoperirea fiilor lui
Dumnezeu” -- aşteaptă trecerea completă peste
Biserica întâilor-născuţi prin Întâia Înviere la glorie,
onoare şi nemurire.
Dar acum o altă trăsătură a tipului este
importantă. În tip, pentru a se efectua trecerea peste
întâii-născuţi şi eliberarea ulterioară a întregului popor
al Domnului, a fost necesar ca mielul de Paşti să fie
junghiat, sângele lui să fie stropit pe stâlpii uşii şi pe
pragul de sus al casei, iar carnea lui să fie mâncată în
aceeaşi noapte împreună cu ierburi amare şi azimi. Astfel
fiecare casă israelită a reprezentat casa credinţei şi
fiecare miel a reprezentat pe Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatul lumii, iar întâiul-născut al fiecărei familii
a reprezentat Cristosul, Cap şi Corp, Noua Creaţie.
Ierburile amare au reprezentat probele şi necazurile din
timpul prezent, care servesc spre a creşte cu atât mai mult
pofta casei credinţei pentru Miel şi azimi. Mai mult,
((461)) deoarece fiecare familie trebuia să mănânce cu
toiagul în mână şi încinşi pentru drum, aceasta reprezintă
faptul că întâii-născuţi antitipici şi casa credinţei, care
astfel se împărtăşesc din Miel în decursul nopţii acestui
Veac Evanghelic, vor fi străini şi călători în lume, îşi vor
da seama de robia păcatului şi morţii, şi vor dori să fie
conduşi de către Domnul afară din păcat şi corupţie, la
libertate -- la libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Comemorarea Domnului nostru
În armonie cu acest tip al junghierii
mielului de Paşti în a patrusprezecea zi a primei luni --
ziua care precede cele şapte zile ale Sărbătorii Paştilor
celebrată de evrei -- Domnul nostru a murit ca Mielul de
Paşti antitipic, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii”. La nici o altă dată nu era posibil ca Domnul nostru
să sfârşească în moarte sacrificiul început la vârsta de 30
de ani prin botezul spre moarte. Astfel, deşi evreii au
încercat de multe ori să-L prindă, nimeni n-a putut pune
mâna pe El, pentru că „nu-I venise ceasul”. Ioan 7:8, 30.
Aşa cum evreilor li s-a poruncit să
aleagă mielul de jertfă în ziua a zecea a primei luni şi
să-l primească în casele lor la această dată, Domnul, în mod
potrivit, li S-a oferit la acea dată, când cu cinci zile
înainte de Paşti a intrat în cetate călare pe asin, iar
mulţimea striga: „Osana! Fiul lui David! Binecuvântat este
Cel ce vine în numele Domnului!” „A venit la ai Săi şi ai
Săi (ca naţiune) nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au
primit (individual) . . . le-a dat dreptul să fie
copii ai lui Dumnezeu”. Naţiunea, prin reprezentanţii ei,
conducătorii, în loc să-L primească L-au respins şi astfel
în momentul acela s-au identificat cu Adversarul. Totuşi,
prin harul lui Dumnezeu, sângele Noului Legământ este
eficient şi pentru casa lui Iacov şi pentru toţi cei care
doresc armonie cu Dumnezeu; şi chiar dacă s-au împărtăşit
din meritele Mielului -- refuzând totuşi să mănânce din
Mielul antitipic ((462)) -- ei ca naţiune au pierdut
ocazia de a deveni întâii-născuţi, Preoţimea Împărătească,
naţiunea sfântă, poporul deosebit al lui Mesia -- au pierdut
ocazia de a trece dincolo şi a deveni membrii Noii
Creaţii, cu viaţă mai abundentă în glorie, onoare şi
nemurire; dar ne bucurăm că ni se spune în altă parte în
Scripturi că ei, cu toate acestea, vor avea ocazia glorioasă
de a-L accepta pe Mielul lui Dumnezeu, de a mânca, de a-şi
însuşi carnea Lui, sacrificiul Lui, şi de a scăpa astfel din
robia păcatului şi a morţii, sub conducerea Domnului şi a
fraţilor Săi credincioşi, Israelul spiritual, Biserica
antitipică a Întâilor-născuţi. Rom. 11:11-26.
La sfârşitul serviciului Domnului nostru,
în a patrusprezecea zi a lunii întâi, ,,în noaptea în
care a fost vândut”, şi ca atare în aceeaşi zi în
care a murit ca Mielul antitipic, El a sărbătorit împreună
cu ucenicii Săi Paştile tipice ale evreilor -- mâncând
împreună cu cei doisprezece apostoli mielul tipic care Îl
reprezenta pe El Însuşi, jertfa Sa pentru păcatele lumii,
„adevărata hrană”, singura prin a cărei putere se poate
obţine viaţa, libertatea şi binecuvântarea fiilor lui
Dumnezeu. Mâncarea acestei cine în noaptea dinaintea morţii
Domnului nostru, şi totuşi în aceeaşi zi, a fost posibilă
datorită obiceiului evreiesc după care ziua începe seara şi
nu la miezul nopţii. Evident că Domnul a aranjat toate
lucrurile Israelului în conformitate cu tipurile pe care ele
urmau să le exprime.
Ca evrei „născuţi sub Lege”, Domnul
nostru şi apostolii Săi erau obligaţi să sărbătorească acest
tip şi să-l sărbătorească la timpul cuvenit; şi după ce au
ţinut astfel Cina evreiască, mâncând mielul cu pâine
nedospită şi cu ierburi amare, şi probabil de asemenea după
obicei, cu „rodul viţei”, Domnul -- luând o parte din pâinea
nedospită şi din rodul viţei, rămase de la Cina evreiască,
tipul -- a instituit pentru ucenicii Săi şi pentru întreaga
Sa Biserică pe care ei o reprezentau (Ioan 17:20) un lucru
nou, care pentru ei, ca Israel spiritual, Biserica
Întâilor-Născuţi, Noua Creaţie, trebuia să ia locul, să
înlocuiască Cina de Paşti evreiască. ((463))
Domnul nostru n-a instituit un alt tip sau un tip
mai înalt al Paştilor evreilor. Dimpotrivă, tipul era pe
cale de a-şi începe împlinirea şi astfel nu mai era potrivit
pentru cei care i-au acceptat împlinirea. Domnul nostru, ca
Miel antitipic, era pe cale să fie jertfit, după cum spune
apostolul în textul de la începutul acestui capitol:
„Hristos, Paştele nostru (Mielul) a fost jertfit”.
Nimeni, acceptând pe Cristos ca Mielul de
Paşti şi astfel acceptând faptul că antitipul a luat locul
tipului, n-ar mai putea în mod potrivit să pregătească un
miel tipic şi să-l mănânce în amintirea eliberării tipice.
De atunci încolo lucrul potrivit pentru toţi cei care cred
în Isus ca adevăratul Miel de Paşti este să-şi stropească
stâlpii uşii inimii cu sângele Lui: „Cu inimile stropite şi
curăţite de o conştiinţă rea” (de condamnarea prezentă --
dându-şi seama că păcatele lor sunt ispăşite prin sângele
Lui şi că prin sângele Lui au acum iertarea păcatelor).
Începând de atunci, aceştia trebuie să mănânce sau să-şi
însuşească meritele Răscumpărătorului lor -- meritele omului
Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de
răscumpărare pentru toţi. Prin credinţă ei trebuie să se
împărtăşească de aceste merite şi să înţeleagă că după cum
păcatele lor au fost puse asupra Domnului şi El a murit
pentru ei, tot aşa meritele şi dreptatea Lui le sunt
atribuite lor. Ei mănâncă sau îşi însuşesc aceste lucruri
prin credinţă.
Dacă Cina Domnului nostru a luat atunci
locul Cinei de Paşti, dar nu ca un tip mai înalt --
antitipul fiind început -- ce a fost această Cină? Răspundem
că a fost o Comemorare a antitipului -- o amintire
pentru urmaşii Lui a începutului împlinirii Paştelui
antitipic.
A accepta astfel pe Mielul nostru şi a
comemora astfel moartea Sa pentru noi, înseamnă a fi în
aşteptare în privinţa eliberării promise poporului lui
Dumnezeu şi de aceea înseamnă că aceia care preţuiesc şi
comemorează în mod raţional, deşi sunt în lume, nu sunt din
lume, ci sunt străini şi călători care caută condiţii mai
bune, fără supărările, întristările şi robia prezentă a
domniei Păcatului şi Morţii. ((464)) Aceştia se
împărtăşesc din pâinea adevărată, antitipică, nedospită: ei
caută s-o ia în curăţenia ei, fără a fi coruptă (dospită) de
teoria, stricăciunea, ambiţiile, egoismul uman etc., ca să
poată fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ei se
împărtăşesc de asemenea din ierburile amare ale persecuţiei,
în armonie cu cuvintele Învăţătorului, că servul nu este mai
presus decât Domnul său şi că dacă însuşi Domnul a fost
insultat, persecutat şi respins, şi ei trebuie să se aştepte
să fie trataţi la fel, pentru că lumea nu-i cunoaşte după
cum nu L-a cunoscut nici pe El. Mai mult, declaraţia
Domnului este că nimeni nu va fi acceptabil pentru El dacă
prin credincioşia lui nu-şi va atrage asupră-şi dizgraţia
lumii. Cuvintele Sale sunt: „Toţi cei care voiesc să
trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”.
„Din cauza Mea . . . vor spune tot felul de lucruri rele şi
neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de
veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri.”
Mat. 5:11, 12; 2 Tim. 3:12.
Când Domnul nostru a instituit Cina de
Amintire, numită Cina Cea din Urmă, aceasta a fost, după cum
am arătat mai sus, un simbol nou, bazat pe tipul Paştelui
vechi şi în legătură cu el, deşi nu era o parte a acestuia,
fiind o comemorare sau o amintire a antitipului. După cum
citim: El „a luat pâine, şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi
a zis: «Acesta este trupul Meu, dat pentru voi (aceasta Mă
reprezintă pe Mine, Mielul antitipic; ea reprezintă carnea
Mea); să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea»”. Intenţia
evidentă a Domnului era să fixeze în mintea urmaşilor Săi
faptul că El este Mielul antitipic pentru întâii-născuţi
antitipici şi pentru casa credinţei. Expresia „să faceţi
lucrul acesta în amintirea Mea” sugerează că pentru
urmaşii Săi această nouă instituire trebuia să ia locul
celei dinainte, care trebuia să fie scoasă din uz datorită
împlinirii. „Tot astfel, după cină, a luat paharul, zicând:
«Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu»” --
sângele legământului -- sângele care sigilează Noul
Legământ. „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea ori de
câte ori veţi bea din el.” Noi nu înţelegem că aceasta
sugerează să facem lucrul acesta fără a ((465)) ţine
seama de timp şi de loc etc., ci înseamnă că atunci când
acest pahar şi această pâine nedospită vor fi folosite de
atunci încolo la serbarea Paştilor, de fiecare dată trebuie
să se considere o celebrare a antitipului, nu a tipului.
După cum n-ar fi fost conform legii, potrivit sau tipic a
sărbători Paştile la o altă dată decât aceea hotărâtă de
Domnul, tot aşa nu este potrivit să se celebreze nici
antitipul la o altă dată decât la aniversarea lui. 1 Cor.
11:23-25.
Apostolul adaugă: „Pentru că, de câte ori
mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta
vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26).
Aceasta ne arată că ucenicii au înţeles clar că de atunci
înainte pentru toţi urmaşii Domnului serbarea anuală a
Paştilor trebuie să aibă o nouă însemnătate: pâinea frântă
reprezintă trupul Domnului, paharul reprezintă sângele Său.
Deşi această nouă instituire n-a fost impusă urmaşilor Săi
ca o lege şi deşi nu s-a prevăzut nici o pedeapsă pentru
respectarea ei în mod nepotrivit, totuşi Domnul a ştiut bine
că toţi cei care se vor încrede în El şi Îl vor aprecia ca
Mielul antitipic de Paşti vor fi bucuroşi să ţină
Comemorarea pe care El le-a sugerat-o astfel. Şi încă tot
aşa este. Credinţa în răscumpărare continuă să-şi găsească
ilustraţia în această comemorare simplă, „până va veni El”
-- nu numai până la parousia sau prezenţa Domnului
nostru în secerişul sau sfârşitul acestui veac, ci până când
în timpul parousiei Sale unul câte unul credincioşii
Săi vor fi fost adunaţi la El, dincolo de ,,Văl”, ca să
participe acolo într-o măsură mai deplină, şi, după cum a
declarat Domnul nostru, să se împărtăşească din el (pahar --
n. e.) „nou în Împărăţie”.
„Noi care suntem mulţi, suntem o singură
pâine”
„Paharul binecuvântării, pe care-l
binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos?
Pâinea pe care o frângem nu este ea o părtăşie a trupului
lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o
singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea
singură pâine.” 1 Cor. 10:16-17.
Călăuzit de Spiritul sfânt, apostolul ne
prezintă aici încă un gând cu privire la această Comemorare
instituită de ((466)) Domnul nostru. El nu neagă, ci
susţine că în primul rând pâinea reprezintă trupul frânt al
Domnului nostru, jertfit pentru noi, şi că paharul
reprezintă sângele Său, care sigilează iertarea noastră. Dar
acum, pe lângă aceasta, el arată că noi, ca membri ai
Ecclesiei, membri ai corpului lui Cristos, viitorii
Întâi-Născuţi, Noua Creaţie, devenim părtaşi cu Domnul
nostru în moartea Sa, părtaşi în jertfa Sa; şi după cum a
spus în alt loc, parte din legământul nostru este să
„împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24).
Gândul de aici este la fel cu cel arătat prin cuvintele: „am
fost botezaţi în moartea Lui”. Astfel, în timp ce
corpul Domnului a fost pâinea frântă pentru lume,
credincioşii din acest Veac Evanghelic, cei loiali, cei
aleşi, Noua Creaţie, sunt socotiţi ca părţi ale aceleiaşi
pâini, „mădulare ale trupului lui Hristos”; şi de aceea, în
frângerea pâinii, după ce am recunoscut că ea este jertfa
Domnului nostru pentru noi, trebuie să recunoaştem mai
departe că este şi frângerea sau jertfirea întregii
Biserici, a tuturor celor consacraţi să fie morţi cu El, să
fie frânţi cu El, să se împărtăşească de suferinţele Lui.
Aceasta este ideea corectă cuprinsă în
cuvântul „părtăşie” -- comuniune, participare comună. De
aceea, la fiecare celebrare anuală a acestei Comemorări, noi
nu numai recunoaştem că temelia tuturor speranţelor noastre
se bazează pe jertfa iubitului Răscumpărător pentru păcatele
noastre, ci şi ne reînviem şi ne reînnoim consacrarea să
„murim împreună cu El, ca să şi trăim împreună cu El” -- „să
răbdăm, ca să şi împărăţim împreună cu El”. Cât de
cuprinzător este sensul acestei celebrări instituite divin!
Noi nu punem simbolurile în locul realităţii; desigur, nimic
n-ar putea fi mai departe de intenţia Domnului nostru şi
n-ar fi deloc potrivit nici pentru noi să facem acest lucru.
Părtăşia inimii cu El, nutrirea inimii dintr-Însul, părtăşia
inimii cu ceilalţi membri ai corpului şi înţelegerea din
inimă a sensului legământului nostru de sacrificiu, este
adevărata părtăşie pe care, dacă suntem credincioşi, o vom
îndeplini zi de zi tot anul -- fiind frânţi zilnic împreună
cu Domnul nostru şi nutrindu-ne continuu din meritul Său,
întărindu-ne în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ce
binecuvântare primim prin celebrarea ((467)) acestei
Comemorări! Cum ne arde inima după mai multă apreciere şi
creştere în har şi cunoştinţă, şi după mai multă participare
la privilegiile serviciului pentru care suntem chemaţi, nu
numai în ceea ce priveşte prezentul, ci şi în ceea ce
priveşte viitorul!
Se va observa că apostolul include şi
paharul pentru care lăudăm pe Dumnezeu. „Nu este el o
părtăşie (comuniune, participare comună) a sângelui lui
Hristos?”. O, ce gând -- că adevăraţii consacraţi,
credincioasa „turmă mică” a Noii Creaţii a fost Cristos în
trup de-a lungul acestui Veac Evanghelic, şi că suferinţele,
încercările, ruşinea şi moartea acestora, pe care Domnul i-a
acceptat şi i-a recunoscut ca „mădulare ale trupului Său” în
carne, sunt cu toţii socotiţi ca părţi ale jertfei Sale,
pentru că sunt asociaţi cu El şi sunt sub El care este Capul
nostru, Marele nostru Preot! Cei care înţeleg situaţia, cei
care apreciază invitaţia lui Dumnezeu de a fi membri în
această Ecclesie şi participarea consecutivă în
sacrificiu până la moarte acum şi în glorioasa lucrare din
viitor, nu se bucură oare să fie socotiţi vrednici a suferi
batjocura pentru numele lui Cristos şi a-şi pune viaţa în
serviciul Adevărului ca membri din carnea şi oasele Sale? Ce
le pasă acestora dacă lumea nu-i cunoaşte, după cum nu L-a
cunoscut nici pe Domnul? (1 Ioan 3:1). Ce le pasă acestora,
chiar dacă trebuie să sufere pierderea celor mai alese
binecuvântări şi avantaje pământeşti, dacă ei, ca şi corp al
lui Cristos, vor putea fi socotiţi vrednici de o parte
împreună cu Răscumpărătorul în gloriile Sale viitoare?
Pe măsură ce aceştia cresc în har,
cunoştinţă şi zel, sunt în stare să cântărească şi să judece
lucrurile din punctul de vedere al apostolului, când a spus
cu privire la avantajele şi favorurile pământeşti: „Privesc
toate aceste lucruri ca o pierdere . . . şi le socotesc ca
gunoaie”. „Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu
sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va
fi descoperită faţă de noi.” Filip. 3:8; Rom. 8:18.
Un alt gând este cu privire la iubirea
reciprocă, simpatia şi interesul care trebuie să predomine
printre toţi membrii ((468)) acestui „singur trup” al
Domnului. Pe măsură ce Spiritul Domnului ajunge să
stăpânească tot mai mult în inimile noastre, acesta ne va
face să ne bucurăm de fiecare ocazie de a face bine
oamenilor după cum avem posibilitate, dar în special casei
credinţei. Pe măsură ce simpatia noastră creşte şi merge
către toată omenirea, ea trebuie să crească în special faţă
de Domnul, şi, prin urmare, de asemenea în special faţă de
cei pe care El îi recunoaşte, care au Spiritul Său şi caută
să umble pe urmele Sale. Apostolul arată că măsura iubirii
noastre faţă de Domnul va fi dovedită prin iubirea faţă de
fraţi, faţă de ceilalţi membri ai corpului Său. Dacă iubirea
noastră trebuie să fie astfel încât să rabde şi să suporte
totul în privinţa altora, cu cât mai mult va fi adevărat
acest lucru în privinţa celorlalţi membri ai aceluiaşi corp,
atât de strâns uniţi cu noi prin Capul nostru! Nu este de
mirare că apostolul Ioan spune că una dintre dovezile
proeminente că am trecut din moarte la viaţă este că iubim
pe fraţi (1 Ioan 3:14). Într-adevăr, ne amintim că atunci
când vorbeşte despre faptul că împlinim ce lipseşte
necazurilor lui Cristos, apostolul Pavel adaugă: „pentru
trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.
Acelaşi cuget este exprimat iarăşi în
cuvintele: „Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1
Ioan 3:16). Ce frăţie implică aceasta! Unde mai putem spera
să găsim o astfel de iubire de fraţi care să-şi dea viaţa
pentru ei? Noi nu vorbim acum despre felul în care i-ar
plăcea Domnului să folosească sacrificiul Bisericii,
reprezentată prin „ţapul Domnului” ca o parte a
sacrificiilor Zilei Ispăşirii*. Remarcăm doar împreună cu
apostolul că în ceea ce ne priveşte pe noi, sacrificiul,
punerea vieţii, trebuie să se facă în principal pentru fraţi
-- în serviciul lor; serviciul pentru lume aparţine în
primul rând veacului viitor, Mileniul. În condiţiile
prezente, timpul, talentele, influenţa şi mijloacele noastre
sunt mai mult sau mai puţin ipotecate pentru alţii (soţie,
copii sau părinţi bătrâni, sau alţii care depind de noi), şi
suntem ((469)) obligaţi de asemenea să asigurăm
pentru noi înşine „cele necesare”, „cuviincioase” şi „ce
este bine înaintea tuturor oamenilor”. Astfel ne rămâne
relativ puţin la dispoziţie pentru sacrificiu, relativ puţin
de sacrificat pentru fraţi, iar lumea, carnea şi diavolul
încearcă în mod continuu să ia acest puţin de la noi şi să-l
abată de la jertfirea pentru care l-am consacrat.
*Umbrele Cortului Întâlnirii privind
sacrificiile mai bune, pag. 59.
Alegerea Bisericii de către Domnul în
acest timp când răul predomină este cu scopul ca
împrejurările în care suntem să poată dovedi măsura iubirii
şi loialităţii fiecăruia faţă de El şi faţă de ai Lui. Dacă
iubirea noastră este rece, atunci pretenţiile lumii, ale
cărnii şi ale Adversarului vor fi mai mult decât putem
rezista şi ne vor absorbi timpul, influenţa, banii. Pe de
altă parte, în măsura în care iubirea noastră pentru Domnul
este puternică şi caldă, în aceeaşi măsură ne va face
plăcere să jertfim pentru El aceste lucruri -- nu numai să
dăm surplusul nostru de energie, influenţă şi mijloace,
jertfindu-le după cum găsim ocazie în serviciul fraţilor, ci
în plus, acest spirit de devotare faţă de Domnul ne va
determina să reducem la limite rezonabile şi economice
cerinţele căminului şi familiei, şi în special ale noastre
proprii, ca să avem mai mult de sacrificat pe altarul
Domnului. După cum Domnul nostru Şi-a frânt trupul şi Şi-a
vărsat sângele, viaţa, trei ani şi jumătate, sfârşind aceste
jertfe doar la Calvar, tot aşa şi noi: jertfirea vieţilor
noastre pentru fraţi se face în lucrurile mici, materiale
sau spirituale, cele spirituale fiind mai înalte şi de aceea
mai importante, totuşi cel ce şi-ar reţine compasiunea faţă
de un frate care ar avea nevoi materiale ar da dovadă că
Spiritul Domnului nu stăpâneşte în inima sa în gradul
cuvenit.
Comemorarea este încă potrivită
Comemorarea iniţială a morţii iubitului
nostru Răscumpărător (cu sensul mai larg ataşat acesteia de
către Spiritul sfânt prin apostol, care include participarea
sau părtăşia noastră cu El în sacrificiul Său) a fost, după
cum am văzut, la o dată anume -- a patrusprezecea zi a
primei luni, ((470)) după calculul evreiesc*. Şi
aceeaşi dată, aflată prin aceeaşi metodă de calcul, este
încă potrivită şi va plăcea tuturor celor care caută
„cărările vechi” şi doresc să umble pe ele. Această
comemorare anuală a morţii Domnului etc., aşa cum a fost
instituită de Domnul nostru şi cum a fost ţinută de Biserica
timpurie, a fost reînviată în ultimul timp printre cei care
vin în lumina Adevărului Prezent.
*Anul evreiesc începe primăvara la prima
apariţie a Lunii noi după echinocţiul de primăvară. A 14-a
zi este uşor de calculat, dar nu trebuie confundată cu
săptămâna de Sărbătoare, care începea în a 15-a zi şi
continua săptămâna următoare -- sărbătoarea evreiască. Acea
săptămână a azimilor, sărbătorită de evrei cu bucurie,
corespunde cu întregul viitor al creştinului-- reprezentând
în special întregul an până la următoarea celebrare a Cinei
Comemorative. La evrei sacrificarea mielului era un mijloc
spre acel scop, un început al sărbătorii de şapte zile,
căreia îi dădeau atenţie deosebită. Comemorarea noastră este
legată de sacrificarea Mielului şi de aceea aparţine zilei
de 14 Nisan (prima lună). Mai mult, să ne amintim că odată
cu schimbarea calculării orelor din zi, noaptea de 14 Nisan
ar corespunde cu ceea ce noi am numi acum seara de 13 Nisan.
Nu este surprinzător că, pierzându-se tot
mai mult din vedere sensul adevărat al cinei simbolice a
Domnului, caracteristicile legate de celebrarea anuală au
fost de asemenea neglijate. Aceasta se va înţelege mai clar
când vom ajunge să înţelegem istoria acestui subiect, după
cum urmează:
După ce apostolii şi succesorii lor
imediaţi au adormit -- cam prin secolul al treilea --
Romano-catolicismul a început să devină influent în
Biserică. Una dintre doctrinele lui false susţinea că în
timp ce moartea lui Cristos ar asigura anularea vinei din
trecut, ea n-ar putea şterge încălcările personale după ce
credinciosul ar veni în relaţie cu Cristos -- adică după
botez, ci ar fi necesar un nou sacrificiu pentru aceste
păcate. Pe baza acestei erori s-a creat doctrina Liturghiei,
care, după cum am explicat-o anterior mai detaliat, era
socotită o nouă jertfire a lui Cristos pentru păcatele
specifice ((471)) ale persoanei pentru care este
oferită sau jertfită Liturghia -- noua jertfire a lui
Cristos fiind făcută să pară raţională prin pretenţia că
preotul care oficiază are puterea să schimbe pâinea şi vinul
în trupul şi sângele real al lui Cristos, şi apoi, frângând
azima, să frângă sau să jertfească pe Domnul din nou pentru
păcatele persoanei pentru care se face Liturghia. Am arătat
deja că din punct de vedere divin această învăţătură şi
practică a fost o scârbă în ochii Domnului -- „urâciunea
care pustieşte”. Dan. 11:31; 12:11*.
*Vol. II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 4
Această doctrină falsă a pustiit şi în
urma ei a venit mulţimea de erori ale Bisericii, marea
cădere sau apostazie care a constituit sistemul roman -- cel
mai mare dintre toţi Anticriştii. Secolele au trecut unul
după altul cu această vedere predominând, stăpânind
pretutindeni în creştinătate, până când, în secolul al
16-lea, marea mişcare a Reformei a început să stârnească
împotrivire şi proporţional a început să găsească
adevărurile care fuseseră ascunse în timpul Veacurilor
Întunecate sub doctrinele şi practicile false ale
Anticristului. Reformatorii primind mai multă lumină în
privinţa întregii mărturii a Cuvântului lui Dumnezeu,
această lumină a inclus vederi mai clare despre jertfa lui
Cristos şi ei au început să vadă că teoria şi practica
papală a Liturghiei era într-adevăr „urâciunea pustiirii” şi
au respins-o, cu diferite grade de fermitate. Biserica
Angliei şi-a revizuit Cartea de Rugăciuni în anul 1552 şi a
exclus cuvântul Liturghie.
Obiceiul Liturghiei a luat practic locul
serbării anuale a Cinei de Amintire a Domnului, pentru că
Liturghiile erau făcute frecvent, cu scopul de a
curăţi pe oameni în mod repetat de păcate. Când reformatorii
au văzut eroarea aceasta, au încercat să se întoarcă la
simplitatea originară a primei instituiri şi au respins
Liturghia romană ca fiind o celebrare nepotrivită a Cinei de
Amintire a Domnului. Totuşi, nevăzând legătura strânsă
dintre tipul Paştilor, antitipul morţii Domnului nostru şi
Cina ca o amintire a antitipului, ei n-au ((472))
înţeles caracterul potrivit al ţinerii acesteia la data
repetării ei anuale. Ca atare vedem că printre
protestanţi unii serbează lunar, alţii la fiecare trei luni,
iar alţii la patru luni -- fiecare denominaţie folosindu-şi
judecata proprie -- „ucenicii” sărbătorind săptămânal,
printr-o neînţelegere a Scripturilor cumva asemănătoare cu
neînţelegerea referitoare la botez. Ei îşi bazează serbarea
săptămânală a cinei pe declaraţia din Faptele Apostolilor
care spune că Biserica timpurie se aduna în prima zi a
săptămânii şi la aceste adunări „frângeau pâinea”. Fapt.
2:42, 46; 20:7.
Am observat deja* că aceste celebrări
săptămânale nu erau comemorări ale morţii Domnului, ci,
dimpotrivă, erau mese de dragoste care comemorau învierea Sa
şi ocaziile de frângere a pâinii împreună cu El, de care
s-au bucurat în câteva din zilele întâi ale săptămânii pe
parcursul celor patruzeci de zile înainte de înălţarea Sa.
Amintirea acestor ocazii de frângere a pâinii, în care ochii
le-au fost deschişi şi L-au recunoscut, i-a făcut probabil
să se întâlnească apoi în prima zi a fiecărei săptămâni, şi,
nu nepotrivit, să aibă o masă comună, o frângere a pâinii.
După cum am remarcat deja, paharul nu se aminteşte niciodată
în legătură cu acestea, în timp ce în fiecare relatare
despre Cina de Amintire a Domnului nostru paharul ocupă un
loc la fel de important ca şi pâinea.
*Vezi capitolul precedent
Cine poate celebra?
Răspundem mai întâi de toate că nici unul
care nu se încrede în sângele preţios al lui Cristos ca
jertfă pentru păcate nu trebuie să se împărtăşească. Nici
unul nu trebuie să se împărtăşească decât dacă prin credinţă
are sângele stropirii pe stâlpii şi pe pragul de sus al
cortului pământesc care ne vorbeşte pace, în loc de a striga
după răzbunare, cum a strigat sângele lui Abel (Evr. 12:24).
Nici unul nu trebuie să celebreze sărbătoarea simbolică dacă
nu are în inima sa sărbătoarea adevărată şi nu L-a acceptat
pe Cristos ca ((473)) Dătătorul lui de viaţă. Mai
departe, nici unul nu trebuie să se împărtăşească dacă nu
este membru al singurului corp, al singurei pâini, şi dacă
nu şi-a socotit viaţa, sângele, jertfită împreună cu a
Domnului în aceeaşi cupă sau pahar. Există aici o linie
despărţitoare clară, nu numai între credincioşi şi
necredincioşi, ci şi între consacraţi şi neconsacraţi.
Totuşi, linia trebuie să fie trasă de fiecare persoană
pentru sine însuşi -- atâta timp cât declaraţiile sale sunt
bune şi rezonabil dovedite de comportarea sa exterioară. Nu
este treaba unui membru şi nici chiar a Bisericii să judece
pe altul, decât dacă, după cum am arătat deja, chestiunea a
ajuns în faţa ei într-o formă definită, conform regulilor
prescrise. Altfel bătrânii, sau reprezentanţii Bisericii,
trebuie să pună în faţa celor care se adună împreună
termenii sau condiţiile acestea: (1) credinţă în sânge; şi
(2) consacrare pentru Domnul şi serviciul Său, chiar până la
moarte. Ei trebuie să invite apoi pe toţi cei care cred în
felul acesta şi sunt astfel consacraţi, să participe la
celebrarea morţii Domnului şi a propriei lor morţi. Aceasta,
şi toate invitaţiile în legătură cu celebrarea, trebuie să
fie atât de clar arătate încât să nu lase nici o idee de
sectarism. Toţi trebuie să fie bineprimiţi să participe,
indiferent de credinţa şi armonia lor în alte subiecte, dacă
sunt în deplin acord cu privire la aceste adevăruri
fundamentale -- răscumpărarea prin sângele preţios şi o
deplină consacrare până la moarte, care îi îndreptăţeşte.
Aici este potrivit să ne gândim la
cuvintele apostolului:
„De aceea, oricine mănâncă pâinea sau
bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu
privire la trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se
cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să
bea din pahar. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea
o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul
Domnului.” 1 Cor. 11:27-29.
Prevenirea pe care o face aici apostolul
pare să fie împotriva unei celebrări neglijente a acestei
Comemorări, care ar face din ea un ospăţ, şi împotriva
invitării unor persoane la întâmplare. Aceasta nu este un
astfel de ospăţ. Este o Comemorare solemnă, intenţionată
numai pentru membrii ((474)) „corpului” Domnului; şi
cine nu discerne aceasta, cine nu discerne că pâinea
reprezintă trupul lui Isus şi că paharul reprezintă sângele
Lui, participând la ea va intra sub judecată -- nu sub
„osândă”, cum spune în traducerea obişnuită, ci sub judecată
în ochii Domnului şi de asemenea judecată în propria lui
conştiinţă. Înainte de a se împărtăşi din aceste simboluri,
prin urmare, fiecare persoană trebuie să decidă pentru sine
dacă crede şi se încrede sau nu în trupul frânt şi sângele
vărsat al Domnului nostru ca fiind preţul său de
răscumpărare, şi în al doilea rând, dacă a făcut sau nu
consacrarea deplină a tot ce are, ca să poată fi astfel
inclus ca membru al „singurului trup”.
Remarcând cine este exclus şi cine are
acces în mod cuvenit la masa Domnului, vedem că fiecare
membru adevărat al Ecclesiei are dreptul să
participe, dacă acest drept nu i-a fost interzis printr-o
acţiune deschisă din partea întregii Biserici, conform
regulii stabilite de Domnul (Mat. 18:15-17). Toţi aceştia
pot celebra; toţi aceştia vor dori desigur să celebreze --
vor dori desigur să se conformeze sfatului dat de
Învăţătorul înainte de moartea Sa: „Mâncaţi . . . beţi toţi
din el”. Ei îşi vor da seama că dacă nu mâncăm carnea Fiului
Omului şi nu bem sângele Lui, nu avem viaţă în noi; şi că,
dacă ei s-au împărtăşit în inimă şi în minte în mod real de
meritele jertfei Domnului şi de viaţa Sa, este atât un
privilegiu cât şi o plăcere să comemoreze aceasta şi s-o
mărturisească unul înaintea altuia şi înaintea Domnului.
Cine poate oficia
Doctrina falsă a Liturghiei şi crearea în
Biserică a unei clase numite cler, să administreze acest
serviciu şi altele similare, a creat o impresie atât de
adâncă în mintea publicului încât protestanţii chiar până
astăzi cred în general că prezenţa unui „slujitor rânduit”,
pentru a cere binecuvântarea şi a oficia într-un astfel de
serviciu de comemorare, este absolut necesară şi că orice
altă procedură ar fi un sacrilegiu. Cât de greşită este
această teorie se va recunoaşte imediat ce ne vom aminti că
toţi care au privilegiul de a participa la această
Comemorare sunt ((475)) membri consacraţi ai
„Preoţimii Împărăteşti” -- fiecare este deplin împuternicit
de Domnul să predice Cuvântul Său în conformitate cu
talentele şi ocaziile sale, şi de asemenea pe deplin
autorizat să îndeplinească orice fel de serviciu sau slujire
de care este capabil, pentru El şi pentru membrii corpului
Său, şi în numele Său pentru alţii. „Voi toţi sunteţi fraţi”
este standardul Domnului, şi acesta nu trebuie uitat când
suntem în comuniune cu El şi celebrăm Lucrarea Lui
răscumpărătoare şi uniunea noastră comună cu El şi unul cu
altul ca membri ai corpului Său.
Totuşi, în fiecare mic grup al poporului
Domnului, în fiecare mică „Ecclesie” sau corp al lui
Cristos, după cum am arătat deja, Scripturile arată că
trebuie să fie ordine, iar parte a acestei ordini este că
„în fiecare Biserică” trebuie să fie „bătrâni”. În timp ce
fiecare membru al Ecclesiei, al Noii Creaţii, are
autorizare suficientă de la Domnul ca să-i permită să ia
oricare parte în legătură cu Cina de Amintire, totuşi,
Biserica prin alegerea bătrânilor indică faptul că ei
trebuie să fie reprezentanţii întregii Ecclesii cu
privire la lucruri ca acestea. De aceea, datoria aranjării
şi slujirii la această Comemorare ar cădea în sarcina lor ca
un serviciu pentru care au fost deja aleşi de către
Biserică.
Declaraţia Domnului nostru: „Acolo unde
doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi
Eu în mijlocul lor” -- ne arată în mod hotărât că oriunde
este posibil, această comemorare trebuie celebrată în
compania celorlalţi membri ai corpului. Binecuvântarea care
o însoţeşte a fost cu intenţia să-i atragă pe membri unul
către altul, nu numai în această adunare anuală, ci oricând
este posibil. Ori de câte ori se adună chiar doi sau trei
pentru a face apel la această promisiune, fiind imposibil
sau neconvenabil să se întâlnească cu un grup mai mare, ei
au privilegiul să celebreze ca o Biserică, ca o Ecclesie
completă; şi chiar dacă o persoană se află în astfel de
circumstanţe încât nu se poate întâlni cu alţii, noi sugerăm
ca credinţa lui să meargă cu suficientă putere către Domnul
pentru a face apel la făgăduinţă -- socotind că Domnul
împreună cu el sunt doi. Sfătuim ca o ((476)) astfel
de izolare inevitabilă să nu împiedice pe nimeni de la
celebrarea anuală a marii jertfe pentru păcat şi a
participării noastre la ea împreună cu Domnul nostru; ca
persoana singură să-şi procure pâine -- (dacă se poate pâine
nedospită -- cum ar fi biscuiţi săraţi) şi rodul viţei (suc
de stafide, suc de struguri sau vin*) şi să celebreze în
comuniune de spirit cu Domnul şi cu ceilalţi membri ai
corpului, de care este despărţit prin forţa împrejurărilor.
*După câte putem noi înţelege, Domnul a
folosit vin fermentat când a instituit această Comemorare.
Totuşi, fiindcă El n-a specificat vinul, ci doar „rodul
viţei”, şi de asemenea fiindcă în zilele noastre obişnuinţa
cu alcoolul a căştigat o putere atât de mare şi de rea, noi
credem că avem aprobarea Domnului în folosirea sucului de
struguri nefermentat sau a sucului de stafide, la care, dacă
se vrea, se pot adăuga câteva picături de vin fermentat,
astfel încât să mulţumească conştiinţa celor care ar fi
înclinaţi să considere că ascultarea de exemplul Domnului ar
cere să se folosească vin fermentat. În acest mod nu
va fi nici un pericol pentru nici unul dintre fraţii
Domnului, nici chiar pentru cei mai slabi în trup.
O ordine a serviciului
Fiindcă Domnul n-a aşezat nici o regulă
sau ordine de serviciu, nu este pentru noi să o aşezăm --
totuşi, credem că ar fi potrivit să sugerăm ceea ce ni se
recomandă de la sine ca o celebrare moderată, rezonabilă,
ordonată, a acestei Comemorări. Nu facem aceasta cu intenţia
de a fixa o regulă sau o lege, ci cu scopul de a ajuta pe
unii care au fost obişnuiţi cu un serviciu complicat şi pe
alţii care n-au fost obişnuiţi cu nimic de felul acesta, să
ajungă la o opinie moderată asupra subiectului. Cele ce
exprimăm să fie deci considerate numai în lumina sugestiei,
supuse unor astfel de modificări etc., cum par
recomandabile. Ele sunt următoarele:
(1) Deschiderea serviciului cu una sau
mai multe cântări, potrivite ocaziei -- cu caracter solemn
şi îndreptând mintea în direcţia Comemorării.
(2) Rugăciune pentru binecuvântarea
divină asupra adunării şi în special asupra celor care vor
participa, amintind ((477)) de asemenea pe ceilalţi
membri ai aceluiaşi corp, cunoscuţi şi necunoscuţi nouă, din
toată lumea, şi în special pe cei care celebrează această
Comemorare la aniversarea ei.
(3) Bătrânul care oficiază ar putea citi
din Scripturi relatarea instituirii originare a Comemorării.
(4) Acelaşi bătrân sau alt bătrân ar
putea prezenta apoi o relatare a acestui subiect, tip şi
antitip, fie vorbind liber, fie, dacă vrea, la fel de bine,
citind o explicaţie a întregului subiect, ca de exemplu cele
arătate anterior.
(5) Atrăgând atenţia asupra faptului că
Domnul nostru a binecuvântat pâinea înainte de a o frânge,
conducătorul i-ar putea solicita unui frate competent să
ceară binecuvântarea asupra pâinii, sau -- dacă din cei
prezenţi n-ar fi nici unul competent în afară de el --
atunci să ceară el binecuvântarea divină asupra pâinii şi
asupra celor care se vor împărtăşi din ea, ca ochii
înţelegerii lor să poată fi deschişi larg ca să aprecieze
sau să înţeleagă adâncimea sensului cuvenit legat de ea şi
ca toţi participanţii să aibă o comuniune binecuvântată cu
Domnul în folosirea acestui simbol al cărnii Sale şi să-şi
reînnoiască consacrarea de a fi frânţi împreună cu El.
(6) Se poate frânge apoi o bucată de
pâine nedospită folosind cuvintele Domnului: „Acesta este
trupul Meu, dat pentru voi. Mâncaţi toţi din el”; şi un
frate sau însuşi fratele care oficiază poate servi cu
farfuria; sau, dacă adunarea este mare, se poate servi cu
mai multe farfurii simultan de către doi, patru, şase fraţi
consacraţi, sau de către oricâţi este necesar.
(7) Ar fi de dorit să se păstreze linişte
în timpul distribuirii simbolurilor, cu excepţia unor scurte
remarci direct la subiect, care n-ar fi nepotrivite, cu
privire la semnificaţia pâinii şi cum ne hrănim noi din
Domnul -- deşi în general ar fi bine ca acest subiect să fie
arătat de către conducător sau de către un alt vorbitor
înainte de distribuire, când explică semnificaţia celebrării
în general, astfel încât comuniunea participanţilor să nu
fie deranjată.
(8) Apoi ar trebui să se ceară
binecuvântarea asupra paharului, exact cum citim, că Domnul
„a luat paharul şi, ((478)) după ce a mulţumit, l-a
dat” ucenicilor Săi. Ar putea fi numit un frate pentru
această rugăciune de mulţumire şi de cerere a binecuvântării
Domnului asupra participanţilor, şi ar trebui de asemenea
servit în linişte.
(9) Serviciul fiind astfel terminat,
sfătuim să se urmeze exemplul Domnului şi al apostolilor
până la sfârşit -- să se cânte o cântare de încheiere şi
apoi adunarea să fie liberă -- fără nici o rugăciune de
încheiere. Sfătuim ca la această ocazie saluturile
obişnuite, întrebările despre sănătate etc., să fie evitate
şi fiecare să mergă la casa lui evitând pe cât posibil orice
le-ar putea conturba cugetele şi comuniunea, şi pe cât
posibil fiecare să caute să continue comuniunea, nu numai în
noaptea aceea, ci şi în ziua următoare, având în minte
experienţele Domnului în Ghetsimani şi nevoia Lui de
compătimire şi ajutor, precum şi faptul că fiecare membru al
corpului Său poate avea ocazii ghetsimane şi nevoie de
mângâierea şi ajutorul celorlalţi ucenici.
Despre Învăţătorul este scris: „Şi nici
un om dintre popoare nu era cu Dânsul” -- nimeni în stare să
compătimească cu El în ceasul încercării. Cu noi este
altfel. Noi îi avem pe ceilalţi membri ai corpului, botezaţi
similar în moarte, angajaţi similar să fie „frânţi” ca
membri ai unei singure pâini, acceptaţi şi unşi cu acelaşi
Spirit sfânt. Amintindu-ne aceasta, să căutăm cu atât mai
serios să-i ajutăm pe ceilalţi membri ai corpului,
amintindu-ne că orice se face pentru cel mai mic membru al
corpului, se face pentru Cap şi este apreciat de El. În
acelaşi timp ne putem aminti în mod cuvenit exemplul lui
Petru -- impulsivitatea lui sârguincioasă, ca serv al
Domnului, însă şi slăbiciunea lui într-un moment de
încercare precum şi nevoia lui de ajutor şi de rugăciuni din
partea Domnului. „M-am rugat pentru tine, ca să nu ţi se
micşoreze credinţa.” A ne aminti de acest lucru poate fi un
ajutor special pentru noi, după cum fără îndoială a fost şi
pentru apostolul Petru după aceea. Aceasta ne va face în
stare să căutăm la Domnul mai mult „har, ca să avem ajutor
la momentul potrivit”.
Ar fi bine ca în acelaşi timp să ne
amintim de Iuda şi că el a căzut din pricina egoismului --
ambiţiei, lăcomiei; şi ((479)) amintindu-ne cum prin
această uşă a egoismului Satan a pătruns tot mai mult în el,
ne poate ajuta să ne păzim ca să nu cădem şi noi într-o
capcană a Adversarului; ca nu cumva din vreun motiv să
tăgăduim pe Domnul care ne-a cumpărat; ca nu cumva în vreun
sens al cuvântului să trădăm vreodată pe Domnul sau pe
fraţii Săi, sau Adevărul Său. Să avem în minte în ziua
următoare experienţele iubitului nostru Răscumpărător; nu
numai ca să ne putem astfel identifica mai bine cu El, dar,
în plus, să nu considerăm ca un lucru ciudat încercările de
foc ce ar putea fi permise să vină asupra noastră ca urmaşi
ai Săi, ci să-L putem urma până la sfârşit şi să păstrăm
totdeauna în minte ultimele Sale cuvinte, „S-a sfârşit”, şi
să ne dăm seama că aceasta a însemnat o completare a jertfei
Sale pentru păcat în folosul nostru, aşa încât prin rănile
Lui să ne putem considera vindecaţi şi de asemenea să ne
putem da seama că El trăieşte veşnic pentru a interveni în
favoarea noastră şi a ne da ajutor în orice timp de nevoie.
Paştile creştinilor (easter) -- Paştile
evreilor (passover)
Cuvântul „Easter” (Paştile creştinilor
nominali, în limba engleză -- n.e.) se află o singură dată
în Scripturi (Fapt. 12:4, Biblia King James -- n.e.), şi
acolo este tradus greşit; acesta trebuie să fie tradus
„Passover” (Paştile evreilor, în limba engleză -- n.e.).
Numele „Easter” a fost adoptat de la păgâni. Este de origine
saxonă şi denumeşte o zeiţă a saxonilor, sau mai degrabă a
estului, Estera, a cărei sărbătoare era celebrată primăvara,
aproximativ la timpul Paştilor evreilor. Adoptarea acestui
nume şi aplicarea lui la perioada celebrării morţii,
învierii şi înălţării Domnului nostru, până la venirea
binecuvântării de la Cincizecime, a fost evident o încercare
de a face ca instituţiile creştine să le înlocuiască mai
uşor pe cele ale păgânilor. Ca şi majoritatea concesiilor,
aceasta datează de prin secolul al treilea. Această origine
păgână a numelui „Easter” nu trebuie să aibă vreo importanţă
specială în mintea noastră, pentru că noi nu-l mai folosim
pentru a celebra pe zeiţa orientului. Printre protestanţi
numele a fost ((480)) în mod clar legat de o zi, în
loc de o perioadă, cum era în trecut şi cum este folosit
încă de catolici. Acea zi se numeşte Duminica de Paşti.
Pentru poporul Său orice amintire a învierii Domnului nostru
va fi întotdeauna preţioasă, dar pentru cei care apreciază
corect această problemă, fiecare duminică este o Duminică de
Paşti, deoarece fiecare duminică este o amintire
comemorativă a învierii Domnului nostru dintre morţi.
Prezentând aici subiectul, gândul nostru
este în mod special ca să atragem atenţia asupra sensului
mai larg al termenului Paşti folosit de catolici, care
înclude atât Vinerea Mare cât şi Duminica de Paşti, şi este
folosit doar ca un sinonim pentru perioada Paştilor.
Introducându-se Liturghia şi folosirea ei frecventă, s-ar fi
putut aştepta ca celebrarea anuală a morţii Domnului nostru
la aniversarea ei să fie desfiinţată; dar nu este aşa.
Obiceiul iniţial al Bisericii timpurii, de a celebra marele
fapt central şi însăşi temelia existenţei ei, a continuat,
deşi celebrarea cinei la timpul ei cuvenit a încetat, fiind
înlocuită cu numeroasele sacrificii ale Liturghiei -- şi
astfel această amintire specială şi-a pierdut sensul.
Secole la rând a fost obiceiul să se
socotească data răstignirii Domnului nostru după calendarul
evreiesc, după cum am explicat deja; dar mai târziu,
dorindu-se pe cât posibil desprinderea de instituţiile
evreieşti, s-a instituit o schimbare în metoda de calculare
a datei morţii lui Cristos, Paştele nostru. „Conciliul
Ecumenic” din Niceea a hotărât ca de atunci înainte Paştile
să se celebreze în vinerea ce urmează după prima Lună plină
începând de la echinocţiul de primăvară. Aceasta a fixat nu
numai celebrarea generală a morţii Domnului într-o vineri,
numită „Vinerea Mare”, ci a mai asigurat şi ca celebrarea să
fie într-adevăr foarte rar în acord perfect cu celebrarea
Paştilor de către evrei. Trebuie să amintim că diferenţa în
metoda de calculare este aceea că atunci evreii aşteptau şi
aşteaptă şi acum până la echinocţiul de primăvară şi încep
luna cu prima Lună nouă după aceea, şi ţin Paştile când Luna
este plină, sau în ziua a patrusprezecea. Această schimbare
dă ocazional o diferenţă de aproape o lună între cele două
metode de calculare.
((481))
Nu este treaba noastră să spunem care
metodă este mai bună, dar noi preferăm să ne ţinem de cea pe
care au practicat-o Domnul şi apostolii -- nu cu un
servilism care ne-ar face să simţim că am comite o crimă
dacă am greşi în calculare şi am celebra la o dată greşită,
ci cu o satisfacţie totuşi că ne-am străduit să urmăm cât se
poate de aproape instituirea divină, modelul. Cineva ar
putea sugera că ar fi şi mai bine să se fixeze data conform
calendarului nostru modern -- de exemplu la 15 aprilie sau
la 1 aprilie, sau la o altă dată -- şi în consecinţă nici un
calcul etc., n-ar fi necesar. Noi răspundem că evident
Domnul a avut un motiv să aranjeze calendarul evreiesc aşa
cum l-a aranjat şi preferăm să continuăm a recunoaşte
instituirea Sa în această problemă.
Într-un anumit sens vedem că după cum
Soarele este simbolul Împărăţiei spirituale a lui Dumnezeu,
Luna este simbolul Legământului Legii şi al poporului care a
fost sub acel Legământ al Legii. Astfel, a existat o
potrivire deosebită în faptul că Domnul nostru a fost
răstignit de către ei tocmai când Luna era plină, şi aceasta
prin predeterminarea lui Dumnezeu cu privire la timp, aşa
încât ei nu L-au putut prinde înainte, deşi au vrut, pentru
că „încă nu-I venise ceasul” (Ioan 7:30; 8:20). Răstignirea
Lui când Luna era plină şi faptul că apoi Luna a
început imediat să scadă arată o lecţie în sensul că
Israelul ca naţiune şi-a atras asupră-şi respingerea divină,
sau lepădarea pentru un timp, simbolizată prin micşorarea
Lunii, ceea ce a reprezentat declinul lor naţional.
* * *
Adăugăm aici câteva citate potrivite,
dintr-o autoritate recunoscută care susţine cele de mai sus
după cum urmează:
Din enciclopediile lui McClintock şi
Strong
„Easter, adică Paşti -- Easter este un
cuvânt de origine saxonă şi denumeşte o zeiţă a saxonilor,
sau mai degrabă a estului, Estera, în onoarea căreia erau
aduse sacrificii an de ((482)) an, cam pe la timpul
Paştilor (primăvara), numele începând să fie legat prin
asociere de idei de sărbătoarea creştină a învierii, care
avea loc la timpul Paştilor: de aceea noi spunem ziua de
Paşti (Easter), Duminica de Paşti (Easter), dar foarte
nepotrivit, pentru că aceasta în nici un caz nu se referă la
festivalul ţinut atunci pentru zeiţa vechilor saxoni. La fel
se foloseşte în prezent cuvântul german Ostern pentru
«Easter» şi se referă la aceeaşi zeiţă Estera sau Ostera.
Apariţia acestui cuvânt în Biblia King James (Fapt. 12:4) --
«Cu gând ca, după Paşti (în limba engleză Easter -- n. e.),
să-l scoată înaintea poporului» -- se poate remarca
îndeosebi ca exemplu al lipsei de consecvenţă a
traducătorilor . . . La ultima revizuire s-a înlocuit cu
«Paşti» (în limba engleză Passover -- n. e.) în toate
pasajele cu excepţia acestuia. . . .
Bisericile din Asia Mică au serbat
moartea Domnului în ziua care corespunde cu ziua de 14 a
lunii Nisan, zi în care, conform părerii întregii Biserici
vechi, a avut loc răstignirea. Bisericile din Apus (Roma),
pe de altă parte, au fost de părere ca răstignirea să fie
comemorată anual chiar în ziua din săptămână în care
a avut loc, adică vineri. . . . Bisericile din Apus priveau
ziua morţii lui Cristos ca o zi de doliu şi nu sfârşeau
postul până în ziua învierii. Bisericile din Asia Mică, pe
de altă parte, priveau moartea lui Cristos întru totul ca
moarte pentru răscumpărarea omenirii şi sfârşeau ziua de
post în ceasul morţii lui Cristos, la ora trei după-amiază,
şi imediat după aceea serbau agapele şi Cina Domnului.
Amândouă părţile (Răsăritul ortodox şi Bisericile de Apus)
au aderat la cuvântul Pascha (Paşti), prin care ei
înţelegeau uneori zilele speciale de sărbătoare din această
săptămână, iar alteori întreaga săptămână de comemorare a
Paştilor.
Prima neînţelegere serioasă între părţile
din interiorul Bisericii vechi a izbucnit aproximativ în
anul 196 (d. Cr.), când episcopul Victor din Roma a trimis o
circulară către episcopii de frunte ai Bisericii, cerându-le
să ţină sinoade în diferitele lor provincii şi să introducă
practica apuseană ((483)) (practica celebrării în
ziua de vineri şi duminică, în loc de ziua exactă, 14 şi 16
Nisan). Unii s-au supus cerinţei, dar sinodul ţinut de
episcopul Polycrate din Efes a refuzat cu îndârjire şi a
aprobat scrisoarea lui Polycrate către Victor, care în
apărarea practicii asiatice s-a referit la autoritatea
apostolilor Filip şi Ioan, la a lui Polycarp şi la a altor
şapte rudenii de-ale sale care fuseseră înainte episcopi ai
Efesului. . . .
Până aici controversa dintre Bisericile
asiatică şi apuseană (romană) era în legătură numai cu două
puncte, şi anume: (1) dacă trebuia comemorată ziua din
săptămână sau ziua din lună în care a avut loc moartea lui
Cristos; (2) dacă postul trebuia să se sfârşească. Acum s-a
ivit un al treilea punct de dispută, cu privire la timpul
când a fost de fapt ziua de 14 Nisan. Mulţi dintre Părinţii
Bisericii sunt de părere că în conformitate cu calculul
originar al evreilor până la distrugerea Ierusalimului, data
de 14 Nisan fusese întotdeauna după echinocţiul de primăvară
şi numai din cauza calculării greşite de mai târziu a
evreilor data de 14 Nisan a căzut uneori şi înainte de
echinocţiu. De aceea ei au insistat ca data de 14 Nisan,
care pentru ambele părţi din interiorul Bisericii stabilea
data pentru Paşti (Easter), să fie întotdeauna după
echinocţiu.
Deoarece anul evreiesc este an lunar şi
data de 14 Nisan este întotdeauna o zi cu Lună plină,
creştinii care au adoptat vederea astronomică de mai sus,
ori de câte ori data de 14 Nisan cădea înainte de echinocţiu
urmau să celebreze moartea lui Cristos cu o lună mai târziu
decât Paştile evreieşti. Deoarece acum creştinii nu se mai
puteau baza pe calendarul evreiesc, a trebuit ca ei să-şi
calculeze singuri data de Paşti. Aceste calcule se deosebeau
adeseori, în parte din motivele deja amintite şi în parte
pentru că data echinocţiului a fost fixată de unii pe 18
martie, de alţii pe 19 martie, iar de alţii pe 21 martie.
Conciliul din Arles, din anul 314, s-a străduit să
stabilească o uniformitate, însă decretele lui se pare că
n-au avut mare efect. De aceea subiectul a fost din nou
discutat şi luat în considerare de Conciliul Ecumenic de la
Niceea care ((484)) a hotărât ca «Paştile» să fie
celebrate de întreaga Biserică după echinocţiu, în vinerea
ce urma după 14 Nisan. S-a mai prevăzut ca Biserica din
Alexandria, care se distingea în ştiinţele astronomice, să
informeze anual Biserica din Roma în ce zi a Calendelor să
fie celebrate Idele Paştilor (de la care Calende să se plece
pentru a se stabili Idele Paştilor -- n. e.), iar Biserica
din Roma să informeze toate Bisericile din lume. Dar nici
chiar aceste decrete ale Conciliului din Niceea n-au pus
capăt tuturor diferenţelor şi a rămas ca prin calculele lui
Dionisius Exiguus să se introducă treptat uniformitatea de
practică în Biserica veche. Unele ţări, ca Marea Britanie,
n-au părăsit vechea lor practică decât după o rezistenţă
îndelungată. În timpul lui Carol cel Mare, uniformitatea
(în ţinerea vinerii, fără a lua în seamă calcularea
evreiască a zilei cu Lună plină) pare să fi fost stabilită,
şi (după aceea) nu se mai găseşte nici o urmă (a
celebrării) de quarto decimani (celebrarea după ziua
reală -- 14 Nisan, Luna plină după echinocţiul de
primăvară). . . .
Revizuirea calendarului de către Papa
Grigore al XIII-lea a păstrat în linii mari era dionisiană,
dar a stabilit mai corect Luna plină de Paşti şi a prevăzut
cu grijă evitarea oricărei abateri viitoare a calendarului
de la timpul astronomic. Totuşi, prin aceste calcule
amănunţite, uneori Paştile creştine, contrar
hotărârilor Conciliului din Niceea, coincid cu Paştile
evreieşti”.
Aceeaşi autoritate spune cu privire la
cuvântul PaŞti: „Aceasta era sărbătoarea reprezentativă a
anului şi în această poziţie unică avea o anumită legătură
cu tăierea împrejur, ca al doilea sacrament al Bisericii
evreieşti (Exodul 12:44). Putem vedea aceasta în ceea ce s-a
întâmplat la Ghilgal, când Iosua luând în considerare
legământul divin a celebrat Paştile imediat după ce poporul
a fost tăiat împrejur. Dar natura relaţiei în care au fost
aceste două ritualuri nu s-a manifestat pe deplin până la
împlinirea antitipurilor şi până când Cina Domnului a
luat locul Paştilor, ca sărbătoarea sfântă a poporului
ales al lui Dumnezeu”.