Noua Creaţie - Privilegiile şi
obligaţiile Noii Creaţii
cu privire la căsătorie, precum şi la alte lucruri
STUDIUL XII
Diferite obligaţii ale Noii Creaturi
-- „Toţi sunteţi una în Hristos Isus" -- Asocierea fără
discriminare nu este implicată aici -- Bărbatul şi
femeia în ordinea divină -- Poziţia de cap a bărbatului
nu înseamnă tiranie -- Căsătoria Noii Creaţii -- Sfaturi
pentru Noile Creaturi în diferitele condiţii ale unirii
prin căsătorie -- În eventualitatea părăsirii --
Conştiinţa, proba finală -- Fameni, fecioare, celibat --
„Numai în Domnul" -- Responsabilităţi părinteşti
„Voi toţi care aţi fost botezaţi
pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici
iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai
este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă
toţi sunteţi una în Hristos." Gal. 3:27, 28.
Noua Creatură constă la început numai din
voinţa nou-concepută, care are promisiunea unui corp
nou, perfect, spiritual la înviere, dacă se va dovedi loială
obligaţiilor sale prin legământ faţă de Domnul. Legea
Iubirii o obligă mai întâi de toate faţă de Dumnezeu şi
înseamnă supunere foarte sinceră faţă de voinţa divină în
toate lucrurile. A doua obligaţie a sa este faţă de fraţii
săi din Noua Creaţie, să le facă bine. A treia obligaţie a
sa este să facă bine tuturor oamenilor după cum are ocazia
şi după cum permit primele două obligaţii. Deşi Noua
Creatură, noua voinţă, n-are propriul său corp prin care să
lucreze şi să se pregătească, ea nu este fără corp, deoarece,
ca succesor al voinţei cărnii şi al minţii naturale, ea se
bucură, ca parte a bunurilor ei, de privilegiile şi
obligaţiile corpului natural în care trebuie să locuiască
temporar şi care este singurul mijloc prin care se poate
manifesta.
Chiar dacă trupul uman ar fi perfect în
toate amănuntele, noua voinţă ar avea dificultăţi în
legătură cu folosirea lui, fiindcă este din pământ,
pământesc. El este adaptat la ((486)) condiţiile
pământeşti, iar ambiţiile şi dorinţele lui sunt pământeşti,
oricât de curate şi nobile ar fi ele, în timp ce ambiţiile
şi dorinţele voinţei noi sunt de inspiraţie cerească prin
făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale mesajului divin.
Exact acesta a fost cazul cu Domnul nostru Isus, al cărui
corp a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de
păcătoşi". El, cu toate acestea, conform legământului Său şi
conform condiţiilor în care natura nouă a crescut şi a fost
pregătită pentru corpul cel nou la înviere, a fost obligat
să-Şi răstignească carnea -- să i se opună, s-o devoteze,
s-o facă ascultătoare şi supusă voinţei Sale noi. Chiar şi
gusturile, preferinţele şi dorinţele Sale naturale cuvenite
trebuiau să fie sacrificate ori de câte ori veneau în
conflict cu voinţa Tatălui, cu aranjamentul Tatălui, cu
îndrumările Lui providenţiale, iar acestea includeau
sacrificarea cărnii, chiar până la moarte, ca fiind necesară
adoptării depline a Noii Creaturi şi glorificării Sale pe
plan divin.
Membrii subordonaţi ai Noii Creaţii,
Preoţimea Împărătească, având corpuri imperfecte, ale căror
sacrificii n-ar fi acceptabile pentru Dumnezeu fiindcă sunt
cu defecte, păcătoase, imperfecte, trebuie mai întâi de
toate să fie îndreptăţiţi prin sacrificiul Domnului lor
Isus. Prin meritul ispăşirii Sale, păcatele şi
imperfecţiunile corpurilor lor muritoare sunt acoperite şi
nu le mai sunt imputate, şi astfel într-un sens socotit
corpurile lor devin acceptabile ca sacrificii. Apostolul
declară despre această îndreptăţire, zicând: „Vă
îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu (în
acoperirea păcatelor voastre prin credinţă în Cristos), să
aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută
lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă".
Rom. 12:1.
Când a avut loc această jertfire a cărnii
noastre socotită îndreptăţită, am fost concepuţi
individual de Spirit ca să fim fii ai lui Dumnezeu -- fii pe
planul spiritual, în loc de a fi pe plan uman. Atunci
voinţa consacrată a fost acceptată şi şi-a început
existenţa ca Nouă Creatură, care trebuie să prospere în
măsura în care rămâne loială lui Dumnezeu şi legământului de
a-şi sacrifica trupul muritor şi interesele lui. Trupul
muritor astfel sacrificat şi socotit mort cu Cristos
((487)) trebuie să fie atât de „viu" sau însufleţit de
noua voinţă (Noua Creatură), atât de controlat de ea,
încât se spune că restul vieţii este în mod figurativ o
viaţă a învierii. Despre Noua Creatură, noua voinţă, lucrând
în şi prin aceste corpuri muritoare, se spune în mod
figurativ că este înviată cu Cristos şi trăieşte pentru
lucrurile de sus, le caută. Col. 3:1.
Apostolul se referă la această înnoire a
vieţii sau înviere figurativă, în care voinţa nouă foloseşte
corpul muritor în serviciul divin, zicând: „Şi dacă Duhul
Celui care a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în
voi, Cel care a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va
învia (însufleţi) şi trupurile voastre muritoare, din
pricina Duhului Său care locuieşte în voi" (Rom. 8:11). Ca
atare, în măsura în care voinţa nouă câştigă astfel
controlul corpului nostru muritor şi-l foloseşte în viaţa
prezentă ca pe cel mai bun înlocuitor al corpului spiritual
şi singurul pe care-l are, acesta nefiind primit înainte de
înviere -- în aceeaşi măsură n-ar fi nepotrivit să
considerăm corpul muritor al Noii Creaţii ca înlocuitor
temporar al corpului spiritual aşteptat.
Dar toată această chestiune a
socotirii este spirituală şi este înţeleasă şi apreciată
numai de către cei concepuţi de Spirit, cărora li se permite
astfel să vadă problema din punct de vedere divin. Din
punctul de vedere al lumii toate acestea sunt neadevărate,
ireale -- o „nebunie". Ei văd o diferenţă în scop, ambiţie
şi conduită, dar nu ştiu cum s-o interpreteze. Ei sunt
înclinaţi s-o considere o toană, sau o manie, sau o
atitudine de „superioritate morală", sau o ipocrizie. Nu
putem nega că după toate aparenţele există aceste diferite
contrafaceri ale Noii Creaturi -- neghina, având o asemănare
exterioară cu grâul, dar deosebindu-se în inimă. Noua
Creatură nu trebuie să fie surprinsă sau dezamăgită că nu
este înţeleasă de lume, ci să-şi amintească sfatul divin, că
lumea nu ne cunoaşte întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe
Domnul nostru. Este o probă a fidelităţii noastre faţă de
Dumnezeu faptul că mersul în urmele lui Isus va trebui să
aducă dezapreciere din partea celor pe care-i iubim şi a
căror apreciere este raţional s-o dorim. Faptul că prietenia
şi aprecierea lumii înseamnă vrăjmăşie cu Dumnezeu şi
((488)) neloialitate faţă de legământul de consacrare,
trebuie să rezolve problema pentru Noile Creaturi.
„Trebuie să fiu sincer faţă de Domnul meu
Care m-a cumpărat cu sângele Său."
Investigaţia noastră prezentă este în
legătură cu modul cuvenit de conduită al acestor Noi
Creaturi, al acestor voinţe noi care lucrează în şi prin
aceste corpuri consacrate, care după trup au anumite relaţii
cu alte fiinţe umane şi de aceea anumite responsabilităţi
faţă de ele. Voinţa lui Dumnezeu este ca Noua Creatură să
respecte aceste obligaţii ale cărnii sale muritoare în toate
chestiunile de dreptate -- în onestie, în datorie, în
responsabilităţile care în mod cuvenit îi revin cărnii sale
muritoare. Prin urmare, în condiţiile prezente Noua Creatură
nu poate face în toate lucrurile cum ar prefera, ci în
anumite afaceri trebuie să fie guvernată de obligaţiile
cărnii, deoarece porunca divină este: „Urmăriţi ce este bine
înaintea tuturor oamenilor" şi: „Dacă cineva nu poartă de
grijă de ai săi . . . a tăgăduit credinţa şi este mai rău
decât un necredincios". Rom. 12:17; 1 Tim. 5:8.
În vederea acestor fapte, se va vedea
imediat că voinţa nouă are o sarcină grea în faţa ei: (1) Să
fie plăcută lui Dumnezeu în îndeplinirea sacrificării
cărnii; (2) să discearnă clar care pofte şi cerinţe ale
relaţiilor după carne să fie luate în considerare şi să fie
îngăduite; (3) în ce măsură aceste cerinţe şi concesii pot
fi acceptate în mod cuvenit fără a încălca şi anula
legământul -- care este spre viaţă sau spre moarte -- „Căci
dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă,
prin Duhul, faceţi să moară (omorâţi) faptele trupului, veţi
trăi" -- în cele din urmă veţi ajunge la perfecţiune la
înviere. Aici se iscă altă dificultate. Carnea nu moare de
bună voie: ea trebuie omorâtă de către voinţă, minte, Noua
Creatură; şi astfel, aflând că trebuie făcute anumite
îngăduinţe, potrivit voinţei lui Dumnezeu, carnea este
foarte dispusă să profite de aceste îngăduinţe şi să
pretindă nu doar îngăduinţă mai mare în privinţa „lucrurilor
necesare", ci şi libertăţi şi drepturi în privinţa celor
care nu ((489)) sunt obligatorii şi care ar sta în
calea sacrificiului la care s-a angajat prin legământ.
Aceste străduinţe ale corpurilor noastre
muritoare, uneori de a scuza păcatul alteori de a evita
sacrificiul, cauzează Noii Creaturi nedumeriri frecvente şi
nu arareori poticneli temporare, până când treptat află tot
mai mult despre caracterul înşelător al cărnii sale şi
despre slăbiciunile ei, şi creşte treptat în har şi în
înţelepciunea care vine de sus, câştigând tot mai multă
autoritate în ţinerea corpului „în stăpânire" -- în
supunere faţă de mintea cea nouă (1 Cor. 9:27). Astfel,
adesea prin experienţă amară, Noua Creatură învaţă să
aprecieze declaraţia din Cuvântul Domnului, că inima
naturală, voinţa cărnii, deşi este omorâtă şi nu mai are
controlul în nici un sens, este „nespus de înşelătoare"
şi uneori „deznădăjduit de rea", precum şi deznădăjduit de
sârguincioasă în străduinţa ei de a înlătura conducerea
voinţei noi şi astfel de a distruge Creatura Nouă -- cu
scopul ca vechea creatură să fie reînsufleţită şi să umble
conform cărnii şi nu conform Spiritului.
Asocierea nepotrivită nu este implicată
aici
Domnul ne învaţă clar prin apostol că
preferinţele şi favorurile Sale sunt la fel pentru toate
Creaturile Noi -- conform zelului lor, conform iubirii lor
faţă de El şi faţă de principiile reprezentate în El; iar
condiţiile de sex, rasă, culoare etc. ale corpului muritor
n-au nici o importanţă pentru El în judecarea poporului Său,
în aprecierea lor şi în distribuirea răsplăţilor finale.
Cunoscând felul cum priveşte Tatăl această problemă,
întreaga Creaţie Nouă trebuie s-o privească similar, trebuie
să aprecieze pe toate Creaturile Noi în Cristos Isus ca
„fraţi", trebuie să aibă o afecţiune blândă faţă de toţi,
trebuie să caute să servească pe toţi, nu trebuie să
cunoască nici o părtinire printre fraţi, decât aceea pe care
Însuşi Domnul a arătat-o -- prin aceea că a favorizat şi
onorat pe cei care au arătat cea mai mare măsură de zel
pentru cauza Sa. Dar toată această imparţialitate, această
((490)) ignorare a sexului, culorii, rasei etc. este
pentru noi ca şi Creaturi Noi, şi numai parţial afectează
corpurile noastre muritoare şi relaţia lor unele cu altele
şi cu lumea. Ca atare, decenţa conduitei şi a relaţiilor
între sexe trebuie să fie menţinută de către Noua Creaţie.
Aceştia trebuie să aibă într-adevăr o
măsură mai mare de înţelepciune şi prudenţă decât lumea,
fiindcă sunt concepuţi pentru spiritul unei minţi sănătoase.
În consecinţă, ar trebui să-şi dea seama că în calitate de
Nouă Creaţie, care caută să umble nu potrivit cărnii ci
potrivit Spiritului, ar fi cuvenit ca ei să fie încă şi mai
atenţi decât cei lumeşti, oamenii naturali, în privinţa
slăbiciunii cărnii lor şi în privinţa cuviinţei anumitor
limite de conduită potrivită, modestie, rezervă etc. între
sexe. În măsura în care Noile Creaturi caută viaţa
spirituală şi în măsura în care îşi dau seama că apetitul
sexual se războieşte cu interesele Noii Creaţii, în aceeaşi
măsură ar trebui să se străduiască, chiar mai mult decât
lumea în general, să facă pentru picioarele lor cărări
drepte şi să ridice bariere cât se poate de multe şi de mari
între ei şi ispite.
Acelaşi argument se aplică şi la
deosebirile rasiale. Există o legătură a Spiritului şi o
unitate a Spiritului care este complet diferită de legătura
şi unitatea în trup. Noi credem că interesele Noii Creaţii
vor fi în general conservate prin menţinerea unei măsuri de
separare în trup, din cauză că idealurile, gusturile,
poftele, dispoziţiile etc. unei rase sunt din necesitate mai
mult sau mai puţin în conflict cu idealurile etc. alteia; ca
atare, cele câteva rase ale omenirii vor găsi că interesele
spirituale ale Noilor Creaturi sunt cel mai bine păstrate
printr-o măsură de separare. În această privinţă nu va
exista nici o dificultate dacă se va vedea clar distincţia
între Noile Creaturi şi trupurile de carne. După cum
cuvintele apostolului, de la începutul acestui capitol, n-ar
scuza convieţuirea fără discernământ a bărbaţilor cu
femeile, pe motivul că ei sunt „toţi una", o frăţie în
Cristos Isus, tot aşa ele n-ar trebui înţelese nici că
implică amestec nepotrivit între diferitele rase. Ni se
prezintă însă standardul aprecierii ((491)) şi
legăturii spirituale, precum şi al obligaţiei faţă de toţi
în chestiuni atât spirituale cât şi materiale.
Bărbatul şi femeia în ordinea divină
Apostolul declară că „Hristos este Capul
oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că
Dumnezeu este Capul lui Hristos" (1 Cor. 11:3). Aceasta este
învăţătura constantă a Scripturilor. După cum arată
apostolul, intenţia divină a fost ca bărbatul să aibă
calitatea de cap, ceea ce este indicat prin crearea întâi a
bărbatului şi apoi a femeii, ca parte separată din el.
Apostolul discută tocmai acest subiect şi cuvintele sale
sunt: „Bărbatul . . . fiind imaginea şi slava lui Dumnezeu;
dar femeia este slava bărbatului. Căci nu bărbatul este din
femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost creat
pentru femeie (să-i fie ajutor), ci femeia pentru bărbat
(să-i fie ajutor). De aceea . . . femeia trebuie să aibă pe
cap un semn al autorităţii asupra ei". 1 Cor. 11:7-12.
Se va observa că acesta nu este un
argument cu privire la relaţia existentă prin contract între
soţi şi soţii, ci unul mai larg, bazat pe relaţia între sexe
potrivit cu ordinea creaţiei şi intenţiei divine. Nimic din
ceea ce spune apostolul aici, sau din ceea ce poruncesc
Scripturile în altă parte, nu dă nici o sugestie că bărbatul
este stăpânul iar femeia este sclava lui, idee greşită care
pare a fi susţinută uneori, dar, credem noi, niciodată de
către cei care au „gândul lui Hristos". În prezent, în
aranjamentul divin familia este unitatea, şi fiecare bărbat
când ajunge la majorat are privilegiul să-şi întemeieze o
familie, trebuind ca el se fie cap răspunzător şi
reprezentant înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Poziţia de cap a bărbatului nu înseamnă
tiranie
Faptul că această poziţie de cap nu
implică tiranie este evident din cuvintele apostolului, că
Cristos este Capul Bisericii, Capul bărbatului, şi din
cuvintele lui în continuare, că Dumnezeu, Tatăl, este Capul
lui Cristos. Noi nu găsim nici o tiranie nici în relaţia
Fiului cu Biserica, nici în relaţia ((492)) Tatălui
cu Fiul. Poziţia de cap însă implică o responsabilitate, o
sarcină, o grijă, o prevedere. Astfel Tatăl ceresc a făcut
pregătiri pentru Fiul, şi glorioase pregătiri au fost
acestea. Este adevărat, ducerea la îndeplinire a planului
divin a implicat suferinţă şi sacrificiu din partea Fiului,
dar iubitorul Tată n-a făcut planul mai greu, mai sever
decât a fost necesar pentru executarea scopului Său mare şi
minunat, la care Fiul, acum înălţat mai presus de stăpâniri,
de puteri şi de orice nume care este numit, este părtaş atât
de onorabil. Fiul S-a bucurat în privilegiul pe care l-a
avut de a Se jertfi şi a asculta de planul Tatălui, şi El Se
bucură şi în gloriile în care a intrat şi în cele care vor
veni. Astfel este şi calitatea de cap a Domnului Isus peste
Biserică. Poziţia Sa de cap, departe de a însemna pentru noi
tiranie, este sinonimă cu iubirea, grija şi ajutorarea faţă
de toţi membrii Noii Creaţii. Tot aşa, poziţia de cap a
soţului peste soţie şi copii înseamnă responsabilitate,
grijă specială, ca unul care pregăteşte, prevede, aranjează,
protejează, îndrumă, dă exemplu. O, dacă toţi taţii şi-ar
vedea în mod cuvenit datoriile lor, responsabilităţile lor,
privilegiile lor prin natură, prin aranjament divin; şi
văzându-le să le folosească şi să nu abuzeze de ele!
Când citim în Geneza, ca parte din
blestemul sau condamnarea asupra mamei Eva şi indirect
asupra tuturor fiicelor ei, cuvintele: „Dorinţa ta se va
ţine după soţul tău şi el va stăpâni (Cornilescu -- n. e.)
peste tine", şi apoi vedem cum a fost exercitată această
stăpânire pretutindeni în lume, găsim că în multe cazuri
aceasta a fost o stăpânire tiranică, iar puterea minţii şi
naturii bărbatului decăzut a fost adesea exercitată spre
dauna soţiei şi copiilor în loc să fie spre mângâierea şi
avantajul lor. Toţi bărbaţii şi toate femeile bune şi nobile
trebuie să dezaprobe o astfel de stare de lucruri; şi nu
putem presupune decât că un astfel de abuz de putere este
respingător şi josnic în ochii Creatorului.
Abuzul de putere fizică şi mintală din
partea unor soţi şi taţi a avut ca răspuns propria lor
nefericire şi degradarea generală a omenirii; pentru că,
deşi femeia este prin natură ((493)) înclinată să
privească spre un cap şi să caute şi să asculte de ceea ce
ea recunoaşte a fi o autoritate dreaptă („dorinţa după soţul
ei"), totuşi abuzurile de conducere şi exemplele rele date
unul altuia au deviat în măsură considerabilă ceea ce a fost
şi încă mai este substratul dispoziţiei naturale a femeii.
Obligată de necesitate să se apere împotriva cerinţelor
iraţionale ale tiraniei şi egoismului, rezultatul general a
fost demoralizator pentru toată omenirea, aşa încât deşi
ordinea naturală şi scripturală este foarte general
recunoscută, nici bărbaţii nici femeile în general nu ştiu
cum să se adapteze la starea prezentă dezordonată şi
dezorganizată a afacerilor sociale.
Ca urmare, găsim adesea bărbaţi decăzuţi
zbătându-se după stăpânire şi poziţie de cap pentru care
sunt cu totul incompetenţi, cu scopul de a o folosi abuziv
în interese egoiste, în acelaşi timp nerecunoscând şi
neapreciind autoritatea şi responsabilitatea lor cuvenită ca
protectori ai familiei. Vedem femei, de asemenea degradate
şi egoiste, înclinate nu numai să se revolte împotriva unei
conduceri iraţionale şi necuvenite, ci chiar să conteste
orice propunere, să se tocmească şi să se certe în privinţa
ei; şi deşi nu pretind că întreţin familia, totuşi încearcă,
direct sau indirect, să uzurpe autoritatea capului
căminului, să preia şi să deţină controlul pungii şi
familiei. Oriunde predomină aceste condiţii, fiind contrare
intenţiei şi aranjamentului divin, ele produc mai curând sau
mai târziu roade mai mult sau mai puţin amare -- oricât de
înţelepte sau necesare ar părea ele la vremea respectivă.
Roadele paşnice ale dreptăţii pot fi aşteptate numai prin
urmarea ordinii divine naturale. S-ar putea argumenta că în
starea de lucruri actuală necazul de genul acesta este
inevitabil; că bărbatul egoist va trece peste limitele
ordinii şi intenţiei divine, iar femeia egoistă va face la
fel; că, prin urmare, pacea, ordinea şi binecuvântarea
intenţionate pentru omul perfect nu pot fi realizate
niciodată de către copiii lui decăzuţi şi că singurul
remediu care se întrevede pentru necazul actual al familiei
umane, venit ((494)) prin căderea lui Adam şi prin
nesocotirea planului divin, este restabilirea. Cu aceasta
noi suntem de acord şi ne alăturăm din inimă la rugăciunea
Domnului: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer
aşa şi pe pământ".
Acum nu analizăm posibilitatea de a face
ordine în dezordinea din omenire, ci aranjamentul cuvenit şi
calea în viaţă pentru Noua Creaţie în legătură cu casa,
familia etc. -- precum şi datoriile unuia faţă de altul ca
soţi şi soţii, părinţi şi copii. Am putea, destul de
cuvenit, să considerăm acest subiect sub titlul datoriile şi
obligaţiile bărbaţilor şi femeilor creştine, dacă termenul
creştin nu şi-ar fi pierdut mult din sensul lui iniţial,
încât acum se înţelege că se referă la orice persoană care
nu este nici evreu nici păgân. Strict vorbind, cuvântul
creştin, care desemnează pe unul care crede în Isus din
Nazaret şi-L urmează, este aplicabil numai la Noua Creaţie.
Din cauză că abaterea este atât de obişnuită, atât de
generală, noi ţinem atât de mult să-i distingem pe
credincioşii cu adevărat consacraţi ca fiind Noua Creaţie.
Apostolul arată clar că legătura de
căsătorie printre oameni este intenţionată sub aranjamentul
divin să fie o imagine sau o ilustraţie a legăturii între
Cristos şi Biserică, Mireasa Sa -- corpul Său. Limbajul este
foarte explicit:
„Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca
Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos
este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum
Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie
supuse soţilor lor în toate. Soţilor, iubiţi-vă soţiile,
după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu
apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această
Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de
felul acesta, ci sfântă şi fără defect. Tot aşa sunt datori
şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor.
Cine-şi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni
nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l
îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi
suntem mădulare ale trupului Său. De aceea va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi
vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar vorbesc
((495)) despre Hristos şi despre Biserică. Încolo,
fiecare din voi să-şi iubească soţia ca pe sine şi soţia să
se teamă de soţ". Efes. 5:22-33.
Faptul că unirile tipice sunt în general
atât de imperfecte şi nesatisfăcătoare nu anulează ideea că
s-a intenţionat ca mariajul să fie un tip, întocmai cum şi
multe din sacrificiile israeliţilor au fost imperfecte şi
nesatisfăcătoare, dar cu toate acestea constituie tipuri ale
sacrificiului adevărat. Noua Creaţie trebuie să aprecieze cu
mult mai mult căsătoria tipică, pământească şi datoriile şi
responsabilităţile ei cuvenite, datorită aprecierii ei faţă
de unirea antitipică între Cristos şi Biserica Sa.
Considerat astfel, fiecare bărbat creştin găseşte cea mai
mare exemplificare posibilă a datoriilor şi
responsabilităţilor sale faţă de soţia sa în grija Domnului
faţă de Biserică şi faţă de fiecare interes al ei,
pământesc, spiritual, prezent şi viitor, până la
sacrificarea vieţii Sale pentru ea. La fel soţia, apreciind
datoriile şi responsabilităţile Bisericii faţă de Domnul,
discerne un ideal mai înalt al datoriei şi relaţiei soţiei
cu soţul ei, ca ajutor al lui. Dar nu trebuie să aşteptăm ca
aceste relaţii deosebite şi aplicarea lor cuvenită să poată
fi discernute clar decât de către cei care au mintea lui
Cristos. Ca atare, deşi îndemnăm pe toţi care contractează
legătura căsătoriei să realizeze cât pot de mult idealul
divin, notăm totuşi că nimeni nu poate înţelege, aprecia şi
aplica toate principiile şi idealurile legate de acest tip,
decât cei care au fost concepuţi de Spirit -- Creaţia Nouă
-- fiindcă numai aceştia au mintea lui Cristos.
Se poate spune că indivizii din rasa
umană nefiind decăzuţi toţi în acelaşi grad, adeseori se
întâmplă ca soţia să posede calităţi ale minţii şi inimii
superioare celor ale soţului ei. Atunci se ridică
întrebarea, n-ar trebui ca în asemenea împrejurări o astfel
de soţie, înzestrată cu talente, judecată şi capacităţi
superioare, să fie privită ca şi cap al familiei, iar soţul
ca şi ajutor? Noi răspundem, nu. Ordinea divină ar fi
desconsiderată în astfel de căsătorie, deoarece nici o
femeie n-ar trebui să ia în căsătorie un bărbat mai
((496)) prejos decât ea în caracter şi talente -- unul
spre care ea n-ar putea privi în mod cuvenit ca spre „capul"
ei. Şi nici un bărbat n-ar trebui să ia în căsătorie pe o
femeie superioară lui. N-ar trebui nici ca unul care a
devenit Nouă Creatură în Cristos Isus să se înjuge la un jug
nepotrivit cu unul care este încă din pământ, pământesc --
nu contează cât de nobilă şi onorabilă ar putea fi persoana.
Că Noua Creatură trebuie să se căsătorească „numai în
Domnul" este un sfat care n-ar trebui ignorat, şi
nesocotirea lui a adus dificultăţi grave multora din poporul
Domnului.
Căsătoria Noilor Creaturi
Totuşi, odată ce legătura de căsătorie
s-a încheiat, este prea târziu pentru regrete, şi pentru
copilul lui Dumnezeu nu rămâne decât să-şi ducă la
îndeplinire legământul de căsătorie fără rezerve, în literă
şi spirit, în măsura capacităţii lui sau a ei. Dacă amândoi
sunt Creaturi Noi şi căsătoria este potrivită, n-ar trebui
să fie nici o dificultate pentru nici una din părţi în a
decide asupra aranjamentelor şi reglementărilor cuvenite ale
casei: totuşi, trebuie să fie luată cu grijă în considerare
şi compatibilitatea dispoziţiei naturale şi a gusturilor.
Adevăratul soţ creştin, având mintea lui Cristos, îşi va
iubi soţia, îşi va aminti că s-a angajat prin legământ s-o
iubească, să aibă grijă de ea, s-o aprovizioneze nu numai în
privinţa necesităţilor fizice, ci şi a hrănirii inimii şi a
sentimentelor. Un astfel de soţ nu va simţi că s-a achitat
de datorie prin asigurarea ei doar cu necesităţile şi
confortul de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost, ci îşi va da
seama că are obligaţia faţă de soţie să ia în considerare şi
interesele ei mintale, morale şi spirituale. El nu va fi
satisfăcut ca timpul ei să fie absorbit cu totul de
datoriile şi grijile familiei, ci, în măsura capacităţii, va
căuta şi cultivarea minţii ei, a inimii ei -- folosindu-şi
calitatea de cap al familiei ca să-i aranjeze în aşa fel
afacerile încât ea să aibă timp rezonabil pentru părtăşie
spirituală şi studiere a Adevărului. Astfel de soţ nu va
uita că în carnea sa ((497)) muritoare, ca şi în a
restului familiei umane, egoismul este mai mult sau mai
puţin înrădăcinat şi ca Nouă Creatură el va fi atent ca
această dispoziţie să nu le producă greutăţi sau daune
altora -- în special soţiei şi copiilor săi, care sunt carne
din carnea sa şi os din oasele sale.
Poziţia de cap în familie, astfel
exercitată în promovarea binelui celor care sunt în grija sa
pentru îndrumare, sfătuire etc., precum şi pentru asigurarea
cu lucrurile necesare, va fi departe de a fi tiranie.
Spiritul iubirii într-un astfel de soţ nu va ignora nici
ceea ce-i place şi ceea ce nu-i place soţiei sale şi nici
sfatul dat de ea în modul cuvenit. El va recunoaşte că în
timp ce Adam cel perfect a posedat toate însuşirile
bărbăţiei, separarea Evei a implicat şi separarea unora din
aceste însuşiri: el va recunoaşte de asemenea că deşi
puterea minţii şi corpului rămâne prin aranjament divin la
bărbat şi-l face cap al familiei, cu toate acestea, există
însuşiri posedate în mod special de femeie. Smerenia, care
aparţine spiritului iubirii, îl va împiedica să fie orb faţă
de însuşirile vrednice de stimă pe care Creatorul le-a
destinat femeii şi va recunoaşte că însuşirile inimii şi
minţii sale trebuie să fie suplimentate de celelate însuşiri
care prin natură există îndeosebi la femeie. Ca atare, în
măsura în care are „spiritul chibzuinţei", va dori
ajutorul soţiei sale, cooperarea ei, opiniile ei,
compătimirea ei, iubirea ei, şi le va aprecia mult.
Aceasta însă nu înseamnă că a căuta
sfatul soţiei înseamnă ascultare de opiniile ei în toate
cazurile: rămâne pentru soţ să cântărească, să analizeze, să
cumpănească, să hotărască -- dând sentimentelor soţiei sale
o interpretare cuvenită, raţională, binevoitoare.
Responsabilitatea de cap este asupra soţului şi el nu
trebuie s-o evite. Ea este, prin obligaţie divină, parte din
administrarea lui, pentru care va fi chemat în cele din urmă
să dea socoteală.
La fel soţia, care este Creatură Nouă şi
care s-a căsătorit „în Domnul", şi care, după ce a
exercitat puterea de judecată cuvenită, a făcut o căsătorie
bună, n-ar prea trebui să aibă dificultate în a recunoaşte
datoriile, responsabilităţile şi ((498)) privilegiile
poziţiei ei după trup. „Soţia să se teamă de soţ", spune
apostolul. Ea nu trebuie să aştepte de la alţii din afară
să-i atragă atenţia că este deficitară în privinţa
respectului ei ca soţie faţă de soţ, nici să aştepte ca
soţul să-i indice faptul că el crede că nu-l tratează cu
respectul cuvenit lui conform legământului de căsătorie şi
conform descrierii scripturale a datoriilor unei soţii.
Dimpotrivă, privind în jurul ei să vadă care-i sunt
responsabilităţile şi datoriile de soţie, să caute să-şi
respecte soţul şi să-şi dea seama că sensul angajamentului
său de căsătorie conform Scripturilor înseamnă tocmai acest
lucru -- indiferent ce ar putea însemna acesta conform lumii
şi diferitelor concepţii omeneşti. Respectul faţă de soţ
înseamnă mult şi intră de fapt în toate afacerile vieţii,
atingând şi influenţând fiecare faptă, cuvânt şi gând în
privinţa casei şi intereselor ei.
Apostolul Petru atrage atenţia asupra
acestei probleme într-un limbaj cumva similar, zicând:
„Soţiilor, fiţi supuse şi voi soţilor voştri . . . în
frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care
este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa se
împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în
Dumnezeu, fiind supuse soţilor lor, ca Sara, care asculta pe
Avraam şi-l numea domnul ei" (1 Pet. 3:1-6). După cum
bărbatul care-şi cinsteşte soţia se cinsteşte pe el însuşi,
tot aşa femeia care-şi respectă soţul se onorează pe ea
însăşi. Dar acest respect faţă de soţ, ca domn, stăpân sau
cap al casei, nu înseamnă robie, deoarece Biserica nu ocupă
o poziţie slugarnică faţă de Domnul, nici n-are o frică
slugarnică, ci un respect din iubire, din devotament -- şi
acesta este exemplul.
Acest respect faţă de soţ nu înseamnă că
soţia nu trebuie să-şi folosească judecata şi nu poate aduce
la cunoştinţa soţului încercări sau greutăţi sau poveri prea
grele pentru ea etc., dar prezentarea opiniilor, speranţelor
şi dorinţelor ei nu trebuie să fie sub formă poruncitoare,
ci în mod respectuos, care să-i recunoască poziţia de cap a
soţului şi să caute să fie fericită şi mulţumită cu
deciziile lui după ce i-a prezentat gândurile asupra unor
subiecte de interes ((499)) reciproc. Ea trebuie să
caute să fie atât de plină de consideraţie, atât de
înţeleaptă în administrarea afacerilor casei pe care i le-ar
încredinţa soţul, încât să-i câştige tot mai mult încrederea
şi să fie tot mai capabilă să îndeplinească datoriile
importante ale unui ajutor în casă, fie că ele sunt mici,
fie că sunt mari. Gândul că este un ajutor pentru soţ şi
dorinţa de aprobare din partea lui se va vedea că este în
armonie strictă cu sugestia apostolului în privinţa
atitudinii cuvenite a Bisericii faţă de Domnul, în
credincioşie şi în dorinţa de a-I avea aprobarea. Dar după
cum pentru Biserică ar fi o nelegiuire să ignore Capul, pe
Domnul, în oricare măsură în legătură cu lucrarea şi cu
interesele ei, tot aşa soţia ar trebui să simtă că ar fi o
nelegiuire şi o încălcare a legământului ei dacă ar încerca
să reglementeze casa pământească şi în vreo măsură să-l
ignore pe acela pe care s-a angajat să-l respecte ca şi cap
al familiei.
În cazul Noilor Creaturi care nu formează
o pereche potrivită -- unde soţia este în mod evident
superioară -- există pericolul dificultăţii în aranjarea
afacerilor. Dacă soţia are judecată mai bună în privinţa
conducerii casei, în privinţa cheltuirii banilor, în
privinţa educării copiilor etc., ea nu are ca atare
libertatea să-şi asume poziţia de cap al familiei, să-i
poruncească soţului şi să-l îndrume ca şi cum el ar fi unul
dintre copiii ei sau un servitor. Astfel de încălcare a
aranjamentului divin va produce desigur dezavantaj
spiritual, dacă nu financiar şi material, nu numai pentru
bărbat, ci şi pentru femeie.
În asemenea condiţii bărbatul şi-ar
pierde treptat puţina bărbăţie pe care o posedă, ar ceda
treptat totul în mâna soţiei şi ar deveni numai unealta ei,
robul ei, care să se îngrijească de trai şi să-i împlinească
poruncile. Astfel de stare n-ar fi avantajoasă pentru soţ ca
Nouă Creatură; astfel de degradare a cărnii lui ar reacţiona
desigur nefavorabil asupra lui, l-ar despiritualiza şi i-ar
împiedica creşterea în har, în cunoştinţă şi în serviciul
Adevărului. Şi asupra soţiei efectul s-ar dovedi dăunător în
măsura în care s-ar urma ((500)) calea greşită --
mult sau puţin. Dacă ar fi un caz extrem -- când soţul ar
lăsa responsabilităţile lui să cadă asupra ei, sau când ea
le-ar prelua treptat din mâinile lui -- soţia ar simţi
greutatea acestora pe lângă datoriile ei de mamă; şi în
încercarea ei de a fi atât soţ cât şi soţie, atât tată cât
şi mamă, în mod sigur ea ar deveni mai mult sau mai puţin
„femeie de afaceri", ar fi mai mult sau mai puţin încrezută
şi conştientă de sine. Prietenii ei ar putea să-i admire
tăria de caracter pe care o manifestă şi ar putea să
considere că direcţia în care merge este inevitabilă -- ar
putea chiar s-o încurajeze şi s-o susţină ca pe un exemplu
lăudabil de femeie hotărâtă, dar nici unul din ei n-ar
iubi-o cum ar fi iubit-o dacă s-ar fi dezvoltat pe linia
adevăratei femei şi adevăratei soţii. Mai mult, însuşirile
cărnii cultivate printr-un astfel de curs ar reacţiona
nefavorabil asupra ei ca Nouă Creatură în Cristos, şi, fără
să-şi dea seama, ar deveni mai puţin spirituală şi mai
conştientă de sine în lucruri care aparţin de Biserică.
Calea cuvenită de urmat în asemenea caz
de căsătorie nepotrivită între Creaturile Noi este ca soţul
să-şi spună: Mi-am luat o soţie contra aranjamentului divin.
Mi-am expus astfel fericirea casei unui mare risc. Singura
mea cale este acum să mă străduiesc după cele mai bune
capacităţi pe care le am să mă ridic la idealul meu cel mai
înalt de soţ adevărat -- să mă modelez cât pot de mult după
exemplul Domnului. Voi avea nevoie să fiu cu atât mai atent,
cu fiecare cuvânt şi faptă a mea -- să caut cu atât mai
serios înţelepciunea care vine de sus, ca să pot îndeplini
mai bine datoriile de cap al acestei case, pentru care îmi
dau seama că nu sunt calificat din punct de vedere natural.
Soţia în astfel de caz trebuie să-şi
spună: Am neglijat reglementarea divină şi m-am căsătorit
nepotrivit, încât nu pot să-mi respect soţul, ci instinctiv
îmi dau seama că-i sunt superioară în înzestrarea naturală.
Trebuie s-o scot la capăt cum pot mai bine. Trebuie să-mi
fac partea cu credincioşie; şi în măsura în care-l găsesc pe
soţul meu deficitar, voi căuta să folosesc tact şi să mă rog
pentru înţelepciune de sus ca să ştiu cum să-l ajut, să-l
ridic, să fac din el un om nobil şi să-i ((501))
măresc pe cât posibil capacitatea, pentru a-mi creşte astfel
iubirea şi respectul faţă de el. Chiar aceasta este datoria
mea sub legământul de căsătorie -- ea va fi făcută cu
credincioşie ca pentru Domnul. În privinţa slăbiciunilor şi
judecăţii lui slabe, nu numai că le voi ascunde de cei din
afară, dar pe cât posibil le voi ascunde şi de mine; şi
menţionându-le în faţa soţului meu voi căuta să evit a face
vreo referire la capacităţile mele superioare sau a le
etala. Voi aştepta ca la timpul cuvenit eşecurile lui să-i
recomande judecata mea mai bună, pe care însă eu n-o voi
forţa asupra lui şi nu voi insista asupra ei, ci doar o voi
spune într-o manieră blândă, potrivită pentru un ajutor.
Aşteptarea mea este că nu mult va trece până ce el îmi va
căuta sfatul şi-i va da tot mai multă greutate în toate
afacerile vieţii lui, şi astfel vom putea creşte împreună zi
de zi şi an de an în armonie cu modelul divin al relaţiei
dintre Cristos şi Biserică. Eu voi fi binecuvântată ca soţie
în cultivarea smereniei şi supunerii la aranjamentul divin:
soţul meu va fi binecuvântat prin influenţele înălţătoare pe
care eu voi putea să i le aduc, şi astfel căsătoria
nepotrivită care la început părea atât de dezavantajoasă va
putea avea ca rezultat, prin harul Domnului -- urmând
instrucţiunile Domnului -- aducerea amândurora mai aproape
de standardul divin aşa cum este prezentat de apostol.
Un caz diferit de cel arătat mai sus
poate fi sugerat ca posibil, şi anume, că două Creaturi Noi,
bine potrivite după trup, ar putea să devină nepotrivite
după ani de părtăşie şi ajutorare. Astfel de concluzie la
astfel de început favorabil ar implica faptul că unul sau
celălalt şi-a pierdut spiritul sfânt al iubirii -- dacă nu
cu totul cel puţin în măsură foarte mare; că unul sau
celălalt a neglijat porunca apostolică şi toată
reglementarea divină a datoriilor soţilor faţă de soţii şi a
soţiilor faţă de soţi. Dacă greşeala este a soţului şi
acesta ar înceta să se îngrijească de soţie, ar înceta s-o
aprecieze, şi, dimpotrivă, ar părăsi-o în inimă sau în
afecţiune, sau în realitate, ar implica faptul că el s-a
depărtat grav de Domnul, de conducerea Spiritului Său şi de
„înţelepciunea care vine ((502)) de sus", care este
„mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat,
plină de îndurare şi de roade bune". În asemenea împrejurări
n-am putea considera că un atare este aprobat de Domnul ca
„biruitor" până după reformare.
Sau dificultatea ar putea fi cu soţia. Ea
ar putea deveni încrezută, mândră, îndărătnică şi treptat
şi-ar pierde respectul faţă de soţ -- ar putea chiar să-l
prezinte într-o lumină falsă şi să-l părăsească spunând tot
felul de lucruri rele despre el pe nedrept. O astfel de
stare de lucruri ar indica o stare a inimii foarte greşită,
foarte departe de cea învăţată de Cuvânt şi desigur ar
implica degenerare spirituală, nu contează în ce grad ar
putea fi menţinută o formă de evlavie pe dinafară.
Una ca aceasta ar fi desigur într-o stare slabă ca să apară
înaintea Mirelui Ceresc cu vreo speranţă de a-I avea
aprobarea; căci un astfel de curs faţă de mirele pământesc
ar semnifica desigur o apreciere slabă a datoriilor
Bisericii faţă de Domnul ei. Dacă ar fi necredincioasă faţă
de soţul pământesc pe care îl vede, aceasta ar dovedi şi ar
implica necredincioşie faţă de Mirele Ceresc nevăzut.
Legătura pământească de soţ sau soţie
între o Creatură Nouă şi unul care nu-i Creatură Nouă, este
pentru unii o problemă de mare nedumerire, şi mulţi sunt în
această stare. Chiar dacă cei doi se potrivesc bine după
trup problema este destul de dificilă; dar când nu se
potrivesc nici fizic nici spiritual, dificultăţile se
înmulţesc. Dacă soţul este din Noua Creaţie iar soţia are
spiritul lumii, religia lui adevărată şi „spiritul
chibzuinţei" pe care aceasta i-l dă treptat în toate
subiectele, precum şi moderaţia pe care i-o insuflă în toate
afacerile, ar trebui să-l ridice tot mai mult în stima
soţiei sale lumeşti, dacă ea are prin natura sa un caracter
nobil şi o dispoziţie prietenoasă. Tratamentul lui plin de
consideraţie, libertatea deplină de conştiinţă pe care el ar
fi dispus să i-o acorde, precum şi propria sa devotare faţă
de principiu, toate vor tinde să facă o astfel de căsătorie
fericită, în afară de faptul că soţul n-ar avea în soţia sa
acea părtăşie spirituală pe care el ca Nouă ((503))
Creatură trebuie s-o aprecieze mai mult decât oricare alte
părtăşii. Dar rugăciunile sale pentru o femeie atât de
nobilă, exemplul său şi prezentarea atentă a Adevărului,
după toate probabilităţile vor câştiga pe o astfel de femeie
pentru Domnul şi vor face din ea un ajutor atât spiritual
cât şi natural. Astfel, răbdarea şi credincioşia lui faţă de
obligaţiile conjugale i-ar putea aduce o mare recompensă, în
timp ce credincioşia ei faţă de principiu i-ar aduce şi
aceasta binecuvântare şi fericire în viaţă.
Dacă soţia ar fi un membru al Noii
Creaţii iar soţul ar avea spiritul lumii şi ei s-ar potrivi,
problema ar fi tot aşa, relativ uşor de rezolvat. Soţul cu o
minte nobilă, chiar dacă ar fi lumesc, va recunoaşte
conştiinţa soţiei sale în exercitarea moderată a ei; iar
dorinţa lui de a se îngriji de oportunităţile ei mintale,
morale şi spirituale, care ar fi datoria lui de soţ, i-ar da
tot ce şi-ar putea dori ca soţie, cu excepţia dorinţei de a
avea părtăşia spirituală a soţului ei. În privinţa unui
astfel de bărbat nobil cum discutăm aici, credincioşia
soţiei lui faţă de Domnul şi faţă de el în toate datoriile
vieţii ar putea fi binecuvântată în cele din urmă,
determinând consacrarea soţului faţă de Domnul. Soţia ar
putea să aibă dorinţe şi ambiţii bune în privinţa
problemelor pământeşti sau chiar religioase pe care soţul să
nu le poată aprecia, oricât de nobil ar fi el ca om natural.
În astfel de caz, ea ar trebui să se gândească la sfatul
Domnului pentru poporul Său, să fie moderaţi în toate
lucrurile; ea ar trebui să se gândească la liberalismul
soţului ei, şi în timp ce n-ar compromite nici o chestiune
de conştiinţă sau de principiu, ea n-ar trebui să uite că
printre datoriile ei de soţie, recunoscute de Domnul, este
una care-i cere să acorde soţului o măsură de tovărăşie.
Aceasta ar putea, în mod cuvenit, s-o împiedice de a
freceventa unele dintre adunările Bisericii; dar ea
să fie atentă ca nu cumva în dorinţa de a-i fi plăcută
soţului să-şi calce conştiinţa şi să-şi neglijeze
responsabilităţile şi supunerea faţă de Domnul, Mirele ei
Ceresc. Ea trebuie să-şi amintească porunca Lui, de a nu
uita strângerea noastră laolaltă. Tot ceea ce îndemnăm noi
aici este ca ea să practice moderaţia, ((504))
consideraţia faţă de soţul ei etc., aşa încât să-şi poată
împărţi timpul cu el într-o anumită măsură, acordându-i o
parte rezonabilă a tovărăşiei ei.
Acolo unde sunt doi înjugaţi inegal --
unul necredincios iar celălalt Creatură Nouă -- şi unde, pe
lângă aceasta, ei sunt nepotriviţi după trup, aşa încât
soţia este cea superioară iar soţul cel inferior din punct
de vedere intelectual etc. -- cazul este mult mai complicat
şi cere mai multă înţelepciune şi har din partea celui
credincios. Apostolul îi sfătuieşte în mod special pe
aceştia care sunt în astfel de situaţie, zicând: „Dacă o
femeie are un soţ necredincios şi el voieşte să trăiască
înainte cu ea, să nu se despartă de soţul ei . . . Dacă cel
necredincios se desparte să se despartă; în împrejurarea
aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi; Dumnezeu ne-a
chemat să trăim în pace. Căci ce ştii tu, soţie, dacă îţi
vei mântui soţul? Sau ce ştii tu, soţule, dacă îţi vei
mântui soţia?" 1 Cor. 7:13-16.
Punctul clarificat în privinţa datoriei
celui credincios este că el îşi va face datoria şi va
căuta pe orice cale onorabilă, cuvenită, să păstreze pacea
casei şi binele ei general, creând atât de puţine puncte de
dispută cât îi permit devotamentul său cuvenit faţă de
principiu şi conştiinţa sa. Dacă există pricină reală de
despărţire, credinciosul trebuie să fie atent ca pricina
să nu fie el. Spiritul lui Cristos din el trebuie să-l facă
mai blând, mai smerit, mai împăciuitor, mai prudent, mai
înţelept, mai îndelung răbdător, mai răbdător, mai iubitor
şi mai amabil cu fiecare zi. Toate acestea însă nu vor
satisface în fiecare caz cerinţele situaţiei. Uneori cel
necredincios este stăpânit de o dispoziţie naturală atât de
josnică şi o manifestă într-o astfel de măsură încât devine
cu totul irascibil; şi după cum purtarea îndurătoare a lui
Dumnezeu faţă de faraon n-a făcut decât să tindă a-i
împietri inima, tot aşa Spiritul lui Dumnezeu în copiii Săi,
strălucind după cea mai bună capacitate a lor în toate
darurile şi roadele Spiritului, poate fi uneori întâmpinat
numai cu acea ură pe care o are întunericul faţă de lumină,
şi la care Domnul nostru S-a referit zicând: „Întunericul
urăşte lumina pentru că este mustrat de ea" ((505))
(Ioan 3:19, 20). În astfel de cazuri poate urma despărţirea,
după cum arată apostolul, însoţită sau nu de un act de
divorţ din partea curţilor de justiţie pământeşti. În orice
caz, Noua Creatură nu este liberă să se recăsătorească decât
dacă se pronunţă divorţul, iar acesta pe singurul motiv
menţionat de Domnul nostru -- necredincioşie adulteră a
celuilalt. Mat. 19:9.
În textul citat mai sus, apostolul
declară: „Dacă cel necredincios se desparte, să se
despartă"; dar acestea nu trebuie înţelese a însemna că
părăsirea unuia dintre soţi i-ar da soţului sau soţiei
libertatea de a se recăsători cu altul: ea arată doar că o
astfel de părăsire trebuie privită de către cel credincios
ca una din împrejurările vieţii permise de providenţa
divină, pe care Dumnezeu o poate conduce din abundenţă
pentru binele lui -- şi acceptând-o astfel, să se aştepte la
ocazii corespunzătoare de folosire a lui în serviciul
Domnului. Deşi apostolul arată în mod foarte deosebit că nu
cel credincios trebuie să fie acela care părăseşte, noi
credem că tribunalele umane au înţeles şi au interpretat
înţelept în privinţa deciziei că există un astfel de lucru
ca „părăsire constructivă" -- adică, unul dintre soţi
îşi poate părăsi partenerul de viaţă în toate, fără a se
despărţi în mod absolut. Soţia necredincioasă ar putea
exercita, şi în unele cazuri a exercitat, atât de multe acte
mărunte de tiranie în casă încât să-i distrugă toate
însuşirile de casă, s-o facă un adevărat purgatoriu,
distrugând literatura religioasă a soţului şi străduindu-se
să-l împiedice să citească, să studieze sau să gândească,
prin agitaţia stârnită intenţionat printre copii,
influenţaţi de ea să nesocotească cuvântul şi sfatul tatălui
lor şi să-l trateze înjositor.
O astfel de femeie nu şi-ar părăsi soţul
în realitate, dar cu un spirit josnic ar prefera să-l
utilizeze ca sclavul ei -- ca prin energia lui ea să se
poată bucura de comodităţile vieţii. Legile umane au
interpretat că un astfel de procedeu este părăsire --
părăsire a legământului, a obligaţiilor de căsătorie şi a
datoriilor potrivite şi raţionale ale vieţii. O astfel de
persoană împiedică şi dăunează în loc să fie ajutor. În
asemenea caz, noi credem că un soţ este cu totul ((506))
îndreptăţit să se considere părăsit, şi să se mute
într-o casă separată unde să ia pe aceia dintre copii care
n-au fost cu totul otrăviţi de calea greşită a mamei.
Obligaţiile sale faţă de o astfel de soţie au fost deja
încheiate prin calea ei: ea este cea care a părăsit şi a
rupt contractul de căsătorie, şi în retragerea sprijinului
său, el doar consimte la ceea ce calea ei cere. Însă dacă ea
se căieşte cândva, el trebuie să fie generos peste măsură,
iertând-o şi restabilind pe bază cuvenită aranjamentul
familiei. Nimic din acest sfat să nu fie înţeles că ar
cultiva nerăbdarea sau dispoziţia de a se simţi ofensat şi
lezat. Iubirea cere să se suporte orice tratament
suportabil; şi dacă s-a răspuns cu rău la rău, în cuvânt
sau faptă, greşeala să fie considerată ca fiind compensată
şi trecută cu vederea.
În alte cazuri părăsirea poate fi din
partea soţului necredincios. Josnicia depravării lui l-ar
putea face un tiran brutal, indiferent faţă de sănătatea şi
fericirea soţiei lui şi în special ostil faţă de vederile ei
religioase. După cum am arătat deja, cel credincios trebuie
să caute şi să ajungă la harul spiritului iubirii care i-ar
face posibil să îndure practic „totul" şi să aibă folos din
aceasta -- să crească în har în astfel de condiţii,
cultivând Spiritul Domnului şi diferitele lui haruri. Dar în
toate există o limită şi peste acea limită n-ar fi cuvenit
să se treacă. Peste acea limită influenţa asupra tovarăşului
nedrept ar fi dăunătoare în loc să fie folositoare. Fiecare
trebuie să decidă pentru sine care este limita cuvenită a
supunerii în astfel de lucruri. Propria lui conştiinţă
trebuie să decidă, după ce acea conştiinţă a fost educată
atât prin litera cât prin spiritul Cuvântului divin. Pe
măsură ce se ajunge la creştere în har, încercările pot
deveni cu atât mai severe, dar cu atât mai mare trebuie să
fie şi capacitatea de îndurare cu smerenie şi cu atât mai
mare măsura de „spirit al chibzuinţei" prin care să se
decidă când s-a ajuns la punctul severităţii şi daunei
insuportabile. Harul de sus este necesar, este făgăduit şi
ar trebui căutat cu sârguinţă în asemenea condiţii. Iac.
1:5.
((507))
Există soţi josnici, brutali, care n-au o
idee corectă nici despre datoriile soţului, nici despre
libertăţile cuvenite ale soţiei -- singura lor concepţie
despre o soţie fiind aceea că este sclavă de corvoadă, mai
bună decât una pe care ar plăti-o, sau că este o
înlocuitoare ieftină a unei prostituate. Astfel de tratament
ar fi părăsire din partea soţului, şi legea lui Dumnezeu
corect interpretată, aşa cum este expusă aici de către
apostol, noi credem că este în acord deplin cu legile umane
care spun că pentru un astfel de bărbat este nepotrivit
numele de soţ -- că, dacă el cu adevărat şi cu bună ştiinţă
a făcut vreodată un contract de căsătorie cu soţia sa, în
mod categoric şi hotărât el l-a rupt şi prin astfel de
tratament a dovedit foarte convingător acest lucru. O soţie
în astfel de circumstanţe este liberă să se considere
părăsită şi să-şi creeze condiţii cât poate ea de bune, dar,
datorită acestui fapt, ei nu-i este permis nici prin legile
umane nici prin legile divine să se recăsătorească. În
astfel de caz, ea trebuie să caute spre Domnul, fie să-i
îmblânzească situaţia, fie, poate, să-i deschidă o cale de
scăpare din ea. Ea ar trebui să ia în considerare vârsta
copiilor şi ce prevedere s-ar putea face pentru ei şi pentru
ea, şi cu rugăciune şi grijă ar trebui să cântărească
circumstanţele înainte de a face pasul. Dar dacă situaţia
este suportabilă, să rămână, cum zice apostolul, şi să spere
că arătând spiritul smereniei, blândeţii, răbdării, iubirii,
ea va putea recâştiga inima soţului ei şi poate îl va
câştiga şi pentru Domnul.
Ne-am ocupat pe larg de acest subiect,
dându-ne seama dintr-o bogată corespondenţă particulară că
foarte mulţi dintre cei mai credincioşi copii ai Domnului
trăiesc într-un cuptor de suferinţe. Sub condiţiile chemării
Noii Creaţii nimeni să nu se aştepte ca viaţa prezentă să
fie un vis lin şi plăcut de fericire pământească, deoarece
Domnul nostru în mod special a spus despre aceştia: „Omul va
avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui" (Mat. 10:36). Ei
nu trebuie să fie surprinşi că sunt chemaţi să suporte mult
pentru Adevăr şi astfel să-I dovedească Domnului
credincioşia faţă de El şi faţă de Cuvântul Lui, dispoziţia
lor de a suporta toate ((508)) încercările înfocate
pe care El vede potrivit ca ei să le aibă pentru dezvoltarea
harurilor Spiritului. Ei să-şi dea seama de asemenea că nu
trebuie să-şi aleagă felul încercărilor arzătoare care-i vor
dezvolta, îi vor pregăti şi-i vor face potriviţi pentru
Împărăţie, ci trebuie să lase totul în mâinile Domnului.
Este însă datoria noastră să arătăm tuturor acestora care
suferă că, după încercare şi dezvoltare rezonabilă, trebuie
să fie atenţi la eliberarea divină şi la deschiderea căii de
scăpare din lucrurile prea greu de suportat. Aceasta este în
armonie cu îndemnul şi exemplul Domnului nostru: „Când vă
vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta". Mat. 10:23;
2:13; 4:12; 12:15.
Conştiinţa, proba finală
În legătură cu aceste lucruri ne-am
referit la conştiinţă şi ar fi potrivit să atragem aici
atenţia asupra a ceea ce înţelegem noi prin acest termen.
Înţelegem convingerea în legătură cu ceea ce este corect,
ceea ce este datorie. La omul perfect, conştiinţa ar fi un
îndrumător absolut şi el ar cunoaşte din instinct ce este
corect şi datorie; dar cei şase mii de ani de decădere au
adus rasa noastră într-o stare în care conştiinţa desigur nu
este în ordine -- este stricată prin vederi greşite. Baza
conştiinţei creştine este credinţa în Dumnezeu şi acceptarea
că voinţa Lui este absolut corectă, precum şi recunoaşterea
obligaţiei noastre cuvenite de a fi în toate amănuntele şi
cu sinceritate supuşi voinţei divine. Prin urmare,
conştiinţa are nevoie doar de educaţia pe care i-o oferă
Cuvântul lui Dumnezeu, şi pentru acest motiv Noua Creatură
dezvoltată trebuie să aibă „spiritul chibzuinţei" --
convingerea lui cu privire la ceea ce este corect şi ceea ce
este greşit lărgindu-se şi clarificându-se pe măsura
creşterii în har, în cunoştinţă şi în spiritul iubirii. A
asculta de conştiinţă înseamnă a face ceea ce crede că vrea
Domnul de la el; şi nu trebuie să sară la o concluzie în
această chestiune, ci să cântărească atent mărturia
Cuvântului divin şi să decidă în consecinţă. Sunt oameni
care permit fricii şi servilismului să le domine conştiinţa
şi să-i vicieze însuşirea de monitor adevărat. O cale
cuvenită pentru poporul ((509)) Domnului este să-şi
îndrume conştiinţa -- adică, să-şi îndrume convingerile cu
privire la ceea ce este corect şi ceea ce este greşit după
Regula de Aur şi după toată informaţia colaterală pe
care i-o oferă Scripturile.
Fameni, fecioare, celibat
Printre problemele care fără îndoială dau
considerabilă nedumerire Noii Creaţii sunt şi cele de
sexologie, şi de aceea nu ar trebui să fie ignorate aici.
Cei concepuţi de Spirit la bucurii şi binecuvântări
spirituale, la părtăşie şi comuniune, îşi dau seama
instinctiv că relaţia trupească sau carnală nu este
înălţătoare spiritual, ci tendinţa ei este mai degrabă în
direcţie opusă. Este bine ca toţi aceia necăsătoriţi dintre
consacraţii Domnului să cântărească bine acest subiect
înainte de a intra sub legătura căsătoriei şi a-i prelua
responsabilităţile. Se pare că Domnul S-a referit aprobator
la starea de celibat când a spus: „Sunt fameni care s-au
născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni care au fost
făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni care singuri s-au
făcut (figurativ) fameni pentru Împărăţia cerurilor" (Mat.
19:12). Adică, unii prin exercitarea voinţei, după ce s-au
consacrat Domnului, s-au hotărât să nu se căsătorească, ci
să-şi păstreze fecioria trăind o viaţă de celibat. Însuşi
Domnul a fost unul dintre aceştia şi El este desigur cel mai
nobil exemplu al nostru, noi trebuind să urmăm în toţi paşii
Lui cât se poate de aproape. Apostolul supune această
chestiune atenţiei noastre zicând:
„Cât despre fecioare (atât bărbaţi cât şi
femei) nu am o poruncă din partea Domnului, dar îmi dau o
părere, ca unul care am primit de la Domnul harul să fiu
vrednic de crezare. Iată deci ce gândesc eu că este bine,
având în vedere strâmtorarea de acum (adică, în condiţiile
prezente -- propriile noastre imperfecţiuni şi
imperfecţiunile altora pe de-o parte, şi datoriile,
privilegiile şi oportunităţile speciale ale celor care au
făcut o deplină consacrare Domnului pe de altă parte), este
bine pentru bărbat să rămână aşa cum este (în starea în care
l-a găsit Adevărul, căsătorit sau singur). Eşti legat de o
soţie? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat ((510))
de o soţie? Nu căuta soţie. Însă dacă te însori, nu
păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte.
Dar fiinţele acestea (care sunt
căsătorite) vor avea necazuri pământeşti şi eu aş vrea să vi
le cruţ. Iată ce spun, fraţilor: timpul s-a scurtat; de
aceea cei care au soţii să fie ca şi cum n-ar avea (să
ignore relaţia pământească pe cât posibil şi să-şi îndrepte
sentimentele spre cele cereşti); cei care plâng (care au
necazuri pământeşti), ca şi cum n-ar plânge (străduindu-se
să uite încercările, dezamăgirile şi dificultăţile stării
pământeşti în bucuria şi veselia făgăduinţelor mai bune care
sunt ale noastre pentru viitor); cei care se bucură (de
prosperitate pământească), ca şi cum nu s-ar bucura (bucuria
lor în cele spirituale punând în umbră toate sursele de
bucurie pământească); cei care cumpără, ca şi cum n-ar
stăpâni (nefixându-şi sentimentele pe lucrurile pământeşti);
cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar
folosi de ea (permiţând moderaţiei şi intereselor Naturii
Noi să exercite o influenţă stăpânitoare în toate afacerile
vieţii); căci chipul lumii acesteia trece (trebuie, ca Noi
Creaturi, să trăim în armonie cu speranţele noastre noi şi
să nu facem continuu pregătiri pentru carne, ci mai degrabă
să căutăm cu orice preţ să ne întărim chemarea şi alegerea
şi astfel să fim moştenitori împreună cu Domnul nostru în
dispensaţia glorioasă a lumii viitoare).
Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji
(de felul celor lumeşti; şi, ca atare, pe lângă îndemnurile
anterioare, de schimbare a sentimentelor şi de transformare
a minţii, vă atrag acum atenţia asupra unor fapte
neîndoielnice). Cine (cel deplin consacrat) nu este
căsătorit se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum să placă
Domnului. Dar cine este căsătorit se îngrijeşte de lucrurile
lumii, cum să placă soţiei. (Acesta se va găsi în continuu
pericol de împărţire a sentimentelor sale şi în continuă
nevoie de a fi atent ca nu cumva sentimentele pământeşti
să-i absoarbă tot timpul, iubirea şi interesul, şi aceasta
spre încălcarea legământului său cu ((511)) Domnul;
şi interesele Adevărului trebuie să fie cele mai importante
dacă vrea să fie ucenic învingător şi comoştenitor în
Împărăţie). Şi (tot aşa) între o soţie şi o fecioară (între
starea lor) este o deosebire: cea nemăritată (deplin
consacrată) se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie
sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se
îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţului ei.
Vă spun lucrul acesta pentru binele
vostru (nu ca să caut a vă aduce în robie sau să vă măresc
poverile în vreun fel, ci pentru ca voi care sunteţi
necăsătoriţi să cântăriţi cu grijă problema şi să vă gândiţi
la interesele voastre spirituale şi la privilegiile pe care
le veţi pierde căsătorindu-vă), nu ca să pun o cursă
înaintea voastră (să vă opresc de la exercitarea
libertăţilor voastre), ci pentru ceea ce este frumos (cel
mai favorabil pentru voi ca Noi Creaturi) şi ca să puteţi
sluji Domnului fără piedică. Dacă cineva gândeşte că
virginitatea (că rămânând necăsătorit) este nepotrivită
(faţă de o prietenă căreia îi dăduse motive să aştepte că se
va căsători cu ea), că a trecut de floarea vârstei (aşa
încât a pierdut alte ocazii de căsătorie prin logodna cu el)
şi nevoia cere aşa (dacă ea are nevoie de un protector sau
de un sprijinitor), să facă ce vrea (să se căsătorească sau
nu); nu păcătuieşte, să se căsătorească (dacă astfel par să
dicteze necesităţile cazului). Dar cine a luat o hotărâre
tare şi nu este forţat de nevoi, ci este liber să lucreze
cum vrea (să exercite stăpânire de sine şi să trăiască o
viaţă de celibat, ca să se dedice mai deplin Domnului şi
serviciului Său) şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze
virginitatea (sa proprie), bine face. Astfel, cine se
căsătoreşte (dându-şi virginitatea) bine face; şi cine nu se
căsătoreşte, mai bine face.
O soţie este legată de lege atâta timp
cât îi trăieşte soţul; dar dacă-i moare soţul, este liberă
să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul. Dar, după
părerea mea, va fi mai fericită dacă rămâne aşa cum este. Şi
gândesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu (gândul Domnului în
acest subiect, pe care deja l-am spus. Nu vorbesc după
poruncă sau sub inspiraţie ((512)) directă, ci
conform convingerii sau judecăţii mele despre voinţa
divină.)" 1 Cor. 7:25-40.
După căsătorie este prea târziu ca cineva
să decidă dacă preferă să trăiască o viaţă de celibat sau
nu. Apostolul arată foarte clar acest lucru, declarând că
nici soţul nu are singur stăpânire asupra trupului său, nici
soţia nu are singură stăpânire asupra trupului său, ci în
căsătorie fiecare s-a predat celuilalt în astfel de grad
încât orice refuzare a drepturilor conjugale moderate,
rezonabile, ar însemna o nedreptate şi o încălcare a
contractului de căsătorie. Apostolul vorbeşte despre un
astfel de curs spunând: „să nu vă lipsiţi unul pe celălalt"
(1 Cor. 7:5). Timpul considerării unei astfel de chestiuni
este înainte de căsătorie. N-ar fi cuvenit nici ca unul să
încerce să-l oblige pe celălalt, nici ca amândoi să se
angajeze la o viaţă de celibat în lanţurile căsătoriei. În
aceasta, ca şi în oricare altă chestiune pământească, legea
trebuie să fie moderaţia, frâna prin care Natura Nouă va
căuta să-şi menţină controlul asupra cărnii* -- aducând până
şi gândurile inimii în supunere faţă de Domnul. Reţinerea
absolută, oricât ar fi de dorit, după cum arată apostolul,
nu trebuie să fie impusă unul altuia, ca să nu devină o
cursă şi o ispită spre încălcarea obligaţiilor conjugale. El
spune:
„Soţul să dea soţiei ce-i datoreşte (ceea
ce ea ar cere în mod raţional, natural şi drept), şi tot aşa
şi soţia faţă de soţul ei. Soţia nu este stăpână (n-are
stăpânire) pe trupul ei, ci soţul; tot astfel, nici soţul nu
este stăpân (n-are stăpânire) pe trupul lui, ci soţia. Să nu
vă lipsiţi unul pe celălalt decât doar prin bună învoială,
pentru un timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii; apoi să fiţi
iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească Satan, din cauza
lipsei voastre de stăpânire. Lucrul acesta îl spun ca o
îngăduinţă, nu ca o poruncă. Eu aş vrea ca toţi oamenii să
fie ca mine (reţinut şi liber, practic un famen). . . .
Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine pentru
ei să rămână ca mine. Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se
căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească
decât să ardă" -- să fie mistuiţi de o pasiune nestăpânită
care le-ar împiedica părtăşia cu Domnul şi s-ar putea dovedi
pentru ei o capcană. 1 Cor. 7:3-9.
*Restricţii evreieşti din Leviticul
20:18; 15:25.
((513))
„Numai în Domnul"
Ce raţionale, ce înţelepte sunt poruncile
Domnului! -- ce folositoare sunt pentru cei care au ureche
să le audă şi care se supun sfatului lor! Ca poporul
Domnului să se căsătorească „numai în Domnul", la început ar
putea să pară o limitare, o constrângere, o robie: dar nu
este aşa -- este numai un sfat. Oricine urmează sfatul va
afla în cele din urmă că a fost binecuvântat prin aceasta,
şi oricine nesocoteşte sfatul va afla în general mai târziu
nechibzuinţa căii sale prin experienţe aspre.
Nici un alt contract sau aranjament
aparţinător lucrurilor vieţii prezente nu este atât de
important ca şi contractul de căsătorie: totuşi, oameni cu o
minte destul de echilibrată par să-l trateze într-o manieră
uşoară şi lipsită de seriozitate. Unii părinţi par să
analizeze mai atent şi cu o judecată mai sănătoasă problema
cumpărării unei ferme, a creşterii vitelor, oilor, cailor,
câinilor şi porcilor, decât îşi analizează partea lor în
propagarea speciei umane. Astfel de nechibzuinţă este greu
de explicat, afară doar de presupunerea că ei privesc
căsătoria ca un fel de loterie, condusă de întâmplare în loc
să fie condusă de raţiune; sau că ei consideră pe Dumnezeu
ca şi Creatorul fiecărui membru individual al neamului
omenesc -- nediscernând că lucrarea perfectă a lui Dumnezeu
în privinţa neamului nostru omenesc a fost îndeplinită în
prima pereche, căreia El i-a dat puteri de reproducere care
au trecut şi la urmaşii lor. Vederea corectă asupra naturii
umane este aceea că ea e cel mai înalt tip al creaţiei
animale, şi, asemenea restului creaţiei animale, ea a fost
înzestrată de Creator cu putere de a se reproduce fiecare
după specia ei proprie. Din acest punct de vedere, devine
imediat evident că Dumnezeu nu este Creatorul direct al nici
unuia din familia umană acum în viaţă şi că diferitele
slăbiciuni, imperfecţiuni şi debilităţi mintale sub care
suferă rasa nu pot fi puse pe seama imperfecţiunii lucrării
Sale, ci pe seama căderii rasei noastre în păcat şi a
acţiunilor naturale ale păcatului -- care înclină tot mai
mult în jos spre imperfecţiune, degradare, moarte.
((514))
Chiar bărbatul natural şi femeia
naturală, deci, trebuie să se gândească atent la problema
căsătoriei, aşa încât să-şi facă pe cât este posibil partea
în compensarea influenţelor degradante care afectează rasa.
Ei ar trebui să-şi dea seama, de exemplu, de necesitatea
legilor consanguinităţii -- că mariajul celor cu legături de
sânge apropiate ar trebui evitat. Astfel de reglementări
n-au fost necesare la început, când fiii şi fiicele lui Adam
s-au căsătorit între ei liber şi fără pericol, pentru că
omenirea fiind încă aproape perfectă, aceasta nu le cauza
copiilor anumite slăbiciuni; dar acum, fiindcă omenirea a
devenit foarte coruptă şi deoarece nu numai bolile, ci şi
caracteristicile mintale, trăsăturile şi sensibilităţile se
transmit prin ereditate în familii, face parte din
înţelepciune -- da, mai mult chiar, parte din datorie, din
dreptate faţă de copiii pe care ei ar vrea să-i aducă în
existenţă -- că ar trebui nu numai să evite legăturile de
sânge apropiate, care ar putea intensifica particularităţile
şi sensibilităţile mintale şi fizice, ci, în plus, ar trebui
pe cât posibil să recunoscă faptul că este potrivit să-şi
aleagă o pereche cu temperament diferit de al său. Natura
pare să ajute într-o anumită măsură în această chestiune,
aşa încât cei pur blonzi sau cei pur bruneţi în mod natural
preferă de obicei o pereche cu o înfăţişare contrară.
Dar, deşi aceste reguli care aparţin
omului natural s-ar aplica la Noua Creatură, dacă ar hotărî
că în toate modurile ar fi mai înţelept să se căsătorească,
mai există încă o prevenire a apostolului, ca să îndrume
potrivirea Noii Creaţii după trup -- el ar trebui să aleagă
„în Domnul". Atunci ar fi potrivit atât în cele spirituale
cât şi în cele naturale. Unii ar putea spune că dacă
legătura apropiată după trup ar putea produce extreme la
copii, atunci şi legătura apropiată după spirit s-ar putea
dovedi dăunătoare -- să fie socotită că produce copii
excentrici în privinţa chestiunilor morale şi religioase.
Răspunsul nostru este, nu: căci în măsura în care se
primeşte mintea cea nouă, influenţa ei este contrară
excentricităţilor trupului. Apostolul declară: „Noi avem
gândul lui Hristos", „un duh ... de chibzuinţă" -- noi vedem
aceste lucruri din punctul de vedere al lui Cristos. Noua
((515)) Creaţie este concepută de spiritul Său, chiar
dacă este încă imperfectă după trup; şi este îndrumată de
Spirit prin Cuvânt în înţelegerea gândului divin în toate
lucrurile.
Este adevărat, această minte nouă trebuie
să lucreze în corpul muritor şi cu aparatul lui de gândire
imperfect; totuşi, deşi imperfecţiunile cărnii ar putea
într-o măsură colora mintea nouă şi i-ar putea deforma marea
şi frumoasa simetrie, voinţa este superioară, iar carnea
este mai mult sau mai puţin influenţată, formată, îndrumată
şi transformată treptat de ea, aşa încât, în măsura în care
unul va primi mintea lui Cristos, în aceeaşi măsură va
deveni, în mod sigur, tot mai chibzuit în gândirea sa asupra
tuturor problemelor şi intereselor vieţii. Aceasta nu
înseamnă că el va fi apreciat de lume ca fiind mai înţelept
decât înainte, ci înseamnă că va fi într-adevăr mai
înţelept, şi neputinţa lumii de a discerne înţelepciunea sa
crescândă va fi din cauză că lumea este oarbă, este
neînţeleaptă, n-are mintea lui Cristos şi în general vede
lucrurile dintr-un punct de vedere deformat, al depravării
şi egoismului. Înţelepciunea pe care o dorim noi este aceea
care vine de sus, care, după explicaţia apostolului, ne va
face mai curaţi, mai paşnici, mai îndurători, mai blânzi
faţă de fraţi, faţă de familie, faţă de omenire în general
-- da, şi faţă de creaţia animală. Înţelepciunea acestei
lumi, după cum explică apostolul, este pământească,
senzuală, drăcească. Nu înseamnă că toţi bărbaţii şi toate
femeile lumeşti sunt senzuali şi drăceşti, ci tendinţa
generală a înţelepciunii lumeşti este în această direcţie;
iar omenirea, oricât de orbită ar fi, se străduieşte
împotriva legilor egoismului cu care este legată, deşi
oamenii caută continuu să ascundă de ei şi de alţii
lanţurile robiei lor.
„În Domnul" ar trebui înţeles că înseamnă
cu mult mai mult decât doar o credinţă nominală în Domnul,
cu mult mai mult decât doar a fi un membru în biserica
nominală. Oamenii din lume ar trebui să se căsătorească cu
oameni din lume; oamenii din biserica nominală ar trebui să
se căsătorească cu oameni din biserica nominală; cei care
doar cred, care se încred în sângele merituos al lui
Cristos, ar trebui să ia în căsătorie tovarăşi asemănători.
Dar cei care au făcut pasul deplinei consacrări şi au
devenit membri ai ((516)) corpului lui Cristos, ai
Noii Creaţii, concepuţi din nou, ar trebui să se
căsătorească numai cu cei de felul lor -- numai cu Creaturi
Noi -- numai cu cei care sunt „în Domnul" ca membri
acceptaţi ai corpului lui Cristos, părtaşi ai spiritului Său
de sfinţenie; şi, pe lângă aceasta, după cum s-a arătat
deja, fiecare trebuie să caute să menţină relaţia cuvenită
privitoare la sexe. Femeia trebuie să caute să se
căsătorească „în Domnul" numai cu un astfel de bărbat pe
care-l poate privi ca şi cap al familiei, moral,
intelectual, spiritual -- unul pe care ea îl poate
„respecta". Bărbatul trebuie să caute să se căsătorească „în
Domnul" cu una care să fie, după cât poate el judeca, un
adevărat ajutor, cu minte curată, iubitoare, blândă, de
ajutor -- nu una superioară lui, spre care în mod natural ar
fi obligat să privească şi s-o aprecieze ca şi capul cuvenit
al familiei. Toate aceste reguli de căsătorie ar trebui
respectate de către Creaţia Nouă, care posedă spiritul unei
minţi sănătoase, oricât de mult ar fi ele nesocotite de
oamenii din lume, care nu sunt conduşi de mintea Domnului,
ci sunt dispuşi să meargă pe propria lor cale, să fie
conduşi de propriile lor capricii sau fantezii, sau de
înşelarea unuia de către altul. Dacă se ridică îndoieli, să
fie rezolvate pe partea sigură -- să aştepte până se
rezolvă.
S-ar putea obiecta că dacă mariajul ar fi
privit dintr-un punct de vedere atât de deosebit, ar fi mai
puţine căsătorii. Noi răspundem că se poate să fie aşa, dar
că o mare proporţie a celor care sunt acum căsătoriţi, în
special a celor care au ajuns prin harul Domnului la o
înţelegere mai clară a relaţiei lor cu Domnul ca Noi
Creaturi, şi la o cunoaştere a sfatului Său în interesul
dezvoltării lor spirituale în chestiuni aparţinătoare
cărnii, nu s-ar mai căsători aşa cum s-au căsătorit -- ei
sunt mai înţelepţi acum. Conform curţilor de justiţie şi
uzanţelor, posibilitatea unui divorţ complet şi a unei noi
căsătorii pare să-i facă pe mulţi din lume mai puţin
pretenţioşi, mai puţin grijulii în privinţa găsirii unei
perechi. Dar Noua Creatură ar trebui să nu uite că pentru ea
contractul de căsătorie este asemănător cu cel dintre Domnul
şi Biserică -- continuu; că nu este anulat de nici o curte
de justiţie pământească în aşa măsură încât să-i permită
căsătoria cu altul, cu excepţia singurului caz specificat
(Mat. 19:9). Pentru poporul Domnului ((517))
căsătoria „în Domnul" este de aceea un contract care atârnă
greu şi ar trebui întreprins numai după analizare atentă, cu
rugăciune şi cu examinarea fiecărui aspect legat de situaţie
în măsura în care acestea pot fi discernute.
Noua Creaţie mai are încă o protecţie în
această problemă. Conform legământului lor cu Domnul, ei şi-au
predat propria voinţă şi au acceptat în locul ei voinţa
Capului, a Domnului; şi dacă aceasta este atitudinea minţii
lor -- o dorinţă sinceră de a cunoaşte voinţa lui Cristos
(1) cu privire la întrebarea dacă să se căsătorească sau nu,
şi (2) cu privire la alegerea Domnului pentru ei, aceştia,
după exercitarea celei mai bune judecăţi şi înţelepciuni a
lor, vor încredinţa Domnului întreaga chestiune şi se vor
ruga pentru conducerea lucrurilor conform înţelepciunii
Sale, cu mulţumire bazându-şi inima pe conducerea ulterioară
a providenţei divine oricare va fi ea -- fie că va fi
favorabilă fie că va fi contrară cu ceea ce aprobase
judecata lor cea mai bună. În acest fel şi nu în alt fel
poporul Domnului poate fi sigur că merge pe o cale corectă.
Având în vedere cele precedente, ce important este ca Noua
Creaţie să aibă clar în minte instrucţiunile Cuvântului
Domnului asupra acestui subiect; să aibă însuşi spiritul
Adevărului şi să ţină minte continuu faptul că sunt Creaturi
Noi -- că nu trăiesc aşa cum trăieşte lumea, doar să se
bucure de viaţa prezentă, doar să crească familii după trup,
ci scopul lor cel mai înalt, obiectivul, străduinţa lor,
trebuie să fie umblarea după Spirit şi urmarea îndrumărilor
Domnului în toate lucrurile, atât naturale cât şi spirituale.
Ei ar trebui să aibă totdeauna în vedere că sunt consacraţi
Domnului, morţi cu Cristos în ceea ce priveşte această lume,
şi că scopul şi obiectivul lor major în continuare trebuie
să fie folosirea vieţii prezente şi a vaselor pământeşti ca
sacrificii, în modul cel mai înţelept posibil pentru
interesul Noii Creaturi şi al lucrării ei generale de
slujire şi slăvire a Domnului, precum şi de zidire a sa şi a
altora de aceeaşi credinţă preţioasă în harurile spirituale!
Ce important este pentru cei căsătoriţi şi pentru cei
necăsătoriţi, precum şi pentru cei care se gândesc la
căsătorie, să nu uite că tot ce au este pus pe altar şi că
biruinţa lor şi obţinerea lucrurilor ((518))
glorioase promise pot veni numai prin consumarea
sacrificiului; şi, ca atare, toate afacerile vieţii prezente
ar trebui orânduite, cât sunt ei în stare, în astfel de
manieră cum le-ar sluji mai bine pentru bunăstarea lor
spirituală, pentru bunăstarea fraţilor şi pentru gloria
Capului nostru!
El Ştie
El calea mea o ştie --
Şi-atunci, ce dacă-i neguroasă,
Ori aspră, ori încercuită --
Toiagul Lui mă mângâie.
Şi dragostea-I de Şi-ar reţine,
Vreun lucru ce atâta de-aproape, drag
şi dulce mie-mi pare,
Eu l-aş lua şi cu smerire
L-aş pune la ale Lui picioare.
Ce dulce-i gândul că El ştie
Şi-I pasă şi mâna mi-o ţine --
Şi sigur mă-ndrumă până ajung
În Patria Cerească în fine.