Noua Creaţie - Obligaţiile Părinteşti
ale Noii Creaţii
STUDIUL XIII
Exercitarea puterilor de reproducere
este însoţită de obligaţii mari -- Influenţele prenatale
-- „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze” --
Influenţa şcolilor de duminică -- Încrederea copiilor --
Puterea sugestiei în educarea copiilor -- Copiii noştri
în timpul de strâmtorare -- Distracţiile potrivite şi
nepotrivite -- Căsătoria copiilor Noilor Creaturi
Obligaţiile părinteşti sunt printre cele
mai importante obligaţii care aparţin de problemele omenirii.
Puterea de a înmulţi specia umană, cu toate posibilităţile
legate de fiinţa astfel adusă în existenţă şi asociate cu
ea, este o putere minunată -- cea mai mare asemănare a
umanităţii cu puterea divină. Este într-adevăr exercitarea
puterii divine de către om ca agentul lui Dumnezeu.
Posibilităţile legate de naşterea fiecărui copil se întind
în direcţii diferite, de avantaj sau dezavantaj, de bine sau
rău, de onoare sau dezonoare, până la extreme uimitoare.
Desigur, dacă omenirea ar putea înţelege acest lucru din
adevăratul punct de vedere, ea ar ridica conceperea copiilor
de pe planul unei exaltări şi al unei relaxări a
principiilor morale şi intelectuale pe un plan consacrat, în
care responsabilităţile de tată şi mamă ar fi îndeplinite
într-o manieră şi într-un grad care până acum au fost
desigur atinse numai de către foarte puţini. Aceste gânduri
în privinţa obligaţiei s-ar extinde nu numai asupra
copilului, ale cărui însuşiri mintale, morale şi fizice
depind de părinţi, ci şi asupra Creatorului care i-a
încredinţat omenirii această putere de înmulţire minunată,
şi Căruia, în calitatea lor de administratori, ar fi de
aşteptat să-I dea socoteală pentru folosirea acestei puteri
divine.
Aceste simţăminte de responsabilitate se
intensifică pe măsură ce începem să ne dăm seama că sub
aranjamentul divin părinţii influenţează caracterul
viitorului copil, nu numai în momentul ((520))
conceperii lui, ci în toată perioada sarcinii. În perioada
aceea mintea mamei, gândurile ei, dispoziţia ei,
sentimentele ei, se imprimă asupra copilului în embrion; şi
nu numai atât, dar în acea perioadă mama însăşi este în mod
deosebit sensibilă la influenţele înconjurătoare, multe
dintre ele, dacă nu toate, atârnând de grija soţului. Dacă
mintea mamei va fi menţinută bine dispusă şi veselă, iar
inima fericită, acestea vor influenţa favorabil embrionul;
dar dacă, dimpotrivă, ea este hărţuită, îngrijorată,
tulburată, asaltată de certuri şi nedumeriri, acest necaz se
va imprima în mod sigur asupra embrionului, dându-i în viaţă
o dispoziţie morocănoasă sau tristă sau ţâfnoasă. Dacă
mediul prenatal este depravat, egoist şi josnic, este vreo
mirare că embrionul astfel influenţat şi copilul născut cu
astfel de impresii va fi ticălos, josnic şi cu tendinţe spre
depravare, egoism etc.?
Să nu fim înţeleşi a pretinde că tot răul
din lume se trage direct dintr-o moştenire părintească de
păcat şi slăbiciune dată copilului în perioada de sarcină,
şi nici chiar că tot se trage de aici şi de la educaţia
ulterioară a copilului până la vârsta maturităţii. Admitem
că este posibil ca unii bărbaţi răi şi unele femei rele să
fi avut naştere şi educaţie relativ nobile, întocmai cum şi
Satan a fost creat perfect şi a păcătuit cu voia când era
încă sub tutela Creatorului; totuşi suntem serios înclinaţi
să ne îndoim că multe din caracterele rele au avut aceste
două ajutoare importante ale integrităţii. Suntem complet de
acord cu declaraţia scripturală a regulii generale: „Învaţă
pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va
îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Câţi părinţi, mai mult
sau mai puţin înclinaţi să pună la îndoială caracterul
adevărat al acestei scripturi, îşi aduc aminte că educaţia
unui copil trebuie să înceapă în momentul conceperii lui, şi
că un copil nepotrivit conceput are nevoie să fie educat
pentru a scoate din el slăbiciunile, nechibzuinţele şi
păcatul care au fost imprimate în el înainte de a se naşte?
Nu vrem să dăm de înţeles că există
posibilitatea naşterii unui copil perfect în condiţiile
prezente decăzute şi ((521)) imperfecte. Dimpotrivă,
ne amintim bine declaraţia Domnului: „Cum ar putea să iasă
dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Recunoaştem că toţi
putem spune despre noi: „Sunt născut în nelegiuire şi în
păcat m-a conceput mama mea”, şi îndemnăm doar ca,
indiferent de ceea ce vede sau nu vede lumea în acest
subiect, poporul Domnului din Noua Creaţie să-şi dea seama
de posibilitatea uşurării într-o anumită măsură de
întinăciunile şi slăbiciunile care aparţin rasei decăzute.
Cel puţin ar trebui să caute să li se nască copii cu
caractere atât de nobile cât pot ei să le dea sub
aranjamentele divine. Ei totuşi vor fi decăzuţi şi totuşi
vor avea nevoie de un Mântuitor, şi fără El nu vor putea
ajunge nici la perfecţiune, nici la vrednicie de viaţă
veşnică. Omul natural ar putea înţelege acest adevăr într-o
anumită măsură şi ar putea profita de unele sugestii ca
acestea, dar nu în măsura în care profită Noua Creatură.
Oricât s-ar strădui, bărbatul natural
este totuşi natural -- din pământ, pământesc -- şi ca atare
poate imprima asupra soţiei, iar ea asupra embrionului,
numai astfel de gânduri şi sentimente cum posedă, iar
acestea sunt deficitare în ceea ce priveşte sentimentele
cele mai înalte -- cele spirituale. În timp ce mintea Noii
Creaturi înţelege speranţele, făgăduinţele şi idealurile
spirituale şi caută în mod cuvenit să le imprime asupra
tuturor celor pe care Domnul Dumnezeul nostru îi va chema
prin adevărul şi harul Său -- caută în mod special să
dezvolte copii ai lui Dumnezeu -- totuşi, dacă dintr-un
motiv oarecare intră într-o legătură matrimonială şi
consideră înţelept să procreeze o familie umană, aceştia au
mare avantaj în această privinţă comparativ cu bărbatul
natural şi cu femeia naturală. Ei au idealuri mai înalte,
speranţe mai mari, aspiraţii mai nobile, bucurii mai curate:
şi dându-şi seama de influenţa gândurilor, emoţiilor şi
sentimentelor lor asupra copilului în embrion, astfel de
părinţi vor fi într-o poziţie de a face pentru copil
într-adevăr cu mult mai mult decât alţi părinţi pentru
odraslele lor.
Lumea a câştigat o înţelepciune cumva
egoistă în această privinţă. De exemplu, cei pe care-i
interesează animalele de prăsilă frumoase, vite, cai, oi
etc., nu numai că dau atenţie ((522)) mare unei
împerecheri potrivite, ci, pe lângă aceasta, în special când
este vorba de creşterea cailor de cursă, acordă atenţie mare
mamelor în perioada de gestaţie. Se îngrijesc de toate
nevoile şi confortul lor, grajdurile lor sunt curate,
luminoase; şi fără să ştie în ce măsură iapa apreciază
fotografiile, pe pereţii grajdului ei se atârnă fotografii
cu cai alergând. Mai mult, când încă este în perioada de
gestaţie, este dusă la curse, unde poate vedea cai în
concurs etc. Toate acestea sunt menite a produce în mamă o
ambiţie, a cărei imprimare reflectată asupra mânzului ei în
embrion va fi folositoare, avantajoasă pentru viteză, şi
astfel profitabilă şi plăcută proprietarului din punct de
vedere financiar şi în alt mod.
Părinţii umani n-au nici un astfel de
interes financiar legat de odraslele lor, dar ei au, sau ar
trebui să aibă, un interes mult mai adânc şi mai lipsit de
egoism. Speranţele şi ambiţiile lor pentru copiii lor ar
trebui să fie spre a-i vedea bine înzestraţi în privinţa
calităţilor mintale şi morale. Şi, chiar dacă Noua Creatură
nu poate spera să-şi conceapă copilul la natură spirituală
(deoarece aceasta nu ţine de domeniul ei), ar putea spera
să-i dea ca moştenire pământească o natură atât de bună
încât să privească cu mare simpatie lucrurile spirituale.
Astfel trebuie să fie desigur dorinţa, scopul şi speranţa
lor. Mulţi copii au fost concepuţi de părinţi oneşti,
temători de Dumnezeu şi au fost în mod corespunzător
binecuvântaţi, iar această influenţă, favorabilă pentru un
standard uman înalt, a mers oriunde a mers şi Evanghelia lui
Cristos. Ca atare, noi avem astăzi tipuri şi standarde mai
înalte care predomină mai larg în ţările civilizate decât în
ţările păgâne, în ciuda faptului că creştinii nu şi-au
apreciat decât imperfect privilegiile şi responsabilităţile
legate de copiii lor.
Rezumatul argumentului este următorul:
Dacă Noile Creaturi se căsătoresc şi intenţionează să nască
urmaşi după trup, aceştia să-şi pregătească mintea şi
dorinţa astfel încât momentul conceperii să fie nu numai un
moment de iubire şi respect reciproc, ci şi de reverenţă
faţă de Creator şi de apreciere a puterii de procreare
asemenea lui Dumnezeu ((523)) acordată lor. Pe lângă
aceasta, să fie o ocazie de rugăciune pentru binecuvântarea
divină; şi după aceea, în fiecare zi şi în fiecare ceas,
interesele copilului să fie păstrate în toate aranjamentele
vieţii. Să nu fie considerat un simplu incident din viaţă,
ci lucrul cel mai important. Ar fi o ocazie specială pentru
exercitarea darurilor spiritului, care ar trebui să fi fost
cultivate înainte în măsură considerabilă -- credinţă în
Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale, speranţă, încredere,
răbdare, amabilitate frăţească, smerenie, blândeţe, iubire.
Acestea desigur predomină totdeauna printre cei care sunt
din Noua Creaţie, dar ei trebuie să fie atenţi în astfel de
timp fiindcă îşi dau seama că influenţează, marchează,
imprimă caracter asupra unei alte generaţii.
Pe cât este posibil, casa să fie
luminoasă şi veselă, mintea îndreptată spre astfel de canale
care ar fi avantajoase, spre citire, scriere, matematici şi
datoriile practice ale vieţii. Cultivarea inimii nu trebuie
nici ea să fie uitată -- cultivare pe liniile celui mai
deplin acord cu principiile dreptăţii, iubirii şi
înţelepciunii, cu o continuă recunoaştere a Domnului în
toate afacerile vieţii; cu încredere iubitoare între soţ şi
soţie, şi cu simţăminte blânde şi binevoitoare faţă de lume
în general. Având bunăvoinţă, dreptate, iubire, în legătură
cu toate afacerile vieţii, condiţiile ar fi foarte
favorabile; dar astfel de stare ar fi greu de imaginat fără
concursul cel mai deplin al soţului şi fără prevederea şi
supravegherea lui atentă, căci, după cum am sugerat deja, în
astfel de împrejurări mama este cel mai puţin în stare să
preia supravegherea lucrurilor, chiar dacă sunt acele
lucruri care în mod cuvenit aparţin de domeniul ei în
familie. Apoi, de asemenea, soţul trebuie să fie cu atât mai
atent să conducă conversaţia în manieră cuvenită, să se
îngrijească de hrană potrivită şi consistentă, atât mintală
cât şi materială, şi mai presus de orice să trezească mintea
sănătoasă a soţiei sale în privinţa Domnului şi a planului
Său glorios, precum şi a tuturor aspectelor caracterului
divin, a înţelepciunii, iubirii, bunătăţii, dreptăţii şi
puterii acestuia.
Mulţi părinţi creştini ar putea replica
la acestea că ei n-au astfel de situaţie în viaţă încât să
aibă toate comodităţile, ((524)) confortul şi
independenţa de grija casei şi de alte griji în astfel de
timp. Răspundem că noi doar am arătat idealul şi că este
pentru fiecare copil al Domnului să caute să ajungă cât se
poate de aproape de acest ideal. Dar Noua Creatură să nu
uite niciodată că în aceasta, ca şi în toate celelalte
experienţe ale vieţii, Domnul prin harul şi spiritul Său îi
compensează pentru toate dezavantajele şi lipsurile
pământeşti. Unul ca acesta, în împrejurări nefavorabile în
oarecare grad, să caute cu atât mai serios în rugăciune, ca
inima să i se umple cu pacea lui Dumnezeu care întrece orice
înţelegere şi să lase ca aceasta să domnească continuu. Un
rezultat al acestei păci în inimă este că, oricâtă dezordine
ar fi, în mod inevitabil, în jurul mamei, copilul s-ar
bucura în mod sigur de o mai mare măsură de pace şi iubire
decât altfel -- mai mult decât ar avea fraţii şi surorile
lui născuţi în alte împrejurări. Ar fi mai puţin nervos şi
morocănos, mai liniştit şi mai paşnic, mai dispus pentru
dreptate în principiu şi conduită.
„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o
urmeze”
„Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său”
(Prov. 13:24). „Care este fiul pe care nu-l disciplinează
tatăl?” „Dacă sunteţi scutiţi de discplinare . . . sunteţi
nişte copii nelegitimi, iar nu fii.” Evr. 12:7.
Nimic nu este mai departe de intenţia
noastră decât să îndemnăm la folosirea nediscriminatorie şi
frecventă a nuielei în creşterea copiilor. Am citat însă
aceste scripturi pentru a arăta poziţia greşită a celor care
susţin că pedeapsa corporală din partea părinţilor, chiar şi
atunci când este necesară, este greşită. Casa condusă
cu nuiaua trebuie să fie din necesitate o casă nefericită.
Casele Noilor Creaturi trebuie să fie conduse cu iubire şi
nu cu nuiaua. Nuiaua trebuie ţinută numai ca o necesitate
ocazională pentru a impune legea iubirii; şi când este
administrată trebuie mânuită de mâna iubirii şi niciodată de
mâna furiei. Noile Creaturi, conduse de spiritul
chibzuinţei, învaţă treptat că ordinea este una din primele
legi ale cerului şi prin urmare trebuie să fie unul din
primele elemente şi caracteristici ale caselor Noilor
Creaturi.
((525))
Ordinea însă nu înseamnă cu necesitate
linişte absolută, altfel pustia şi cetăţile tăcute ale
morţilor ar fi singurele locuri unde ar domni ordinea.
Ordine poate însemna atât bucurie cât şi pace, atât fericire
cât şi odihnă, atât libertate cât şi lege. Ordine înseamnă
lege -- la Noile Creaturi Regula de Aur şi Legea Iubirii
fiind cele care conduc pe capul casei şi pe ajutorul său,
precum şi pe copii, şi fac din părinţi exemple pentru copii
în toate darurile creştine. Legea, chiar Legea Iubirii,
înseamnă răsplăţi şi pedepse, iar în familie părinţii le
împart pe acestea. Potrivit slăbiciunilor recunoscute ale
acestora, ei la rândul lor au nevoie de îndrumare de la
Tatăl ceresc pentru a-L slăvi nu numai în inima şi voinţa
lor, dar pentru ca şi casele lor să fie modele pământeşti de
case ale celor drepţi, case ale celor care au mintea lui
Cristos.
Răsplăţile lor pentru copii trebuie să
conste în pregătirea unui astfel de confort şi a unei astfel
de binecuvântări cum permit împrejurările, sub controlul
unei providenţe recunoscute. Pedepsele lor pot fi mai mult
sau mai puţin severe, după gradul voinţei copilului, dar
niciodată după standardul dreptăţii, niciodată cu încercarea
de a da copilului măsura deplină a ceea ce conduita lui ar
putea cere în mod just -- fiindcă nici noi înşine nu suntem
sub dreptate, ci sub milă, sub iubire, şi trebuie să arătăm
milă, nu numai în purtarea noastră cu alţii, ci în special
în purtarea noastră cu copiii noştri, ale căror
imperfecţiuni şi neajunsuri pot fi găsite fără îndoială în
grad mai mare sau mai mic la noi şi la strămoşii noştri.
Iubirea poate pedepsi uneori prin refuzul unui sărut, aşa
cum poate răsplăti uneori prin acordarea unui sărut; ea
poate opri pentru un timp pe cel nesupus de la tovărăşia
celor ascultători şi de la plăcerile pregătite pentru ei.
Legea Iubirii poate uneori chiar aplica nuiaua disciplinei
până la a i se refuza cina sau a i se da numai strictul
necesar, pâine şi apă, şi a i se reţine unele din plăcerile
şi confortul adiţional; sau uneori poate mânui nuiaua
literală a pedepsei pentru a impune ascultarea şi a păstra
astfel ordinea şi binecuvântările casei, ((526)) nu
numai pentru copiii ascultători, ci şi pentru cel pedepsit,
pe care speră astfel să-l binecuvânteze şi să-l aducă în
armonie deplină.
Nu prea este necesar să prevenim Noua
Creaţie să nu folosească cuvinte aspre sau mânioase faţă de
copiii lor, căci ei ştiu că acest fel de vorbire este
nepotrivit pentru oricine în orice împrejurări. Dimpotrivă,
„cuvântul lor să fie totdeauna cu har”, cu iubire, cu
blândeţe, chiar şi când mustră. Nu este necesar să sugerăm
clasei căreia ne adresăm că este nepotrivit a lovi copilul
în mod necugetat, ceea ce i-ar putea dăuna nu numai fizic --
poate lezând auzul pentru totdeauna -- dar i-ar răni şi
sentimentele, ar putea dezvolta frica de părinţi în locul
iubirii, care ar trebui să fie considerată singura bază
potrivită pe care să se zidească ascultarea şi ordinea
casei. Mai mult, lovirea necugetată sau remarcile tăioase ar
fi greşite, ar indica o stare greşită a minţii părintelui --
o stare nefavorabilă luării unei decizii potrivite, juste
asupra problemei pe linia Legii Iubirii. Părintele este
dator faţă de el însuşi ca parte a propriei discipline, ca
şi faţă de copil, să nu aplice niciodată o pedeapsă la care
nu s-a gândit suficient şi pe care, judecând la rece şi fără
patimă, n-a găsit-o că este, nu mai mult, ci mai puţin decât
ar cere dreptatea în mod cuvenit. De asemenea, el are
datoria faţă de sine să-l facă pe copil să înţeleagă pe
deplin situaţia, necesitatea păstrării ordinii în casă, ca
fericirea casei să poată continua pentru binecuvântarea
tuturor celor care stau în ea; să-l facă pe copil să
înţeleagă bine şi aceea că părintele n-are nici o mânie faţă
de el, nici o răutate, ură, nimic în afară de simpatie,
iubire şi dorinţa de a-i face bine.
Părinţii pământeşti pot încerca un astfel
de control, dar le va lipsi un ajutor principal în urmărirea
lui, deoarece, nefiind supuşi deplin şi complet Tatălui
ceresc, controlului şi Cuvântului Său, ei nu pot arăta, ca
Noile Creaturi, spre Legea divină şi spre responsabilitatea
lor faţă de aceasta, precum şi spre recunoaşterea ei şi spre
străduinţele lor de a fi ascultători de ea. Părinţii
creştini au un imens avantaj în ((527)) felul de a
proceda cu copiii lor -- dacă-l vor folosi. Ei trebuie să le
citească copiilor din Cuvânt aprobarea divină a autorităţii
părinteşti -- cerinţa divină ca un părinte să înveţe pe
copil calea care trebuie s-o urmeze; şi, mai mult, trebuie
să arate necesitatea acestui lucru -- fiindcă noi suntem
toţi decăzuţi şi nu suntem în stare să ne ridicăm la
standardul divin etc.; că toate aceste mijloace şi corecţii
sunt necesare ca ajutoare pentru a contracara tendinţele
rele sub care am fost născuţi. Este o mare greşeală să
presupunem că mintea copiilor nu apreciază aceste principii,
nu apreciază ceea ce este corect şi ceea ce este greşit şi
nu apreciază că este potrivit a se aplica pedepse drepte
pentru facerea răului şi răsplăţi pentru facerea binelui.
Mulţi părinţi uită să privească înapoi şi
să observe cât de timpuriu au învăţat ei să aprecieze
principiile dreptăţii -- să aprecieze grija părintească ce
n-a neglijat să mustre, să corecteze şi chiar să pedepsească
atunci când s-a părut că este necesar. Să ne amintim de
asemenea ce ascuţit a fost simţul nostru de dreptate când
eram copii -- cum am aprobat în mintea noastră disciplinarea
părintească atunci când am înţeles că motivul ei era pentru
dezvoltarea caracterului, dar cum am fost nemulţumiţi dacă
n-am văzut un principiu de dreptate, dacă am fost mustraţi
sau am fost altfel pedepsiţi pentru lucruri de care n-am
fost vinovaţi, sau dacă ni s-a aplicat o pedeapsă care o
depăşea pe aceea care în mod rezonabil corespundea greşelii.
Acesta este nu numai cel mai bun şi mai sigur mod de a
controla un copil pentru a-i îndruma mintea în privinţa a
ceea ce este corect şi greşit, adevăr şi minciună, dreptate
şi nedreptate, ci constituie şi o educare a copilului în
caracter, când este cel mai susceptibil la influenţa
părinţilor. Este o formare a caracterului într-un timp când
conştiinţa şi judecata copilului sunt în formare şi când în
mod cuvenit el îl recunoaşte pe părinte ca singurul său
legiuitor. Dacă această lucrare de formare a caracterului
este ignorată în frageda pruncie, în anii următori este mult
mai dificilă, pe lângă dezavantajele care se vor aduna între
timp atât pentru părinte cât şi pentru copil, pentru vecini
şi prieteni.
((528))
Este deci cu totul important să remarcăm
că educarea unui copil nu constă numai în învăţarea lui cu
privire la purtarea exterioară, în politeţe, curăţenie,
ascultare etc., ci mai mult, şi de fapt mai ales, în
stabilirea principiilor corecte în inimă -- în
recunoaşterea cuvenită a minţii Domnului ca singurul
standard de viaţă, atât pentru cei bătrâni cât şi pentru cei
tineri. Regula de Aur, Legea Iubirii, de generozitate,
smerenie, răbdare, blândeţe, îngăduinţă, trebuie să fie
insuflată în privinţa relaţiei copilului cu alţi membri ai
familiei, cu tovarăşii de joacă etc. Copilul învăţat să fie
egoist, sau unul al cărui egoism natural nu-i este adus la
cunoştinţă cu blândeţe (nu în prezenţa altora) şi nu este
mustrat şi corectat iubitor, este lipsit de o lecţie foarte
importantă la momentul cel mai potrivit.
Părintele care neglijează o astfel de
ocazie pentru instruirea şi corectarea minţii, a judecăţii,
precum şi a conduitei exterioare, nu numai că neglijează cea
mai favorabilă ocazie în privinţa copilului său, dar permite
să crească buruieni în grădina inimii unde trebuie să
crească numai darurile spiritului, şi astfel îşi adună mai
mult sau mai puţin necaz în relaţiile cu acel copil în anii
următori. Multe din necazurile şi lacrimile unor părinţi
bine intenţionaţi, datorate neascultării, încăpăţânării,
egoismului şi dezmăţului copiilor lor, puteau fi evitate
dacă şi-ar fi făcut datoria faţă de aceştia în copilăria
timpurie. Mai mult, astfel de părinţi pierd o mare
binecuvântare în propriile lor experienţe; căci fără
îndoială este adevărat că părintele care-şi va educa în mod
corect copilul, în lipsă de egoism, în iubire, ascultare,
respect faţă de Dumnezeu, ajutorare faţă de semenii săi
etc., etc., va avea experienţe valoroase pentru sine --
crescând în har, crescând în cunoştinţă şi crescând în
iubire, în timp ce se va strădui să înveţe pe copilul său
aceste principii. El va învăţa şi aceea că copilul va
aşteapta să-l vadă ilustrând în conduita sa zilnică
şi în relaţia sa cu Dumnezeu, cu membrii familiei sale şi cu
semenii săi, principiile pe care el caută să le insufle
altora. Aceasta îl va ((529)) face cu atât mai atent
la propriile cuvinte, la propria conduită; iar astfel de
grijă, astfel de prudenţă în toate afacerile mici ale
vieţii, publice şi particulare, va dezvolta desigur în
astfel de părinte tot mai mult din darurile Spiritului
Domnului, făcându-l astfel tot mai plăcut Domnului şi
pregătindu-l şi desăvârşindu-l pentru Împărăţie.
Atmosfera casei, oricât ar fi de săracă,
trebuie să fie de curăţenie. Absolută curăţenie în gând,
cuvânt şi faptă ştim că este imposibilă în stările noastre
prezente, întocmai cum şi curăţenia materială este absolut
imposibilă unde aerul este plin de funingine şi praf. Însă
orice casă creştină trebuie să fie atât de aproape de
curăţenia absolută cât este posibil -- atât de lipsită de
noroiul şi murdăria exterioară cât vor permite
împrejurările, şi atât de lipsită de deviere şi întinare
morală cât se poate obţine în vasele de pământ imperfecte.
Fiecare copil trebuie să poată privi înapoi la casa lui,
oricât de simplă, oricât de slab mobilată, ca la un loc
curat, o casă a lui Dumnezeu, un loc sfânt. El trebuie să
poată privi înapoi şi să-şi amintească vocea rugăciunii la
altarul familiei, cuvintele blânde ale tatălui sau mamei în
diferite împrejurări şi spiritul general al păcii şi odihnei
prin mulţumirea şi supunerea la providenţele divine. El
trebuie să poată simţi mireasma dulce a iubirii pătrunzând
casa şi fiind asociată cu fiecare membru al ei,
manifestându-se în smerenie, blândeţe, amabiliate,
ajutorare.
Se poate aştepta ca un copil crescut şi
educat într-o astfel de atmosferă de iubire să dorească să-I
fie plăcut Domnului şi să I se supună din primele momente de
când este conştient; şi de când ajunge la vârsta de zece,
doisprezece ani, trebuie să fie încurajat să se gândească la
cuviinţa unei depline consacrări Domnului -- să nu uite că
în perioada de imaturitate a judecăţii starea lui în faţa
Domnului este prin părinte, dar că pe măsură ce ajunge la
maturitatea minţii, Domnul aşteaptă o consacrare personală.
Dacă un copil educat astfel ar neglija sau ar refuza să se
consacre Domnului, putem fi siguri că influenţele de acasă
ar continua ((530)) încă, deşi ajungând la anii
maturităţii şi nefăcând nici un legământ cu Domnul, unul ca
acesta ar putea pe bună dreptate ezita să se apropie de
tronul harului -- ar putea ezita să ceară de la Domnul
binecuvântarea pe care El a promis-o celor care sunt ai
Săi, fiindcă a refuzat să devină al Său. Cu toate
acestea, unora ca aceştia le va rămâne totuşi o amintire
scumpă a timpului când se apropiau de tronul harului şi a
grijii divine asupra casei copilăriei şi asupra lor, şi va
exista continuu o dorinţă după protecţia divină, după
privilegiul apropierii de Creator cu strigătul, „Ava, Tată”,
şi după realizarea legăturii cu El. Dacă unul ca acesta va
deveni părinte, va simţi instinctiv dorinţa să-şi crească
copiii cum a fost crescut el, şi toate aceste influenţe vor
avea tot mai mare atracţie pentru inima sa, existând mari
probabilităţi ca cel puţin atunci să se consacre. În orice
caz, influenţele unei case evlavioase vor fi fost cu el, o
protecţie sfântă de multe excese sub care altfel ar fi putut
cădea.
Comparaţi o asemenea casă, cu mireasma
dulce a iubirii, blândeţii, răbdării, amabilităţii ei, cu
casa în care Spiritul Domnului nu este vizibil -- casa în
care egoismul este legea, în care copilul observă certuri
între părinţi şi cum fiecare caută la ale sale pe socoteala
celuilalt, în care copilul nu aude decât mustrări, plângeri,
găsire de greşeli, cuvinte mânioase, sunete aspre etc.
Acestea devin contagioase printre copii, iar ei la rândul
lor se ceartă în legătură cu micile lor afaceri, vorbesc
mânios unul cu altul şi ţin casa în continuă tulburare.
Practicarea continuă a egoismului în casă dezvoltă această
caracteristică în mintea şi în conduita copilului.
Dacă părintele i se adresează cu o voce
mânioasă, „ticălos mic”, şi dacă simţămintele copilului, la
început rănite prin astfel de caracterizare negativă, se
înăspresc, atunci el treptat se va obişnui să fie mândru că
este un mic ticălos. Când va auzi pentru prima dată pe mama
mânioasă şi nerăbdătoare exclamând: „te bat de te las lat!”
sau: „îţi rup spatele!”, fără îndoială că prin cuvinte se va
transmite o ((531)) măsură de teroare în inima
copilului, dar nu după mult timp va afla că acestea sunt
ameninţări goale, de care nu prea are motive să se teamă, şi
treptat, aflând că legile civile ale ţării nu permit
părintelui să-l trateze cu brutalitate, mintea copilului va
trage concluzia că părintele ar vrea să-i facă rău dar n-are
libertate. Dintr-o astfel de minte mică va fi scos afară
mult din instinctul originar al iubirii. Copilul va găsi că
părinţii sunt la fel de nesinceri şi în privinţa
promisiunilor -- că se fac adesea promisiuni fără nici cea
mai vagă intenţie de a le îndeplini. Astfel copilul este
învăţat să mintă, să ameninţe, să promită, să înşele pe
alţii în privinţa intenţiilor sale adevărate. Este vreo
mirare că astfel de copil creşte cu un caracter dur? Mirare
este mai degrabă că între educaţia rea, educaţia indiferentă
şi lipsa oricărei educaţii, lumea civilizată nu este mult
mai rea decât este.
Copiii născuţi în îndreptăţire
În toate aceste chestiuni Noua Creatură
are un avantaj decisiv asupra tuturor celorlalţi în privinţa
copiilor. Ei ar trebui, ca început, să fie mai nobili prin
naştere, mai bine înzestraţi prin naştere. Iar această
înzestrare prenatală trebuie să fie cultivată chiar din cele
mai fragede momente ale prunciei. Cât se poate de sigur,
pruncul de câteva zile va fi nervos, iritabil şi abătut dacă
mama este aşa; influenţa merge la copil nu numai prin
laptele mamei, ci şi telepatic, electric, de la persoana ei
la copil. Ce avantaj general are deci Noua Creatură prin
Spiritul Domnului care locuieşte în ea, cu pacea, iubirea şi
bucuria lui; şi ce favorizat este pruncul care e sub
asemenea grijă! Vorbind din punct de vedere uman, ce mari
sunt posibilităţile lui în comparaţie cu posibilităţile
altora, în privinţa nobleţei bărbăţiei şi feminităţii; şi
vorbind din punctul de vedere al Cuvântului Domnului, ce
mare este avantajul lui când ne amintim că copiii poporului
consacrat al Domnului, asemenea părinţilor, sunt sub
supravegherea providenţei divine în privinţa tuturor
afacerilor lor; copiii credincioşilor vin şi ei sub
condiţiile ((532)) făgăduinţei că „toate lucrurile
lucrează împreună spre binele” lor!
Nu este greu de văzut că copiii Noilor
Creaturi au o stare îndreptăţită de probă înaintea
lui Dumnezeu, în virtutea relaţiei părinţilor lor cu El şi
cu ei. După cum neascultarea şi înstrăinarea de Tatăl ceresc
a lui Adam şi a Evei au adus înstrăinare pentru toţi urmaşii
lor, tot aşa, reconcilierea poporului Domnului prin meritele
marii ispăşiri nu numai că-i aduce pe ei înapoi în armonie
cu Dumnezeu, dar şi copiii lor sunt socotiţi îndreptăţiţi
prin părinţi şi datorită părinţilor, până la un astfel de
timp când copilul va avea înţelegerea şi voinţa sa proprie.
Chestiunea este însă mai complexă când un părinte este al
Domnului iar celălalt este străin de El; dar apostolul ne
asigură că într-un astfel de caz Domnul socoteşte copilul ca
al Său, prin părintele care este ucenicul Domnului.
Influenţa părintelui credincios, a părintelui consacrat,
este socotită că anulează şi domină influenţa părintelui
neconsacrat în ceea ce-l priveşte pe copil. Despre acest
subiect apostolul spune:
„Altminteri copiii voştri ar fi necuraţi”
(păcătoşi, condamnaţi)
„Soţul necredincios este sfinţit prin
soţia credincioasă şi soţia necredincioasă este sfinţită
prin fratele (în privinţa subiectului în analiză, adică a
urmaşilor lor); altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi
(păcătoşi sub condamnare, neîndreptăţiţi, fără legătură cu
Dumnezeu, străini de grija şi binecuvântările Lui), pe când
acum (având în vedere această pregătire a harului divin)
sunt sfinţi (adică sub starea îndreptăţirii de probă în faţa
lui Dumnezeu, prin care El îi poate trata, nu ca duşmani).”
1 Cor. 7:14.
Chestiunea creşterii cuvenite a copiilor
poate fi dificilă, dar nu prea dificilă pentru Domnul; şi,
prin urmare, părintele care a devenit creştin poate aştepta
ca harul Domnului să abunde proporţional în privinţa
afacerilor sale, şi ar trebui să caute cu atât mai serios
înţelepciunea şi ((533)) ajutorul care vin de sus,
pentru ca el să fie pe drept în stare să se achite de
datoriile sale în cele mai grele împrejurări. Harul Domnului
ne este de-ajuns în orice condiţii. Faptul că unul este
Creatură Nouă iar celălalt este necredincios sau
neconsacrat, nu schimbă aranjamentul divin în privinţa
conducerii familiei. Aceasta revine totuşi soţului, şi dacă
este Creatură Nouă el trebuie să conducă afacerile familiei
sale cât poate de bine în împrejurările date şi condus de
înţelepciunea făgăduită de sus. Dacă soţia este Creatură
Nouă, chibzuinţa ei, devotamentul ei faţă de principiile
dreptăţii, blândeţea, smerenia, atenţia, grija ei, trebuie
s-o facă un astfel de mărgăritar în familie, trebuie să-i
facă lumina astfel să strălucească în faţa soţului, încât
lui să-i facă plăcere să-i acorde controlul deplin al
copiilor, pentru care ar vedea că ea este în mod special
potrivită. Însă orice conducere sau autoritate pe care ea ar
exercita-o, îi va fi încredinţată de soţul ei, care, fie că
este credincios fie că este păcătos, este capul responsabil
al familiei sale.
La fel soţul, lăsând lumina sa să
strălucească, să se aştepte ca nu după mult timp soţia şi
copiii să vadă deosebirea dintre el şi oamenii nereligioşi,
spiritul său de iubire, blândeţe şi ajutorare, şi spiritul
chibzuinţei. Cu toate acestea, dacă aceste rezultate, care
trebuie să fie aşteptate, nu vin -- dacă tratamentul din
partea partenerului necredincios este cu atât mai rău cu cât
credincioşia sa va fi mai mare -- chiar până acolo încât să
fie necesară separarea, să nu uităm că sfatul Domnului ne-a
prevenit că ar putea fi astfel de experienţe, zicând: „Nu vă
miraţi de prigonirea ca de foc . . . care a venit peste voi
ca să vă încerce”; apoi: „Omul va avea ca vrăjmaşi chiar pe
cei din casa lui.” Apoi iarăşi: „N-am venit să aduc pace, ci
sabie”. Mesajul Meu, deşi este un mesaj de pace şi
binecuvântare în prezent, adesea duce la conflict, deoarece
copiii întunericului urăsc lumina şi deoarece mulţi dintre
ei, sub înşelarea Adversarului şi sub slăbiciunile naturii
lor decăzute, vor duce o luptă continuă împotriva lui. Nu
gândiţi că este ceva ciudat, consideraţi că este parte
((534)) din încercarea voastră, suportaţi-o ca parte din
voinţa divină până când Domnul va deschide o uşă de scăpare.
Unii care au devenit poporul consacrat al
Domnului, membri ai Noii Creaţii, apelează după ajutor
zicând: „În experienţa mea creştină timpurie din biserica
nominală am fost învăţat greşit. Am fost condus spre
înţelegerea că primind religia am fost mântuit, n-am mai
avut nevoie de nimic, ci doar să merg regulat la biserică şi
să-mi plătesc datoriile. Am primit puţină învăţătură, sau
n-am primit deloc, în privinţa necesităţii dezrădăcinării
păcatului şi egoismului din inima mea şi a primirii în locul
lor tot mai mult din Spiritul Domnului, cu bogăţia lui de
iubire şi cu toate darurile interioare asociate lui. Am
acordat orice timp liber şi energie ajutorării soţului în
afacerile lui şi străduinţei de a se ridica în lume, şi am
rămas în ignoranţă în privinţa sensului conceperii mele de
Spirit şi că eu trebuia să cultiv o înnoire a minţii, care
ar însemna tot mai puţină străduinţă după lucruri pământeşti
şi tot mai multă străduinţă după caracter, daruri, putere şi
creştere cerească. Între timp mi s-au născut copiii.
Presupun că au moştenit de la mine aceste trăsături pe care
le cultivam în timpul sarcinii, iar după naşterea lor mi-am
dat seama că au fost foarte neglijaţi cu privire la ceea ce
acum văd că este educaţia cuvenită pe care trebuie s-o
primească un copil, datoria cuvenită a unui părinte care
este Creatură Nouă în Cristos Isus. Acum copiii mei sunt
nestăpâniţi, încăpăţânaţi, egoişti, neascultători. Le
lipseşte nu numai respectul faţă de Dumnezeu, ci şi
respectul faţă de mine şi de vederile mele religioase. Ce aş
putea face cu ei? Îmi dau seama de iertarea Domnului prin
Cristos, pentru eşecul din ignoranţă al datoriei mele faţă
de ei în trecut. Îmi dau seama şi că nu fac decât să culeg
ce-am semănat, iar experienţele mele actuale sunt doar o
răsplătire dreaptă pentru neglijarea datoriei mele din
trecut. O, unde a fost simţul meu creştinesc? Ce lipsit am
fost de spiritul chibzuinţei, şi unde au fost instructorii
şi îndrumătorii mei religioşi, care nu numai că m-au învăţat
greşit în privinţa caracterului şi planului divin, dar care
nu ((535)) m-au instruit nici măcar în privinţa celei
mai simple datorii naturale -- a obligaţiilor mele
părinteşti? Vai, îmi dau seama că mi-am cheltuit banii în
sprijinirea lor cu ceea ce nu hrăneşte, cu ceea ce nu satură
-- natural sau spiritual! Dar acum, care este datoria mea?
Ce cale să urmez? Cum aş putea îndrepta pe cât se poate
neglijenţa mea din trecut?”
Răspunsul nostru la astfel de întrebări
este că în aceasta ca şi în alte chestiuni poporul Domnului
nu trebuie să se întristeze ca alţii care n-au nici o
nădejde. Domnului, fără îndoială, Îi va plăcea să afle că
regretăm că nu ne-am făcut datoria în trecut şi fără
îndoială Îi va plăcea să-I cerem iertare pentru astfel de
neajunsuri, şi să-I făgăduim credincioşie mai mare de acum
încolo în căutarea şi urmărirea obligaţiilor faţă de cei
dependenţi de noi. Lui Îi va plăcea desigur să luăm
experienţele noastre prezente legate de copiii nesupuşi, cu
răbdare, cu îngăduinţă, ca parte a pedepsei pentru păcatele
de omitere sau de angajare în privinţa educaţiei lor; şi
astfel primite, aceste încercări pot servi la şlefuirea şi
pregătirea noastră pentru Împărăţie.
În ceea ce priveşte datoria unui astfel
de părinte faţă de astfel de copii, ar fi fără îndoială să
înceapă a le da învăţături pe care ar fi trebuit să le dea
în prima copilărie, în privinţa responsabilităţii faţă de
Domnul, a principiilor corectitudinii, justiţiei, iubirii
unul faţă de altul şi faţă de toţi. Şi această instruire
trebuie făcută cu multă iubire, îngăduinţă şi răbdare, ceea
ce ar fi o lecţie remarcabilă pentru copil în privinţa
puterii harului în inima părinţilor. Potrivit vârstei
copilului şi altor circumstanţe însoţitoare -- a măsurii în
care s-au înrădăcinat principiile greşite etc. --
rezultatele ar trebui aşteptate cu răbdare; iar
restricţiile care ar părea absolut necesare ar trebui
aplicate cu blândeţe, consideraţie, şi cu explicaţii.
Autoritatea părintească trebuie să fie stabilită blând, nu
aspru. De la copiii care au avut obiceiul de a stăpâni casa
nu trebuie să se aştepte să devină buni şi ascultători
instantaneu. În privinţa detaliilor aranjamentelor şi
conducerii casei trebuie căutată înţelepciunea de sus,
fiindcă nici un străin de casă nu poate ((536))
înţelege pe deplin toate afacerile familiei altuia, nici nu
poate da îndrumări specifice în privinţa conducerii ei
cuvenite.
Două principii trebuie să conducă: întâi
de toate, iubirea pentru Domnul şi pentru copii, şi această
iubire trebuie să fie îndrumată de Cuvântul lui Dumnezeu; în
al doilea rând, să fie continuu căutat Cuvântul lui
Dumnezeu, ca sursă a autorităţii şi instruirii. Mai mult,
toţi părinţii trebuie să înveţe să-şi trateze copiii cu
consideraţie. Fie că sunt copii educaţi în mod cuvenit fie
că nu, ei trebuie să-şi dea seama că părinţii le respectă
conştiinţa şi judecata şi se străduiesc să se poarte cu ei
în armonie cu aceste elemente ale caracterului. În special
când copilul ajunge la starea maturităţii, să se apeleze la
raţiunea lui sau a ei, şi în aceeaşi măsură să se abandoneze
forţa şi pedeapsa corporală.
Principiul dreptăţii, la care ne-am
referit deja, se găseşte într-o anumită măsură în aproape
fiecare fiinţă umană, şi în special dacă simţul dreptăţii
este văzut că lucrează în cooperare cu egoismul. Astfel,
când ajunge la vârsta maturităţii, copilul simte instinctiv
că a trecut o linie şi nu trebuie să mai fie tratat ca un
copil, ci ca un tovarăş; nu mai trebuie să i se
poruncească în nimic, ci să i se ceară; nu mai trebuie
să i se ceară să dea socoteală strictă, amănunţită a
tuturor banilor câştigaţi, ci să i se permită mai mare
discreţie şi afirmare a personalităţii decât înainte.
Părinţii înţelepţi, drepţi, iubitori, să nu încerce o
încălcare a acestor drepturi ale maturităţii, ci mai degrabă
să caute de atunci înainte să se poarte cu copilul cum s-ar
purta cu un frate sau cu o soră mai mică -- ca sfătuitor şi
cel mai bun prieten. Părinţii buni sunt uneori neînţelepţi
şi nedrepţi în această privinţă şi profită de autoritatea pe
care copilul a recunoscut-o până la momentul acela. Ei
ignoră noua lor stare de maturitate şi încearcă să
perpetueze imperativul autorităţii părinteşti ca înainte;
iar aceasta se soldează uneori cu o măsură de succes, dar
niciodată, credem noi, spre avantajul lor real sau spre
avantajul real al copiilor. Ei ştiu, şi copiii lor ştiu, că
ei profită de ascultarea copilului şi ((537)) că,
dacă copilul s-ar răzvrăti, lucrurile s-ar aranja repede în
alt mod. Ei trebuie să se gândească la faptul că modul
acesta este dăunător pentru afecţiunea reală a copilului
faţă de ei. Copilul vede această dovadă de egoism şi
nedreptate în conduita părinţilor, despre ale căror
sentimente gândise diferit înainte. Iubirea fiască este
astfel subminată chiar la rădăcinile ei, şi este posibil ca
părinţii să afle greşeala unei astfel de căi înainte de a
muri, chiar dacă aceasta a reuşit temporar. Nu vrem să
sugerăm că obligaţiile copilului faţă de părinţi încetează
când acesta ajunge la anii maturităţii. Chiar dimpotrivă.
Noi susţinem, în armonie cu legea civilă din lume, că un
copil este obligat să-şi susţină părinţii atâta vreme cât
aceştia vor trăi şi cât copilul va avea puterea să procure
cele necesare. Argumentul nostru este că, în timp ce înainte
de maturitate părinţii au avut control deplin, după
maturitate copilul are o personalitate şi individualitate
care trebuie să fie recunoscute şi la care trebuie să se
apeleze. Este de datoria copilului să aibă grijă de părinţi,
dar dacă se apelează la el în mod potrivit, grija trebuie să
fie acordată cu atât mai prompt şi mai iubitor. Obligaţia
copilului de a-şi sprijini părinţii bătrâni corespunde exact
cu responsabilitatea părinţilor pentru grija şi sprijinul
rezonabil al copilului în prima copilărie şi înainte de
maturitate. Părintele care a procedat drept şi iubitor faţă
de copilul său, va fi lăsat desigur arareori lipsit, câtă
vreme copilul acela va avea puterea să se îngrijească de el.
În timp ce considerăm datoriile
părinţilor faţă de copii, se ridică diferite întrebări cu
privire la câtă educaţie este cuvenită, la restricţiile
rezonabile legate de felul de lectură şi informaţie care să
se înmagazineze în minte. Noi suntem dintre aceia care
apreciază foarte mult valoarea educaţiei; totuşi noi credem
că trebuie exercitată mare înţelepciune în privinţa
caracterului educaţiei. Educaţia este ca şlefuirea. Aproape
orice piatră se poate face să arate frumos prin şlefuire
atentă, dar şlefuirea atentă nu este la fel de valoroasă sau
folositoare pentru toate pietrele. În cazul unui ((538))
diamant sau rubin, sau al altei pietre preţioase, şlefuirea
este absolut necesară pentru dezvăluirea calităţilor ascunse
ale pietrei; fără faţete, frumuseţile şi strălucirile
pietrei n-ar putea fi apreciate şi nici nu şi-ar putea
revărsa strălucirea. Dar aceeaşi şlefuire făcută unei pietre
de pavaj de stradă ar fi o risipă de energie; mai rău încă,
ar face piatra prea valoroasă, prea frumoasă pentru a fi
folosită la pavaj. Mai mult, ar fi mai puţin potrivită
pentru pavaj după ce a fost fasonată decât dacă ar fi fost
lăsată cum era, sau dacă ar fi fost cioplită numai în mare,
pentru a o face să se potrivească la locul ei.
Astfel înţelegem noi că este şi în
privinţa educaţiei, a şlefuirii minţii printr-un „curs
clasic” la colegiu. Unora le-ar folosi astfel de curs, în
timp ce altora le-ar dăuna. Cine n-a văzut oameni atât de
educaţi încât n-au putut ocupa în viaţă locul pentru care
talentele lor naturale îi făcea potriviţi? Educaţia lor era
prea mare, şi, asemenea omului din pildă, ei nu puteau săpa
şi să cerşească le era ruşine, iar pentru altceva erau
nepotriviţi. Dacă în providenţa Domnului părinţii ar afla că
au un copil cu minte strălucită, şi dacă providenţa le-ar
îndruma afacerile aşa încât considerentele financiare şi
alte considerente i-ar deschide copilului calea spre
colegiu, ei ar putea foarte bine să se gândească dacă aceste
indicii ar fi sau nu îndrumarea Domnului în privinţa
datoriei lor faţă de copil, şi ar trebui să-şi urmeze
convingerile. Cu toate acestea, trimiţându-l la colegiu, ar
trebui să simtă o mare nelinişte în prezent, o mare teamă,
ca nu cumva această şlefuire exterioară în înţelepciunea
acestei lumi să-i şteargă toată şlefuirea credinţei,
caracterului şi inimii pe care ei ca părinţi şi instructori
cuveniţi i-au acordat-o din fragedă copilărie şi înainte.
Poporul Domnului din Noua Creaţie ar
trebui să înveţe să aprecieze educaţia inimii, a
caracterului şi a credinţei în Dumnezeu ca o educaţie
superioară în orice privinţă faţă de orice s-ar putea obţine
în şcolile acestei lumi -- că „înţelepciunea de sus . . .
mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat,
plină de îndurare şi de roade bune” este de dorit mai mult
decât toată înţelepciunea din lume. Ei ar trebui să se
gândească bine dacă copilul lor ar fi ((539)) atât de
bine înrădăcinat şi stabilit în caracter, în principiu, în
loialitate faţă de Domnul şi de Cuvântul Său, încât
tendinţele spre necredinţă din şcolile zilelor noastre, cu
învăţăturile lor raţionaliste numite Critica Radicală,
Evoluţia etc., nu i-ar putea înlocui credinţa bine
înrădăcinată în Domnul şi în Cuvânul Său. Într-adevăr,
pericolul este atât de mare încât noi să fim înclinaţi mai
degrabă a fi mulţumiţi cu o educaţie care se poate obţine în
şcolile publice şi în licee sau şcoli tehnice.
Scriem în deplină cunoştinţă că pentru
cei cu minte lumească acest sfat este nechibzuinţă sau mai
rău. Cu toate acestea, noi am învăţat să privim lucrurile
din ceea ce credem a fi punctul de vedere divin şi
recomandăm ca tot poporul consacrat al Domnului să se
străduiască, în lucrul acesta şi în toate lucrurile, să
caute acest punct de vedere -- felul de a vedea al Domnului
asupra acestui subiect. Am mai putea adăuga că în timpurile
încordate în care trăim, cu goana, agitaţia şi nervozitatea
zilelor noastre, persoana care-şi petrece viaţa până la
vârsta de douăzeci şi unu de ani în şcoală, fiind şlefuit
pentru activităţile vieţii, a pierdut un alt fel de şcoală,
obţinută de către băiatul care, sfârşindu-şi cursul de
liceu, să zicem la patrusprezece sau cincisprezece ani, mai
urmează un curs de pregătire în afaceri de vreun fel,
„urcând scara”. Când termină şase ani de şcoală în afaceri
practice, după toate probabilităţile, el va fi mult mai în
stare să se descurce în condiţiile prezente decât tânărul
care a petrecut acelaşi număr de ani în pregătire la
colegiu.
În legătură cu joaca: unul dintre
avantajele majore ale jocului este exerciţiul plăcut legat
de el, deoarece este fără îndoială un fapt că exerciţiul
făcut cu plăcere este mult mai folositor decât exact acelaşi
exerciţiu făcut ca o corvoadă. Prin nişte procese
necunoscute ale organismului nostru, mintea şi dispoziţia au
de-a face cu toate funcţiile vieţii. Dispoziţia fericită
cooperează cel mai bine cu toate forţele şi funcţiile
naturii pentru întărirea organismului nostru şi pentru
compensarea pierderilor. Dar este o idee greşită a insista
că ceea ce este folositor este o corvoadă şi numai ceea ce
este nefolositor este o plăcere, o joacă. Noi suntem
((540)) de părere că o idee greşită despre această
chestiune a făcut pe mulţi oameni să cultive joaca şi
inactivitatea când, dimpotrivă, ar fi trebuit să se
împotrivească la impulsurile naturale ale naturii decăzute
în aceste direcţii. Aranjamentul grădiniţelor este o mişcare
de dată relativ recentă, în ceea ce noi apreciem a fi o
direcţe bună -- pentru a face plăcută instruirea pentru
copil. Şi toată plăcerea care urmează, favorizată de
părintele înţelept, trebuie să fie ceva în aceeaşi direcţie
-- nimic ce este numai pierdere de timp şi de energie nu
trebuie să fie aprobat.
Relaxarea şi recrearea trebuie asigurate
mai ales prin schimbarea ocupaţiei, mai degrabă decât prin
inactivitate sau prin exerciţiu nefolositor. Fetiţelor le
place să-şi îmbrace păpuşa, s-o îngrijească şi să se joace
„de-a casa”. Băieţeii se joacă „de-a magazinul”, şi folosind
nisip etc. ca înlocuitori, ei încheie târguri imaginare cu
ceai, cafea, zahăr şi cartofi; sau se joacă „de-a caii”,
conduc căruţa cu caii, sau îşi imaginează că sunt
predicatori sau misionari sau învăţători sau doctori. Toate
aceste jocuri sunt în direcţia cea bună şi trebuie
încurajate la cei mici. Când cresc, trebuie atraşi de la
acestea, spre a considera ca parte din recrearea lor să dea
ajutor la menţinerea casei în ordine sau să dea ajutor
părinţilor sau tutorilor, sau altora, la magazinul sau
atelierul adevărat. Dacă vor fi învăţaţi să le placă să fie
folositori, de ajutor altora, financiar sau altfel, dacă vor
fi învăţaţi că lenea este un păcat şi o ruşine, o
discreditare pentru orice persoană şi o risipă de ocazii
valoroase, ei vor fi în atitudinea cuvenită să se confrunte
cu plăcere cu datoriile vieţii şi să nu invidieze pe cei
care risipesc timp şi bani uitându-se la un joc cu mingea
sau participând la ceva la fel de nechibzuit şi nefolositor.
Economia de timp şi de mijloace trebuie
învăţată încă din prima copilărie -- nu în vederea
cultivării egoismului, ci o economie conform voinţei divine,
de a nu se risipi nimic. Învăţătorul, după ce a hrănit
mulţimea, a poruncit să se adune ce a rămas şi să nu se
risipească, indicând astfel gândul Său în privinţa tuturor
afacerilor, să nu se facă nici o risipă; ca noi să
recunoaştem o responsabilitate faţă de El ((541))
pentru fiecare moment, fiecare ban, fiecare zi; nu o
responsabilitate care să ne ţină în frică, ci o
responsabilitate care se delectează în a remarca voinţa
divină, în a fi cât se poate de în conformitate cu ea şi
care îşi dă seama că astfel de cale este plăcută Domnului şi
ca atare poate fi cu totul urmată.
Ocuparea cuvenită a minţii copilului
Pe măsură ce copilul creşte şi-şi dă
seama ce multe sunt de învăţat în lume, el să fie încurajat
să citească, dar de la început să fie învăţat să deosebească
înţelept între „aşchiile” ficţiunii şi „merele” cunoaşterii.
Să i se arate că fiecare aşchie înmagazinată în mintea sa
este mai rea decât lipsită de valoare, este o daună sau o
povară, pe lângă faptul că aceasta costă timp valoros, care
putea fi folosit avantajos în acumularea de cunoştinţe atât
de necesare nu peste mult în achitarea cuvenită de datoriile
vieţii. Să fie încurajat să citească asemenea cărţi care
i-ar da informaţii, nu romane. Să cunoască în măsură
considerabilă în privinţa istoriei ţării sale natale şi să
aibă o cunoştinţă rezonabilă despre restul lumii. El le
poate obţine acestea din istorii; nu vrem să spunem doar
istoriile care dau ordinea împărăţiilor, bătăliilor şi
generalilor, dar mai ales acele lucrări care arată
dezvoltarea socială, morală şi intelectuală din veacurile
trecute şi din lume aşa cum este acum. Într-o manieră
plăcută şi blândă copilului trebuie să i se arate importanţa
unor astfel de informaţii ca un aspect al educaţiei pentru
viitorul său -- să se apeleze la raţiunea şi judecata sa, şi
astfel el se va înscrie în favoarea acestor lecturi
educative şi în opoziţie cu toată literatura necultivată, de
proastă calitate, visătoare, care-i va face rău şi-l va lăsa
nepregătit pentru datoriile vieţii.
Dauna produsă de sugestiile rele
Rândurile următoare au apărut în critica
unui roman recent, în coloanele publicaţiei Church
Standard (Stindardul Bisericii -- n. e.). Ele ilustrează
partea cea mai rea a lecţiei pe care vrem s-o arătăm:
„Unul din cele mai îngrozitoare gânduri
legate de acest subiect este permanenţa impresiilor rele în
memoria umană. ((542)) Cu ani în urmă, nu are
importanţă câţi şi nici nu trebuie spus dacă în această ţară
sau în alta -- o doamnă zăcea pe patul de moarte. Era încă
tânără şi trăise o viaţă mai protejată decât este obişnuit.
În fiecare fapt şi cuvânt ea fusese puritatea întruchipată.
Se credea că în toată viaţa ei nu avusese ocazia să audă
vreodată nici măcar o silabă dintr-un cuvânt murdar. Totuşi,
în delirul ei, ea a vărsat în auzul prietenilor şi a celor
de faţă un torent de blesteme obscene la care aceştia au
rămas şocaţi. Unde ar fi putut auzi ea asemenea cuvinte, nu
şi-au putut imagina şi nici n-au aflat vreodată. Dar
trebuiau ei oare să presupună că în secret ei îi plăceau şi
se desfăta în ele? Nu. Presupunerea adevărată este că,
auzindu-le în ceva împrejurare rea, le-a detestat cu totul
şi că, în chiar efortul ei de a le uita, s-au fixat în
memorie astfel încât i-au rămas până în ceasul morţii.
Aceasta este nu numai vederea caritabilă, dar este şi
vederea justă şi rezonabilă. Dar nu întotdeauna este aşa.
Dacă mintea şi imaginaţia au fost deschise şi au fost ţinute
deschise multe ceasuri sau zile pentru recepţionarea
gândurilor necurate şi pentru contemplarea imaginilor
obscene, cine poate spune efectul degradant al acestor
asocieri mintale? Dintre toate lucrurile rele din această
lume cu multe rele, nu cunoaştem nici unul atât de teribil
de îngrozitor în subtilitatea şi permanenţa influenţei lui
corupătoare, cum este o carte rea scrisă de un om de geniu.”
Elementul religios al minţii copilului
cere educaţie specială, iar în aceasta părintele creştin
trebuie să fie învăţătorul lui. În starea prezentă confuză a
lumii în privinţa subiectelor religioase şi ţinând cont de
atitudinea ei mai avansată în privinţa şcolilor comune şi a
instruirii publice, orice încercare de a învăţa vreun fel de
religie va fi desigur în opoziţie cu prejudecăţile sau cu
convingerile oneste ale unora din cei interesaţi. Ca atare,
justiţia cere ca şcolile publice să fie eliberate de orice
culoare religioasă, instruire, formalităţi şi ceremonii. Cu
toate că avem reverenţă faţă de Biblie drept Cuvântul lui
Dumnezeu, noi credem că având în vedere faptul că evreii
sunt împotriva învăţăturilor Noului Testament, că mulţi,
care sunt sub influenţa Criticii ((543)) Radicale,
sunt împotriva unei mari părţi din Vechiul Testament şi din
Noul Testament, că unii necredincioşi, sceptici, budişti,
teosofi etc., sunt împotriva Bibliei în întregime, în timp
ce alţii nu sunt de acord cu traducerea comună -- şi având
în vedere faptul că toate aceste clase sunt taxate pentru
sprijinirea şcolilor şi li se cere să se folosească de ele
-- ar fi atât just cât şi înţelept să se omită pregătirea
religioasă în şcoli şi să se ignore că Biblia este o carte
religioasă, impunând-o, dacă acest lucru se va face cumva,
numai ca o istorie veche, mai degrabă decât să se aducă
ofensă atâtora care nu sunt de acord cu noi.
Având în vedere reverenţa noastră
recunoscută faţă de Biblie drept Cuvântul inspirat al lui
Dumnezeu, această sugestie ar putea să pară ciudată pentru
unii, dar noi credem că este calea cuvenită, în armonie cu
Regula de Aur. Este adevărat, poate suntem în aşa minoritate
încât influenţa noastră, dacă am dori s-o exercităm, ar fi
fără putere, şi Noile Creaturi n-ar trebui să considere că
este de datoria lor să devină susţinătorii acesteia, după
cum nu sunt nici ai altor reforme morale. Toate Noile
Creaturi au o misiune mai înaltă, mai importantă în legătură
cu dezvoltarea Noii Creaţii şi ca atare în prezent pot lăsa
astfel de reforme morale în mâinile lumii, până când va veni
Împărăţia. Cu toate acestea, este cu totul cuvenit să avem
spiritul chibzuinţei şi acordul cel mai deplin cu justiţia,
chiar dacă niciodată nu se va ivi o ocazie potrivită de a ne
exprima sentimentele asupra acestui subiect.
În orice caz, desigur că şase ore pe zi,
cinci zile pe săptămână şi mai puţin de şase ani din viaţă,
este destul de puţin timp care să se dedice numeroaselor
lecţii în privinţa lucrurilor nereligioase cu care sunt
aglomeraţi copiii din zilele noastre. Această repartizare a
timpului pentru studiul subiectelor nereligioase lasă pentru
părinţi şi pentru îndrumătorii lor spirituali aleşi, timp
din belşug pentru împărtăşirea felului de instruire
religioasă care ar părea cea mai bună pentru ei. Din o sută
şaizeci şi opt de ore pe săptămână, studiul subiectelor
nereligioase necesită desigur toate cele treizeci de ore
dedicate acestuia -- în special având ((544)) în
vedere faptul că timpurile tensionate în care trăim
împiedică adeseori pe copil să facă mai mult de trei ani de
astfel de pregătire.
Influenţa şcolilor duminicale
Şcoala duminicală a devenit o mare
instituţie în toată creştinătatea. Dacă este privită ca un
club social pentru copii, care-i adună o dată pe săptămână
şi le îndreaptă mintea de la canalele obişnuite ale zilelor
din săptămână într-o direcţie socială şi religioasă
generală, s-ar putea estima că şcoala duminicală a realizat
considerabil în lume -- în special pentru clasele de jos ale
societăţii. În ceea ce priveşte efectul şcolilor duminicale
asupra copiilor credincioşilor, noi îl privim ca dăunător.
Suntem însă conştienţi că astfel de sentiment va fi
considerat extrem până când motivele noastre vor fi pe
deplin apreciate. Acestea sunt următoarele:
1) Şcolile duminicale au fost dăunătoare
părinţilor creştini, prin aceea că i-a făcut să se considere
eliberaţi de responsabilitatea părintească pusă asupra lor
de către Domnul. Învăţătorul de la şcoala duminicală este
adesea cu totul incapabil de asemenea responsabilitate,
adesea un începător în privinţa copiilor şi a educaţiei lor
cuvenite -- arareori unul care declară consacrare deplină şi
concepere a Spiritului sfânt. Unui astfel de învăţător i se
dă locul părintelui în privinţa celei mai importante dintre
toate datoriile părinteşti. Pierderea avută de părinţii
creştini prin acest aranjament este aproape incalculabilă.
Este un principiu recunoscut în lucrurile spirituale, că
acela care udă pe alţii se udă pe sine. Şi astfel părintele
care-i instruieşte şi-i îndrumă cu străduinţă pe copiii săi
în chestiuni morale şi spirituale, nu numai că le acordă o
binecuvântare, ci şi primeşte el însuşi o mare binecuvântare
în legătură cu serviciul. Această binecuvântare le lipseşte
părinţilor creştini de astăzi, din cauză că fără să-şi dea
seama s-au depărtat de aranjamentul divin.
2) Şcoala duminicală este un dezavantaj
clar pentru copiii părinţilor creştini, fiindcă nu primesc
de la învăţătorii şcolii ((545)) duminicale felul de
instruire pe care părintele inteligent şi conştiincios ar
putea şi ar trebui să le-o dea.
3) Aranjamentul şcolii duminicale
reacţionează în dezavantajul atât al părintelui cât şi al
copilului încă dintr-un punct de vedere: îi face pe copii
să-şi piardă respectul faţă de părinţi şi cultivă astfel o
lipsă de demnitate părintească pe de o parte, şi o lipsă de
respect filial pe de altă parte. Fără îndoială că lucrul
acesta are mult de-a face cu starea actuală a aşa-zisei
„lumi creştine” în chestiunea neascultării de părinţi, a
nesupunerii în familie etc. Caracteristicile religioase ale
minţii umane sunt localizate la cel mai înalt nivel al
creierului şi ar trebui să fie dominante când sunt active şi
cuvenit dezvoltate. Venerarea este una dintre acestea şi are
nevoie de îndrumare. Dacă copilul vede că părintele
venerează pe Dumnezeu şi Cuvântul Său şi este instruit din
această sursă, el are în faţa sa o lecţie obiectivă care
să-i fie valoroasă toată viaţa, la rândul ei trecând şi la
copiii săi; dar dacă el vede că venerarea părinţilor s-a
întors de la Dumnezeu şi de la Cuvântul Său şi s-a îndreptat
spre o clasă clericală, ca să primească presupusul mesaj
divin prin ei, fără exercitarea raţiunii sau fără studiul
Cuvântului lui Dumnezeu, influenţa asupra copilului este
aceea de superstiţie şi de subordonare la preoţime -- o
stare nesănătoasă în privinţa dezvoltării spirituale.
Dacă pe lângă aceasta copilul este trimis
la un învăţător în şcoala duminicală să primească învăţătură
despre Biblie, lecţia pentru mintea copilului este că
părintele este incapabil să-i dea această învăţătură şi că,
după cum părintele este instruit de un cleric, se presupune
că de un rang înalt dacă nu de un fel diferit, la fel
copilul va privi pe învăţătorul său de la şcoala duminicală
dintr-un punct de vedere cumva asemănător. Tot efectul va fi
să lipsească pe părinte de stima şi respectul copilului.
Dimpotrivă, copilul care a fost învăţat
cum se cuvine din punct de vedere scriptural, că Dumnezeu a
vorbit prin Cuvântul Său şi a aranjat ca unii dintre copiii
Săi să-i ajute pe alţii în expunerea şi înţelegerea
Cuvântului, iar părintele ((546)) este unul dintre
cei instruiţi şi un preot al lui Dumnezeu deplin autorizat
în familia sa pentru a învăţa -- învăţătorul prevăzut al
familiei sale -- acel copil fără să-şi dea seama îi va ataşa
părintelui un respect religios, aşa cum a intenţionat
Dumnezeu. Şi astfel aranjamentul divin va da acelui părinte
o măsură mai mare de influenţă sănătoasă asupra copilului
său toată viaţa. Mai mult, după ce părintele a insuflat
lecţii scripturale, după ce a arătat din Cuvântul lui
Dumnezeu standardele divine de viaţă, de caracter, de gând,
cuvânt şi faptă, precum şi Regula de Aur a vieţii -- un
astfel de părinte va fi el însuşi mult întărit în
practicarea învăţăturilor Cuvântului. El se va simţi obligat
să exemplifice propriile învăţături şi-şi va da seama că
până şi mintea copiilor poate aplica aceste reguli
religioase la afacerile vieţii zilnice.
Un astfel de părinte va constata că el
însuşi caută să trăiască tot mai aproape de standardul pe
care îl proclamă ca fiind cel divin; iar în cazul unui eşec
în vreun grad apreciabil va primi o binecuvântare din
mărturisirea eşecului în faţa celor care-i cunosc eşecul,
chiar dacă aceştia ar fi propriii săi copii. Astfel toţi --
părinţi şi copii -- vor învăţa tot mai mult să aprecieze
standardul divin şi să caute la Domnul îndurare şi iertare;
şi astfel chiar şi greşelile ocazionale ale părintelui ar
putea deveni pentru copil lecţii permanente, de umilinţă,
căinţă şi supunere la legea divină.
4) Evident că mulţi fac o greşeală la fel
de mare în privinţa funcţionării cuvenite a şcolii
duminicale ca şi în privinţa gândirii lor că Domnul şi
apostolii au greşit nestabilind Biserica în starea ei
sectară actuală -- imaginându-şi că prin împărţirea
Bisericii lui Cristos ei au îndeplinit o lucrare înţeleaptă;
că mai mari rezultate se obţin prin denominaţionalism şi
divizări după crezuri, decât cum s-ar fi obţinut dacă s-ar
fi urmat cu stricteţe planul Domnului, adică, „un singur
Domn, o singură credinţă, un singur botez”, o singură
Biserică.
Şcoala duminicală, aşa cum a început, a
fost destul de potrivită. A început ca „o şcoală fără
pretenţii” în Gloucester, ((547)) Anglia, în 1781 d.
Cr. Un creştin, Robert Raikes, editor la Gloucester
Journal, a angajat patru femei creştine să-i înveţe pe
copiii între zece şi paisprezece ani cititul, scrisul,
cusutul etc., în fiecare duminică de la ora 10 la 12, iar
duminica după-masă să-i înveţe catehismul şi să-i ducă la
biserică. De la acel început mic s-a dezvoltat lucrarea mare
a şcolii duminicale din prezent. Planul a fost evident bun
şi n-a fost deloc în dezacord cu instituirile Domnului şi
ale apostolilor. A ajuns să fie în dezarmonie cu acestea
numai când a luat locul părintelui creştin ca educator al
copiilor săi.
Sfatul nostru către fiecare membru al
Noii Creaţii este că, oricare ar fi greşelile trecutului în
privinţa neglijării responsabilităţilor părinţilor, ca
învăţători religioşi ai propriilor copii, ei ar trebui să
recunoască şi să împlinească imediat aceste datorii --
împrejurările etc. diferind cu vârsta copiilor şi cu gradul
de nesupunere şi de lipsă de respect faţă de părinţi cu care
aceştia deja s-au obişnuit, care trebuie să fie
dezrădăcinate blând, treptat, iubitor, ţinând cont că
greşeala a fost în mare măsură a părintelui, prin neglijarea
responsabilităţii fixate divin. Nici noi nici alţii nu
suntem mai înţelepţi decât Dumnezeu, şi nici noi nici alţii
nu trebuie să îndrăznim a îmbunătăţi principiile generale
aşezate de Capul Bisericii şi de cei doisprezece pe care El
i-a numit ca să ne fie învăţători şi îndrumători. Ca atare,
noi nu trebuie să avem reverenţă faţă de instituţiile
oamenilor sau să le perpetuăm, oricât de înrădăcinate ar fi
devenit ele şi oricât de mari şi impozante ar fi aparenţa şi
pretenţiile lor. Toate trebuie să fie judecate după singurul
standard -- Cuvântul divin. Dacă ele nu sunt conform
Cuvântului Domnului, este fiindcă „zorile nu sunt pentru
ele” -- nu sunt de la Dumnezeu. Isa. 8:20 (Biblia
ebraico-engleză, J. P. Green -- n. e.).
Încrederea copiilor
Dacă încrederea copilului în părinte îşi
are rădăcinile în recunoaşterea faptului că părintele este
un membru al Preoţimii Împărăteşti, un copil al lui
Dumnezeu, şi că ((548)) părintele are părtăşie cu
Dumnezeu prin rugăciune şi este instruit de Dumnezeu prin
Cuvântul Său -- slujitorii fiind doar ajutoare în
înţelegerea Cuvântului etc. -- şi dacă, pe lângă aceasta,
spiritul iubirii şi diferitele lui daruri, de smerenie,
răbdare, amabilitate, pătrund casa şi curg prin diferitele
ei canale, şi dacă părinţii caută şi exercită înţelepciunea
care vine de sus, curată, paşnică, plină de îndurare,
copilul îşi va pune încrederea în părintele acela în
privinţa tuturor afacerilor vieţii. Atunci întrebările multe
care în mod natural se prezintă minţii în proces de
deschidere -- religioase, morale, de viaţă generală, sociale
şi fizice -- vor fi prezentate în mod foarte natural unui
astfel de părinte.
Astfel de întrebări trebuie aşteptate şi
încurajate, şi trebuie să li se dea răspunsuri înţelepte şi
respectuoase, potrivit vârstei copilului. Întrebările
confidenţiale nu trebuie tratate niciodată cu uşurinţă şi
nici confidenţele nu trebuie dezvăluite. Mulţi părinţi pierd
pe viitor încrederea copilului prin tratarea cu uşurinţă a
sentimentelor sau secretelor lui. Nu vrem să spunem că
trebuie să se dea răspuns complet la toate întrebările
(indiferent de vârstă); un răspuns parţial poate fi uneori
cel mai înţelept, cu sugestia că mai târziu se va da o
explicaţie completă asupra subiectului -- poate fixându-se o
anumită dată -- ca de exemplu: „Îţi voi explica deplin
subiectul când vei avea treisprezece ani dacă mintea şi
caracterul tău vor părea atunci că sunt suficient de
dezvoltate ca acest lucru să fie potrivit. Vei putea veni la
mine cu întrebarea atunci, şi între timp poţi să ţi-o scoţi
complet din minte”.
Pentru copilul educat corect această
metodă va suna rezonabil, şi în orice caz el ar trebui să
înţeleagă că cuvântul părintelui este hotărât, că nu i l-a
dat fără o matură consideraţie, şi odată dat, acesta trebuie
să rămână până când mai multă informare asupra subiectului
va schimba judecata părintelui. O respectare cuvenită a
cuvintelor Domnului, „da al vostru să fie da, iar nu al
vostru să fie nu”, pe mulţi părinţi i-ar scuti de multe
necazuri şi ar promova mult pacea generală şi ordinea casei.
Copilul trebuie să ((549)) înveţe ascultare din cea
mai fragedă copilărie, şi aceasta fără repetarea ordinului.
Dar aceasta implică la rândul ei recunoaşterea din partea
părintelui a responsabilităţilor sale şi o dorinţă de a
satisface toate cererile rezonabile ale copiilor săi, în
măsura în care vor permite împrejurările. Iubirea,
înţelepciunea şi dreptatea trebuie să se combine în părinte
pentru a face ca puterea şi autoritatea sa să fie valoroase
pentru casă şi pentru toţi membrii ei.
Puterea sugestiei în educarea copilului
Puţini recunosc importanţa voinţei
umane în privinţa sănătăţii şi bolii, a bucuriei şi durerii,
a ascultării şi neascultării, a facerii binelui şi a facerii
răului -- de fapt în privinţa fiecărei fapte, cuvânt şi gând
din viaţă. Iar voinţa copilului este în mod special
susceptibilă la impresii şi sugestii, în timp ce mintea lui
se deschide pentru afacerile vieţii şi temeliile
caracterului său se stabilesc. Sugestia şi impresia mintală
sunt legate de clarviziune, de hipnotism şi de influenţa
subtilă exercitată de adepţii Ştiinţei Creştine -- dar noi
susţinem doar acele sugestii care sunt adevărate, de ajutor,
întăritoare pentru voinţa copilului şi în armonie deplină cu
Cuvântul divin, şi nu mai mult.
Biblia este plină de sugestii -- toată
propovăduirea cuvenită este de natura sugestiei -- că
gândurile şi faptele egoiste şi păcătoase atrag lipsa
favorii divine şi reacţionează spre dezavantajul nostru, dar
că gândurile, cuvintele şi faptele iubitoare produc roade
binecuvântate pentru alţii şi pentru noi, atât pentru viitor
cât şi pentru prezent. Să notăm cum apostolul, după ce arată
că rezultatele păcătuirii cu voia sunt Moartea a Doua, se
întoarce şi spune sugestiv, şi de aceea de ajutor
pentru mulţi: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi
spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru
păstrarea sufletului” (Evr. 10:39). Sugestiile Ştiinţei
Creştine sunt, dimpotrivă, false: „Nu există păcat, boală,
durere, moarte”; ca atare nu există nici răscumpărare, nici
Mântuitor, nici restabilire. Există o mare diferenţă între
asemenea sugestii false şi sugestiile cuvenite pe care le
prezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi mesagerii lui Dumnezeu,
((550)) adică, sugestia Adevărului -- a iubirii lui
Dumnezeu şi a pregătirii îndurătoare în Cristos pentru
recuperarea deplină a tuturor celor care de bună voie I se
supun Lui.
În aplicarea acestei legi a sugestiei
bune şi adevărate la copilul său stă secretul succesului
părintelui*. Unii părinţi aplică principiul în mod continuu
fără să fie conştienţi de aceasta şi obţin succese ca
părinţi. De exemplu, mama care salută copilul în fiecare
dimineaţă cu faţa şi cu vocea veselă îi dă copilului ei o
sugestie fericită, bună pentru el atât mintal cât şi
fizic. În timp ce-l îmbracă, mica ei discuţie despre
păsărelele drăguţe şi despre soarele mare care priveşte pe
fereastră strigând pe toţi să se scoale şi să fie buni,
fericiţi, să înveţe mai multe lecţii despre Dumnezeu şi să
fie de ajutor unii pentru alţii, sunt în continuare
sugestii folositoare, în timp ce o plângere despre „încă
o zi care ne frige”, ar fi o sugestie de fierbinţeală,
disconfort şi nemulţumire, dând naştere la nefericire.
*Patronii, managerii, directorii
instituţiilor penale şi reformatoare -- de fapt fiecare --
pot aplica cu folos acest principiu al sugestiei bune,
adevărate, nobile şi oneste la cei care sunt sub influenţa
lor, precum şi în mintea lor proprie. De fapt, mulţi dintre
cei care au reuşit cel mai bine în viaţă îl practică deja,
dar fără să ştie. Ce altceva sunt speranţa şi ambiţia
lăudabilă decât sugestii mintale?
Dacă în loc de soare ar fi ploaie şi o
privelişte sumbră, doar ar înrăutăţi situaţia dacă s-ar
gândi la ziua respectivă cu supărare şi le-ar sugera altora
gânduri sumbre. Zilele ploioase au binecuvântările lor
pentru noi şi pentru alţii, iar mintea noastră ar trebui să
le remarce şi să le transmită celor din jur prin sugestii.
Mama trebuie să anticipe dezamăgirea copilului, atrăgându-i
atenţia asupra ploii frumoase pe care a dat-o Dumnezeu
pentru a le da florilor, copacilor şi ierbii să bea şi să
facă o baie pentru împrospătare, ca ei să poată fi
strălucitori şi veseli pentru noi şi să-şi dea rodul; El
le-a dat şi vitelor să bea şi nouă să bem, să ne scăldăm şi
să fim curaţi şi fericiţi, şi să-L lăudăm, să-L iubim şi
să-L servim. Este posibil să se mai introducă o sugestie
folositoare, anume, că aceasta va fi o ocazie potrivită de a
purta pelerină de ploaie şi cizme groase, şi cât de
mulţumitori ar trebui să fim că le avem pe acestea şi o casă
((551)) care ne scuteşte de ploaie, şi o şcoală. Sau
se poate face sugestia că, „Băieţelul şi fetiţa mea trebuie
să fie foarte atenţi să evite noroiul şi bălţile, aşa încât
să arate totdeauna ordonaţi şi curaţi, şi să nu lase urme de
noroi în şcoală sau în casă. Porcilor le place noroiul şi nu
le pasă de nimic, de aceea trebuie ţinuţi în cocină, dar
nouă ne-a dat Dumnezeu raţiune şi putere ca să apreciem
frumosul şi curăţenia. De aceea, a copia lipsa de curăţenie
etc. a porcilor şi a animalelor inferioare înseamnă a ne
dezonora pe noi şi pe Creatorul nostru, şi tinde spre
degradare. Este un lucru onorabil când cineva se murdăreşte
într-o ocupaţie folositoare şi necesară, dar nimeni să nu se
murdărească mai mult decât este necesar şi nici să n-aibă
odihnă şi linişte până când nu se curăţeşte”. Nu trebuie să
subliniem ce folositoare s-ar dovedi aceste lecţii
sugestive -- nu numai pentru copil dar şi pentru
părinte*. Nemulţumirea, una din relele grave ale zilelor
noastre, ar găsi puţine lucruri care să-i stimuleze
creşterea într-o familie în care toţi ar fi concentraţi în
a-şi da sugestii optimiste pentru ei înşişi şi pentru alţii.
*Părintele, el sau ea, care astfel îşi
salută copilaşul trebuie desigur să fi cultivat mai întâi
sugestii fericite în propria inimă; şi acest lucru fiind
adevărat, înseamnă că astfel de sugestii optimiste nu vor fi
limitate la copii, ci vor curge la fel şi către soţie, soţ,
vecini, angajaţi etc., şi până şi animalele vor fi
binecuvântate prin aceasta. Este posibil ca bărbatul
„natural” sau femeia naturală să practice aceasta într-o
anumită măsură, dar desigur că numai în cei concepuţi de
Spiritul sfânt al Adevărului se poate aştepta ca Iubirea lui
Dumnezeu să aibă succes în cea mai înaltă măsură în această
viaţă nouă, care începe chiar aici, sub domnia lui
Satan, să răspândească binecuvântări ce în curând, sub
Împărăţia lui Mesia, vor „binecuvânta toate familiile
pământului.”
Aceeaşi metodă trebuie să fie adoptată şi
în îndrumarea dietei copilului bolnav sau sănătos. Copilului
să nu i se sugereze niciodată dureri sau suferinţe,
fiindcă mintea, aproape sigur, se va fixa asupra acestora şi
va tinde să agraveze orice slăbiciune sau durere, iar
subiectul conversaţiei să nu fie durerile şi bolile -- în
special la masă, unde fiecare gând şi influenţă trebuie să
fie vesele, sănătoase.
((552))
Sugestiile bune trebuie făcute devreme şi
trebuie repetate des: „Se simte fericit băieţelul meu în
această dimineaţă? Iubeşte el pe tata, pe mama, pe sora, pe
fratele lui şi pe căţel? Da, aşa-i -- m-am gândit eu că-i
aşa! Este el gata pentru un mic dejun gustos? -- ceva
budincă bună de griş, cu zahăr, lapte, biscuiţi, pâine, unt
şi gem? Trebuie însă să ne amintim să nu mâncăm astăzi
castraveţi deloc -- nici mere necoapte; acestea îi
dau băieţelului dureri de stomac. În loc de acestea, avem
altceva, în mod special bun pentru el. N-ar fi bine?
Vom avea astăzi şi porumb fiert la masă, dar n-ar fi bun
pentru micul nostru bărbat, aşa că atunci când i se va
întinde farfuria el va zice: «Nu, mulţumesc!» El vrea să se
simtă bine şi tare, aşa cum vrea Dumnezeu şi cum mama şi
tata doresc să-l vadă. Aceasta va fi şi o lecţie bună de
negare de sine, iar mamei şi tatălui le va plăcea să-şi vadă
băieţelul (sau fetiţa) învăţând această lecţie importantă,
atât de necesară adevăratei bărbăţii şi feminităţi. Dumnezeu
vrea ca toţi creştinii să practice negarea de sine în
privinţa păcatelor şi a orice I-ar stânjeni cauza în vreo
măsură. Chiar şi oamenii din lume recunosc toţi că omul
care-i rob poftelor sale este întristător de slab şi nu
corespunde cu un bărbat sau cu o femeie. Acum tata şi mama
vor urmări să vadă ce tare este puterea voinţei băieţelului
lor şi suntem siguri că va reuşi vitejeşte. Ce mult
apreciază Dumnezeu stăpânirea de sine este arătat prin
declaraţia scripturală: „Cine este stăpân pe sine (voinţa
sa) preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”.
Prov. 16:32.
În chestiuni morale, lecţiile sugestive
sunt la fel de puternice pentru bine sau rău. Să facem
rău, este un îndemn puternic spre facerea răului. Să
facem bine, este un îndemn puternic spre facerea
binelui. De aceea, ce este corect şi ce este greşit, ce este
adevărat şi ce este fals, ce este nobil şi ce este josnic,
să fie arătate în fiecare zi, în toate lucrurile -- ce este
adevărat, nobil şi corect fiind arătate în adevărata lor
grandoare, ca fiind aprobate nu numai de Domnul şi Creatorul
nostru, dar şi de cei mai nobili şi mai buni bărbaţi şi
femei, singurii pe care trebuie să-i imităm. Mintea
copilului, învăţată astfel timpuriu ((553)) şi
persistent să admire ce este nobil şi adevărat, îşi ridică
un zid de apărare împotriva conduitei josnice şi ruşinoase
în general. Dacă nu va fi niciodată sfinţit prin Adevăr,
dacă nu va fi niciodată conceput de Spirit, el şi-a fixat
adânc caracterul necesar pentru bărbatul şi femeia nobilă,
şi dacă va fi sfinţit şi conceput de Spirit, el sau ea va
avea posibilităţi mai mari de serviciu reuşit, atât în viaţa
prezentă cât şi în viaţa viitoare.
În eventualitatea neascultării copilului
şi prin urmare a nevoii de mustrare sau corectare, el să fie
prevenit din punctul de vedere al simpatiei şi încrederii în
intenţiile lui bune. „Ştiu că fetiţa mea pe care o iubesc
atât de mult şi mă străduiesc continuu s-o fac fericită,
precum şi s-o educ aşa cum ar aproba Domnul, n-a greşit cu
voia. Sunt sigur că neascultarea a fost mai degrabă
rezultatul urmării exemplului altora şi a neexercitării
suficiente a voinţei să facă ceea ce i-a spus mama.
Cred că de această dată te voi ierta şi nu te voi pedepsi
deloc, decât că deseară nu te voi săruta când îţi voi spune
noapte bună -- numai pentru a ţi se fixa în minte situaţia,
draga mea. Data viitoare vei încerca mai mult să-ţi exerciţi
stăpânirea de sine şi să faci cum ţi-am spus -- nu-i aşa,
draga mea? Sunt sigură că vei încerca”. Data viitoare luaţi
problema mai serios, dar niciodată nu puneţi sub semnul
îndoielii dorinţele şi intenţiile bune ale copilului.
„Îmi pare rău că micuţa mea fiică iarăşi n-a reuşit. Nu mă
îndoiesc de bunele tale intenţii, draga mea, dar îmi pare
rău să văd că nu-ţi exerciţi puterea de voinţă în
această chestiune aşa cum sunt sigur că ai putea s-o faci şi
aşa cum sper în mod serios că o vei face în viitor. Este
necesar, copilul meu, să-mi fac datoria faţă de tine şi să
te pedepsesc, deşi mi-ar plăcea cu mult mai mult să te laud.
Am încredere că voi putea să mă bucur cu tine de biruinţa ta
asupra acestei ispite. Această chestiune afectează mult mai
multe lucruri decât este implicat în mod direct în
neascultarea ta; afectează tot viitorul tău, căci, dacă nu
înveţi să spui acum «nu» ispitei, nu vei reuşi nici în
chestiuni de viaţă mai importante şi mai grele când acestea
vor veni în viitor. Dar ((554)) sunt încrezător că
iubirea, încrederea şi instrucţiunile mele vor produce
totuşi roade. Şi nu uita, copilul meu, că înseşi
înfrângerile noastre, cum este aceasta din cazul tău, pot
deveni ajutoare pentru noi, dacă doar ne-am stabili mai ferm
voinţa pentru ceea ce este corect. Noi învăţăm să fim în mod
special atenţi la punctele în care prin experienţă găsim că
suntem slabi. Să ne plecăm înaintea Domnului şi să-I cerem
binecuvântarea, ca acest eşec să fie o lecţie folositoare,
şi să-I cerem ajutorul ca să ne-o însuşim, ca purtarea ta
să-I fie mai plăcută data viitoare când vei fi asaltată de
ispite”.
Toate sugestiile trebuie să-L ia în
considerare pe Domnul -- „Frica (respectul) de Domnul este
începutul înţelepciunii”. Ilustraţii cu texte din Scriptură
în fiecare cameră din casă trebuie să le amintească
părinţilor, copiilor şi prietenilor vizitatori că voia
Domnului este singurul standard recunoscut, că Domnul
cunoaşte toate faptele şi afacerile noastre, şi că Dumnezeu
este „pentru noi”, cei nou-concepuţi ai Săi, şi pentru toţi
câţi caută dreptatea în smerenie.
Copiii noştri în timpul de strâmtorare
Cei din Noua Creaţie care trăiesc acum,
care recunosc faptul că suntem în timp de „seceriş”, că
separarea „grâului” şi adunarea lui în „grânar” sunt în
progres, iar timpul de strâmtorare va fi în curând peste
lumea întreagă şi în special peste creştinătatea nominală,
simt un interes adânc faţă de copiii lor şi o dorinţă de a
face în mod cât se poate de înţelept aranjamente pentru ei
în acel timp de strâmtorare. În vederea faptului pe care
Scripturile îl scot în relief, că strâmtorarea se va întinde
la toate clasele şi va cuprinde toate instituţiile din
prezent, financiare, sociale, religioase, politice, n-ar fi
raţional să aşteptăm ca copiii Noii Creaţii să fie scutiţi
miraculos de aceste necazuri; nici să nu ne gândim să găsim
un loc pe pământ unde să fie izolaţi în condiţii naturale.
Când va veni timpul ca oamenii să-şi arunce aurul şi
argintul pe străzi, iar ele nu vor putea să-i scape (Ezec.
7:19; Ţef. 1:18), aurul şi argintul, bancnotele şi acţiunile
vor fi evident de mică valoare şi nu se ((555)) va
reuşi să se procure prin ele nici protecţie, nici confort
sau lux. Dacă ne îndreptăm atenţia apoi spre regiunile de la
ţară, unde am putea presupune că se va putea obţine cel
puţin harnă, avem sugestia Scripturilor că necazul din
zilele acelea va afecta atât regiunile de la ţară cât şi
oraşele: „Cei ce intrau şi ieşeau, n-aveau nici ei pace, din
cauza vrăjmaşului, căci Eu dezbinam pe toţi oamenii unii
împotriva altora”. Zah. 8:10.
Există doar o promisiune care pare să se
menţină în acel timp de necaz, iar aceasta pare să fie
generală, aplicabilă tuturor celor care sunt smeriţi
şi care iubesc dreptatea. Această clasă ar trebui să includă
pe toţi copiii maturi ai consacraţilor, care au fost
învăţaţi corect în învăţătura Domnului, instruiţi corect din
Cuvântul Lui. Promisiunea spune: „Căutaţi dreptatea! Căutaţi
smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului”.
Ţef. 2:3.
Uneori părinţii creştini nu se simt
dispuşi să-i părăsească pe cei dragi, chiar dacă sunt plini
de încredere că ei înşişi vor fi cu Domnul imediat ce vor
trece dincolo de văl -- că vor fi schimbaţi şi se vor
împărtăşi de puterile Primei Învieri, şi vor fi cu Domnul şi
cu toţi cei sfinţi, împărtăşindu-I gloria. Mintea cea nouă
este uneori împiedicată astfel şi se nelinişteşte în
privinţa membrilor familiei lăsaţi în urmă -- doritoare să
continue cu ei pentru sfat, ajutor şi îndrumare. Aceştia ar
trebui să-şi dea seama că după ce şi-au predat totul
Domnului, Domnul acceptându-i pe ei a acceptat toate
interesele cuvenite ce le aparţin; şi că ei pot să-şi
încredinţeze cu înţelepciune grijii Sale iubitoare orice
preocupare pământească. Pe măsură ce învaţă tot mai mult
despre lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii
divine, şi cum în cele din urmă beneficiile marii
răscumpărări se vor extinde la fiecare membru al rasei lui
Adam, ei vor câştiga mai mare credinţă şi încredere în
Domnul în privinţa celor dragi ai lor. Pe lângă aceasta,
unii ca aceştia să nu uite că ei înşişi, de cealaltă parte a
vălului, vor avea totuşi o posibilitate la fel de bună ca
acum să vegheze asupra intereselor celor iubiţi ai lor şi o
posibilitate mult mai bună decât au acum să-şi exercite
grija protectoare asupra lor ((556)) -- o îndrumare
providenţială a afacerilor lor sub înţelepciunea divină, cu
care vor fi atunci de acord în mod absolut.
Care este atunci cea mai bună pregătire
pe care trebuie s-o facă Noua Creaţie pentru copiii lor după
trup? Răspunsul este că pregătirea cea mai bună constă în
creşterea lor cuvenită. Aceasta, după cum s-a arătat deja,
ar include o educaţie rezonabilă în activităţile comune şi o
pregătire şi instruire specială în chestiuni referitoare la
Dumnezeu -- respectul faţă de El şi de Cuvântul Lui,
credinţă în făgăduinţele Lui şi în cultivarea acelor
caracteristici arătate în Scripturi a fi voinţa divină,
Regula de Aur. Astfel de copii, chiar dacă rămân fără nici
un ban în privinţa bogăţiei pământeşti, sunt bogaţi, fiindcă
au în inimă, în minte şi în caracterul format un fel de
bogăţii pe care nici molia, nici rugina, nici anarhia şi
nici alte lucruri din lume nu le pot lua de la ei. După cum
exprimă apostolul, ei vor fi bogaţi pentru Dumnezeu, şi după
cum iarăşi spune: „Evlavia însoţită de mulţumire este un
mare câştig”, mari bogăţii. Străduindu-se cu seriozitate
prin harul lui Dumnezeu să-şi înzestreze astfel în mod
potrivit copiii şi să-i pregătească pentru orice situaţie de
urgenţă -- atât pentru viaţa de acum cât şi pentru cea care
vine -- Noile Creaturi se pot simţi relativ uşurate de orice
grijă în privinţa intereselor pământeşti, ţinând minte că
acelaşi Domn care S-a îngrijit de lucrurile necesare şi
folositoare în trecut, este în stare şi vrea să-Şi continue
supravegherea şi pregătirea, adaptate la toate împrejurările
şi condiţiile din acel timp ca şi din acest timp -- pentru
cei care-L iubesc şi se încred în El.
Distracţiile cuvenite
Veselia şi umorul sunt elemente ale
naturii noastre umane, prea adesea cultivate peste măsură de
mult faţă de caracteristicile mai serioase şi mai
folositoare. Pruncii sunt răsfăţaţi prin aceea că sunt
întreţinuţi în continuă distracţie până când li se distruge
mulţumirea şi plâng după distracţie. Acest gând la
distracţie se continuă şi în timpul copilăriei, când copilul
ar trebui să se distreze singur cercetând lucrurile vieţii
şi cerând explicaţii de la părinţi sau căutându-le în cărţi.
Având dorinţa de a se distra, cultivată în acest fel, la
timpul cuvenit ((557)) vor tânji după teatru şi după
absurdităţile clovnilor. Membrii Noii Creaţii ar trebui
să-şi educe urmaşii de la început până la sfârşit pe linii
opuse -- să fie actori în marea dramă a vieţii, să nu aprobe
imitaţia şi să caute să joace astfel de acte mari de
folosinţă şi bunăvoinţă pe scena lumii cum le-ar permite
talentele şi oportunităţile.
Căsătoria copiilor noilor creaturi
Am văzut deja sfatul apostolului către
Noile Creaturi, că acei care se căsătoresc fac bine, dar
acei care nu se căsătoresc fac mai bine. Acest sfat însă nu
se aplică la copiii lor neconsacraţi. În legătură cu aceştia
din urmă apostolul scrie: „Vreau (vă sfătuiesc) deci ca cele
tinere (din adunare dar nu din Biserică -- care cred, nu
care sunt consacrate sau sfinţite) să se mărite şi să aibă
copii, să fie gospodine la casa lor, să nu dea potrivnicului
nici un prilej de învinuire”. 1 Tim. 5:14.
Credem că mulţi din Noua Creaţie greşesc
grav în acest subiect, chiar dacă nu intenţionat. Ei îşi dau
seama cu totul corect că în majoritatea cazurilor căsătoria
aduce nu numai responsabilităţi crescute, ci şi dezamăgiri
amare, tristeţi şi supărări. Dar, dacă fiii sau fiicele au
ajuns la vârsta când se pot căsători şi nu şi-au dat inima
în căsătorie Domnului, nu vor fi nici pregătiţi să vadă
înţelepciunea urmării sfatului apostolului -- dat numai Noii
Creaţii -- că este mai bine să se căsătorească „decât să
ardă” de dorinţe necontrolate.
Să nu uităm că Dumnezeu a prevăzut
căsătoria pentru bărbatul natural şi pentru femeia naturală
-- Adam şi Eva -- înainte de a intra păcatul în lume, şi că
deşi se poate abuza de relaţia de căsătorie cum se poate
abuza de oricare alt lucru cuvenit, şi deşi în general se
abuzează îngrozitor de ea, totuşi, nu căsătoria este de
vină, ci faptul că se face abuz de ea. „Căsătoria să fie
ţinută în toată cinstea şi (căsătoria) patul să fie
neîntinat, căci Dumnezeu va judeca pe desfrânaţi şi pe
adulteri”. Evr. 13:4.
Nu este decât natural ca copiii mari să
nu vrea să accepte sfatul chiar şi a celor mai buni părinţi
în acest subiect -- tot cursul naturii este în direcţie
opusă; şi mai mult, ei au exemplul părinţilor lor. Dacă,
neglijând sfatul Domnului de ((558)) a se preda Lui,
ei decid să înveţe lecţia vieţii prin experienţă mai degrabă
decât prin poruncă, cu cât vor începe mai repede cu atât va
fi mai bine. Multe din lecţiile vieţii pot fi învăţate cel
mai bine prin experienţe conjugale; şi în acest scop este
preferabil ca noii-căsătoriţi să fie lăsaţi cât se poate de
mult pe seama propriilor resurse -- adică, să fie încurajaţi
să-şi înceapă căminul lor separat etc. Ei vor învăţa cu atât
mai repede să aprecieze independenţa, tăria, răbdarea,
îngăduinţa reciprocă şi cooperarea.
Având în vedere „strâmtorarea de acum”,
cum o numeşte apostolul (1 Cor. 7:26), noi am favoriza ceea
ce se consideră a fi o căsătorie timpurie. Noi am considera
că vârsta de douăzeci şi unu de ani pentru bărbat şi
optsprezece ani pentru femeie ar fi preferabile în unele
privinţe vârstelor mai coapte, înainte ca obiceiurile în
gândire şi în purtare să se fixeze prea tare. Cuplul
căsătorit trebuie să se acomodeze unul altuia; prin urmare,
este de dorit acomodarea sentimentelor -- în special din
partea femeii, care ar trebui să accepte ca partener numai
pe unul pe care l-ar putea respecta şi pentru care ar avea
consideraţie şi, cât ar permite principiile recunoscute,
unul căruia i-ar plăcea să i se supună. Pe lângă aceasta,
elasticitatea mai mare a construcţiei fizice a tinerei mame
va fi spre avantajul ei în suportarea părţii ei specifice
din blestem (Gen. 3:16). Să nu uităm nici experienţele
valoroase care rezultă pentru fiecare părinte bun în
încercarea de a se îngriji de copiii săi şi a-i educa.
Aceste lecţii îi pot atrage spre Tatăl Ceresc mai repede
decât oricare altele, şi acesta este lucrul pe care Noua
Creaţie trebuie să-l dorească mai presus de toate celelalte
pentru urmaşii lor.
Părinţii înţelepţi nu vor încerca să-i
frustreze pe copiii lor de dorinţa naturală de a se
căsători, ci, cooperând înţelept, se vor strădui cu
înţelepciunea lor să-i ajute să formeze o pereche potrivită.
Este puţin probabil că acei educaţi cum se cuvine vor ignora
sfatul părintelui iubitor şi atent, în cea mai importantă
tranzacţie a vieţii naturale. Totuşi, în astfel de moment,
părintele indulgent să nu uite că ((559)) mariajul
trebuie să fie pe acelaşi plan -- necredincios cu
necredincios -- îndreptăţit cu îndreptăţit, sfinţit cu
sfinţit -- după cum s-a prezentat deja. Cu alte cuvinte,
dacă fiii sau fiicele lor sunt neconsacraţi, ei să nu se
străduiască să-i căsătorească cu unul din Noua Creaţie, care
ar trebui să se căsătorească „numai în Domnul”, ci să
recunoască faptul că o astfel de unire de naturi diferite ar
fi probabil dezavantajoasă pentru amândoi, şi în orice caz
este contrară sfatului divin, ca poporul Său să se
căsătorească „numai în Domnul”.
Administrarea sănătăţii copiilor noştri
Părinţii vor face bine să nu uite că aşa
cum corpul curat ajută copiilor să aibă o minte curată, tot
aşa corpul sănătos este un ajutor valoros pentru o minte
sănătoasă. Fiecare Creatură Nouă, cu „spiritul chibzuinţei”
pe care-l are, trebuie să fie în măsură suficientă un
filosof pentru a-şi ajuta odrasla să obţină şi să păstreze
sănătatea fizică în măsura în care-i permite constituţia sa.
Aerul curat, apa curată, hrana curată şi exerciţiul curat,
mintal şi fizic, stau la temelia celei mai bune utilizări a
ceea ce am primit de la părinţii noştri şi a ceea ce le-am
transmis copiilor.
Fiecare părinte ar trebui să ştie că
aerul ceţos nu este „aer curat” şi, pe cât permite
ventilaţia rezonabilă, să fie expulzat din plămâni; că
aerisirea casei trebuie să includă cât se poate de mult
soare şi că acei care au o constituţie delicată nu trebuie
să iasă dimineţa devreme şi seara târziu în atmosfera umedă.
Să respecte curăţenia tuturor vaselor etc. legate de rezerva
de apă şi să îndemne la grijă minuţioasă. Să vadă ca fiecare
copil să aibă de făcut o anumită muncă pe măsura puterii şi
anilor săi, şi s-o facă bine şi cu grijă, iar munca să fie
parţial fizică, parţial mintală. Caracterul cititului şi
studiului, precum şi acela al muncii fizice, să fie
controlate atent şi să fie schimbate din când în când --
pentru dezvoltarea cuvenită a minţii şi corpului, ca
pregătire pentru diferitele datorii ale vieţii. Copilul
trebuie să-şi dea seama de interesul părintelui faţă
((560)) de el şi să ştie că acesta este îndemnat de
iubire pentru binele său viitor şi este din obligaţie
divină.
Normele de alimentaţie sunt foarte greşit
înţelese şi aceasta fără îndoială este cauza multor
îmbolnăviri -- mintale şi fizice. Fiecare părinte trebuie să
ştie că alimentele pot fi împărţite în trei clase:
1) Alimentele cu conţinut bogat în azot,
care construiesc carnea, muşchii, tendoanele. Dintre acestea
sunt: carnea, peştele, pasărea, ouăle, mazărea, fasolea. Din
astfel de alimente se estimează că raţia zilnică pentru un
om mediu cu ocupaţie medie este de 150 gr. -- pentru copii
raţia este proporţional mai mică. Valoarea acestor alimente
scade prin prea multă gătire.
2) Alimentele compuse în mare parte din
amidon şi zahăr, care furnizează energia nervoasă --
vigoare, activitate, energie, căldură. Dintre acestea sunt:
grâul, cartofii, porumbul, ovăzul, orezul şi diferitele
produse din acestea, pâinea, biscuiţii, budincile etc.
Acestea trebuie să fie proaspăt gătite şi bine pregătite
pentru a fi nutritive şi uşor de asimilat -- iar aceasta în
măsura slăbiciunii naturale a digestiei. În zilele noastre
cu maşinării şi călătorii uşoare consumul energiei nervoase
este mult mai mare decât al fibrei musculare, de aceea hrana
de felul acesta ar trebui consumată în cantităţi mai mari
decât cea descrisă întâi. Raţia pentru un om mediu ar fi 560
gr. pe zi -- copiii în creştere având nevoie de ceva mai
mult decât o cantitate proporţională, datorită activităţii
intense a minţii şi a corpului lor.
3) Alimentele, fructe şi zarzavaturi,
care, fiind compuse mai ales din apă, sunt bogate în săruri
minerale, au o valoare mare. Sărurile lor de calciu şi
potasiu etc., nu numai că ajută la formarea oaselor şi ca
hrană şi reglare nervoasă, dar elementele lor fibro-apoase
(ca în varză, napi etc.), care nu contribuie la hrănire,
ajută la curăţarea şi purificarea intestinelor prevenind
astfel stagnarea în organism a alimentelor mai concentrate,
mai bogate. Unele dintre acestea, cum sunt dovlecelul,
sfecla, merele dulci etc., au şi valoare nutritivă în măsura
în care sunt dulci. Iar altele foarte acide acţionează ca
fluidifianţi şi purificatori ai sângelui. Dintre acestea
sunt: strugurii, merele ((561)) acre, lămâile,
portocalele etc. Lichide sub o formă oarecare -- lapte,
supe, fructe şi zarzavaturi apoase, sau apa simplă, un om
mediu trebuie să consume cel puţin 2,5 l pe zi -- copiii
proporţional. Hrana conţine destul lichid pentru masă. Apa
să se bea la o oră sau mai mult după masă. Aceste cifre
arată că cei mai mulţi oameni consumă mult prea puţină apă
şi vegetale.
Trebuie amintit mai departe că multe din
cele menţionate ca alimente conţinând amidon (grâu, porumb,
ovăz etc.) conţin şi azot -- deci acolo unde este necesar
din motive economice sau pentru orice alt motiv, se poate
aranja o dietă vegetariană la un preţ foarte mic, hrănind
bine familia, în privinţa creierului, muşchilor şi vigorii.
O lipsă a echilibrării acestor alimente (în
special din grupa a doua, cea mai importantă) duce la
îmbolnăviri -- fie că abuzul de acestea va face ca sângele
să devină prea bogat şi gros, cauzând coşuri şi furunculi,
sau depozite negre pe limbă, dureri de cap şi gută,
favorizând răceala, cu o senzaţie de cap înfundat, fie că un
deficit de hrănire în satisfacerea cerinţelor naturale
cauzează slăbiciune, nervozitate, depozite albe pe limbă, şi
aceasta favorizând răceala. Copiii trebuie învăţaţi să-şi
observe simptomele şi să mănânce corespunzător -- pentru a
combate boala la începutul ei, sau de preferinţă s-o
preîntâmpine prin moderaţie şi judecată bună la masă. Dar nu
toţi au judecată la fel de chibzuită în astfel de lucruri;
ca atare, cu atât mai mult părinţii, care prin harul lui
Dumnezeu au „spiritul chibzuinţei”, ar trebui să regleze, să
proporţioneze şi să alterneze rezerva de hrană la masă,
încât cei care mănâncă din ea să nu prea aibă trebuinţă de
grijă specială sau selecţionare -- varietatea să fie mai
degrabă prin rotaţie decât prin multe feluri în acelaşi timp.
Noi nu susţinem o „manie”, nici nu căutăm
să abatem mintea Noii Creaţii de la hrana spirituală şi să
le-o fixăm asupra sănătăţii fizice şi asupra a ceea ce să
mâncăm, ce să bem etc. . . . lucruri pe care le caută
neamurile. Nu; noi căutăm mai ales cele spirituale. Dar,
deoarece mintea şi conversaţia noastră au de-a face în
special cu cele spirituale, este de datoria noastră să
folosim cea mai sănătoasă judecată ((562)) pe care o
avem în grija faţă de copiii noştri încredinţaţi nouă de
providenţa lui Dumnezeu.
Un cuvânt în încheierea acestui subiect
al dietei. Caii şi vitele mănâncă se pare fără un control
mintal -- bune sau rele -- şi unii dintre membrii abrutizaţi
ai familiei umane fac la fel, dar aceştia sunt puţini. Prin
urmare, la fiecare masă se va nimeri să fie ceva ce să
stârnească fie sentimente plăcute fie neplăcute -- iubire,
bucurie, pace, speranţă etc., sau mânie, răutate, ură,
ceartă etc. Se recunoaşte acum că dispoziţia are influenţă
puternică asupra digestiei. Printr-o alchimie neclar
înţeleasă, agitaţia unei dispoziţii mânioase şi răutăcioase
afectează nervii aşa încât intervine în digestie, în timp ce
influenţele vesele şi optimiste acţionează în manieră
inversă. Creatura Nouă poate să-şi păstreze „pacea lui
Dumnezeu” în interior sub multiple împrejurări nefavorabile,
dar alţii nu pot; ca atare, dacă este capul responsabil al
familiei, el are datoria să caute pacea casei prin păstrarea
conversaţiei la masă pe cât posibil asupra unor subiecte
plăcute şi folositoare, dacă nu religioase.
Când încredinţăm Domnului interesele
sănătăţii noastre şi ale copiilor noştri, trebuie să fim
siguri că folosim cât putem de înţelept
binecuvântările şi privilegiile acordate nouă deja. Atunci,
şi numai atunci, ne putem însuşi pentru mângâierea
noastră asigurarea că toate lucrurile lucrează spre
binele nostru.