Noua Creaţie - Vrăjmaşii şi Atacurile
Împotriva Noii Creaţii
STUDIUL XV
„Omul cel vechi” -- Lumea ca vrăjmaş
al Noii Creaţii -- Marele Adversar -- El a fost mincinos
şi ucigaş de la început -- Asociaţii lui Satan la rău --
Legiuni de demoni -- Cum este perpetuată prima minciună
a lui Satan -- Ştiinţa Creştină şi teosofia -- „Lupta
noastră nu este (numai) împotriva sângelui şi cărnii” --
Slujirea răului -- atacurile din partea Adversarului --
„Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav” -- „Dacă
Satan scoate afară pe Satan”, împărăţia lui cedează --
Iubiţi dreptatea -- Urâţi nelegiuirea -- Marcu 16:9-20
-- Biserica nominală ca adversar al Noii Creaţii --
Armătura lui Dumnezeu
Cel mai important dintre vrăjmaşii Noii
Creaţii este „omul cel vechi” -- voinţa cea veche. Să evităm
greşeala care atât de obişnuit se face în legătură cu acest
subiect. Să nu ne gândim că Noua Creatură are două minţi,
două voinţe. Un om cu două minţi „este . . . nestatornic în
toate căile sale”, nesatisfăcător pentru el însuşi şi
inacceptabil pentru Domnul. Noua Creatură nu are două minţi.
Ea are doar o minte, un spirit, o intenţie, o voinţă, iar
aceea este voinţa nouă, Spiritul lui Cristos, Spiritul sfânt.
În loc de a accepta parţial mintea lui Cristos şi a-şi
menţine parţial voinţa proprie, acesta şi-a consacrat deplin
voinţa sa veche Domnului, şi de atunci încolo voinţa sa
veche a fost moartă şi înlăturată de la controlul afacerilor
sale. Astfel el a fost acceptat ca membru al corpului lui
Cristos -- ca să nu mai aibă o voinţă a sa proprie, ci să
permită voinţei Capului să-l controleze. În acest fel a
devenit o Creatură Nouă în Cristos Isus şi a găsit că „cele
vechi s-au dus, toate s-au făcut noi”. Cei care n-au făcut o
astfel de predare n-au devenit membri ai Ecclesiei,
corpul lui Cristos, chiar dacă ei pot ((600)) fi
membri ai „casei credinţei” de unde vin toţi membrii „trupului”,
„aleşii”.
Dar, deşi voinţa veche a fost predată
complet şi definitiv şi a fost declarată moartă (de către
Domnul şi de către cei care văd lucrurile din punctul de
vedere al Lui), şi în timp ce carnea de asemenea a fost
socotită moartă în ceea ce priveşte păcatul, dar vie pentru
Dumnezeu, însufleţită prin făgăduinţe şi adusă sub controlul
voinţei noi (Rom. 6:11; 8:11), totuşi această moarte a
cărnii şi a voinţei ei şi această înviere a cărnii ca serv
al voinţei noi, pentru a servi pe Domnul, Adevărul, sub
Regula de Aur, sunt numai lucruri socotite. Starea
„moartă” şi starea „vie” trebuie să fie menţinute continuu
prin împotrivirea voinţei noi la orice viaţă sau
activitate a voinţei vechi şi la influenţa ei asupra
cărnii. Dacă voinţa nouă devine indiferentă şi nu foloseşte
continuu carnea muritoare ca servitor al ei în lucrurile mai
înalte şi spirituale, carnea se va reafirma foarte curând şi
va avea iniţiative şi dorinţe proprii, antagoniste minţii
noi, contrare intereselor Creaturii Noi. Aceasta din urmă
trebuie să fie prin urmare continuu veghetoare la
răzvrătiri, şi, după cum spune apostolul, trebuie să ţină în
stăpânire, să ţină moartă voinţa veche cu plăcerile şi
dorinţele ei -- trebuie continuu să omoare, să dea la moarte
ambiţiile şi dorinţele cărnii. Apostolul explică acest lucru
spunând despre sine: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin
în stăpânire (mort, în privinţa controlului din partea
voinţei vechi, egoiste a cărnii), ca nu cumva, după ce am
predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” -- să nu-mi
întăresc chemarea şi alegerea. 1 Cor. 9:27.
Cuvântul inspirat spune că „inima
(naturală) este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de
rea” (Ier. 17:9) -- nu organul numit inimă, ci mai degrabă
ceea ce în Scriptură reprezintă inima, adică, sentimentele
naturale. Creatura Nouă primeşte o inimă nouă, o voinţă
nouă, un standard nou al sentimentelor, în care vin întâi
Dumnezeu, dreptatea Sa, adevărul Său, planul Său, voinţa Sa
şi în care toate celelalte lucruri ocupă un loc de onoare şi
iubire în măsura armoniei lor cu Domnul şi cu dreptatea Sa.
Pentru cei care ((601)) posedă această inimă nouă,
toţi membrii Noii Creaţii sunt în mod necesar primii şi cei
mai apropiaţi: de aceea, după cum spune apostolul, iubirea
de fraţi este una din cele mai bune probe ale legăturii lor
cu Domnul ca Noi Creaturi. Dar aceasta, după cum s-a arătat
deja, nu trebuie să stea în calea unei recunoaşteri juste a
obligaţiilor faţă de alţii.
Creatura Nouă, inima nouă, cu
sentimentele ei noi, este continuu asaltată de inamicii ei,
inima veche, sentimentele vechi, dispoziţia egoistă; iar
aceasta din urmă, aflând că Noua Creatură este obligată de
porunca divină să fie atentă şi generoasă faţă de alţii,
adesea practică înşelări asupra inimii noi şi zice în
esenţă: Acum mă socoteşti moartă; m-ai scos afară şi sunt
moartă în privinţa a ceea ce am fost. Nu sunt aceeaşi veche
inimă care am fost înainte, dar trebuie să-mi dai ceva
atenţie. Nu trebuie să mă tratezi prea aspru, trebuie să
recunoşti că am făcut progres considerabil şi nu trebuie să
pui asupra mea o povară prea grea; n-ar fi drept. Ar trebui
să fii egoistă într-o anumită măsură. Ar trebui să te
îngrijeşti de subsemnatul şi de familia lui; nu numai de
necesităţile lor, ci de mult mai mult -- şi ar trebui să te
străduieşti să le dai bogăţie şi avantaje sociale. Ar trebui
să te sacrifici pentru ei.
Cât de înşelătoare este această inimă
veche! Cât de amăgitoare sunt raţionamentele ei false! Câţi
au dovedit acest lucru spre regretul lor! Câţi au fost
ademeniţi şi mintea cea nouă le-a fost captivată de cea
veche! Câţi s-au pomenit duşi în robie de înşelăciunea
inimii vechi! Unul din argumentele favorite este că Noua
Creaţie are porunca: „Cât depinde de voi, trăiţi în pace cu
toţi oamenii”. Ea caută să ridice acest sfat general al
apostolului cu mult deasupra intenţiei avute de el şi să-l
pună mai presus de porunca divină (1) să iubim şi să servim,
să onorăm şi să ne supunem Domnului, cu toată inima, mintea,
sufletul şi puterea noastră; şi (2) să iubim pe aproapele
nostru ca pe noi înşine. Aceasta nu permite pacea cu orice
preţ. Dacă inima cea veche, mintea cea veche, voinţa cea
veche, ar putea face pe cea nouă să compromită
adevărul sau datoria de dragul păcii, ((602)) ea n-ar
avea nici o limită în privinţa cererilor pe care le-ar face,
iar rezultatul ar fi că Noua Creatură ar încălca curând, în
interesul păcii, însăşi esenţa legământului său cu Domnul şi
s-ar supune deplin voinţei vechi, chiar dacă ea n-ar dori să
facă astfel -- de fapt străduindu-se împotriva voinţei
vechi, dar luată în robie de ea prin înşelăciune şi prin
răstălmăcirea abilă a Cuvântului divin.
Când este astfel atacată, voinţa nouă
trebuie să declare deschis că în timp ce pacea este de dorit
în casă şi peste tot, totuşi pacea nu este prima condiţie,
conform promisiunii Domnului. Într-adevăr Domnul a prevenit
pe acei din Creaţia Nouă că dacă vor trăi evlavios, în mod
sigur vor trebui să sufere persecuţie -- iar persecuţia nu
înseamnă pace cu toţi, ci tocmai contrariul. El i-a asigurat
că dacă vor lăsa lumina să strălucească, în mod sigur
întunericul va urî lumina şi o va combate, şi, dacă este
posibil, va îndemna pe proprietarul luminii s-o pună sub
baniţă, s-o ascundă; şi pentru a pricinui această ascundere
a luminii, întunericul va duce o luptă care va însemna orice
altceva în afară de pace. Dar Domnul ne asigură că acestea
sunt probe pentru Noua Creatură -- că ea trebuie să decidă
că pacea de cea mai mare importanţă pentru ea este, nu pacea
cărnii, ci pacea inimii, „pacea lui Dumnezeu, care întrece
orice pricepere”.
Noua Creatură trebuie să înveţe că
această pace a lui Dumnezeu care întrece orice pricepere
poate domni în inima sa chiar şi atunci când condiţiile
exterioare sunt reversul celor paşnice; dar că starea
deplinei armonii cu Domnul este o răsplată pentru
credincioşia faţă de El, oricare ar fi preţul, oricare ar fi
sacrificiul. Ca atare, când se recurge la ea prin dorinţele
cărnii şi prin argumentele celor apropiaţi şi dragi prin
legături pământeşti, Noua Creatură trebuie mai întâi să ia
în considerare prima obligaţie, adică, ea va iubi şi va
servi pe Domnul cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea,
şi toate relaţiile cu familia sau cu carnea sau cu aproapele
trebuie să fie supuse acestei prime legi de ascultare faţă
de Dumnezeu.
((603))
Pe de altă parte, Noua Creatură trebuie
să evite fanatismul -- să evite a face anumite lucruri numai
fiindcă îi sunt neplăcute lui sau altora; să evite gândul că
mintea Domnului este întotdeauna contrară înclinaţiilor
sale. Se cere studierea serioasă şi răbdătoare a Cuvântului
divin, a spiritului şi principiilor care stau la baza
cerinţelor divine pentru a face Noua Creatură în stare să
aplice cum se cuvine îndrumările Cuvântului la toate
afacerile vieţii zilnice. Dar relativ puţini sunt ispitiţi
în aceste direcţii. Majoritatea sunt ispitiţi mai mult spre
mulţumirea cărnii şi de aceea au nevoie de grijă specială în
această privinţă -- ca nu cumva să umble după carne,
mulţumind-o, servind-o, supunându-i-se şi astfel umblând în
direcţie opusă celei în care s-au consacrat să umble. Sau,
dacă nu umblă după carne, în sensul de a o urma şi a o
servi, ei trebuie să fie în mod special atenţi ca nu cumva
carnea să-i împiedice a umbla după Spirit, a face progres în
lucrurile spirituale -- ca nu cumva să se străduiască a le
opri progresul spiritual şi astfel a le împiedica rodnicia,
creşterea şi dezvoltarea în capacitatea lor de a fi
folosiţi, şi în cele din urmă a le împiedica biruinţa şi
câştigarea marelui premiu al moştenirii împreună cu Cristos
în Împărăţie ca membri ai turmei mici.
Gândul care trebuie avut totdeauna în
minte este că Noile Creaturi au consacrat spre sacrificiu
toate interesele lor pământeşti, trupeşti, şi că numai
sacrificarea acestora le va permite să aibă dezvoltare
deplină ca Noi Creaturi şi să „aibă parte de moştenirea
sfinţilor în lumină” -- pentru o parte în întâia înviere la
glorie, onoare şi nemurire, ca membri ai corpului lui
Cristos. Singura restricţie pe care trebuie s-o recunoaştem
în această direcţie a sacrificiului deplin este acolo unde
interesele vieţii altora se întreţes cu ale noastre şi unde
Regula de Aur şi-ar pune limitele ei asupra sacrificiului şi
ar insista că trebuie să se facă îngăduinţă rezonabilă
pentru cei iubiţi ai noştri după trup, care nu ni s-au
alăturat în consacrarea acestuia spre sacrificiu.
((604))
Lumea ca vrăjmaş al Noii Creaţii
Tot ce aparţine acestei lumi rele este
mai mult sau mai puţin lipsit de armonie cu dreptatea şi, ca
atare, mai mult sau mai puţin împotriva Noii Creaţii şi a
standardului ei drept. Legea lumii ar putea fi rezumată în
mod general prin Egoism, în ciuda faptului că lumea ridică
pretenţii, şi în mare parte potrivit, la o mare recunoaştere
a dreptăţii. Noi nu suntem din aceia care cred că toate
legile şi reglementările lumii civilizate sunt rele;
dimpotrivă, adeseori am fost uimiţi să observăm ce mari sunt
legile creştinătăţii -- ce înţelepte, ce drepte, ce nobile
-- evident multe dintre ele făcute în vederea protejării
intereselor celor slabi împotriva celor tari şi a
înfăptuirii dreptăţii pentru toţi. Cu toate acestea, având
în vedere egoismul întregii lumi întreţesut în fiecare gând,
cuvânt şi faptă, nu este surprinzător că cele mai înalte
concepţii de dreptate ale ei sunt uneori strâmbe, deformate,
distorsionate.
Dimpotrivă, putem fi surprinşi că sărmana
omenire decăzută a ajuns la un atât de mare sistem de legi
cum se găseşte în cărţile legii Marii Britanii, ale Statelor
Unite şi ale altor ţări. Nu ne putem îndoi că legea dată
prin Moise şi exemplificată, lărgită, făcută vrednică de
cinste şi expusă de Domnul nostru Isus şi de apostolii Săi
are mult de-a face cu aceste legi omeneşti -- de fapt a fost
baza lor. Cu toate acestea, după cum toţi vor fi de acord,
egoismul omului se luptă continuu cu propriile definiţii ale
omului date dreptăţii şi caută să le înlăture în parte sau
cu totul; şi aceasta, care neîncetat progresează pe scară
largă în lume, este una din greutăţile şi bătăliile
principale ale Noii Creaţii.
Lumea şi spiritul ei de mândrie şi egoism
etc. trebuie să fie recunoscute ca unul din vrăjmaşii
principali ai Noii Creaţii. Toată omenirea, lucrând sub
acest „duh al lumii” general, merge într-o direcţie comună,
ca un râu mare, în unele părţi ale lui având repeziciune mai
mare, în altele încetineală mai mare, toţi urmând însă
aceeaşi direcţie generală egoistă. Noua Creatură, prin
consacrarea sa, prin ((605)) spiritul minţii sale
noi, este obligată la un curs contrar şi de aceea are
împotrivire din partea întregului curent al sentimentului,
teoriei, tradiţiei etc. populare, şi este marcată ca
ciudată. Are frecuşuri cu care să se lupte. În mod necesar
este în antagonism cu cei care merg în direcţie opusă şi
care vin în legătură cu ea. Această ciocnire nu poate fi
evitată. Ea înseamnă, nu pace exterioară, ci conflict
exterior; însă acest conflict exterior poate însemna pace şi
bucurie interioară, fiindcă aprobarea divină este realizată.
Scopurile, obiectivele şi metodele lumii
nu sunt totdeauna josnice şi nedrepte; dar până şi cele mai
nobile scopuri şi obiective ale ei sunt în general contrare
celor ale Noii Creaţii, deoarece lumea acţionează sub
impulsurile înţelepciunii umane, pe când Noua Creaţie este
însufleţită de înţelepciunea de sus. Înţelepciunea lumească
are propriile ei concepţii despre religie ca mijloc de
ţinere în frâu a oamenilor răi. Ea are propriile ei idei
despre morală, bunăvoinţă, credinţă, speranţă, iubire -- nu
poate înţelege punctul de vedere diferit al Noii Creaţii şi
este gata să considere vederile ei extreme, iraţionale etc.,
neînţelegând planul divin, neapreciind din punct de vedere
divin lipsa de însemnătate a vieţii prezente comparativ cu
cea viitoare. Înţelepciunea lumească nu apreciază nici
neputinţa tuturor eforturilor umane legate de adevărata
ridicare umană, când aceasta este comparată cu marile şi
importantele aranjamente pe care le are Dumnezeu în păstrare
şi care vor fi aduse complet la lumină şi puse cu succes în
aplicare în Împărăţie, imediat ce se va completa lucrarea Sa
din veacul prezent -- imediat ce Biserica aleasă va fi fost
selecţionată, şlefuită, aprobată, glorificată.
Noua Creaţie nu trebuie, prin urmare, să
fie surprinsă dacă lumea o urăşte -- chiar şi aceia din lume
care sunt înclinaţi spre religie şi morală. Iar această ură
şi opoziţie a lumii, uneori atât de supărătoare şi grea
pentru credincioşie şi răbdare, trebuie primită cu blândeţe,
cu gândul că lumea este încă orbită de către „dumnezeul
veacului acestuia” şi ((606)) nu vede „lucrurile
nespus de mari şi scumpe”, „lucrurile adânci ale
Spiritului”, în a căror lumină, prin harul lui Dumnezeu, noi
suntem făcuţi în stare să socotim toate lucrurile --
pierderi, încercări etc. -- doar ca „pierdere şi gunoi”, ca
să putem câştiga minunatele lucruri promise nouă în Cuvânt.
A ceda spiritului lumii, a permite sentimentelor ei să ne
domine de dragul păcii cu ea, ar da dovadă de o apreciere
inferioară a Domnului, a Adevărului Său şi a privilegiilor
serviciului Său. Rezultatul ar fi că, dacă n-am pierde totul
intrând complet în cele lumeşti, am putea, cel puţin, să
pierdem premiul, să avem parte cu „mulţimea cea mare” şi să
ajungem prin mare strâmtorare pe un loc inferior în privinţa
gloriilor care vor urma.
Îndemnul strict al apostolului este: „Nu
iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva
lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). De
aceea trebuie să fim atenţi împotriva oricărui indiciu de
armonie sau afiliere cu spiritul lumii. Aceasta nu înseamnă
că trebuie să fim în dezarmonie cu prietenii pe care-i numim
lumeşti -- nu înseamnă că trebuie să fim neglijenţi faţă de
interesele lor etc., ci înseamnă că în timp ce suntem atenţi
să ne achităm de obligaţiile faţă de cei lumeşti şi să dăm
cinste cui i se cuvine cinste, omagiu cui i se cuvine
omagiu, sprijin cui i se cuvine sprijin, amabilitate cui i
se cuvine amabilitate, compătimire cui i se cuvine
compătimire, trebuie totuşi să facem distincţie între
prietenii şi vecinii noştri, care sunt încă sub influenţa
Adversarului, şi spiritul sau dispoziţia care-i însufleţeşte
şi care-i înşală.
Nu trebuie să simpatizăm cu nici una din
instituţiile prezente, care sunt bazate pe egoism şi în grad
mai mare sau mai mic sunt în opoziţie cu legea divină,
Regula de Aur. Ar putea fi necesar să ne conducem afacerile
în măsură considerabilă pe linia egoismului predominant în
lume; dar fără să ne oprim să combatem continuu această
chestiune, inima noastră ar trebui ţinută în acea atitudine
în care să nu simpatizăm cu principiile egoiste şi în care
să dorim ((607)) domnia Regulii de Aur în mod absolut
în toate afacerile vieţii, şi, pe cât este posibil, în
legăturile noastre cu lumea.
Nu este pentru noi să încercăm să
transformăm lumea şi să revoluţionăm societatea şi metodele
ei. Sarcina aceea herculeană a păstrat-o Domnul pentru Sine
şi va fi pe deplin realizată în „ziua cea mare” care se
apropie cu repeziciune. Între timp, poporul Domnului, sub
îndrumarea Cuvântului Său -- deşi sunt în lume şi în mod
necesar au de-a face cu afacerile şi obiceiurile ei -- nu
trebuie să le iubească, nu trebuie să fie în armonie cu ele.
Ei trebuie să-şi dea seama, dimpotrivă, că a se păstra în
legătură strânsă cu Domnul şi în armonie strânsă cu
principiile dreptăţii Sale, va însemna în mod necesar
acelaşi fel de împotrivire pe care o are Dumnezeu faţă de
orice formă şi grad de nedreptate, inechitate, nelegiuire --
în biserică, în stat, în finanţe, în politică şi în
obiceiurile şi uzanţele sociale.
Văzând acestea mai mult sau mai puţin
clar, unii au mers, credem noi, până la extremă în
denunţarea instituţiilor prezente într-o manieră pe care
Domnul şi apostolii nici n-au poruncit-o, nici n-au
aprobat-o şi nici n-au ilustrat-o în cuvintele şi conduita
lor. Să nu uităm că lumea în ansamblu trăieşte după un
standard atât de înalt cât apreciază, şi că a găsi pur şi
simplu vină în chestiuni în care alţii sunt tot atât de fără
putere ca şi noi în a le corecta, este mai rău decât inutil,
fiindcă nu produce decât nefericire, supărare etc., fără să
realizeze rezultatele dorite. Ioan Botezătorul a dat sfat
înţelept în această privinţă când, fiind întrebat de unii
dintre soldaţii romani referitor la calea lor cuvenită, el a
răspuns: „Să nu luaţi cu forţa de la nimeni (nu încălcaţi
legile şi reglementările sub care sunteţi puşi de guvernul
vostru) . . . ci să vă mulţumiţi cu plata voastră”. Numai
să-i faci pe oameni nemulţumiţi de condiţiile şi
împrejurările prezente este foarte neînţelept. Dimpotrivă,
influenţa, spiritul, dispoziţia Noii Creaţii trebuie să fie
întotdeauna spre pace; şi dacă nu putem lăuda mult
instituţiile prezente, nici nu trebuie să le condamnăm în
mod special.
((608))
În astfel de chestiuni putem bine urma
exemplul arhanghelului Mihail, care n-a adus nici măcar o
acuzaţie de ocară împotriva lui Satan, ci a zis: „Domnul să
te mustre!” -- la timpul şi în modul Său propriu (Iuda 9).
Aşa şi noi. Dându-ne seama că Domnul va mustra instituţiile
prezente la timpul şi în modul Său propriu, noi putem spune
împreună cu apostolul: „Fiţi şi voi îndelung răbdători,
întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape” --
stabilirea Împărăţiei Lui, care este aproape, va îndrepta
toate aceste dificultăţi. Agitarea acestor lucruri înainte
de vreme, nu va fi numai inutilă, ci mai rău --
dezavantajoasă, dăunătoare -- atât pentru agitator cât şi
pentru cel agitat, crescând nemulţumirea. Printre copiii
acestei lumi se vor găsi o mulţime de agitatori când va veni
timpul Domnului ca aceste lucruri să fie agitate. Între
timp, toţi membrii Creaţiei Noi vor manifesta înţelepciune,
evitând aceste chestiuni care tind spre conflict şi
nemulţumire, şi vorbind mai ales printre poporul Domnului şi
printre cei care „au ureche de auzit” în legătură cu
lucrurile mai adânci ale planului divin, desigur la ocaziile
potrivite incluzând timpul de strâmtorare prin care se va
stabili Împărăţia.
Creaţia Nouă, Preoţimea Împărătească, are
o lucrare specială, cu totul aparte de lume şi de toată
agitaţia elementelor ei. Lucrarea lor în prezent, după cum
s-a arătat deja, este să sune din trompetele de argint -- să
trimită adevărul planului divin celor care au ureche de
auzit, celor care nu sunt orbi şi surzi prin înşelările
Adversarului. Misiunea lor este în special printre poporul
Domnului, sfârşind lucrarea acestui Veac Evanghelic, adunând
grâul în grânar. Mat. 13:37-43.
Altă imagine arată că lucrarea prezentă a
Bisericii este pregătirea Miresei pentru căsătorie (2 Cor.
11:2; Apoc. 19:7). Cu astfel de solicitări presante pentru
fiecare moment din timpul lor, pentru fiecare părticică din
influenţa, din mijloacele lor etc., Noile Creaturi n-au nici
iubire faţă de lume, ca să caute să-i perpetueze
aranjamentele, instituţiile etc., nici dispoziţia de a
anticipa aranjamentul înţelept, ((609)) prielnic al
Domnului pentru transformarea acestei lumi rele prezente în
„lumea viitoare”, „în care locuieşte dreptatea”. Evr. 2:5; 2
Pet. 3:13.
Marele Adversar, Satan
Apostolul scrie: „Potrivnicul vostru,
Diavolul”, ca şi cum ar vrea să înţelegem că avem a ne lupta
cu mult mai multe decât cu slăbiciunile propriei cărni şi cu
imperfecţiunile semenilor. El vrea să ne dăm seama că avem
în Satan un vrăjmaş şiret, „viclean” şi că trebuie să ne
ţinem aproape de Păstorul nostru dacă vrem să fim scăpaţi de
ispită şi de puterea Celui Rău. Să observăm unele din
multele Scripturi care se referă la acest Adversar a cărui
existenţă este acum negată de mulţi:
„Potrivnicul vostru, Diavolul, dă
târcoale ca un leu care răcneşte şi căută pe cine să
înghită.” 1 Pet. 5:8.
„Atunci Isus a fost dus de Duhul în
pustie, ca să fie ispitit de Diavolul.” Mat. 4:1.
„Apoi va zice celor de la stânga Lui:
«Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic
(Gheena, nimicire), pregătit Diavolului şi îngerilor lui!»”
Mat. 25:41.
„Cele de lângă drum sunt cei care aud;
apoi vine Diavolul şi ia cuvântul din inima lor.” Luca
8:12.
„Voi aveţi de tată pe Diavolul şi
vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început
a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este
adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale
sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” Ioan 8:44.
„În timpul cinei, după ce Diavolul
pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon,
gândul să-L vândă . . .” Ioan 13:2.
„ . . . Şi să nu daţi prilej
Diavolului.” Efes. 4:27.
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui
Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor
Diavolului”. Efes. 6:11.
„Ca nu cumva . . . să cadă în vina
Diavolului.” 1 Tim. 3:6, 7.
„Şi să se trezească din cursa
Diavolului în care au fost prinşi.” 2 Tim. 2:26.
„Pentru ca, prin moarte, să nimicească
pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul.” Evr.
2:14.
„Împotriviţi-vă Diavolului şi el va
fugi de la voi.” Iac. 4:7.
„Cine practică păcatul este de la
Diavolul, căci Diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui
Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului. .
. . Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii
Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la
Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.” 1 Ioan
3:8, 10.
((610))
„Arhanghelul Mihail, când se
împotrivea Diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui
Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată
batjocoritoare, ci a zis: «Domnul să te mustre!»” Iuda
9.
„Diavolul va arunca în închisoare pe
unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi.” Apoc. 2:10.
„Şi balaurul cel mare, şarpele cel
vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşală întreaga
lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost
aruncaţi şi îngerii lui.” Apoc. 12:9, 12.
„El a pus mâna pe balaur, şarpele cel
vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o
mie de ani . . . ca să nu mai înşele neamurile, până se vor
împlini cei o mie de ani.” Apoc. 20:2, 3.
„Şi Diavolul, care-i înşela, a fost
aruncat în iazul de foc şi de pucioasă . . . Iazul de foc
este moartea a doua.” Apoc. 20:10, 14.
„Acum are loc judecata lumii acesteia;
acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”
Ioan 12:31.
„Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci
vine Prinţul lumii acesteia şi el n-are nimic în Mine.”
Ioan 14:30.
„Şi când va veni El, va dovedi lumea
vinovată . . .în ce priveşte judecata: fiindcă Prinţul lumii
acesteia este judecat.” Ioan 16:8, 11.
„În care trăiaţi odinioară, după
mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a
duhului care lucrează acum în fiii neascultării.” Efes.
2:2.
„Şi dacă Evanghelia noastră este
acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci
dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor
necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos,
care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei.”
2 Cor. 4:3, 4.
„Dar fariseii, auzind lucrul acesta,
au zis: «Omul acesta nu scoate demonii decât cu Beelzebul,
domnul demonilor!» Dar Isus . . .le-a zis: «. . . Dacă Satan
scoate afară pe Satan, este dezbinat împotriva lui însuşi;
deci cum va dăinui împărăţia lui?»” Mat. 12:24-26.
„Cum ai căzut din cer, stea
strălucitoare (Lucifer -- subsol, n. e.), fiu al zorilor!”
Isa. 14:12, 14.
„Chiar Satan se preface într-un înger
de lumină.” 2 Cor. 11:14.
„Venirea lui este prin lucrarea
Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri
mincinoase şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care
pier.” 2 Tes. 2:9, 10.
„Ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un
câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre
planurile lui.” 2 Cor. 2:11.
„Căci lupta noastră nu este împotriva
sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva
domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi,
împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti.” Efes.
6:12.
„Cel care a fost conceput din Dumnezeu
se păzeşte şi Cel Rău nu se atinge de el. Ştim că suntem din
Dumnezeu şi că toată lumea zace în Cel Rău.” 1 Ioan
5:18, 19. Vezi Diaglott.
((611))
„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi
să se prezinte înaintea Domnului şi a venit şi Satan printre
ei.” Iov 1:6-12; 2:1-7.
„Şi mi-a arătat pe marele preot Iosua,
stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satan
stând la dreapta lui, ca să i se împotrivească. Domnul a zis
Satanei: «Domnul să te mustre, Satan! Da, Domnul să te
mustre, El care a ales Ierusalimul!»” Zah. 3:1, 2.
„Am văzut pe Satan căzând ca un fulger
din cer.” Luca 10:18.
„M-am arătat ţie ca să te pun slujitor
. . . ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la
întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.”
Fapt. 26:16, 18.
„Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în
curând pe Satan sub picioarele voastre.” Rom. 16:20.
„Un astfel de om să fie predat pe mâna
Satanei, pentru nimicirea cărnii.” 1 Cor. 5:5; 1 Tim.
1:20.
„Să nu dea potrivnicului nici un
prilej de învinuire. Căci unele s-au şi întors după Satan.”
1 Tim. 5:14, 15.
Când Domnul nostru a spus: „Pleacă,
Satan!” (adversar, spirit împotrivitor -- după concordanţa
lui Young) şi când i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satan!
(adversar etc.). Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine,
căci gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu” (Mat.
4:10; 16:23), zicea de fapt că fiind în opoziţie cu
Dumnezeu, avea aceeaşi poziţie faţă de toţi care erau în
armonie cu Dumnezeu. Şi declaraţia lui Petru, că el dă
târcoale ca „un leu care răcneşte şi caută pe cine să
înghită”, pare să dea învăţătura că el nu este numai
„potrivnicul vostru” (al Bisericii), ci şi al întregii
omeniri. Domnul nostru face o declaraţie directă în acest
sens. Ioan 12:31; 14:30; 16:11.
Declaraţia Domnului nostru, că Satan este
marele Adversar, nu numai al lui Dumnezeu ci şi al omenirii,
nu este în nici un caz o descriere închipuită, ci un adevăr
clar. El este Adversarul nostru într-un sens în care lumea
şi propria noastră carne nu ne sunt adversari. Propria carne
se opune Noii Creaturi, nu din vreo amărăciune sau ură, nu
plănuind dezavantajul ei temporar sau etern, ci doar în
sensul că dorinţele cărnii decăzute sunt într-o direcţie
contrară celor mai bune interese ale Noii Creaturi şi
contrară speranţelor cu care aceasta a fost concepută. La
fel, împotrivirea lumii nu este una răutăcioasă, ci doar
egoistă, ((612)) din cauză că vede lucrurile în
lumină diferită şi din cauză că are interese diferite,
egoiste. Satan singur este intrigantul, uneltitorul voit,
inteligent, care foloseşte inteligenţă supraomenească şi,
cât i se permite, puteri supraomeneşti pentru a ne ademeni
carnea decăzută, prin poftele degradate etc., şi care adesea
foloseşte pe cei lumeşti ca unelte ale sale şi ca
instrumente inconştiente în împotrivirea la dreptate, la
adevăr şi la cei care sunt din Adevăr.
El de la început a fost mincinos şi ucigaş
-- Ioan 8:44 --
Relatarea inspirată susţine, în mod
constant şi consecvent, că Satan a început revolta împotriva
legii divine şi a amăgit la neascultare pe primii noştri
părinţi prin ambiţia sa după putere, şi că de la căderea
omului acelaşi Adversar a fost împotrivitorul neînduplecat
al lui Dumnezeu, al dreptăţii şi al adevărului; şi nu numai
că a prins în cursă omenirea, ci şi s-a împotrivit marelui
plan de Ispăşire pe care Dumnezeu l-a întocmit şi pe care-l
duce la îndeplinire prin Cristos. Din relatarea scripturală
nu se vede că Satan a avut simpatizanţi sau conspiratori
asociaţi printre îngeri, la vremea separării şi încercării
de a stabili o domnie sau stăpânire proprie pe pământ,
luându-şi ca supuşi cea din urmă creaţie a lui Dumnezeu --
omenirea. După cum Satan însuşi a fost desigur parte din
creaţia generală a lui Dumnezeu, tot aşa, putem şti că el a
fost desigur creat perfect şi integru, în chipul lui
Dumnezeu, fiindcă toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă
(Efes. 3:9; Deut. 32:4). El are un singur standard de
dreptate, justiţie, perfecţiune, şi El Însuşi este acel
standard.
Dar a fi creat perfect şi a rămâne
perfect sunt două lucruri complet diferite. Dumnezeu n-a
vrut să creeze pe nici una din creaturile Sale inteligente
simple maşini, incapabile de a-şi schimba motivaţia şi
conduita. Dimpotrivă, El a vrut să creeze pe toate
creaturile Sale inteligente din punct de vedere moral, după
propria Sa asemănare sau chip, cu perfectă libertate de a
urma ce este corect, adevărat, curat, bine, conform
exemplului ((613)) şi legii Sale, dar şi cu puterea
de a-şi schimba sau inversa cursul în aceste privinţe,
devenind răzvrătiţi împotriva legii Sale de dreptate.
Dumnezeu însă a păzit această chestiune, ţinând în mâinile
Sale puterea vieţii veşnice, aşa încât El are control deplin
asupra situaţiei şi poate distruge pe oricare din creaturile
Sale dacă ele refuză să recunoască cerinţele Sale drepte şi
să li se supună. El intenţionează să le şteargă din
existenţă, ca şi cum n-ar fi fost, şi să permită să continue
a trăi veşnic numai cele care sunt în armonie de inimă cu
cerinţele Sale.
Printre îngerii de rang înalt (dintre
care iniţial Satan a fost unul), au fost de la început după
cât se pare, şi mai sunt încă, diferite ordine şi grade, dar
toate sub regula iubirii, şi care, în ascultare de voinţa
Creatorului, au acţionat la unison şi în armonie timp de
veacuri, probabil. Bunătatea, iubirea, amabilitatea,
supunerea la cerinţele Tatălui ceresc şi fericirea rezultată
din acestea au fost o vreme îndelungată singurele lor
experienţe. Dar la timpul cuvenit s-a dezvoltat o altă
trăsătură a planului divin. Omul a fost creat de o natură
diferită de cea a îngerilor, de o natură cu puţin mai prejos
-- umană, nu îngerească -- pământească, nu cerească --
carne, nu spirit. Pe lângă aceasta, omenirea avea o casă
separată -- pământul -- cu o organizare de familie, erau
uniţi prin căsătorie, bărbat şi femeie, şi aveau puterea de
procreare -- capacitatea de a-şi reproduce specia. În toate
aceste aspecte ei se deosebeau de îngeri, care nu diferă
între ei din punctul de vedere al sexului, care nu au
aranjamentul familial şi care nu-şi reproduc genul. Ultima
creaţie a lui Dumnezeu a fost fără îndoială o minune în
ochii tuturor oştilor îngereşti -- găsindu-şi în legătură cu
ea ocazii abundente de a-şi exercita facultăţile de gândire.
Apoi unul dintre cei de rang înalt,
gândindu-se la posibilităţile situaţiei şi nutrind gânduri
egoiste şi ambiţioase, a ajuns la concluzia că, dacă ar
putea acapara într-un oarecare fel perechea umană nou-creată
şi ar înstrăina-o de Dumnezeu, atunci prin ei ar putea
stabili fie o împărăţie, fie o stăpânire a sa proprie,
căreia el să-i fie ((614)) dumnezeu sau domn,
uzurpând locul şi onoarea lui Iehova în privinţa omenirii şi
a pământului. Urmărirea acestei ambiţii criminale i-a dat
numele actual, Satan -- adversarul lui Dumnezeu. El nu s-a
gândit şi n-a încercat să uzurpe stăpânirea lui Dumnezeu
peste îngeri. O astfel de încercare ar fi fost absurdă,
deoarece toţi îngerii erau intim familiari cu Dumnezeu şi-l
cunoşteau pe Satan ca fiind unul dintre ei. Prin urmare, ei
nu s-ar fi gândit să consimtă să devină servii şi urmaşii
lui, preferând foarte mult administrarea justă, iubitoare şi
înţeleaptă a lui Iehova Atotputernicul, fiind cu totul
satisfăcuţi de ea şi nefiind în nici un sens răzvrătiţi
împotriva ei.
Imediat ce astfel de scopuri egoiste şi
ambiţioase şi-au găsit loc în inima lui Satan, el a început
să-L măsoare pe Domnul după standardul său fals şi să
presupună că Domnul Iehova în toată lucrarea Sa nu făcea
decât să-Şi ducă la îndeplinire scopurile Sale ambiţioase şi
egoiste. Astfel se întâmplă că inima rea este întotdeauna
gata să impute altora răul, fie ei oricât de curaţi,
onorabili şi binevoitori. Fără îndoială că Satan şi-a
justificat calea, cel puţin la început, prin raţionamente
false, în sensul că, prin crearea omenirii pe un plan mai
jos decât fiinţele spirituale, îngerii, Dumnezeu a fost
influenţat de motive rele şi egoiste, iar limitarea
locuinţei lor la pământ a fost cu scopul de a-i înrobi mai
deplin. Odată ce a permis acestui gând invidios, răzvrătit,
nesfânt, să-i intre în inimă, nu era decât o chestiune de
timp când se va dezvolta mai departe răul, sub forma
sugerării şi manifestării deschise a păcatului şi a
împotrivirii la aranjamentele divine.
Poate, de fapt, cu ideea falsă că el le
făcea dreptate celor oprimaţi s-a apropiat Satan de mama Eva
în Eden, şi i-a sugerat că regulile stricte prin care Adam
şi ea fuseseră limitaţi prin decretul divin în privinţa
unuia dintre pomii din grădină însemnau exercitarea din
partea lui Dumnezeu a unor puteri nejustificate, autocrate
-- de a-i restrânge de la libertăţile care li se cuveneau, a
căror exercitare era în ((615)) mod clar spre
avantajul lor. El chiar i-a sugerat mamei Eva, şi posibil a
exprimat cu adevărat, opinia judecăţii lui de-acum
pervertite, că Dumnezeu i-a minţit când a spus că gustarea
fructului oprit va avea ca rezultat distrugerea lor --
moartea lor. Satan nu văzuse moarte printre creaturile lui
Dumnezeu făcute în asemănarea Lui, înzestrate cu raţiune; ca
atare, în atitudinea stricată a minţii sale, nu numai că I-a
atribuit lui Dumnezeu motive sinistre în legătură cu
creaţia, dar acum a presupus şi că El Îşi minţise în mod
intenţionat creaturile, pentru a-Şi urmări planurile de
ţinere a lor într-o măsură de ignoranţă şi sub ceea ce, fără
îndoială, Satan a tras acum concluzia că era autoritate
despotică.
Sugestiile rele au avut efect. Mintea
mamei Eva -- care până în momentul acela fusese mulţumitoare
faţă de Dumnezeu şi apreciase toate îndurările şi
binecuvântările, şi care-L recunoscuse ca izvorul harului şi
adevărului, a bunăvoinţei şi a iubirii -- a fost otrăvită cu
gândul că fusese păcălită, fusese lipsită de libertăţile
cuvenite, cu scopul de a fi împiedicată să câştige o măsură
mai mare de cunoştinţă, care era dreptul ei cuvenit şi pe
care Dumnezeu, în hotărârea Lui de a-i ţine în robie şi
ignoranţă, o prezenta într-o lumină falsă -- ameninţând că-i
va duce la moarte -- în timp ce acest prieten nou, Satan,
care-i iubea mai mult şi care era preocupat pentru binele şi
pentru libertatea lor, i-a asigurat că gustarea din fructul
oprit nu numai că nu va aduce dezastru şi moarte, ci va
aduce creşterea cunoştinţei, libertăţii şi o exercitare a
tuturor puterilor lor. Otrava a acţionat rapid; egoismul şi
dorinţa de a acumula cunoştinţe au fost aţâţate în inima
mamei Eva, care nu mai avusese înainte astfel de sentimente,
fiindcă nimic din experienţa ei anterioară nu-i sugerase
astfel de gânduri sau sentimente.
Poziţia lui Satan în această chestiune,
desigur, l-a separat de Iehova. El şi-a pus în joc toată
abilitatea pentru a acapara noua rasă, umană, ca slujitori
ai săi, împărăţia sa; sau, poate cum ar fi exprimat el, a
pus totul în joc în efortul de a elibera noua familie umană
de despotismul divin. Când a văzut efectul ((616))
încălcării, că perechea umană a fost aruncată afară din Eden
şi a fost oprită de la pomii susţinători ai vieţii, că a
început să se ofilească şi să piară treptat, fără îndoială
că a fost dezamăgit, cum a fost şi mama Eva. Adam, după cum
suntem informaţi, n-a fost înşelat: el ştia la ce să se
aştepte ca rezultat al neascultării. Partea lui în
tranzacţie a fost voluntară, am putea-o numi sinucidere.
Inspirat de gândul că soţia lui va trebui să moară fiindcă
mâncase din fructul oprit şi simţind că astfel toată bucuria
lui va pieri, el a hotărât să moară cu ea. Dacă ar fi
înţeles mai bine caracterul divin, aşa cum s-a manifestat de
atunci încoace prin procedurile lui Dumnezeu legate de
Ispăşire, fără îndoială că el ar fi avut încredere că
Dumnezeu îl va ajuta să iasă din dificultate şi ar fi fost
supus decretului divin cu orice preţ.
Dar să ne întoarcem la Satan: alegând o
cale rea, fiecare pas al călătoriei sale de atunci încoace
nu pare decât să-l ducă tot mai departe şi mai departe de
fiecare principiu al dreptăţii; astfel că, în timp ce prima
sa minciună, „hotărât că nu veţi muri”, poate să fi fost
rostită cu sinceritate considerabilă, totuşi, de atunci
încoace şi astăzi, el se străduieşte prin orice mijloc
imaginabil să-şi continue declaraţia falsă şi să înşele
omenirea ca să creadă că nu există un astfel de lucru cum
este moartea -- că atunci când oamenii mor, sunt mai
vii ca oricând înainte. Aceasta este vechea minciună,
„hotărât că nu veţi muri”, adaptată la condiţiile actuale.
Astăzi nimeni nu cunoaşte mai bine decât Satan realitatea
morţii, cum a trecut asupra întregii familii umane; şi
nimeni nu ştie mai bine decât el că dacă familia umană ar
înţelege clar şi distinct chestiunea păcatului, pedeapsa
lui, răscumpărarea şi restabilirea care urmează, influenţa
Adevărului ar fi să atragă pe oameni spre Creatorul lor
drept, dar totuşi îndurător.
Dar Satan doreşte să împiedice acest
lucru. De aceea el încearcă să orbească minţile oamenilor în
privinţa adevăratului caracter şi plan al lui Dumnezeu şi să
le umple, dimpotrivă, cu gânduri false, hulitoare în
privinţa caracterului şi planului ((617)) divin. În
loc să vrea ca oamenii să vadă că moartea şi toate
suferinţele care însoţesc moartea, anume, decăderea şi boala
mintală, morală şi fizică, sunt rezultatele neascultării de
Dumnezeu, rezultatele faptului că au urmat minciuna lui, el,
dimpotrivă, vrea ca ei să gândească, şi a reuşit să convingă
pe mulţi că marele Iehova, care spune despre Sine că este
însăşi întruchiparea dreptăţii şi a iubirii, creând familia
umană a făcut aceasta în mod foarte nejust şi neiubitor, cu
intenţii răuvoitoare faţă de marea majoritate -- că El a
intenţionat şi a predestinat în inima Sa, înainte de crearea
omului, ca mii de milioane dintre ei să fie chinuiţi veşnic,
iar o „turmă mică” să fie dusă în slavă, ca un exemplu de
ceea ce putea face pentru toţi dacă ar fi avut o dispoziţie
binevoitoare. În acest fel, şi cu multe alte înşelări şi
curse cumva asemănătoare, de şase mii de ani Adversarul a
pervertit judecata umană şi a abătut inimile oamenilor de la
Dumnezeu şi de la mesajul Adevărului Său. Apostolul confirmă
acest lucru şi-l explică zicând: „Dumnezeul veacului
acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina
Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui
Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” -- să nu-i lumineze
şi să nu-i scoată din întunericul ignoranţei şi
neînţelegerii, şi să nu-i lase să vadă caracterul adevărat
şi planul îndurător al Tatălui ceresc. 2 Cor. 4:4.
Oriunde merge lumina revelaţiei divine
(nu numai Biblia, ci şi „spiritul Adevărului”), înseamnă mai
mult sau mai puţin pericol pentru întunericul denaturărilor
lui Satan. Adevărul este de o mie de ori mai raţional decât
eroarea lui Satan şi repede l-ar birui dacă n-ar fi
tacticile lui şirete, „viclene”, prin care el schimbă
scenele continuu şi aduce în faţă noi înşelări pentru a-şi
susţine vechea minciună şi a „înşela, dacă ar fi cu putinţă,
chiar şi pe cei aleşi”. Unul din primele şi cele mai mari şi
mai reuşite eforturi ale lui de a combate Adevărul şi de a
face ca eroarea să pară posibilă şi plauzibilă a fost
dezvoltarea marelui sistem Anticrist, papalitatea. Prin
aceasta el a dezvoltat o influenţă uimitoare în toată lumea,
aşa încât, în lumina zilei prezente şi cu o măsură de
libertate ((618)) de acea instituţie monstruoasă,
omenirea priveşte în urmă spre perioada domniei ei şi o
descrie ca „Veacurile întunecate” -- întunecate de
nedreptate, întunecate de eroare şi superstiţie, întunecate
de persecuţie neîndurată şi îngrozitoare împotriva celor
care au căutat să se închine lui Dumnezeu conform cu ceea ce
le dicta conştiinţa lor -- feroce împotriva lor în măsura în
care ei au primit lumina adevărată şi au fost credincioşi în
susţinerea ei în faţa poporului. Atât de diabolică a fost
această mare instituţie, în metodele şi influenţa ei, şi
atât de amănunţit a reprezentat ea şiretenia, ambiţia şi
veclenia lui Satan, încât este descrisă simbolic de către
Domnul ca şi cum ar fi Satan însuşi. Ea a fost, în sensul
cel mai larg, reprezentantul lui, în timp ce pretindea a fi
reprezentantul lui Dumnezeu*.
*Vezi Vol. II, cap. 9
Peste tot în profeţii găsim acest amestec
de descriere şi denunţare între Satan şi reprezentantul său
cel mai însemnat printre cei luminaţi. De exemplu, după ce
descrie zdrobirea puterii Babilonului -- o descriere care se
aplică în parte la Babilonul literal şi la robia Israelului
natural, şi mai ales la robia Babilonului mistic peste
Israelul spiritual -- profetul continuă cu o descriere care
se potriveşte în primul rând cu propria cale a lui Satan şi
în sens secundar este aplicabilă la ridicarea şi căderea
Babilonului natural, şi, încă într-un sens, la ridicarea şi
căderea Babilonului mistic, zicând:
„Cum ai căzut din cer, stea strălucitoare
(Lucifer -- subsol, n. e.), fiu al zorilor! Cum ai fost
doborât la pământ, tu, care subjugai popoarele! Tu ziceai în
inima ta: «Mă voi sui până la ceruri, îmi voi ridica scaunul
de domnie mai presus de scaunul lui Dumnezeu; voi şedea pe
muntele adunării (Împărăţia poporului lui Dumnezeu), în
adâncimile miazănoaptei (de multă vreme Pleaidele, la
miazănoapte, se socotesc a fi centrul universului, tronul
lui Iehova); mă voi ridica mai sus de vârful norilor, voi fi
ca Cel Prea Înalt». Dar ai fost aruncat în Locuinţa Morţilor
(şeol, uitare) în adâncimile gropii! Cei care te văd se uită
ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic:
«Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul şi
zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea
cetăţile şi nu dădea drumul acasă prizonierilor săi?»” Isa.
14:12-17.
((619))
După cum a fost adevărat că Babilonul s-a
înălţat mult deasupra celorlalte împărăţii ale lumii, a fost
adevărat şi că papalitatea, Anticristul, s-a înălţat ca o
împărăţie peste popoarele pământului şi a încercat să le
conducă cu toiag de fier, pretinzând autoritatea de a face
astfel în numele adevăratului Cristos. Şi după cum unul a
fost dus la nimicire, cu atât mai mult pe Marele Babilon,
Mama Desfrânatelor, îl aşteaptă căderea finală ca o piatră
mare de moară aruncată în mare, ca să nu se mai ridice. Dar,
dacă ambiţia acestora de a avea stăpânire peste alţii a fost
mare, încă mai mare a fost ambiţia lui Satan, să fie mai sus
decât alţii din creaţia lui Dumnezeu, să aibă propria sa
împărăţie şi propriii săi supuşi -- o împărăţie care să
rivalizeze cu a lui Iehova -- peste pământ, după cum
stăpânirea lui Iehova este în cer. Însă această împărăţie de
asemenea va eşua şi Satan însuşi va fi întâi legat în timpul
miei de ani de domnie a Răscumpărătorului, de ridicare a
blestemului şi de binecuvântare a lumii, dar după aceea,
după cum Scripturile arată clar, el va fi distrus, împreună
cu toţi îngerii lui -- mesagerii lui, toţi care-i urmează
conducerea şi calea. Mat. 25:41; Evr. 2:14; Apoc. 20:10.
Asociaţii lui Satan la rău -- legiunile de
demoni
După cum s-a văzut deja, potrivit
relatării scripturale, Satan n-a avut îngeri asociaţi la
conspiraţia şi răzvrătirea sa iniţială. Dimpotrivă, putem
înţelege că toţi sfinţii îngeri au fost în cea mai deplină
armonie cu guvernarea divină şi că unii au fost însărcinaţi
să conducă omul căzut şi să ajute omenirea, dacă era
posibil, ca să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu şi s-o
împiedice de la depravare încă şi mai mare. Aceasta a fost
înainte de potopul din zilele lui Noe. A fost prima
experienţă a îngerilor cu păcatul, cu lipsa de loialitate
faţă de Dumnezeu, cu devierea morală. A devenit o probă
pentru ei, fiindcă ea sugera posibilitatea unei căi rele,
contrară voinţei divine. Urmarea unei astfel de căi sugera
plăceri şi avantaje, şi astfel a devenit o probă a
loialităţii şi ((620)) ascultării lor de Iehova.
Scripturile ne informează clar că sub această probă unii
dintre îngeri, care înainte fuseseră sfinţi şi ascultători,
au devenit încălcători, au căzut în păcat şi au fost
contaminaţi de el. Atât Iuda cât şi Petru vorbesc despre
„îngerii care nu şi-au păstrat starea de la început” şi
cărora, prin urmare, Dumnezeu le-a restrâns libertăţile,
păstrându-i în lanţuri, în întuneric, până la o zi mare de
judecată, încă viitoare, când cazurile lor vor fi audiate. 2
Pet. 2:4; Iuda 6.
Izolaţi de sfinţii îngeri, aceşti îngeri
căzuţi sunt cunoscuţi de atunci ca demoni sau diavoli, iar
Satan este recunoscut ca „prinţul demonilor” -- conducătorul
lor, cu care ei cooperează, ca lucrători răuvoitori printre
oameni. Neavând nici o angajare în fapte bune şi lăsaţi în
seama lor la rău, nu trebuie să ne surprindă că răul atinge
în ei proporţii mari şi că ei sunt aliaţi credincioşi ai lui
Satan în învăţarea minciunii orginare -- „hotărât că nu vei
muri”. Se pare că foarte curând după potop aceşti îngeri
căzuţi, demoni, au început să corupă omenirea, sub masca
religiei. În timp ce erau înlănţuiţi sau întemniţaţi, în
sensul că nu mai puteau să apară în corpuri de carne printre
oameni, ei au găsit curând în rasa decăzută pe aceia dispuşi
să li se supună ca agenţi ai lor sau medii şi au operat prin
corpurile acestora, în loc să lucreze în corpurile lor
proprii. Astfel de „medii” sau canale umane de
comunicare între demoni şi oameni în timpurile vechi au fost
cunoscute ca: „fetişuri”, „vrăjitori”, „vrăjitoare”,
„necromanţi”, „vindecători” şi „preoţi” ai religiilor false.
Diferitele lor eforturi de a câştiga control asupra
poporului Israel, pe care Dumnezeu îl alesese ca să fie
pentru un timp reprezentatul Său în lume, sunt remarcate în
Scripturi în mod clar şi poporul este avertizat cu stricteţe
împotriva lor. S-au adoptat legi, şi într-o măsură
considerabilă acele legi s-au aplicat, împotriva celor care
au devenit agenţi de comunicare între demoni şi Israel --
pedeapsa fiind moartea.
Omul, din punctul de vedere al
constituţiei lui, este un chip al lui Dumnezeu şi ca atare
este o fiinţă liberă, independentă. Această libertate se
extinde şi asupra ((621)) factorului său moral, de
unde şi expresia că omul este un „liber arbitru”. Oricât de
mult şi-ar pierde libertatea personală sau ar deveni rob,
fie persoanelor, fie propriilor sale pofte, totuşi el este
liber din punct de vedere moral, este liber să vrea, să-şi
folosească mintea cum îi place. Dacă el vrea să-şi supună
mintea voinţei Domnului, poate face astfel, dacă vrea să se
supună unei influenţe rele, el poate face astfel; şi dacă
vrea să stea independent atât de Dumnezeu cât şi de
influenţele rele, el poate face astfel, în măsura în care
puterile sale fizice şi judecata mintală îi vor permite --
dar deteriorate prin cădere şi prin slăbiciunile moştenite,
judecata, cunoştinţa şi capacitatea sa de a raţiona sunt
mult diminuate, şi, ca atare, independenţa sa morală este
proporţional în pericol, când este asaltată de „duhurile
înşelătoare şi de învăţăturile demonilor”, cum numesc
Scripturile influenţele rele care lucrează în toată lumea (1
Tim. 4:1). Nu este surprinzător, prin urmare, că aceşti
îngeri căzuţi, demonii, au găsit că este posibil să ia în
posesie diferite medii, în fiecare ţară şi în toate
timpurile. Şi ei sunt selectivi în privinţa mediilor,
căutând pe cât posibil pe cei care posedă capacitate
mintală, pentru ca prin aceste calităţi şi capacităţi
naturale să poată opera cu atât mai deplin în stăpânirea
maselor în general. Ca urmare găsim că în ţările păgâne şi
printre indieni, aceste medii, preoţi, vrăjitori,
vrăjitoare, necromanţi, astrologi şi prezicători, au fost
dintre cei mai înţelepţi şi mai capabili. În timpurile
moderne, în creştinătate aceste medii ale demonilor sunt
cunoscute adesea prin această denumire specială, mediu, cum
ar fi printre spiritişti. Este una dintre cele mai corecte
denumiri aplicate vreodată, căci, simplu şi strict vorbind,
cei care se supun acestor influenţe rele, ca să fie canale
de comunicare cu oamenii, sunt numai medii prin care
comunică spiritele rele, fie prin cuvinte, fie prin uşoare
bătăi, scriere sau altfel.
Metodele şi învăţătura generală a acestor
demoni prin astfel de medii, în toate timpurile şi în toate
ţările, au fost practic aceleaşi. Ei se prezintă în lumină
falsă şi personifică morţii, cu excepţii foarte rare când au
fost atât de îndrăzneţi încât au admis că sunt demoni -- ca,
de exemplu, printre ((622)) chinezi. Vezi şi 1 Cor.
10:20. Dându-se drept fiinţe umane moarte, realizează cu
mare succes o lucrare multiplă:
1) Sprijină minciuna originară promulgată
de Satan în Eden, „hotărât că nu veţi muri”.
2) Prin această minciună prejudiciază
minţile oamenilor împotriva Evangheliei şi a tuturor
prevederilor ei.
3) Teoria lor face ca prevederile divine
pentru răscumpărarea şi recuperarea omului din păcat şi din
pedeapsa acestuia, moartea, să apară necorespunzătoare,
iraţionale, fără sens. Negând că plata păcatului este
moartea şi pretinzând că plata păcatului este chinul veşnic,
teoria lor nu numai că aduce hulă asupra caracterului divin,
prezentându-l ca o personificare a nedreptăţii şi cruzimii,
dar şi face ridicolă doctrina scripturală a unei
răscumpărări, deoarece până şi raţiunea decăzută este în
stare să discearnă că moartea Domnului nostru la Calvar nu
putea răscumpăra omenirea din chinul veşnic şi că atunci
n-ar exista nici o corespondenţă între pedeapsă şi preţul de
răscumpărare.
4) Face ca doctrina învierii să pară
inutilă şi iraţională, deoarece, dacă nu sunt morţi, cum ar
putea fi o înviere a morţilor? Dacă, murind, toţi devin mai
vii decât au fost vreodată înainte şi sunt într-o stare mult
mai bună decât înainte, ce scop bun ar putea fi servit
printr-o înviere? sau, de ce aceasta ar fi oferită ca
speranţa, şi singura speranţă, pusă înaintea noastră în
Evanghelie?
5) Pregăteşte calea pentru erori
înrobitoare. Printre păgâni, în măsură considerabilă,
aceasta ia forma venerării părinţilor şi forma credinţei în
transmigrarea sufletului -- că acei care mor ca oameni, după
ce rămân o perioadă fără corp, se vor naşte în lume iarăşi
ca şi câini sau pisici, cai sau vaci, şobolani sau şoareci,
şi vor trece prin diferitele experienţe ale acestor animale,
sau, dacă vor fi vrednici, vor trece în stări mai nobile.
6) În creştinătate acest rău a îmbrăcat
forma lui cea mai satanică, iar doctrina falsă a devenit
temelia tuturor erorilor grosolane şi a superstiţiilor cu
care s-a confruntat ((623)) creştinismul. Nu putea
exista o teorie a chinului veşnic decât dacă era zidită pe
această doctrină a demonilor, că morţii sunt vii --
că pot suferi. Nu putea exista o doctrină a purgatoriului,
decât dacă era această învăţătură; prin urmare, nu puteau fi
rugăciuni pentru morţi, plată pentru liturghii în folosul
morţilor. De asemenea, marile instituţii preoţeşti, care
s-au îngrăşat pe aceste minciuni, nu s-ar fi putut dezvolta,
ca să înrobească omenirea cu înşelăciunile şi cu
denaturările caracterului şi planului divin.
7) Chiar dacă puterea papalităţii a fost
zdrobită în marea mişcare a Reformei din secolul al
şaisprezecelea, această înşelăciune-temelie, învăţată de
demoni şi sprijinită de ei printre toate popoarele prin
diferite dovezi, demonstraţii şi manifestări, a fost cu
grijă păzită; iar reformatorii au păşit înainte, legaţi încă
de minciuna originară, învăţată de tatăl minciunilor şi
sprijinită de legiunile sale de spirite rele. Astfel ea a
devenit şi în protestantism baza tuturor dificultăţilor şi
erorilor cu care s-au luptat de atunci încoace diferitele
denominaţii. Ea le-a orbit în mare măsură faţă de lumina
Cuvântului divin, împiedicându-le de a „înţelege pe deplin
împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea,
adâncimea şi înălţimea . . . dragostei” lui Dumnezeu. Efes.
3:18.
8) Adaptându-se noilor condiţii, ea şi-a
asumat în ultimii cincizeci de ani rolul de purtător de
lumină către Biserică şi a simulat că îi conduce pe toţi cei
care doresc adevărul. În aceasta ea este conformă
caracterului descris în Cuvântul inspirat, fiindcă apostolul
spune: „Chiar Satan se preface într-un înger de lumină”. 2
Cor. 11:14.
9) Spiritismul n-a avut succes în
acapararea majorităţii creştinilor. Deşi împiedicaţi de
teoria falsă că prietenii lor morţi sunt vii, creştinii în
general şi-au dat seama cumva instinctiv că mediile (cele
mai bune pe care le-a putut obţine Satan) nu erau medii de
felul celor pe care le-ar folosi Dumnezeu să comunice
informaţii şi să fie canale de părtăşie între El şi
prietenii lor, pe care în mod eronat îi cred vii şi adesea
aproape de ei, chiar dacă nevăzuţi; ca atare, marele
((624)) Adversar, în timp ce permite spiritismul ca să
adune, să ţină şi să seducă la rău pe cât de mulţi posibil,
a găsit necesar să introducă ispite încă mai subtile,
imitaţii încă mai bune ale creştinismului adevărat, sub
numele de
Ştiinţa Creştină şi teosofia
Aceste sisteme, pretinzând reverenţă faţă
de Cuvântul divin şi luând numele lui Cristos în deşert,
neavând credinţă în El ca Răscumpărător, sunt folosite ca
momeală pentru creştinii care în prezent se trezesc -- ca să
le satisfacă dorinţele după ceva nou şi mai bun decât pleava
tradiţiilor omeneşti cu care s-au hrănit de atâta vreme.
Aceştia pretind că-şi hrănesc urmaşii cu adevăr ştiinţific,
în timp ce ignoră adevărul, ştiinţa în toate sensurile
cuvântului.
10) Văzând că restabilirea este planul
divin pentru viitorul apropiat, Adversarul încearcă să abată
atenţia omenească de la planul divin prin vindecări mintale,
prin adepţii Ştiinţei Creştine, teosofi şi clarvăzători.
Aceste contrafaceri înşelătoare ale adevărului, în timp ce
neagă însăşi temelia adevărului scriptural (Răscumpărarea),
sunt pentru noi dovezi că puterea lui Satan de a înşela
creştinătatea scade, casa lui se clatină spre căderea ei, în
ceea ce-i priveşte pe oamenii inteligenţi. Lumina aurorei
Mileniului începe să răzbată peste lume şi marele apărător
al erorii a ajuns la limita lui. Dumnezeu fie lăudat că el
va fi în curând legat şi împiedicat de a înşela lumea pentru
mia de ani de domnie a lui Cristos, în care lumina
cunoştinţei va umple întreg pământul aşa cum apele acoperă
fundul mării!
Privind în lumea păgână, vedem clar
lucrarea îngrozitoare şi degradantă a acestor demoni, cum
şi-au consolidat lanţurile peste oameni prin exercitarea
puterilor miraculoase, prin agenţii lor umani -- ca, de
exemplu, fachirii din India de astăzi şi „magia neagră”
practicată în toată lumea în zilele mai întunecate din
trecut. Scripturile ne arată efectul Evangheliei asupra
acestor fapte ale ((625)) diavolului şi arată că
lumina adevărului divin este „lumina lumii”, singura care va
putea să risipească întunecimea Adversarului. Să remarcăm
conflictul între lumină şi întuneric, aşa cum este relatat
în experienţele Sf. Pavel când a călătorit în Asia şi în
Europa susţinând lumina adevărată, când „Mulţi dintre cei
care crezuseră veneau să mărturisească şi să spună ce
făcuseră. Şi mulţi dintre cei care făcuseră vrăjitorii şi-au
adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor s-a
socotit la cincizeci de mii de arginţi. Cu atâta putere se
răspândea şi biruia cuvântul Domnului”. Fapt. 19:18-20.
Apostolii erau continuu în conflict cu
aceste spirite rele care uneori căutau să se opună
Evangheliei, dar în general înţelegeau că erau cu totul
incapabile să facă faţă puterilor spirituale mai înalte care
lucrau prin apostoli. Citim că într-o împrejurare spiritele
rele căutau o afiliere la Evanghelie şi au îndemnat mediul
să-l urmeze pe apostol şi pe cei care erau cu el, strigând:
„Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Cealui Prea Înalt şi
ei vă vestesc calea mântuirii”. Dar noi nu putem judeca dacă
aceasta a fost o încercare de a asocia Evanghelia cu
demonismul şi cu faptul că aceasta s-ar comunica prin medii,
sau dacă a fost un şiretlic abil prin care demonii se
aşteptau să realizeze însuşi rezultatul care a urmat, adică,
o tulburare printre oameni şi o împotrivire faţă de
apostoli. Dar, în tot cazul, un punct clar prezentat este că
apostolii au recunoscut aceste medii, nu ca medii ale
morţilor, ci ca medii ale demonilor, ale îngerilor căzuţi.
Vorbind însă cu apostolii aceşti demoni nu şi-au negat
niciodată identitatea. Vezi Fapt. 16:16-19; 19:15; Iac.
2:19.
La fel în slujirea Domnului nostru,
aceste spirite rele au găsit printre evrei mulţi dispuşi să
le primească -- cunoscuţi ca „posedaţi de demoni”. Când
victima era posedată de mulţi demoni, după cum s-a întâmplat
adesea, n-avea aproape nici un control asupra sa. Gândurile,
cuvintele şi faptele sale erau controlate de aceste
numeroase spirite rele, iar ((626)) conduita sa era
de nebunie. În vremea Domnului nostru au fost vindecaţi
mulţi posedaţi de demoni, atât de către El Însuşi cât şi de
către cei pe care El i-a trimis, înarmaţi cu spiritul,
puterea, influenţa Sa. O relatare interesantă a unuia dintre
aceste cazuri de scoatere afară a spiritelor rele se găseşte
în Luca 4:34-37, Matei 8:28-33, când demonii nu numai că
n-au încercat să-şi nege identitatea când au discutat cu
Domnul, dar au admis stăpânirea şi puterea Lui peste ei, şi
aşteptarea unei terminări în viitor a restrângerii sau
întemniţării lor prezente -- un punct decisiv sau o judecată
în cazul lor.
„Lupta noastră nu este (numai) împotriva
sângelui şi cărnii”
Din cele anterioare vedem că Satan şi
demonii, asociaţii lui la rău, sunt într-adevăr marea putere
care lucrează în omenire, asupra ei şi prin ea, în opoziţie
cu Dumnezeu şi cu planul de ispăşire pe care El l-a făcut şi
care a început să fie pus în acţiune la prima venire şi la
moartea Domnului nostru Isus ca preţul de răscumpărare
pentru păcătoşi. Numai din acest punct de vedere putem
înţelege clar semnificaţia cuvintelor apostolului: „Lupta
noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva
căpeteniilor, împotriva domniilor . . . împotriva duhurilor
răutăţii în locurile (înălţate) cereşti” (Efes. 6:12). Şi
văzând că omul decăzut este atât de incompetent să se apere
împotriva acestui Adversar viclean şi că poporul lui
Dumnezeu poate scăpa de maşinaţiile lui numai în măsura în
care inima lor este cu totul loială Domnului şi atentă la
Cuvântul Său -- şi apoi fiindcă acestora El le va acorda
ajutor special şi eliberare de rău, în timp ce, dacă n-ar fi
acest ajutor, Adversarul i-ar înşela chiar şi pe cei aleşi
-- ajungem să întrebăm: De ce permite Dumnezeu acestui mare
Adversar astfel să-l înconjoare pe om cu erori înşelătoare,
doctrine false şi, într-o anumită măsură, cu miracole în
sprijinul acestora?
((627))
Răspunsul la această întrebare, şi
singurul răspuns satisfăcător care poate fi găsit, este că
în prezent Dumnezeu nu caută reconcilierea întregii lumi, nu
încearcă să aducă întreaga omenire în armonie cu Sine, ci,
dimpotrivă, numai selecţionează din omenirea răscumpărată
turma mică predestinată, Noua Creaţie, care-şi vor întări
chemarea şi alegerea, sub providenţa divină, devenind în
inimă asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu,
Răscumpărătorul lor, Domnul lor, Mirele lor. Experienţa
lumii, sub aceste înşelări ale Adversarului, va fi expusă în
amănunţime în timpul Veacului Milenar. Atunci toţi vor vedea
şi vor fi conştienţi pe deplin de influenţele înşelătoare,
ademenitoare şi degradante ale oricărei alte căi în afară de
cea a dreptăţii, şi ale oricărui alt spirit şi influenţe în
afară de Spiritul lui Dumnezeu, spiritul Adevărului. Toţi
vor afla astfel cât de complet au fost ademeniţi şi „prinşi
în cursa Diavolului ca să-i facă voia” (2 Tim. 2:26); cât de
complet au fost orbiţi de către dumnezeul acestei lumi
împotriva adevăratei lumini a caracterului lui Dumnezeu,
strălucind prin Isus Cristos (2 Cor. 4:4), şi vor fi învăţat
o lecţie compusă din câteva părţi: (1) Că Dumnezeu este
prietenul adevărat al tuturor creaturilor Sale, iar legile
Sale sunt în interesul lor şi pentru binele lor. (2) Vor fi
învăţat despre caracterul insidios al răului, aşa cum este
exemplificat în Satan, în îngerii căzuţi şi în experienţele
lor personale. (3) Vor fi învăţat că nu se pot încrede fără
rezerve în propria lor judecată, şi că, omul având
cunoştinţă limitată, în asemenea condiţii, este posibil ca
lumina să apară ca întuneric iar întunericul să fie făcut să
apară ca lumină -- binele să apară ca rău iar răul să apară
ca bine. Această lecţie va avea o valoare veşnică, aşa încât
toată omenirea va învăţa să se încreadă mai deplin în
înţelepciunea divină, precum şi în bunătatea şi puterea
divină.
Slujirea răului
Între timp, aceste erori şi superstiţii
printre oameni servesc totuşi să-i ţină în robie, într-un
timp când ei ar fi ((628)) incapabili să-şi
folosească libertatea în mod corect, fiindcă numai oamenii
perfecţi, numai cei care au „chipul lui Dumnezeu” întreg şi
care sunt conduşi de El sunt pregătiţi cum se cuvine pentru
un autocontrol ce ar fi spre folosul lor. Între timp, de
asemenea, aceste împotriviri ale lui Satan şi ale
asociaţilor lui la rău, precum şi împotrivirile lumii,
realizate prin erorile şi înşelăciunile lor, sunt îndreptate
împotriva Adevărului, împotriva celor care devin slujitorii
lui, în măsura în care ei sunt loiali Adevărului şi energici
în acest serviciu. Învăţătorul nostru regal, cel mai
credincios slujitor al viului Dumnezeu, le-a spus celor care
vor urma în paşii Lui: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe
Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea
ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi
pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă
urăşte” (Ioan 15:18, 19). Prin urmare, în virtutea unei legi
naturale, am putea spune că „Toţi cei care voiesc să
trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2
Tim. 3:12). Iar aceste persecuţii şi împotriviri din partea
lumii, a cărnii şi a diavolului sunt ciocanul, dalta şi
instrumentele de şlefuire ale Domnului, pe care El le
foloseşte în dezvoltarea Noii Creaţii.
Dumnezeu foloseşte aceste unelte de
împotrivire pe care Adversarul însuşi le furnizează, şi face
ca mânia şi împotrivirea (oamenilor şi a diavolilor) să-L
laude, prin aceea că tocmai aceste experienţe şi strâmtorări
ale Bisericii Sale alese lucrează pentru noi „mai
presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” (2 Cor.
4:17). Acestea sunt uneltele prin care pietrele vii din
marele Templu al lui Dumnezeu sunt conturate şi fasonate,
şlefuite şi pregătite, în armonie cu intenţia marelui
Arhitect -- cu scopul ca în curând, în acest Templu viu şi
prin el, toate familiile pământului să fie binecuvântate şi
toţi câţi vor vrea să fie aduşi la împăcare, reconciliere cu
Domnul. Când cei care sunt poporul Domnului îşi dau seama că
împotrivirile oamenilor sunt în mare măsură rezultatul
stării lor decăzute şi ale erorilor şi orbirii care vin
peste ei prin maşinaţiile marelui împotrivitor ((629))
al lui Dumnezeu şi al dreptăţii, ei pot avea mare
compătimire, nu numai faţă de lume în general, dar chiar şi
faţă de cei care le sunt împotrivitori şi persecutori.
Departe de a dori să se răzbune pe ei, în mod foarte cuvenit
ei îşi pot iubi vrăjmaşii şi le pot face bine celor care-i
persecută, dându-şi seama în acelaşi timp că ei „nu ştiu ce
fac”, în cel mai deplin şi mai adevărat sens al cuvântului.
Printre oamenii care se împotrivesc
Împăcării recunoaştem pe mulţi care, pe diferite căi şi din
diferite motive, cooperează cu marele Adversar în opoziţie
cu Dumnezeu şi cu lucrarea Împăcării. Dacă ar fi să
menţionăm ca primii dintre aceştia pe proprietarul de
bordel, de bar, de cazinou, precum şi fetişurile, mediile,
vrăjitorii şi preoţii, am declara chestiunea aşa cum i-ar
plăcea probabil majorităţii. Dar din punct de vedere divin,
pe care noi ne străduim să-l luăm, ar apărea contrar celor
de mai sus -- că în ţările civilizate cei care sunt
conducători ai gândirii şi care se împotrivesc luminii
Adevărului, în timp ce cu numele sunt slujitorii ei, ocupă
un loc de mare responsabilitate în ochii lui Dumnezeu şi
sunt cu totul uneltele pământeşti ale lui Satan -- adesea
fără să ştie. Fapt. 3:17.
Speranţa noastră pentru mulţi dintre
aceştia care au venit în contact cu lumina Adevărului de-a
lungul Veacului Evanghelic şi acum la sfârşitul veacului,
este că cel puţin parţial împotrivirea lor a fost din cauza
orbirii, după cum spune apostolul despre cei care L-au
răstignit pe Domnul nostru: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut
aşa, ca şi mai-marii voştri” (Fapt. 3:17). Din acest punct
de vedere putem avea o măsură de speranţă pentru unii dintre
cei mai violenţi împotrivitori ai Adevărului --
evoluţioniştii, teosofii, spiritiştii, adepţii Ştiinţei
Creştine, romano-catolicii şi protestanţii. Speranţele
noastre de viitor sunt în mod necesar mai mici în cazul
celor care au fost luminaţi asupra acestor subiecte prin
Adevărul Prezent, dar care, din ambiţie, sau gelozie, sau
mândrie, în dorinţa lor de a fi cineva, au devenit
împotrivitori ai lucrării Domnului. Unii ((630)) ca
aceştia cad în general în erorile universalismului, devenind
orbi în privinţa prezenţei Domnului şi chiar în privinţa
răscumpărării. Nu ne revine nouă să-i judecăm, totuşi ne
revine nouă să ne temem pentru ei şi să observăm în cazul
lor aplicarea scripturii care spune: „Este cu neputinţă ca
cei care au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi
au fost făcuţi părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat
cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului
viitor, şi care au căzut, să fie reînnoiţi spre pocăinţă,
căci ei răstignesc pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu,
făcându-L să fie batjocorit” (Evr. 6:4-6). Nouă ne revine să
cunoaştem împlinirea acestor scripturi şi să n-avem nici o
părtăşie cu astfel de fapte neroditoare ale întunericului,
ci mai degrabă să le mustrăm şi să ne retragem din tovărăşia
celor care nu umblă după învăţăturile apostolului şi care nu
ţin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, nici
spiritul ei; fiindcă toţi cei ca aceştia sunt de partea lui
Satan, împotrivitori ai Domnului şi ai planului Său, care
are ca centru sau ax Împăcarea, Răscumpărarea. 2 Pet.
2:21; 2 Tes. 3:6; Iuda 3.
Considerând subiectul atacurilor, este
bine să ne amintim că ispitele Domnului nostru în pustie*
ilustrează foarte clar toate ispitele la care este supusă
Creaţia Nouă.
*Vol. V, pag. 110
Atacurile din partea Adversarului
Un atac din partea Adversarului care pare
să se potrivească bine cu poftele cărnii este argumentul că
Creaţia Nouă trebuie să fie atât de mult sub protecţia
divină încât toate interesele ei naturale trebuie să
prospere. Acesta însă este raţionamentul omului natural
şi nu-şi găseşte sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu, care
trebuie să conducă judecata Creaturii Noi. Mintea veche
insistă că desigur legătura strânsă a „înfierii” şi
făgăduinţa ei de viitoare comoştenire în Împărăţie
trebuie să fie însoţită de binecuvântări, protecţie şi
favoruri în privinţa tuturor afacerilor naturale. Argumentul
principal este în privinţa sănătăţii: De ce corpurile
noastre muritoare consacrate trebuie să fie bolnave
((631)) sau suferinde? Desigur că Dumnezeu nu trimite
durerile şi suferinţele, de aceea ele trebuie să fie de la
diavol. Acestea sunt argumentele, şi dacă ele sunt de la
Adversarul nostru, n-ar trebui să considerăm ca o dovadă a
dizgraţiei divine a le da atenţie şi a ne ruga pentru
eliberarea de ele?
Adversarul, prin diferite mijloace,
sugerează acum aceste chestiuni cu mare insistenţă; şi
sugerează un răspuns afirmativ pe care nu mulţi ar suspecta
că este instigat de el -- că boala din corpurile poporului
Domnului este un semn al dizgraţiei lui Dumnezeu; că a
folosi remedii ar dovedi lipsă de credinţă în Dumnezeu; că
în loc de acestea ar trebui să se bazeze pe rugăciunea
credinţei; că până şi israeliţii naturali au avut astfel de
privilegii şi le-au exercitat, şi cu cât mai mult ar trebui
israeliţii spirituali să se bazeze pe Dumnezeu ca
vindecătorul lor. Mormonii, adepţii Ştiinţei Creştine, ai
Alianţei creştine şi Dowieiştii folosesc cu toţii aceste
argumente într-o manieră foarte eficace pentru a induce în
eroare şi a captiva -- „dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe
cei aleşi”, pentru a le abate atenţia de la Adevăr.
Faptul este că interesele reale ale Noii
Creaţii, starea şi interesele lor fizice sunt adesea opuse.
Profetul David, vorbind pentru ei declară: „Până când n-am
fost adânc mâhnit rătăceam”. Noile Creaturi -- nu corpurile
lor muritoare -- sunt fiii reali ai lui Dumnezeu; de fapt,
după cum am văzut deja, Dumnezeu a făcut din sacrificarea
cărnii (chiar după ce ea a fost îndreptăţită) o condiţie
care precedă conceperea sau acceptarea noastră. Acesta n-a
fost cazul cu Israelul trupesc, ale cărui favoruri fizice şi
binecuvântări pământeşti etc. au simbolizat termenii şi
condiţiile care vor predomina în timpul Veacului Milenar,
când vor stăpâni Împăratul antitipic şi Împărăţia
antitipică. Exod. 15:26; Lev. 26:3-15; Deut. 28-1-14.
Dimpotrivă, o parte importantă a
încercării Noilor Creaturi în privinţa lucrurilor pământeşti
trebuie să constituie „umblarea prin credinţă şi nu prin
vedere”. Da, mai mult de atât -- trebuie să sufere
persecuţie, trebuie să practice negarea de sine, trebuie să
fie priviţi ca înşelători, măcar că spun adevărul; ca
neavând nimic, deşi de fapt posedă (prin credinţă) toate
lucrurile; ca neînţelepţi, deşi ((632)) de fapt
înţelepţi faţă de Dumnezeu. Atât de mult să fie astfel,
încât descrierea profetică a Învăţătorului trebuie să fie în
mare măsură aplicabilă la toţi care urmează îndeaproape în
urmele Sale, adică: „Noi am socotit că este pedepsit, lovit
de Dumnezeu şi smerit”. Profetul spune: „Pedeapsa care ne dă
pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem (ca păcătoşi)
vindecaţi”. Să nu uităm că vindecarea noastră, sau
îndreptăţirea, precedă acceptarea noastră ca membri ai
corpului lui Cristos -- membri ai Creaţiei Noi; şi că
acceptarea noastră la acest plan mai înalt al stării de fii
şi de împreună moştenitori a fost pe condiţia specială ca să
„suferim cu adevărat cu El”, sau ca să „împlinim ce
lipseşte necazurilor lui Hristos”. Isa. 53:4, 5; Rom.
8:17; Col. 1:24.
Este adevărat, Domnul nostru n-a avut
boli, fiindcă a fost perfect, dar este scris totuşi că El
are „milă de slăbiciunile noastre (ale omului)” şi „a luat
asupra Lui neputinţele noastre” -- slăbiciunile trecând la
El pe măsură ce „din El ieşea o putere care-i vindeca pe
toţi”. Evr. 4:15; Mat. 8:17; Luca 6:19.
Noi, ca preoţi subordonaţi, trebuie de
asemenea să avem „milă” şi să ajungem la compătimire faţă de
lumea căreia îi vom fi în curând regi, preoţi şi judecători.
Dar nu este necesar sau posibil să ne dăm în mare măsură
puterea fizică, sau să preluăm slăbiciunile şi bolile altora
-- totuşi, fiecare din noi avem unele experienţe de acest
fel datorită participării noastre la cădere, deoarece
potrivit cărnii toţi am fost „copii ai mâniei ca şi
ceilalţi” şi părtaşi la necazurile creaţiei care suspină.
Cheltuirea puterii de către Domnul nostru n-a fost pentru
Biserică, deoarece ea (Biserica) n-a putut fi recunoscută
până când sacrificiul Său a fost completat, a fost prezentat
Tatălui şi a fost acceptat de El pentru noi -- până la
Cincizecime. Până când Spiritul a venit peste urmaşii Săi a
fost inutil să încerce să le spună despre lucruri cereşti
(Ioan 3:12; 16:13; 1 Cor. 2:10-12). Ca atare, energia
Domnului nostru a fost în mare măsură cheltuită în spunerea
pildelor şi cuvintelor tainice care să fie înţelese mai
târziu cu ajutorul Spiritului sfânt, dar mai cu seamă în
vindecarea neputinţelor fizice, arătând astfel într-o
ilustraţie lucrările mai mari şi vindecările mai măreţe în
care noi putem participa acum şi în Împărăţie -- deschiderea
((633)) ochilor înţelegerii, făcând ca morţii din
punct de vedere moral să audă glasul Domnului şi chiar acum
să înceapă viaţa nouă. Astfel, spune apostolul, suntem
privilegiaţi să „ne dăm viaţa pentru fraţi” -- să „împlinim
ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui,
care este Biserica”. 1 Ioan 3:16; Col. 1:24.
N-ar fi potrivit să lipsim aceste cuvinte
de sensul lor adevărat şi să pretindem că a ne da viaţa
pentru fraţi nu ne va cere nici un sacrificiu al vigorii
fizice şi că „necazurile lui Hristos” nu ne vor cere nici o
durere fizică. Osteneala Domnului nostru şi pierderea
„puterii” (vitalităţii) şi faptul că a avut „milă de
slăbiciunile noastre” contrazic un astfel de gând. Nu
trebuie să ne aşteptăm, prin urmare, s-o ducem mai bine
decât lumea în privinţa intereselor pământeşti, ci să
suferim pierdere, să „suferim împreună cu El”.
Astfel de pierderi în privinţa onoarei printre oameni şi a
prosperităţii financiare sunt admise fără rezerve -- că
Învăţătorul „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” şi „S-a făcut
sărac” în dorinţa Sa de a-i face pe alţii bogaţi -- şi că
apostolii au avut experienţe similare şi ne-au lăsat un
exemplu. De ce atunci nu pot vedea toţi că „desele
îmbolnăviri” ale lui Timotei, „ţepuşul în carne” al lui
Pavel şi „boala” lui Epafrodit au fost boli fizice
asemănătoare celor permise acum peste credincioşii Domnului?
Este adevărat, toate acestea au fost de la diavol în sensul
că păcatul a fost început de Satan şi că aceste boli sunt
unele din rezultate; dar ele n-au fost de la diavol mai mult
decât închisoarea, loviturile, naufragiul şi moartea.
Satan probabil a fost instigatorul
indirect dacă nu direct al tuturor acestor dezastre fizice
-- toate comune omului. Totuşi apostolul nu s-a considerat
respins de Dumnezeu sub astfel de experienţe, ci s-a bucurat
în ele ca părţi ale sacrificiului care i-a fost
permis să-l facă, parte din suferinţele care i-a fost permis
să le îndure pentru Domnul, pentru Adevăr -- şi cu cât
acestea le-au depăşit mai mult pe ale celorlalţi oameni, cu
atât s-a bucurat mai mult şi a socotit că prin acestea
gloria sa viitoare va fi mărită.
Trebuie însă să facem deosebire între
suferinţele pentru dreptate şi suferinţele pentru
fapte rele. Apostolul arată că oamenilor le vine multă
suferinţă din cauza amestecului în ((634)) treburile
altora şi din cauza altor fapte rele; şi printre aceste rele
care aduc suferinţe ce nu pot fi socotite ca suferinţe
pentru dreptate am putea specifica lăcomia la mâncare
(Filip. 3:19) şi lipsa de stăpânire de sine. Nimeni să nu se
bucure în astfel de suferinţe, ci mai degrabă să plângă, să
se roage şi să postească -- să practice stăpânirea de sine.
Dar când, după cea mai bună judecată a sa, Noua Creatură
vede uşa ocaziei deschisă de Providenţă şi intră pe ea cu
zel şi sacrificiu de sine, şi aceasta duce la boli fizice,
pe care cei lumeşti le-ar putea considera semne de
imprudenţă, ea să nu se ruşineze, ci să slăvească pe
Dumnezeu pentru astfel de necazuri -- bucurându-se că este
socotită „vrednică să sufere” pentru Cristos.
Dacă într-adevăr bolile vin dintr-o cauză
nepăcătoasă sau neegoistă, ele pot fi primite cu răbdare şi
recunoştinţă şi pot fi învăţate lecţii, de compătimire faţă
de creaţia gemândă şi de speranţă şi încredere în privinţa
ridicării făgăduite a blestemului în dimineaţa Milenară.
Harul în inimă exercită desigur o influenţă foarte
favorabilă asupra fiecărei funcţii a vieţii, dar acesta
(fără intervenţie miraculoasă) n-ar putea crea din nou sau
repara corpurile noastre muritoare, iar Dumnezeu nu
intenţionează astfel de miracole, care ar fi dăunătoare prin
aceea că ne-ar conduce spre umblare prin vedere şi nu prin
credinţă, şi ar atrage în Biserică o clasă pe care Dumnezeu
n-o caută acum. După cum am văzut, în schimb El ne
îndreptăţeşte prin credinţă -- ne socoteşte ca
întregi în timp ce ne lasă de fapt imperfecţi ca
înainte. Harul în inimă nu ne face insensibili la
influenţele căldurii şi frigului, foamei şi setei, chiar
dacă ne dă răbdare să le îndurăm când sunt inevitabile, cu
încredere în grija Tatălui nostru ceresc şi în făgăduinţa
Lui că toate lucrurile vor lucra în cele din urmă
pentru binele nostru dacă vor fi primite cuvenit, cu răbdare
şi credinţă.
Implică oare aceasta că deşi lumea caută
rădăcini, ierburi şi balsamuri pentru bolile ei, Noua
Creaţie să nu caute şi să nu folosească nici una din
aceastea, că trebuie să îndure durere pentru a-şi arăta
credinţa? Nicidecum. Să nu uităm şi să ne imprimăm adânc în
inimă faptul că procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său în
timpul acestui Veac Evanghelic nu sunt după trup, ci ca Noi
Creaturi. „Carnea nu foloseşte la ((635)) nimic” --
oricum am consacrat-o la moarte, la nimicire, şi
preocupările noastre de căpetenie sunt interesele noastre ca
Noi Creaturi. Totuşi, avem un privilegiu în privinţa
corpurilor noastre muritoare, să facem ceea ce putem
face în mod raţional ca să le menţinem în ordine,
fără distragerile disconfortului (lipsei de confort), ci
întotdeauna ca servii noştri, ca să ne ajute să ne împlinim
legământul de slujire spre sacrificiu. Le este foame şi cer
hrană şi băutură? -- le putem mulţumi cerinţele în limite
rezonabile, dându-le aşa hrană cum credem că ar aproba
Domnul nostru, cum ne-ar permite cel mai bine să facem
lucrarea Lui cu credincioşie. Le este frig şi se simt
incomode? -- avem privilegiul să le dăm îmbrăcăminte de
felul cum ar aproba Domnul nostru. Ard de febră? sau sunt
sfâşiate de durere? -- avem privilegiul să reducem febra şi
să calmăm durerea folosind orice remedii pe care le-am crede
bune, dar nu să ne supunem clarvăzătorilor, adepţilor
Ştiinţei Creştine, hipnotiştilor, sau altora care folosesc
farmece ca să alunge necazul cu ajutorul Adversarului
nostru, care ar vrea astfel să ne prindă mintea în cursă.
Noua Creaţie are toate privilegiile de care se bucură
omul natural în privinţa îngrijirii bietului său corp slab,
muritor. Ba mai mult, este de datoria fiecărei
creaturi să aibă grijă rezonabilă de corpul său; iar această
datorie creşte în cazul Noii Creaţii, datorită
faptului că corpurile lor au fost devotate serviciului
Domnului ca sacrificiu -- chiar până la moarte -- şi ei
trebuie să facă un serviciu de sacrificiu cât se poate de
mare cu ele.
Unii vor fi gata să spună: „Da, pentru o
arsură aş aplica repede o cremă sau altă alifie simplă
făcută de mine, sau mi-aş regla organismul făcând
discriminare în folosirea diferitelor alimente, dar m-aş
gândi total diferit la cumpărarea de medicamente şi alifii,
sau la a chema un medic”. Dar astfel de discriminări sunt
fără sens. Când ne este frig am putea la fel de bine să
spunem: „M-aş îmbrăca şi m-aş încălzi dac-aş avea oi şi
le-aş tunde lâna, aş dărăci-o şi aş ţese-o, aş croi, aş
coase şi mi-aş face hainele necesare să mă apere de frig,
dar n-aş folosi haine făcute de alţii, nu contează cât de
convenabile sau superioare ar fi”. Sau când ne este foame să
ne amăgim că trebuie să semănăm, să secerăm, ((636))
să treierăm, să măcinăm şi să coacem pâinea proprie înainte
de a fi potrivit să mâncăm? Sau să ne folosim de munca şi
iscusinţa fermierilor, măcelarilor, brutarilor şi
croitorilor în grija pentru confortul nostru corporal, şi să
simţim că este păcat să ne folosim de iscusinţa unui frate,
a unui vecin sau a unui străin pentru a calma durerea
corporală? Desigur că nu. Să nu fim înţeleşi că susţinem
folosirea drogurilor, ci folosirea bunului simţ. Folosirea
drogurilor poate fi dusă fără îndoială până la limita
nechibzuinţei sau chiar a crimei. Reglarea organismului prin
grijă în dietă este de preferat oricând este posibil.
Instrucţiunea către Noua Creaţie spune: „Moderaţia (Biblia
King James -- n. e.) voastră să fie cunoscută de toţi”, iar
aceasta se aplică atât la medicamente, cât şi la mâncare
etc., etc.
Cum a făcut Isus? şi ce cale au urmat
apostolii mergând în urmele Sale? Răspundem că nu este nici
o relatare că Isus sau apostolii au vindecat pe cineva din
Biserică. Se impune oare ideea că vindecarea bolnavilor de
către Domnul nostru a indicat voinţa divină asupra acestui
subiect? Răspundem că nu cei vindecaţi, ci vindecătorul este
modelul nostru. Domnul nostru a hrănit miraculos mulţimea;
să aşteptăm noi ca atare să fim hrăniţi miraculos? Nu --
dimpotrivă. După cum Căpetenia Noii Creaţii a refuzat să
folosească puterea divină pentru confortul Său
personal, tot aşa să facem şi noi (Mat. 4:2-4; 26:53). Dacă
El, atunci când I-a fost foame a trimis pe ucenici să
cumpere pâine, iar atunci când a fost ostenit S-a odihnit la
fântână sau în altă parte -- şi deşi a fost „atins” de
pierderea sau de sacrificarea vitalităţii, totuşi nu S-a
rugat niciodată pentru eliberare de aceste necazuri
naturale, ci le-a îndurat cu bucurie ca parte din
sacrificiul Său -- tot aşa să facem şi noi.
Mai mult de atât: Domnul nostru dă de
înţeles că pentru El ar fi fost o folosire păcătoasă a
puterii să fi folosit ajutorul Spiritului sfânt pentru
satisfacerea unor astfel de nevoi pământeşti, fiindcă acesta
era la dispoziţia Sa pentru alt scop. Să fi chemat puterea
divină pentru uşurare sau pentru protecţie de vreo parte din
procesul morţii, ar fi fost păcat, fiindcă El făcuse
legământ de sacrificiu şi orice apel pentru ((637))
protecţie de efectele lui ar fi însemnat că „dă înapoi”.
„Dar dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere
în el.” Evr. 10:38; Mat. 26:53.
Lucrurile stau exact la fel şi cu
Biserica, fiindcă noi urmăm pe Căpetenia noastră. Pentru
noi, a apela după ajutor divin pentru corpurile
noastre muritoare pe care le-am consacrat spre moarte, ar fi
în defavoarea legământului nostru, prin care ne-am dat toate
avantajele pământeşti şi drepturile ca oameni (din
privilegiile restabilirii cumpărate cu sângele preţios) în
schimbul privilegiului de a alerga ca Noi Creaturi în
alergarea pentru marele premiu al „slavei, cinstei şi
nemuririi”. A cere înapoi ceea ce am predat ar implica o
dorinţă de a ne retrage de la sacrificiu, de a anula
legământul şi de a renunţa la moştenirea noastră ca Noi
Creaturi. Această opinie despre rugăciunea pentru lucrurile
pământeşti va fi nouă pentru unii, iar altora le va produce
fără îndoială un şoc, reflectând că ei fără să ştie au făcut
tocmai acest lucru şi că Dumnezeu le-a răspuns la rugăciune.
Poate aceasta însemna oare că ei au fost astfel respinşi din
alergarea pentru premiu? Noi gândim că nu. Credem că după
cum un părinte pământesc ar fi îndelung răbdător cu
copilaşul său neştiutor, tot aşa Domnul este răbdător faţă
de poporul Său, scuzându-le greşelile neintenţionate şi
luând intenţia în locul cuvintelor. Şi după cum un părinte
ar putea onora o cerere nepotrivită a micuţului său, tot aşa
noi credem că Domnul a onorat adesea credinţa poporului Său
chiar dacă era nepotrivit exercitată. Dar lucrurile stau
diferit când creştem în har şi cunoştinţă; atunci ar fi
păcat şi ar putea însemna o întoarcere de la favoarea divină
-- o respingere a legământului.
Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel
bolnav
-- Iacov 5:14-16 --
Acest pasaj, precum şi cel din Marcu
16:17, 18, sunt folosite ca texte doveditoare pentru a arăta
că intenţia divină este ca Noua Creaţie să se bazeze pe
puterea divină pentru vindecarea bolilor. Cu pasajul din
Marcu se poate rezolva uşor: el nu se află în cele mai vechi
manuscrise greceşti, deci trebuie privit ca o interpolare
făcută cândva în secolul al cincilea.
((638))
În privinţa declaraţiei lui Iacov, este
evident din versetul al şaisprezecelea că boala la care se
referă este recunoscută ca fiind o pedeapsă pentru păcate --
nu o boală uşoară, ci una gravă, făcând să merite chemarea
bătrânilor Ecclesiei. Implicaţia pare să fie că
păcatul stă atât de aproape de uşă, încât păcătosul bolnav
s-a simţit practic tăiat de la părtăşia cu Dumnezeu. Şi în
astfel de împrejurări ar trebui să ne aşteptăm ca
păcatele să fie mărturisite şi să se facă rugăciuni pentru
iertarea lor; şi tocmai aşa spune relatarea: „Rugăciunea
credinţei va vindeca pe cel bolnav (din condamnarea în care
era) şi Domnul îl va ridica (la sănătate -- restabilirea
fiind un semn de iertare a păcatului) -- şi dacă a
făcut păcate, îi vor fi iertate”. Vezi vers. 15.
Dacă Satan scoate afară pe Satan,
împărăţia lui este în declin
-- Matei 12:26 --
Când la prima venire fariseii L-au acuzat
pe Domnul nostru că scoate afară draci cu putere satanică,
răspunsul Său implica clar că era posibilă astfel de acţiune
din partea lui Satan, dar nu trebuia considerată probabilă,
şi că, dacă s-ar întâmpla, ar fi o dovadă că puterea lui ar
fi în declin, că ar fi presat din greu şi că ar recurge la
acest ultim resort ca să nu-şi piardă stăpânirea asupra
celor înşelaţi de el. Noi nu susţinem o respingere generală
a vindecărilor şi minunilor ca fiind satanice, ci o
examinare atentă a fiecărei persoane sau sistem care ar
căuta să se stabilească prin minuni. Noua Creaţie să-şi
amintească îndrumarea inspirată: „Cercetaţi duhurile dacă
sunt de la Dumnezeu” -- sau de la Satan. Încercaţi-le şi
trataţi-le în consecinţă. 1 Ioan 4:1.
La această întrebare este pertinent să ne
amintim că minunile au fost folosite la începutul acestui
veac pentru a stabili Biserica, dar că acum nu se poate
pretinde un astfel de obiectiv -- după ce Biserica a fost
stabilită de aproape o mie nouă sute de ani şi acum este
aproape completă. De asemenea este bine să ţinem minte că
apostolul inspirat indica spre sfârşitul veacului nostru
când spunea că Satan se va ((639)) transforma în
înger de lumină (mesager al sănătăţii, păcii şi ştiinţei, pe
nedrept numită astfel) cu toate înşelările erorii. Apostolul
sugerează chiar că Dumnezeu vrea să permită ca acest curs să
aibă succes într-o măsură, aşa încât să înşele pe toţi cei
care locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în
cartea vieţii Mielului. El spune: „Din această cauză,
Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire (o lucrare
a erorii), ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care
nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să
fie judecaţi. Acum trebuie să fie aşteptate „minuni, semne
şi puteri mincinoase (înşelătoare)”, ca probe în acest timp
de „seceriş” al veacului (2 Tes. 2:9-12). Să nu uităm nici
cuvintele Domnului nostru: „Mulţi Îmi vor zice în ziua
aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit (predicat) noi în
Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău?
Şi n-am făcut noi minuni (vindecări) în Numele Tău?»
Atunci le voi spune: «Niciodată nu v-am cunoscut;
depărtaţi-vă de la Mine voi toţi care lucraţi fărădelege»”.
Mat. 7:22,23.
Este desigur timpul ca toţi -- ai căror
ochi pentru înţelegere au fost deschişi să-şi dea seama că
trăim acum la sfârşitul veacului, când trebuie aşteptat ca
toate aceste preziceri să ajungă la împlinire -- să fie
atenţi la ele şi să le poată identifica cu învăţăturile
seducătoare şi cu minunile răspândite acum în toate părţile
în creştinătate.
Dar cum putem fi siguri că toate acestea
sunt înşelările Satanei? -- că nici una din ele nu este de
la Dumnezeu? Răspundem prin cuvintele inspirate: „Dacă nu
vorbesc după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ele” (Isa.
8:20, Biblia interlineară ebraico-engleză, de J. P. Green --
n. e.). Devierile lor de la Cuvânt sunt diferite -- unele
într-o direcţie, altele într-alta. Se poate repede vedea că
majoritatea lor sunt nelegitime, observând că nu sunt în
armonie cu doctrina fundamentală a Evangheliei, adică,
răscumpărarea. Poate că ele nu pretind că neagă
răscumpărarea; poate că ele pretind chiar că cred în
necesitatea şi în eficienţa marii jertfe pentru păcat
sfârşită ((640)) la Calvar, ca fiind răscumpărarea
pentru toţi şi baza întregii iertări a păcatelor şi a
reconcilierii cu Tatăl. Totuşi, efortul de a înşela nu va
încurca multă vreme pe aceia care nu uită că cuvântul
grecesc redat răscumpărare este anti-lutron şi
înseamnă „preţ corespunzător”. Această piatră de
încercare a adevărului divin va arăta repede că evoluţia
este opusă adevărului, fiindcă evoluţia neagă căderea şi
orice nevoie de răscumpărare din ea. Condamnă prompt Ştiinţa
Creştină ca fiind în întregime necreştină, deoarece neagă
păcatul, moartea şi tot răul, pretinzând că acestea sunt
înşelări ale minţii. Condamnă teoria că Dumnezeu a fost
instigatorul, autorul păcatului şi răutăţii, arătând că El
totdeauna S-a împotrivit păcatului şi are în desfăşurare un
plan pentru eliberarea omului de robia lui, prin
răscumpărare, ale cărei roade vor veni curând în
„timpurile restabilirii”.
Dar ce vom spune despre cei care hulesc
numele cel sfânt al lui Dumnezeu învăţând doctrinele
diavolilor -- în sensul că o eternitate de tortură îi
aşteaptă pe marea masă a celor vii din omenire şi că deja
are stăpânire peste marea majoritate a celor cincizeci de
miliarde despre care Scripturile spun, dimpotrivă, că sunt
în „mormintele lor”, aşteptând binecuvântarea promisă a
tuturor familiilor pământului? Dacă astfel de oameni vor
face vindecări „în Numele Meu”, vom considera noi că
Domnul susţine doctrinele lor false? Nu trebuie să
presupunem astfel, acum când aurora Milenară se iveşte şi
odată cu ea dispare orice scuză pentru existenţa unui
întuneric atât de dens. Nu putem socoti că aceştia sunt
dintre cei cărora apostolul le-a scris: „Voi, fraţilor,
nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă
surprindă ca un hoţ”. Nu are importanţă că odată cu
„minunile” lor, ei vestesc credinţă în Cristos ca viitorul
lor Împărat, foarte curând. Cu asemenea doctrine ale
diavolilor în gura şi în inima lor, trebuie să tragem
concluzia că vindecările prin credinţă şi minunile lor sunt
lucrări ale diavolului, la fel cu vindecările similare
făcute prin spiritism, Ştiinţa Creştină, Mormonism etc.
Ce să presupunem totuşi, ar spune cineva,
despre cei care arată mare zel în trimiterea de misionari la
păgâni? Răspundem că aceasta nu trebuie să ne schimbe opinia
((641)) generală despre respectiva mişcare în
ansamblul ei (admitem cu bucurie, da, în mod serios sperăm,
că unii „prinşi”, „prinşi în cursă” de această mişcare, sunt
copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe care avem încredere că
El îi va elibera din această zonă a Babilonului mistic). Să
ne amintim cum a estimat Domnul nostru eforturile misionare
zeloase din zilele Lui. El le-a zis fariseilor („oamenii
sfinţi” din acel timp şi din acea naţiune): „Voi înconjuraţi
marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când a devenit
aşa, faceţi din el un fiu al gheenei (Moartea a Doua) de
două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă” (Mat. 23:15). Ce
avantaj poate rezulta pentru păgâni din faptul că li se dau
doctrinele false ale Adversarului? Puţinii păgâni la
care se poate ajunge vor avea mai mult de dezvăţat când vor
începe timpurile restabilirii. Este la fel de adevărat
astăzi ca şi la prima venire că -- „sunteţi robii aceluia de
care ascultaţi”. Sigur, deci, Satan face mare treabă în
bisericile nominale ale creştinătăţii şi în special în
amvoanele lor. Nu este de mirare că preoţii cei mai de
seamă, cărturarii şi doctorii în teologie de astăzi urăsc
Adevărul -- urăsc lumina şi o combat în orice manieră
posibilă. „Ieşiţi din mijlocul ei (Babilonului), poporul
Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu
primiţi din pedepsele ei.” Apoc. 18:4.
Satan este tocmai la extrema indicată de
cuvintele Domnului nostru citate mai sus (Mat. 12:26).
Ridicarea vălului ignoranţei -- creşterea generală a
cunoştinţei asupra fiecărui subiect -- face imposibilă
folosirea vechilor superstiţii ca mai înainte. Trebuie
prezentate noi înşelări, altfel oamenii vor primi Adevărul
şi vor scăpa de Adversar. El este foarte ocupat ca „înger de
lumină” -- ca predicator al Evoluţiei pentru unii, ca
misionar al chinului veşnic, al veştilor rele pentru păgâni,
ca un Ilie vestindu-se pe sine ca Restaurator al omenirii,
ca adept al Ştiinţei (?) convingând pe oameni să-şi nege
durerile şi suferinţele şi răsplătindu-le minciuna prin
vindecarea unei boli fizice în timp ce coruperea adevărului
îi face apoi incapabili să discearnă adevărul din minciună.
Poate Satan crede că reuşeşte, dar după cuvintele Domnului
nostru, casa lui va cădea curând -- şi necesitatea de a face
pe reformatorul şi pe medicul bun este o dovadă că această
cădere este aproape. Mulţumim ((642)) lui Dumnezeu că
nu este mult până când el va fi cu totul „legat”, restrâns,
ca să „nu mai înşele neamurile”! Apoc. 20:3.
Iubiţi dreptatea -- Urâţi nelegiuirea
Dacă vrem să înţelegem filosofia purtării
lui Dumnezeu cu Noua Creaţie în timpul prezent, nu trebuie
să uităm că intenţia Lui este ca toţi care vor fi
desăvârşiţi pe acest plan de existenţă divină, vor fi nu
numai bine intenţionaţi, în sensul că vor prefera ceea ce
este corect în loc de ceea ce este incorect, ci mai mult,
prin mare experienţă vor înţelege bine şi vor aprecia în
amănunt confortul şi avantajele corectitudinii -- ale
dreptăţii -- şi confuzia şi dezavantajele incorectitudinii.
Acesta este motivul pentru care Noua Creaţie este supusă la
încercări şi probe deosebite, mai pronunţate în toate
felurile decât cele care au venit peste îngeri, mai
pronunţate şi decât cele care vor veni peste lume în timpul
zilei ei de judecată, Veacul Milenar. După câte ştim, peste
sfinţii îngeri n-a venit nici o probă specială până după
căderea lui Satan prin încercarea sa ambiţioasă de a pune
mâna pe conducerea pământului; dar avem toate motivele să
presupunem că această cădere a lui în păcat, şi prin ea
căderea omenirii care a urmat, a devenit ocazia de încercare
nu numai a îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la
început, devenind demoni, dar a fost şi o probă pentru toţi
sfinţii îngeri. Faptul că ei au fost martori la cursul
răului şi la aparenta lipsă de putere a lui Dumnezeu de a-l
restrânge şi a-l distruge, trebuie să fi fost o încercare a
credinţei lor în puterea lui Iehova. Văzând aceasta, toţi
trebuie să fi fost ispitiţi sau încercaţi, cu gândul că şi
ei ar putea comite păcat fără teamă de pedeapsă; şi faptul
că au rămas loiali Domnului este o dovadă că inimile lor au
fost în stare corectă, de smerenie şi ascultare de
principiile dreptăţii. Ei văd deja marea realizare a
planului divin prin Cristos, şi nu peste mult îşi vor găsi
încrederea în înţelepciunea, iubirea, dreptatea şi puterea
lui Iehova mai mult decât justificată, în grandioasa
încheiere a planului Său prin Cristos Isus şi prin Biserica
glorificată.
((643))
Încercarea sfinţilor îngeri n-a fost însă
în unele privinţe atât de severă ca încercarea care este
pentru Creaturile Noi în Cristos Isus, în contact continuu
cu imperfecţiunea umană, cu încercările credinţei, răbdării,
iubirii şi zelului -- chiar până la moarte. Similar,
încercarea lumii în Veacul Milenar, în timp ce va fi severă
şi completă, demonstrând în mod absolut care vor fi şi care
nu vor fi cu totul loiali în inimă faţă de Domnul şi faţă de
principiile dreptăţii, va fi totuşi diferită de încercările
Bisericii în acest veac de acum, deoarece pentru ei toate
vor fi favorabile unei depline şi cuvenite aprecieri a
dreptăţii şi ascultării de ea. Dimpotrivă, Noua Creatură
găseşte acum, aşa cum spune apostolul, că „toţi cei care
voiesc să trăiască în evlavie” vor suferi. Această
dispoziţie de a suferi pentru loialitate faţă de Domnul,
faţă de principiile guvernării Sale, şi pentru credinţa pe
care aceasta o implică, este acceptabilă pentru Dumnezeu ca
dovada unui caracter special. Procedurile Sale cu Noile
Creaturi în veacul de acum sunt în vederea desăvârşirii în
sfinţenie a acestor caractere -- până la chiar cea mai
înaltă ţintă, până la punctul în care cu bucurie vor suferi
dezavantaj pentru Domnul şi pentru Adevăr; da, la punctul
când vor căuta să servească Adevărul cu preţul confortului,
onorurilor, remuneraţiilor şi chiar al vieţii pământeşti.
Din cauză că această filosofie a planului
divin nu este văzută clar, atât de mulţi sunt încurcaţi în
privinţa procedeelor providenţiale ale lui Dumnezeu cu turma
mică. Ei nu văd că, aşa cum pentru călirea instrumentelor
fine de oţel sunt necesare procese speciale de înroşire şi
răcire, tot aşa sunt necesare încercări speciale de înroşire
şi răcire şi pentru pregătirea celor pe care Domnul
intenţionează să-i folosească în curând ca reprezentanţii şi
instrumentele Sale speciale în marea lucrare de restabilire
umană etc. Răul nu este niciodată bine, iar Dumnezeu nu este
niciodată autorul răului moral, al păcatului, în nici un
sens sau grad. Cu toate acestea, înţelepciunea şi puterea Sa
sunt astfel încât El poate să conducă efectele lui spre
bine. De exemplu, după cum ((644)) am văzut, Dumnezeu
n-a făcut pe Satan să păcătuiască. El l-a creat perfect,
integru, curat, şi tocmai una dintre binecuvântările
acordate lui, binecuvântarea libertăţii de voinţă, a fost
cea care -- fiind exercitată contrar poruncii divine -- a
făcut din cel care odată era un înger sfânt, un adversar,
Satan. Stătea în puterea Atotputernicului să-l distrugă
imediat pe adversarul Său, dar El cunoştea mai dinainte
lecţiile mari ale experienţei care puteau să vină nu numai
pentru îngeri, ci şi pentru omenire în privinţa binelui şi
răului, prin contaminarea cu acesta din urmă şi prin
amărăciunea roadelor lui. La fel este cu păcatul printre
oameni: Dumnezeu putea să-l distrugă cu totul oricând, după
cum o va şi face în cele din urmă; dar deocamdată
înţelepciunea Sa a prevăzut că mânia omului putea fi făcută
să-L slăvească. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie deci să se
teamă în privinţa triumfului final al Domnului asupra
păcătoşilor şi asupra păcatului în toate sensurile
cuvântului. Ei pot avea încredere că nici conspiratorul cel
mai mare nici urmaşii lui, mai mult sau mai puţin cu voia
sau mai mult sau mai puţin amăgiţi pe calea cea rea, nu vor
câştiga o stăpânire finală. Planul lui Dumnezeu este deja
atât de avansat încât să dezvăluie sfârşitul marii taine a
permiterii pentru un timp ca păcatul şi păcătoşii să
înflorească şi să prospere, în opoziţie cu Domnul şi cu
credincioşii Săi.
Să nu uităm să observăm că în timp ce
toată boala şi moartea din lume pot fi urmărite şi pot fi
puse mai mult sau mai puţin direct în seama marelui
Adversar, prin care păcatul a intrat în mintea omului, spre
întinarea şi stricarea lui, totuşi, în cazul lumii, precum
şi al Noii Creaţii, Dumnezeu conduce pentru instruirea şi
educarea omului diferitele elemente ale blestemului care a
venit asupra rasei din cauza păcatului. În ceea ce priveşte
lumea, cel puţin în sens general, întreaga creaţie gemândă
învaţă ceva în privinţa răutăţii excesive a păcatului şi a
faptului că nu este de dorit; iar în ceea ce priveşte
Biserica, Noua Creaţie, permisiunea ca ea să aibă parte de
suferinţele lui Cristos include şi implică o parte din
suferinţele care sunt comune restului omenirii. În cazul
Domnului nostru, suntem ((645)) informaţi în mod
deosebit că era folositor pentru El, ca să fie mare Preot
pentru omenire, să simtă neputinţele noastre, iar acest
lucru trebuie să fie adevărat în privinţa fiecărui membru al
corpului acelui Preot, cum a fost adevărat şi în privinţa
Capului, Domnul. Desigur că nu va exista nici un membru
necompătimitor în tot corpul lui Cristos. Toţi vor fi simţit
experienţele şi vor şti pe deplin cum să fie compătimitori
faţă de sărmana lume când va veni timpul restabilirii ei
prin judecăţi, prin supunere sub probele, încercările şi
corecţiile veacului viitor. Domnul nostru, care a fost
perfect în trup şi care, prin urmare, n-ar fi putut simţi
slăbiciunea dacă nu Şi-ar fi cheltuit vigoarea în vindecarea
bolnavilor, în locul vigorii a avut experienţa slăbiciunii
şi suferinţei celor pe care i-a ajutat, după cum este scris:
„El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile
noastre” (Mat. 8:17). Cei care sunt chemaţi să fie membri în
corpul lui Cristos, în general nu prea au vigoare de dat în
chip miraculos; dar având parte de experienţele comune ale
lumii, legate de organismele lor umane imperfecte, aceştia
de asemenea simt neputinţele rasei, ceea ce-i face să
compătimească deplin în necazul general.
Din aceasta se va vedea că nu suntem în
armonie cu ideea promovată de unii că corpul lui Cristos
trebuie să se aştepte să fie scutit de încercările şi
greutăţile fizice, sociale şi financiare ale lumii. Este
adevărat, aşa a fost cazul cu israeliţii tipici. Răsplăţile
lor pentru credincioşia faţă de Domnul şi faţă de Legea Sa
urmau să fie pe linia imunităţii la suferinţă, încercări
etc.; dar cu Noua Creaţie chestiunea este total opusă,
fiindcă ei nu sunt israeliţi după trup, ci după spirit -- ei
sunt din sămânţa spirituală a lui Avraam. Pentru Noua
Creaţie antitipurile binecuvântărilor lui Israel sunt
spirituale. Toate lucrurile lucrează împreună spre binele
lor din punct de vedere spiritual. Binecuvântările lui
Dumnezeu le sunt garantate atâta vreme cât rămân în credinţă
şi ascultare de Cristos, aşa încât nimic rău nu se poate
apropia de locuinţa lor, unde sunt ţinuţi tainic, apăraţi de
tot ce le-ar putea dăuna. Totuşi, aprecierea acestei relaţii
spirituale le este continuu probată, ca să dovedească dacă
((646)) apreciază sau nu apreciază mai mult cele
spirituale decât cele naturale, ca să se bucure mai abundent
de cele spirituale şi în cele din urmă să fie desăvârşiţi ca
Noi Creaturi, când sacrificiile pământeşti vor fi fost pe
deplin terminate.
De aceea, când Noile Creaturi în Cristos
Isus află că au numeroase încercări de foc, nu contează pe
ce linii vin acestea, ei trebuie să le recunoască drept
dovezi ale credincioşiei lor -- drept dovezi că Dumnezeu îi
priveşte ca fii şi că ei sunt încercaţi conform relaţiei lor
prin legământ, pentru ca ei să poată fi potriviţi şi
pregătiţi pentru desăvârşirea în spirit şi pentru gloriile
care urmează. Dacă, prin urmare, Domnul permite să vină
calamităţi asupra acestora, ei să nu le privească în aceeaşi
lumină ca şi atunci când ele ar veni asupra lumii. Lumea,
sub condamnarea divină la moarte, este supusă la diferite
accidente şi schimbări cu care Domnul n-are de-a face câtuşi
de puţin, aşa cum a explicat Domnul nostru când S-a referit
la cei optsprezece peste care a căzut turnul Siloam şi la
ceilalţi al căror sânge Pilat l-a amestecat cu sacrificiile,
despre care Domnul nostru a spus că, din cauza acestor
lucruri, nu trebuiau consideraţi mai păcătoşi ca alţii şi
sub dezaprobarea divină (Luca 13:1-5). În legătură cu
omenirea, Dumnezeu permite mânia oamenilor şi a lui Satan în
anumite limite; însă în privinţa Bisericii Sale alese este
diferit. Nimic ce li se întâmplă lor nu este accidental.
„Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.”
Nici chiar un fir de păr de pe capetele lor nu poate cădea
fără ştirea Lui (Ps. 116:15; Mat. 10:30). După cum, la
întrebarea lui Pilat: „Nu ştii că am putere?”, Domnul nostru
i-a spus: „N-ai avea nici o putere . . . dacă nu ţi-ar fi
fost dată de sus” (Ioan 19:10, 11). Şi acest lucru este la
fel de adevărat despre fiecare membru al corpului lui
Cristos, din momentul conceperii sale ca Nouă Creatură. Da,
avem toate motivele să credem că providenţa divină se
extinde într-o măsură chiar şi în afara Noii Creaţii, la cei
a căror viaţă şi ale căror interese sunt strâns legate de
ale lor. Dacă, prin urmare, Noile Creaturi au încercări de
foc, ele să nu le considere ciudate, ca şi cum li s-ar
întâmpla un lucru straniu, ci trebuie să ştie că toţi
membrii ((647)) corpului lui Cristos au avut
încercări asemănătoare, de la Cap în jos, şi vor avea toţi
până când ultimii membri ai clasei picioare vor fi probaţi,
şlefuiţi, acceptaţi, glorificaţi. Fie că acestea, prin
urmare, vin sub forma împotrivirilor şi persecuţiilor în
casă, sau de la foştii prieteni sau vecini, sau de la cei
din biserica nominală, fie că vin sub forma dezastrului
financiar şi a sărăciei, sau sub forma bolii, durerii,
accidentului fizic etc., nu are importanţă cum, poporul
Domnului trebuie să fie mulţumiţi, conştienţi de iubirea şi
grija providenţială în privinţa oricărui interes al lor. A
avea deplină încredere în aceasta, face parte din proba
credinţei. A fi asiguraţi de Domnul că suntem copii şi
moştenitori, a ni se spune despre supravegherea lui Dumnezeu
şi în acelaşi timp a ni se permite să suferim necazuri, este
o probă severă a credinţei pentru cei cărora li se cere să
umble prin credinţă şi nu prin vedere, dacă vreau să fie
acceptaţi în cele din urmă ca biruitori. Să primim deci cu
siguranţă, iubire şi încredere orice beneficii sau necazuri
ne-ar putea trimite providenţa Domnului şi să profităm de
ele, învăţând lecţiile lor.
Faptul că ne dăm seama de grija divină în
toate interesele vieţii, atât pământeşti cât şi cereşti, nu
trebuie să ne ducă la indiferenţă în privinţa afacerilor
noastre temporare. Dimpotrivă, trebuie să ne amintim că
suntem administratori ai privilegiilor, ocaziilor şi
responsabilităţilor sociale şi financiare şi în privinţa
sănătăţii. Este, prin urmare, de datoria noastră să facem ce
putem ca să reparăm orice încălcări sociale care ar putea
interveni. Trebuie să fim blânzi şi plini de consideraţie,
să dăm explicaţii şi să facem tot ce raţional ne stă în
putere ca să împiedicăm neînţelegerea motivelor şi
intenţiilor noastre. Trebuie să căutăm să evităm cu
înţelepciune tot ce ar putea părea superstiţios şi fanatic,
şi astfel să lăudăm în faţa altora pe Dumnezeul nostru,
caracterul Său, cartea Sa şi Biserica Sa. În acest fel
trebuie să lăsăm lumina noastră să strălucească. În
chestiuni financiare trebuie să folosim prudenţă şi
economie, şi să nu fim leneşi în afaceri, ca şi cum n-am
avea un Dumnezeu, ca şi cum totul ar depinde de propriile
noastre ((648)) străduinţe, dar, cu toate acestea, în
inima noastră şi în discutarea lucrurilor în casa credinţei
trebuie să ne dăm seama şi să exprimăm încrederea noastră în
Domnul, că, deoarece noi suntem ai Lui, toate interesele
noastre sunt sub grija Sa protectoare. Dacă, deci, în ciuda
celei mai bune exercitări a înţelepciunii, a prudenţei
noastre etc., urmează sărăcie sau pierdere financiară,
trebuie să estimăm că Tatăl nostru ceresc a văzut că pentru
noi ca şi Creaturi Noi astfel de experienţe ar fi mai bune
decât prosperitatea mai mare. Trebuie să recunoaştem
supravegherea Sa binecuvântată a afacerilor noastre, oricare
ar fi conducerea Sa şi experienţele noastre. La fel în
problema sănătăţii: dacă vine peste noi boala, administrarea
cuvenită a acestor corpuri muritoare ar cere să folosim
energie potrivită în aplicarea remediilor după măsura
cunoştinţei şi judecăţii noastre. Dacă eforturile au succes,
recunoştinţa inimii noastre trebuie să fie faţă de Domnul,
şi nu numai în privinţa medicamentelor. Dacă ele n-au
succes, nu trebuie să ne îndoim de puterea Lui, ci să căutăm
alte binecuvântări în legătură cu încercările prin care
trecem. Într-adevăr, pentru fiecare necaz sau calamitate,
Noile Creaturi, în timp ce se străduiesc să corecteze
dificultatea, să-şi ridice inimile către Domnul în siguranţă
şi încredere, dorind să ştie ce lecţie pot învăţa din
experienţele lor şi dacă aceste lecţii sunt sau nu sunt de
natura pedepsei pentru greşeli, sau de natura nuielei şi
toiagului intenţionate să aducă oaia înapoi de la o cale
care duce într-o direcţie greşită, departe de paşii
Păstorului. „Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” Bucuria,
pacea şi mângâierea poporului Domnului nu depind numai de
faptul că au o sănătate medie, o prosperitate finaciară şi
socială, ci ei se pot bucura de pacea lui Dumnezeu în toate
împrejurările şi condiţiile, şi se pot bucura din inimă atât
de nuiaua cât şi de toiagul Păstorului. Mulţi din Creaţia
Nouă pot spune împreună cu profetul din vechime: „Până când
n-am fost adânc mâhnit rătăceam”. Mulţi dintre ei au aflat
că există mari binecuvântări legate de necazuri.
Despre Biserică şi despre grija Domnului
faţă de ea este scris profetic: „El îţi vindecă toate bolile
tale” (Ps. 103:3). ((649)) Orice încercare de a
aplica aceasta la Biserica evanghelică în privinţa
condiţiilor fizice trebuie să fie din necesitate
neîntemeiată şi slabă. Cine nu ştie că de la Capul Bisericii
în jos, până la ultimii membri ai „picioarelor”, Domnul n-a
binevoit să vindece toate bolile lor fizice? Cine nu ştie că
mulţi, mulţi sfinţi au murit de boală fizică? Conform
ştiinţei medicale, iubitul nostru Răscumpărător, deşi
perfect fizic, a fost atacat de o boală cunoscută de oamenii
de ştiinţă, când a avut transpiraţia cu sânge în Ghetsimani.
Conform aceleiaşi ştiinţe şi în deplină armonie cu aceleaşi
fapte, Cel care a fost perfect în trup a murit mai repede
decât cei doi răufăcători, din cauza unei boli -- ruptura
peretelui inimii. Cine nu ştie că apostolul Pavel a purtat
cu sine până în ziua morţii un „ţepuş în carne” şi că Domnul
a refuzat să-l îndepărteze, asigurându-l că purtarea cu
răbdare a lui îi va aduce o binecuvântare de har mai mult
decât compensatoare? Cine nu ştie că mulţi dintre sfinţii
cei mai nobili ai lui Dumnezeu de-a lungul veacului au
suferit de boli şi că, departe de a le fi vindecate toate
bolile, şi în loc să fie făcuţi desăvârşiţi, ei au murit.
Aplicarea acestei scripturi la boala fizică, deci, ar fi în
dezarmonie cu Scripturile, dar aplicarea ei ca profeţie la
starea spirituală a Noii Creaturi este într-adevăr foarte
potrivită. Noua Creaţie se luptă cu maladiile, bolile
spirituale, iar această scriptură îi justifică să se aştepte
ca orice boală să le fie atât de vindecată cu Balsamul din
Galaad, atât de pansată cu făgăduinţele nespus de mari şi
scumpe din Cuvântul Domnului, atât de compensată de pacea şi
bucuria pe care omul nu le poate nici da nici lua, încât
boala inimii, neodihna, nu mai poate pătrunde acolo unde
locuiesc şi conduc iubirea, bucuria şi pacea Spiritului
sfânt.
Marcu 16:9-20 este nelegitim
Învăţaţii admit că aceste versete sunt o
interpolare. Ele nu se află în manuscrisele greceşti
timpurii şi desigur nu sunt veritabile. Nu este adevărat că
toţi credincioşii în Domnul Isus pot bea ceva otrăvitor şi
pot veni în contact cu ((650)) şerpi veninoşi şi cu
boli contagioase etc. fără pericol, şi nici nu au toţi
puterea de a vindeca boli şi de a scoate afară diavoli. Se
va observa că pasajul este omis în Versiunea Revizuită (în
limba engleză -- n. e.) şi în toate versiunile moderne ale
Scripturilor. Ca atare, a-l primi sau a-l cita ca scriptură,
ar însemna a adăuga la Cuvântul lui Dumnezeu şi a contribui
la confuzia generală asupra unui subiect important.
Ideea că poporul Domnului poate fi în mod
special favorizat de El în privinţa sănătăţii fizice şi a
altor comodităţi ale creaţiei (mai mult decât lumea) este o
înşelare şi o capcană, şi este contrară tuturor aşteptărilor
cuvenite ale Creaţiei Noi, aşa cum s-a văzut din cele
anterioare. Domnul şi apostolii au fost modelele Bisericii,
şi în loc să se aştepte să fie eliberaţi de dificultăţile
generale care asaltează creaţia gemândă, ei s-au consacrat
pentru o parte în aceste necazuri, ca să poată simţi
neputinţele umane. Domnul nostru a respins ca o ispită a
Adversarului sugestia de a folosi puterea divină pentru
alinarea foamei Sale în timpul celor patruzeci de zile de
post în pustie (Mat. 4:3, 4). Când a fost ostenit, S-a
odihnit lângă fântâna din Samaria, în timp ce ucenicii au
mers să cumpere hrană, pe când El ar fi putut apela la
puterea divină şi ar fi putut-o folosi pentru refacerea
puterii Sale (Ioan 4:6). În aceste cazuri hrana a fost
medicamentul potrivit pentru chinurile foamei, iar odihna a
fost medicamentul potrivit pentru osteneala organismului, şi
Domnul nostru a folosit aceste remedii. Nu suntem informaţi
că El a avut boli cronice, dar nu ne îndoim că ar fi fost
liber să folosească orice rădăcină sau plantă medicinală sau
alte remedii tot atât de fără rezerve cum a folosit hrana şi
odihna. Tensiunea nervoasă care a cauzat transpiraţia cu
sânge şi maladia finală, ruptura inimii, au venit la
sfârşitul slujirii Sale. El ştia că-I sosise ceasul. Cel
care a refuzat să ceară puterea divină sub forma protecţiei
îngereşti (Mat. 26:53) şi care a refuzat să ceară aceeaşi
putere ca să-Şi satisfacă foamea şi să-Şi uşureze oboseala a
fost totuşi pe deplin liber să apeleze ((651)) la
aceste puteri în interesul urmaşilor Săi, ca, de exemplu, în
hrănirea mulţimii, în liniştirea furtunii şi în plătirea
impozitelor. Mat. 14:15-21; Marcu 4:36-41; Mat. 17:24-27.
În mod asemănător, găsim că apostolii nu
şi-au folosit privilegiile şi binecuvântările speciale
pentru uşurarea durerilor şi necesităţilor naturale. Este
adevărat, n-avem nici o relatare despre boala vreunuia din
cei doisprezece, cu excepţia lui Pavel, ai cărui ochi slabi
(Fapt. 9:8-18; Gal. 4:15; 6:11) Domnul n-a binevoit să-i
amelioreze, nici chiar la cerere, asigurându-l pe apostol că
această slăbiciune, care devenise un sol al Satanei,
lovindu-l, încercându-i răbdarea, smerenia etc., va fi mai
mult decât compensată prin „harul de ajuns” (2 Cor. 12:7-9).
Credinţa şi încrederea apostolului în Domnul au fost o sursă
de mângâiere pentru toţi de pe calea îngustă de atunci până
în prezent, şi totuşi el n-a mers la Domnul, ca unii dintre
aceştia, cu cereri pentru lucruri bune pământeşti, bani,
case, pământuri, hrană, îmbrăcăminte etc. Avem cuvântul lui
că uneori a fost lipsit şi că în astfel de cazuri a trudit,
lucrând cu mâinile sale în meşteşugul obişnuit al
confecţionării pânzelor de corabie şi de corturi. Unii, cu
mult mai puţin sfinţi decât el şi cu mult mai puţin în
legătură cu Domnul, nu numai că ar dispreţui o ocupaţie atât
de umilă, ci, dispreţuind angajarea, ar fi căutat ceea ce ei
ar numi „să trăiască din credinţă”, adică să trăiască fără
muncă, o chestiune pe care acelaşi apostol o mustră foarte
hotărât, zicând: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu
mănânce”. „Cine fură să nu mai fure, ci mai degrabă să
lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea
celui lipsit” (Efes. 4:28; 2 Tes. 3:10). Mulţi care cred în
mod greşit că este voia divină ca ei să trăiască prin
credinţă, în timp ce alţii trăiesc din muncă şi-i sprijină,
sunt adesea îndrăzneţi în a se ruga pentru hrană, bani,
îmbrăcăminte etc., pentru care n-ar lucra. Nu vrem să
sugerăm că toţi aceştia sunt răi; credem că unii din poporul
Domnului sunt în această atitudine greşită a minţii din
cauza învăţăturilor ((652)) false şi a neînţelegerii
procedurilor divine şi a caracterului chemării lor. Nu
contestăm nici faptul că Domnul uneori ascultă şi răspunde
la rugăciunile acestora, chiar dacă rugăciunile lor nu sunt
în cea mai deplină armonie cu voinţa divină. Noi credem că
pentru Noile Creaturi calea cuvenită -- cea mai plăcută
Domnului -- este cea care urmează cel mai direct şi mai
amănunţit instrucţiunile şi practicile Domnului nostru şi
ale apostolilor. Socotirea lor ca Noi Creaturi implică
recunoaşterea de către ei a faptului că binecuvântările
pământeşti aparţin în mod cuvenit omului natural în armonie
cu Creatorul său, şi de aceea aparţin prin atribuire tuturor
celor îndreptăţiţi la viaţă în faţa lui Dumnezeu, prin
credinţa în Cristos; şi că aceste drepturi umane au fost
oferite, consacrate, devotate, puse pe altar, în schimbul
binecuvântărilor şi privilegiilor mai înalte, spirituale,
cereşti, ale Noii Creaţii, la care sunt chemaţi credincioşii
în timpul acestui Veac Evanghelic. Şi dacă aceste drepturi
pământeşti au fost astfel devotate Domnului, schimbate cu
privilegiile, speranţele etc. spirituale, prin ce proces de
judecată ar putea Noile Creaturi cere, ca să nu zicem
„pretinde”, aceste binecuvântări pământeşti deja consacrate
sau depuse? Este cu totul alt lucru să ceară de la Domnul
asemenea binecuvântări pământeşti cum vede înţelepciunea Lui
că sunt mai bune pentru noi, şi de asemenea un alt lucru să
ceară binecuvânări asupra altora, cuprinzând pe cei iubiţi
ai noştri după trup şi nu după Spirit. Cu toate acestea, în
toate cererile noastre, iubirea şi înţelepciunea Domnului să
fie recunoscute ca superioare faţă de ale noastre, şi în
astfel de cereri nu numai să fie înţeleasă, ci şi exprimată
faţă de El o supunere deplină a voinţei noastre la voinţa
Lui în orice chestiune. Noua Creatură, corect instruită prin
Cuvântul lui Dumnezeu şi apreciindu-i spiritul, trebuie să
preţuiască interesele sale spirituale cu mult deasupra
oricărei bunăstări pământeşti, şi ar trebui cu siguranţă să
dorească acele experienţe în trup, şi numai acelea, care ar
fi cele mai folositoare pentru dezvoltarea şi pregătirea
noii naturi pentru Împărăţie. Noul Testament tratează
experienţele apostolului ales de Domnul ca să-i ia locul lui
Iuda mai mult ((653)) decât pe ale tuturor celorlalţi
împreună, şi începe cu timpul acceptării lui de către
Cristos pe drumul spre Damasc. Privind diferitele sale
experienţe ne dăm seama că exercitând darul minunilor, care
era atunci în Biserică, el l-a folosit în multe cazuri
pentru cei care veneau în Adevăr. Dar după câte arată
relatarea, puterea sa de vindecare n-a fost folosită nici
măcar o dată pentru propria sa alinare, nici pentru alinarea
vreunuia din cei puşi în faţa noastră ca sfinţi, cei deplin
consacraţi. Şi aceasta n-a fost fiindcă sfinţii din timpul
acela nu erau bolnavi; dimpotrivă, ştim că Timotei avea ceea
ce acum am numi dispepsie sau indigestie cronică, iar
Epafrodit n-a fost nici el ferit de boală, da, a fost
„foarte aproape de moarte”, nu din cauza păcatului, ci, după
cum spune apostolul, „pentru lucrul lui Hristos a fost el
aproape de moarte”, punându-şi viaţa în primejdie (Filip.
2:25-30). Nu ştim ce hrană deosebită sau medicamente a
binevoit Domnul să binecuvânteze în cazul celui din urmă;
dar în privinţa celui dintâi, apostolul nici nu s-a rugat,
nici n-a trimis o batistă sau un şervet ca să-i vinedece
boala, ci i-a scris lui Timotei, zicând: „Să foloseşti şi
puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale
îmbolnăviri” (1 Tim. 5:23). A fost recomandat vinul, nu ca
băutură sau drog, ci numai ca medicament. Punctul de
observat în mod special este că, după câte suntem noi
informaţi, n-a fost nici invocată nici exercitată puterea
divină pentru vreunul dintre aceşti doi fraţi consacraţi. Ei
şi-au suportat neputinţele şi necazurile şi au primit din
ele binecuvântări, folosind între timp hrana şi remediile
cele mai potrivite pe care le cunoşteau. Şi noi credem că
aceasta este o ilustraţie potrivită a căii care ar trebui
urmată de toţi consacraţii, de toate Creaturile Noi, să nu
ceară vindecare fizică, ceea ce este mai bun în viaţă etc.
Cel mult, cererea model a Domnului nostru îi justifică să
ceară ceea ce Domnul vede că este cel mai bine pentru ei în
privinţa hranei zilnice; şi chiar rugându-se pentru hrana
zilnică, trebuie să depună efort cu mâinile lor şi să
aştepte ca binecuvântarea Domnului să fie peste acest efort,
conform înţelepciunii Sale referitor la ceea ce le-ar fi
spre profitul cel mai înalt în dezvoltarea caracterului prin
experienţe etc. Dacă El va vedea potrivit să le acorde doar
strictul necesar de hrană şi ((654)) îmbrăcăminte, va
fi pentru ei o probă a iubirii, răbdării şi credinţei în El.
Dacă le va da din abundenţă, va fi pentru ei o probă a
aceleiaşi credinţe, iubiri şi devotări, în direcţie opusă --
demonstrând ce măsură din aceste daruri bune sunt dispuşi să
sacrifice în interesul cauzei Sale, în serviciul fraţilor
Săi. La fel, dacă înţelepciunea divină vede că este cel mai
bine să dea sănătate robustă şi vigoare, proba credincioşiei
va fi în privinţa întrebării dacă iubirea şi devotamentul
vor sacrifica sau nu vor sacrifica, vor folosi sau nu vor
folosi cu totul această vigoare pentru cauza Domnului, sau
dacă ea va fi absorbită sau nu va fi absorbită în scopuri
egoiste; sau, pe de altă parte, dacă Domnul în providenţa Sa
acordă doar o măsură limitată de vitalitate şi vigoare,
proba credinţei şi devotamentului va fi din direcţie opusă,
să dovedească iubirea şi ascultarea, supunerea şi răbdarea,
precum şi zelul cu care vor fi căutate şi folosite constant
ocaziile mici.
Biserica nominală ca adversar al Noii
Creaţii
Fiindcă prima lor cunoştinţă despre
Domnul a ajuns la ei în timp ce erau în biserica nominală,
sau prin unii dintre reprezentanţii sau mijloacele ei, mulţi
sunt înclinaţi să privească sistemele sectare ca mamele lor
spirituale şi ca atare să simtă iubire şi obligaţie faţă de
ele. Acestora le este greu să înţeleagă că acestea sunt
sisteme pământeşti -- Babilon -- în realitate împotrivitori
ai Noii Creaţii. Dificultatea lor vine din cauza unei
priviri prea apropiate şi prea înguste asupra subiectului.
Ei trebuie să-şi ridice ochii mai sus şi să-şi dea seama că
din punct de vedere divin există o mare diferenţă între
biserica nominală şi cea adevărată, între neghină şi grâu.
Neghina nu poate concepe grâu, nici creştinătatea nominală
nu poate produce creştini adevăraţi. Tendinţele ei sunt în
direcţie opusă. Scripturile declară că puterea lui Dumnezeu
este cea care lucrează în noi „şi ne dă, după buna Sa
plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”. Puterea vieţii noi este
cea care mai apoi se dezvoltă sub grija providenţială. Nu
conceperea spiritului lumesc este cea care va produce acest
rezultat. Biserica nominală, spre deosebire de cea
adevărată, este clasa de oameni care au ((655)) văzut
şi au auzit anumite aspecte ale Adevărului divin, care au
fost mai mult sau mai puţin luminaţi în privinţa a ceea ce
este corect şi incorect, prin urmare mai mult sau mai puţin
aduşi la o măsură de convingere în privinţa a ceea ce este
corect şi incorect, dar care, sub aceste informaţii, sunt
neglijenţi în privinţa voinţei divine şi sunt dispuşi să
folosească îndurările divine în măsura în care le place lor,
în special în măsura în care acestea vor servi în prezent
pentru avantajele lor personale sau sociale, şi nu mai mult.
Biserica adevărată, dimpotrivă, după cum am văzut deja, este
compusă din aceia care nu numai că au auzit Adevărul, ci au
consacrat tot ce este al lor Celui care i-a iubit şi i-a
cumpărat -- din aceia care au urmat ca să-L cunoască pe
Domnul şi să I se supună în măsura capacităţii lor, şi care,
urmând astfel, nu şi-au socotit dragă viaţa. Biserica
nominală nu este lumina lumii, ci numai o clasă de oameni
care preferă lumina în locul întunericului şi cărora le
place să aibă puţin din lumina care străluceşte de la
adevăraţii creştini amestecată cu luminile păgânismului şi
ale diferitelor ştiinţe. Membrii Bisericii adevărate sunt,
fiecare din ei, o lumină care arde şi străluceşte ori unde
ar fi.
Cu cât diferenţa dintre aceste două clase
este mai mare, cu atât este mai bine pentru Biserica
adevărată; într-adevăr, candelele purtătorilor credincioşi
ai luminii au luminat de obicei cu atât mai strălucitor cu
cât sistemul lor nominal era mai scufundat în întuneric dens
şi superstiţie şi cu cât Biserica adevărată era mai
persecutată de sistemul nominal -- de la care au venit de
fapt toate persecuţiile.
Odată ce recunoaştem faptul că Dumnezeu
este la cârmă, îndrumând afacerile Noii Creaţii în fiecare
amănunt, nu numai în chemarea lor, ci şi în dificultăţile,
încercările şi persecuţiile necesare şlefuirii şi pregătirii
lor pentru Împărăţie, aprecierea noastră faţă de rolul jucat
de instituţiile umane în acest plan divin se micşorează,
instituţii pe care Domnul niciodată nu le-a organizat şi
nici n-a autorizat să fie organizate, dar care, în armonie
cu sugestia Domnului, ştim că sunt carnale, trupeşti,
contrare spiritului. Prin aceasta nu pretindem că Biserica
adevărată ((656)) n-a fost într-o anumită măsură în
strânsă asociere cu sistemele nominale, ci pretindem că a
fost separată de ele chiar dacă a fost în ele,
în sensul că membrii ei au fost totdeauna de un spirit
diferit. Conceperea acestor copii spirituali ai lui Dumnezeu
prin Cuvântul harului Său, şi îngrijirea, hrănirea şi
creşterea lor într-o anumită măsură de către aceste sisteme
umane sectare de neghină, sunt bine ilustrate de anumite
insecte, ale căror pui sunt injectaţi în spatele inamicului
lor, iar acolo sunt încălziţi, nutriţi şi dezvoltaţi până la
naşterea şi eliberarea lor completă, care înseamnă de obicei
moartea insectei care i-a purtat temporar. La fel, Noile
Creaturi, concepute de Domnul, sunt mai mult sau mai puţin
strâns legate de instituţiile Babilonului şi au fost născute
mai mult sau mai puţin contrar voinţei Babilonului, dar, sub
supraveghere şi aranjament divin, până acum punctul
eliberării a fost atins şi Cel care a conceput Noua Creaţie
îi cheamă: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu
fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele
ei”. Apoc. 18:4.
Pentru Noua Creaţie există o ispită
continuă din partea sistemului bisericii nominale -- nu
numai prin doctrine false, ci şi prin pietate formală şi
ipocrizie, în care se apropie de Domnul cu buzele în timp ce
inima le este departe de El -- în timp ce gândurile,
sentimentele, cuvintele şi faptele sunt cu totul lipsite de
armonie cu spiritul adevărului şi cu consacrarea pe care
acesta o învaţă. Ispitele Noii Creaţii din partea lumii ar
fi relativ fără putere dacă n-ar fi faptul că biserica
nominală combină spiritul, scopurile şi ambiţiile lumeşti cu
numele lui Cristos şi cu un serviciu smerit pentru El.
Uşurinţa, onoarea oamenilor, remuneraţia, lipsa de
sacrificiu şi siguranţa obţinerii celor mai bune lucruri pe
care le poate da această lume, sunt momelile şi amăgirile,
cursele şi capcanele pe care Babilonul le întinde Noii
Creaţii, şi aceasta în mod continuu. Nici una din capcanele
Adversarului nu este atât de amăgitoare, atât de
înşelătoare, atât de tare ca aceasta.
((657))
Armătura lui Dumnezeu
-- Efes. 6:11-13 --
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui
Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului
. . . în ziua cea rea.”
Aici apostolul ne previne iarăşi că ziua
noastră, la încheierea veacului, va fi în mod special „ziua
cea rea”, în care puterile lui Satan vor fi în mod deosebit
exercitate -- ca „să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi
pe cei aleşi”. El ne spune despre o armătură care va rezista
la toate înşelările lui Satan. Nu este o armătură pentru
carne, ci pentru minte -- pentru Noua Creaţie. Dumnezeu este
Cel care a făcut-o, prin intermediul omului. Aceasta este
prevederea Sa, Cuvântul Său, mesajul Său, Adevărul Său. Nici
o altă armătură n-ar fi de folos în „ziua cea rea”, şi
pentru acest caz extrem va fi necesară toată armătura
-- deşi alţii din timpurile trecute s-au descurcat numai cu
părţi din ea.
Cingătoarea Coapselor reprezintă
consacrarea pentru serviciu; şi apostolul îndeamnă ca noi să
căutăm să nu fim consacraţi serviciului erorii, ci
serviciului Adevărului. Fiecare să-şi examineze cingătoarea
sa, să vadă dacă are una potrivită, să se încingă cu ea, să
devină un servitor al Adevărului, sau cel puţin să aibă
spiritul de serviciu.
Platoşa Dreptăţii (sau
îndreptăţirea) vine următoarea la rând, fiindcă Domnul nu
poate recunoaşte pe nici unul ca soldat al crucii, dacă nu
discerne şi nu recunoaşte standardul Său de dreptate, sau
dacă respinge aranjamentul Său îndurător al îndreptăţirii
(prin credinţă şi consacrare) prin sângele preţios al Fiului
Său.
Încălţămintea Păcii nu trebuie să
fie uitată; soldatul crucii care începe campania fără pacea
lui Dumnezeu care să-l ajute peste locurile accidentate va
realiza mai puţin şi cu mai mare greutate decât cel care
caută să urmărească pacea cu toţi oamenii -- să trăiască în
pace cu toţi pe cât este posibil, fără a compromite
Adevărul. Cei care merg desculţi, merg să caute necazuri şi
nu prea vor găsi altceva.
((658))
Scutul Credinţei este
indispensabil pentru protejarea de săgeţile arzătoare ale
Adversarului -- scepticismul, critica radicală, evoluţia şi
demonologia. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi
lui Dumnezeu.” „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este
credinţa noastră.” Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.
Coiful Mântuirii reprezintă
aprecierea sau înţelegerea intelectuală sau filosofică a
planului divin. Evident, acesta a fost mai puţin necesar în
trecut decât acum; dar acum, în „seceriş”, când Adversarul
atacă furios Adevărul şi transformă orice este ştiinţific şi
educaţional într-o armă de distrugere -- acum coiful este
indispensabil. Şi acum, şi numai acum, acesta este dat într-o
astfel de mărime şi formă încât şi cel mai umil soldat al
crucii şi-l poate pune. Domnul l-a reţinut pe Atacator în
limitele în care scutul credinţei să servească drept
protecţie, dar acum este dată toată armătura, şi tocmai la
timp pentru nevoile credincioşilor Săi.
Sabia Spiritului -- Cuvântul lui
Dumnezeu -- este singura armă ofensivă a micii cete a
Domnului. Căpitanul a biruit în „lupta bună” împotriva
Adversarului, zicând, „Este scris”; şi acesta este strigătul
de luptă al urmaşilor Săi. Alţii decât adevăraţii soldaţi au
luptat pentru Domnul cu arme carnale, cu filosofii umane şi
cu înţelepciune şi organizaţii lumeşti, cu decrete ale
conciliilor şi ale sinoadelor şi presbiteriilor, dar noi
trebuie să ne bazăm în această luptă din această „zi rea” pe
Cuvântul lui Dumnezeu -- „Este scris!” Noi nu trebuie să
folosim nici o săgeată ca şi cele ale lui Satan -- mânia,
răutatea, ura, cearta. Iar „Sabia Spiritului” poate fi
posedată numai prin studiu atent şi prin conducerea
Spiritului după consacrare -- după înrolarea în această
armată.