Noua Creaţie - Moştenirea prezentă a
Noii Creaţii
STUDIUL XVI
Primele roade ale spiritului --
Speranţele adevărate faţă de speranţele false --
Speranţa noastră -- Tâlharul în paradis -- Dorinţa
intensă a Sfântului Pavel -- „Casa noastră pământească”
şi „locuinţa noastră din cer”-- Scena schimbării la faţă
-- „Cel dintâi prin învierea morţilor” -- Bucuriile
prezente ale Noii Creaţii -- „Cereţi şi veţi primi,
pentru ca bucuria voastră să fie deplină” -- Credinţa,
un rod al Spiritului şi o parte a moţtenirii Noii
Creaţii
Nu toate binecuvântările Noii Creaţii
aparţin viitorului -- dincolo de văl. Noii Creaţii i se
acordă în viaţa prezentă roadele dintâi ale Spiritului, o
pregustare a binecuvântării viitoare. Printre aceste roade
dintâi pot fi enumerate diferitele roade şi daruri ale
Spiritului sfânt -- credinţa, speranţa, bucuria, pacea,
iubirea etc. Unii ar putea pretinde că acestea sunt
nepalpabile şi ireale, dar noi răspundem că ele sunt tot
atât de reale ca şi Noile Creaturi; şi în măsura în care
creşte Noua Creatură, cresc şi aceste elemente ale
experienţelor, binecuvântării şi dezvoltării ei.
Într-adevăr, se va admite că aceste însuşiri, când aparţin
de lucrurile pământeşti, sunt cele mai mari binecuvântări
ale omului natural, sunt însuşirile care-i dau cea mai mare
măsură de binecuvântare şi privilegiu. Noile Creaturi în
Cristos, schimbându-şi speranţele, privilegiile şi iubirile
pământeşti cu cele cereşti, află că cele din urmă sunt mult
mai preţioase decât cele pe care le-a predat. Iubirile
pământeşti sunt adesea nestatornice, sunt în general egoiste.
Speranţele pământeşti sunt de obicei efemere şi iluzorii.
Bucuriile pământeşti sunt în cel mai bun caz de scurtă
durată şi superficiale. Ambiţiile pământeşti arareori sunt
satisfăcute, şi chiar şi atunci, împreună cu dulceaţa lor
este amărăciune. Cu toate acestea, vedem întreaga lume
străduindu-se să ((660)) ajungă la aceste ambiţii,
bucurii, speranţe, iubiri, şi cu toţii suntem martori că
plăcerea cea mai mare a oamenilor constă în urmărirea
acestora -- că odată cu obţinerea lor vine o măsură de
dezamăgire.
Cu Noua Creaţie nu este aşa. Speranţele
lor, bucuriile lor, iubirile lor, ambiţiile lor cresc
continuu, hrănite de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe
ale Cuvântului divin. Iar făgăduinţele nu aduc nici o
dezamăgire, ci satisfacţia şi pacea lui Dumnezeu care
întrece orice înţelegere vin tot mai mult în inimile lor, pe
măsură ce ochii credinţei lor se deschid tot mai larg ca să
înţeleagă lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile
înţelepciunii şi iubirii divine, ei fiind moştenitori şi
comoştenitori ai binecuvântării bogate a acestora prin
Domnul Isus Cristos.
Această ţară a făgăduinţei în care Noile
Creaturi intră în mod figurativ în momentul deplinei
consacrări, când primesc spiritul înfierii, este o ţară în
care curge lapte şi miere; şi chiar dacă îşi are încercările
ei, biruinţele ei, lupte interne şi externe, totuşi nu numai
victoriile ei înseamnă bucurie şi pace, ci, sub instruirea
şi îndrumarea divină, chiar şi înfrângerile ei sunt
transformate în surse de speranţă, credinţă şi bucurie, prin
Cel care poate şi vrea să facă toate lucrurile să lucreze
împreună pentru binele lor.
Speranţele adevărate faţă de speranţele
false
Apostolul ne atrage atenţia asupra
faptului că Satan caută să-i facă rău Noii Creaţii
prezentându-se ca înger sau mesager al luminii. Când unii
mărturisesc faptul că au fost concepuţi de lumină, de
Adevăr, de Spiritul sfânt, Adversarul îşi dă seama că
aceştia sunt pe cale de a scăpa cu totul de întunericul,
superstiţia şi înşelarea cu care el a învăluit omenirea.
Atunci el se preface şi în loc să încerce mai departe să-i
conducă direct în superstiţii şi întuneric, simulează a fi
conducător spre mai multă lumină; şi deşi este în mod
special treaz în această direcţie acum când predomină lumina
mai clară, nu trebuie să uităm că de când apostolul a scris
aceste cuvinte, Satan a fost întodeauna energic pe această
cale. ((661)) Găsim dovezi despre aceasta în
diferitele crezuri ale creştinătăţii care marchează
străduinţe de a ieşi din întuneric, dar sunt pline de teorii
false, speranţe false, de un caracter seducător. Acestea, în
timp ce pretind că sunt ajutoare pentru creştin, pretind că
onorează pe Dumnezeu, pretind că expun Cuvântul Său, sunt în
realitate capcane şi încurcături care să împiedice de la o
concepţie cuvenită a Adevărului. Minunata prevedere de
iubire şi îndurare a lui Dumnezeu, atât de raţională în
toate amănuntele, a suferit împotrivire din partea
Adversarului nu numai direct ci şi indirect, prin faptul că
a pus în faţa poporului Domnului un lucru care pentru
judecata lor imperfectă ar putea să pară că sunt speranţe şi
perspective mai mari decât cele prezentate de Adevăr.
Totuşi, tendinţa erorii este tot mai departe de Adevăr, de
planul divin, de simplitatea Evangheliei, înspre confuzie de
gândire, superstiţie şi intrigi clericale.
Printre aceste speranţe înşelătoare este
speranţa că atunci când oamenii mor, ei nu sunt morţi -- că
atunci când sunt morţi, sunt mai vii decât au fost vreodată.
Această speranţă este prezentată de Adversar pentru a se
opune speranţei scripturale a învierii din morţi. Una sau
alta din aceste speranţe trebuie să fie falsă. Adversarul a
reuşit în mod remarcabil să introducă în „creştinătate”
această speranţă falsă, pe care Cuvântul lui Dumnezeu n-o
sprijină şi care este în conflict direct cu învăţătura
Cuvântului referitor la învierea morţilor, deoarece, dacă
nici unul nu este mort, n-ar putea fi nici o „înviere a
morţilor”.
O altă speranţă falsă este în privinţa
timpului răsplătirii credincioşilor Domnului. Adversarul a
avut tot atâta succes în înşelarea bisericii nominale să
creadă că în loc să aştepte învierea morţilor, în loc să
spere la o parte în Întâia Înviere ca timp al primirii
răsplăţii, ar trebui să spere că morţii (nu sunt morţi, ci)
intră în răsplata lor prin uşa morţii, în loc să intre prin
uşa învierii, cum este prezentat peste tot în Scripturi.
Aceste speranţe false, ca şi toate celelalte lucruri false,
sunt dăunătoare, oricât ar părea de plăcute pe moment.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne fie îndrumător şi el ne
informează ((662)) că toate speranţele noastre în
privinţa binecuvântării, bucuriei etc. viitoare se bazează
pe învierea morţilor.
Aşteptările false din trecut, că momentul
morţii ar fi momentul gloriei cereşti (contrar nu numai
tuturor faptelor şi împrejurărilor care pot fi demonstrate
pentru mintea umană, ci şi împotriva unei mari mase de
mărturii scripturale în privinţa învierii -- a căror
împlinire aşteaptă a doua venire a Domnului nostru), au fost
foarte dăunătoare pentru poporul Domnului, prin aceea că a
fost depărtat de la Cuvânt şi de la adevăratele speranţe pe
care acesta le insuflă şi care sunt în deplină armonie cu
raţiunea cea mai sănătoasă şi cu toate faptele aşa cum le
vedem în jurul nostru.
Se poate sugera că această speranţă a
unei schimbări instantanee la starea cerească în momentul
morţii este chiar speranţa pe care o susţine această scriere
pentru ultimii membri ai Creaţiei Noi. Acest lucru este
adevărat, dar avem un motiv pentru care sprijinim astfel de
speranţă în prezent, care nu putea fi oferit ca dovadă
înainte de 1878, data de la care noi susţinem că datează
această creştere a speranţei poporului Domnului. Creşterea
speranţelor Noii Creaţii în acest timp de seceriş este în
deplină armonie cu Scripturile. Gândul nostru nu este că
toţi oamenii, nici chiar că toţi membrii Noii Creaţii de-a
lungul veacului, au fost schimbaţi în momentul morţii lor;
dar susţinând împreună cu Scripturile că ei au adormit în
Isus, susţinem de asemenea împreună cu aceeaşi autoritate că
speranţa lor este în trezirea promisă de Dumnezeu că va veni
în ziua cea nouă, ziua Milenară. Speranţa noastră, zidită pe
mărturia Cuvântului divin, este că ne aflăm deja în aurora
acestei zile noi; că Emanuel este deja prezent,
stabilindu-Şi Împărăţia; că prima parte este socotirea cu
servii Săi, aşa cum El arată în mod deosebit în pildele Sale
care ilustrează lucrarea de îndeplinit la întoarcerea Sa ca
să ia Împărăţia pământului. Pildele spun că El va chema pe
servitorii Săi cărora le-a încredinţat minele şi talanţii şi
că se va socoti cu aceştia înainte de a începe socoteala cu
lumea. Luca 19:15; Mat. 25:14.
((663))
Această lucrare începe cu casa lui
Dumnezeu, Biserica, Noua Creaţie, şi cum s-a indicat deja*,
1878 d. Cr. marchează data la care „întâi vor învia cei
morţi în Hristos”. Este în deplină armonie cu Scripturile,
prin urmare, faptul că noi credem că apostolii şi sfinţii
credincioşi de-a lungul veacului, până în zilele noastre,
sunt deja glorificaţi, sunt deja în posesia corpurilor
spirituale glorioase promise lor, dar, fiindcă sunt
„schimbaţi” şi făcuţi ca Învăţătorul, fiinţe spirituale,
sunt ascunşi de vederea umană, dincolo de văl. Este în
deplină armonie cu această speranţă zidită pe Scripturi
faptul că noi învăţăm că fiecare membru al Noii Creaţii care
este încă în trup nu va mai trebui să „doarmă” şi să aştepte
timpul stabilirii Împărăţiei, deoarece Regele şi Împărăţia
sunt deja aici, lucrarea noii dispensaţii de acordare a
vieţii a început deja, partea cea mai mare a membrilor Noii
Creaţii alese au fost deja glorificaţi, iar membrii în viaţă
îşi primesc doar completarea şlefuirii, pregătirii şi
încercării pregătitoare pentru a-şi avea partea lor în
Întâia Înviere -- ca să fie „luaţi” sau „schimbaţi” într-un
moment, într-o clipeală de ochi -- ca să fie, în momentul
morţii trupului, învestiţi cu casa cea nouă, corpul
spiritual. 2 Cor. 5:1; 1 Tes. 4:17.
*Vol. II, cap. 7
Analizând însă acest subiect, trebuie să
avem în minte nu numai aceste speranţe speciale din acest
timp de „seceriş”, ci şi în mod general care au fost
speranţele tuturor fraţilor, ale tuturor membrilor Noii
Creaţii -- speranţele puse în faţa noastră în Evanghelie. Să
lăsăm Cuvântul inspirat să spună aceste speranţe şi să nu
lăsăm să ne preocupe faptul că ele sunt foarte diferite de
cele nutrite în general de aşa-zisa lume creştină. Este
adevărat, „Lumea Creştină” prezintă în crezurile ei o
credinţă în a doua venire a lui Cristos şi în învierea
morţilor, dar acestea sunt doar expresii verbale prin care
caută să-şi menţină ceva legătură cu Scripturile. Acestea nu
sunt speranţele Lumii Creştine ((664)) -- ale
bisericii nominale, ci sunt mai degrabă temerile ei.
Ei se tem de a doua venire a lui Cristos mai degrabă decât
speră în ea; şi se tem de învierea morţilor mai degrabă
decât speră în ea, din cauză că au fost induşi în eroare de
către Adversarul cel mare să înţeleagă greşit caracterul şi
planul divin şi să creadă în general că a doua venire a lui
Cristos înseamnă sfârşitul speranţei, sfârşitul probării,
sfârşitul îndurării, în loc s-o înţeleagă, aşa cum arată
Scripturile, că este de fapt începutul marii binecuvântări a
tuturor familiilor pământului, pe care Dumnezeu a promis-o
demult şi pe care a pregătit-o timp de patru mii de ani.
Învierea este privită de asemenea cu
frică, din cauză că învăţătura falsă a dus la presupunerea
că spiritul, sau suflarea vieţii, are conştiinţă fără a avea
corp, iar corpul este un fel de închisoare din care
spiritele sunt bucuroase să fie eliberate -- că întoarcerea
în el ar fi o pedeapsă. Astfel tradiţiile oamenilor au
zădărnicit Cuvântul lui Dumnezeu, sub influenţa marelui
Adversar, dumnezeul acestei lumi, care orbeşte acum pe atât
de mulţi. Dar să privim mărturia scripturală despre acest
subiect şi să vedem cât de clar şi explicit arată ea în
toate cazurile a doua venire a lui Cristos şi învierea ca
fiind, întâi, speranţa Bisericii, a Noii Creaţii, şi apoi,
speranţa lumii.
„Încingeţi-vă coapsele minţii voastre,
fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va
fi adus la descoperirea lui Isus Hristos.” 1 Pet. 1:13.
„Şi noi care avem cele dintâi roade
ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică
răscumpărarea (eliberarea) trupului nostru (Biserica, corpul
lui Cristos). Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi
(încă nu în mod real, ci doar în sens anticipativ).”
Rom. 8:23, 24.
„Binecuvântat să fie Dumnezeul şi
Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa
cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus
Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire
nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji,
păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea
lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie
descoperită în timpul de la urmă, în care (speranţă) voi vă
bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi
((665)) întristaţi pentru puţin timp, prin
felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre,
cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi
este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi
cinste, la descoperirea lui Isus Hristos.” 1 Pet. 1:3-7.
„De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii
pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel
drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc
arătarea Lui.” 2 Tim. 4:8.
„Nu mi-e ruşine, căci ştiu în Cine am
crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce
I-am încredinţat, până în ziua aceea.” 2 Tim. 1:12.
„Să trăim în veacul de acum cu
cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră
nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi
Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru
noi.” Tit 2:12-14.
„(Eu, Pavel) îţi mărturisesc (ţie, lui
Felix) că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe
care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege
şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o
primesc şi ei, că va fi o înviere.” Fapt. 24:14, 15.
„Voi aţi murit şi viaţa voastră este
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos,
viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în
slavă.” Col. 3:3, 4.
„Sunt judecat din cauza nădejdii în
învierea morţilor.” Fapt. 23:6.
„Isus i-a zis: «Eu sunt învierea şi
viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.
Şi oricine (atunci) trăieşte şi crede în Mine, nu va muri
niciodată.»” Ioan 11:25, 26.
„Vine ceasul când toţi cei din
morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care
au practicat binele, pentru învierea vieţii (Întâia
Înviere), iar cei care au făcut răul (al căror curs în viaţa
prezentă nu va primi aprobarea divină ca vrednici de viaţă
veşnică), pentru învierea judecăţii (înviere treptată sub
disciplinările şi răsplăţile din timpul Veacului Milenar)*.
Ioan 5:28, 29.
*Vezi cap. 17
„În casa Tatălui Meu sunt multe
locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să
vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti
un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca
acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan 14:2, 3.
„Fiul Omului va veni în slava Tatălui
Său, cu îngerii Săi, şi atunci va răsplăti fiecăruia după
faptele lui.” Mat. 16:27.
„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea
este cu Mine.” Apoc. 22:12.
„Iată, mântuirea ta vine; iată plata
este cu El.” Isa. 62:11.
((666))
„Fiţi deci îndelung răbdători,
fraţilor, până la venirea (parousia) Domnului. . . .
Întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.”
Iac. 5:7, 8.
„Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi
tari şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul vostru: răzbunarea va
veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va
mântui.» Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor
deschide urechile surzilor; . . . căci în pustie vor ţâşni
ape şi în deşert torenţi.” Isa. 35:4-6.
„În timpul acela poporul tău va fi
mântuit, oricine va fi găsit scris în carte (a vieţii).
Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor
trezi: unii pentru viaţă veşnică (Întâia Înviere) şi alţii
pentru ruşine şi dispreţ veşnic (dezonoare -- din care însă
vor putea fi recuperaţi prin procesele restabilirii puse
atunci în acţiune). Cei înţelepţi (mica turmă, fecioarele
înţelepte) vor lumina ca strălucirea cerului (ca soarele --
Mat. 13:43) şi cei care vor îndruma pe cei mulţi spre
dreptate vor străluci ca stelele (luminători), în veac şi în
veci de veci. . . . Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul
(până va veni „secerişul” sau sfârşitul veacului); tu te vei
odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la
sfârşitul zilelor.” Dan. 12:1-3, 13. Vol. III, pag. 83
„O carte de aducere aminte a fost
scrisă înaintea Lui (Iehova), pentru cei care se tem de
Domnul şi cinstesc Numele Lui. «Ei vor fi ai Mei», zice
Domnul oştirilor, «Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua
pe care o pregătesc».” Mal. 3:16, 17.
Teoriile deformate şi închipuirile
fanteziste vin mai cu seamă de la filosofii umani, care n-au
îndrumarea candelei Cuvântului divin şi care aşa au stricat
judecata multora dintre sfinţii dragi ai Domnului, încât
declaraţiile anterioare şi multe alte declaraţii explicite
în privinţa adevăratelor speranţe ale poporului Domnului
sunt negate şi despuiate de forţa, frumuseţea şi puterea lor
prin alte scripturi mai mult sau mai puţin figurative, care
sunt scoase cu forţa de la locul şi din sensul lor adevărat,
aşa încât să le facă antagoniste cu aceste declaraţii clare.
Pe acestea trebuie să le examinăm, pentru a clarifica şi
simplifica pentru ochii înţelegerii noastre calea credinţei,
speranţei şi ascultării. Vom începe deci să remarcăm
diferitele binecuvântări care se adaugă la speranţele
noastre, care ne aparţin în viaţa prezentă, ca parte din
primele roade ale moştenirii noastre.
Tâlharul în paradis
„Şi a zis lui Isus: «Adu-Ţi aminte de
mine, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta». Şi Isus i-a
răspuns (tâlharului pocăit): «Adevărat ((667))
îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în Paradis».” Luca
23:42,43 (după redarea autorului -- n. e.).
Cei care consideră mântuirea ca o scăpare
de la chinul veşnic într-un paradis de plăcere şi care
depinde numai de împrejurări accidentale de favoare, cred că
în această relatare văd exemplificarea doctrinei alegerii
-- că Domnul nostru Isus, încântat de cuvintele
mângâietoare ale acelui tâlhar, l-a ales pentru cer şi la
fel a ales ca celălalt să sufere toată eternitatea, fără
compătimire şi ajutor. Cu adevărat, dacă Dumnezeu a făcut ca
mântuirea să fie o astfel de loterie, un astfel de lucru la
întâmplare, cei care cred că este aşa n-ar prea trebui să
aibă nimic de zis împotriva loteriilor organizate de
Biserică şi cu atât mai puţin împotriva celor lumeşti.
Dar nu acesta este cazul. Această
scriptură a fost tare neînţeleasă. Pentru a-i înţelege
sensul să luăm în considerare împrejurările şi relaţiile.
Domnul tocmai fusese condamnat, iar acum
era executat pentru acuzaţia de trădare împotriva guvernării
Cezarului pentru că a zis că era rege, deşi El le spusese că
Împărăţia Lui „nu era din lumea aceasta”. Pe cruce deasupra
capului Său era, scrisă în trei limbi, nelegiuirea de care
era acuzat: „Acesta este Împăratul iudeilor”. Cei din jur
cunoşteau pretenţia Lui şi-L luau în râs, în afară de unul
dintre tâlhari răstignit alături. Fără îndoială că el auzise
despre Isus şi despre caracterul şi faptele Sale minunate şi
şi-a spus în inima sa: Acesta este cu adevărat un om
deosebit şi minunat. Cine poate şti că pretenţiile Lui n-au
nici o bază? Desigur că El trăieşte aproape de Dumnezeu. Îi
voi vorbi cu simpatie: asta nu poate face nici un rău. Apoi
şi-a mustrat tovarăşul menţionând nevinovăţia Domnului, iar
apoi a avut loc conversaţia notată mai sus.
Nu putem presupune că acest tâlhar a avut
idei corecte sau clare despre Isus -- nimic mai mult decât
un simplu simţământ că deoarece era gata să moară, orice pai
de speranţă era mai bun decât nimic. A-i acorda mai multă
încredere ar însemna a-l plasa în credinţă înaintea
tuturor apostolilor şi urmaşilor Domnului, care la vremea
aceasta fugiseră întristaţi şi care, la trei zile după
aceea, au spus: ((668)) „Noi nădăjduiam
(nădăjduiserăm) că El este Acela care va răscumpăra pe
Israel”. Luca 24:21.
Nu putem avea nici o îndoială în legătură
cu sensul acestei cereri. El a vrut să spună că, indiferent
când va ajunge Isus în puterea Împărăţiei Sale, el dorea să
fie favorizat, avut în grijă. Acum să remarcăm răspunsul
Domnului nostru. El nu zice că n-are nici o împărăţie, ci,
dimpotrivă, indică prin răspunsul Său că cererea tâlharului
era potrivită. Cuvântul tradus „adevărat” sau „într-adevăr”
este cuvântul grecesc „amin” şi înseamnă „aşa să fie”
sau „cererea îţi este ascultată”. „Îţi spun astăzi (în
această zi întunecată, când pare ca şi cum aş fi un
impostor, când mor ca răufăcător), vei fi cu Mine în
paradis.” Esenţa acestei făgăduinţe este că atunci când
Domnul Îşi va fi stabilit Împărăţia, aceasta va fi un rai,
iar tâlharul nu va fi uitat şi va fi în ea. A se nota că am
mutat virgula dinaintea cuvântului „astăzi” după el.
(Această punctuaţie este confirmată de G. M. Lamsa în Noul
Testament tradus din surse aramaice originale şi publicat în
1940. În limba română diferenţa apare prin mutarea
particulei „că” dinaintea cuvântului astăzi după el
-- n. e.)
Acest lucru face cuvintele Domnului
nostru cu totul clare şi raţionale. El i-ar fi putut spune
tâlharului mai mult dacă ar fi vrut. I-ar fi putut spune că
motivul pentru care va avea privilegiul să fie în Paradis
era că atunci şi acolo (la Calvar -- n. e.) se plătea
răscumpărarea lui. I-ar mai fi putut spune că El murea
şi pentru celălalt tâlhar şi-l răscumpăra şi pe el,
precum şi întreaga mulţime curioasă şi batjocoritoare din
faţa Lui, milioanele care erau atunci în mormânt şi
milioanele nenăscute încă. Ştim acest lucru, fiindcă ştim că
„Isus Hristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea
pentru toţi”, „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de
răscumpărare pentru toţi”, pentru ca toţi, la timpul
cuvenit, să poată avea prilejul să se întoarcă la starea
edenică pierdută prin păcatul primului om şi răscumpărată
pentru oameni prin sacrificiul neprihănit al lui Cristos.
Evr. 2:9; 1 Tim. 2:5, 6; Fapt. 3:19.
După cum s-a arătat deja, grădina
Edenului a fost doar o ilustraţie a ceea ce va fi Pământul
când va fi cu totul eliberat de blestem -- desăvârşit şi
înfrumuseţat. Cuvântul „paradis” ((669)) este de
origine arabă (iar „rai” de origine slavă -- n. e.) şi
înseamnă grădină. Septuaginta redă Geneza 2:8 astfel:
„Dumnezeu a plantat un paradis în Eden”. Când Cristos
Îşi va fi stabilit Împărăţia şi răul va fi legat etc., acest
pământ va deveni treptat un paradis, iar cei doi tâlhari şi
toţi ceilalţi care sunt în morminte vor veni în acest
paradis, şi atunci, devenind ascultători de legile lui, vor
putea trăi în el şi se vor putea bucura de el veşnic. Nu ne
îndoim însă de faptul că cuvintele blânde spuse
Mântuitorului nostru suferind în acel ceas întunecat nu-şi
vor pierde răsplata specială şi potrivită, la fel ca şi
dăruirea unui pahar de apă sau altă mică amabilitate făcută
faţă de cei pe care acest Împărat „nu Se ruşinează să-i
numească fraţi”. Mat. 10:42.
În Scripturi Paradisul este folosit ca să
descrie starea de fericire primară a omului în armonie cu
Creatorul său, înainte ca blestemul şi ruina păcatului să fi
intrat în lume. Acest Paradis pierdut pentru omenire este
făgăduit să fie restaurat; şi într-o manieră mai mult sau
mai puţin vagă întreaga creaţie a aşteptat şi încă mai
aşteaptă şi speră în Epoca de Aur care să fie astfel
inaugurată. Scripturile prezintă ideea că starea de Paradis
a fost răscumpărată pentru om prin moartea Domului nostru
Isus, şi că drept consecinţă o parte a lucrării Sale
glorioase de restabilire va fi să restabilească Paradisul --
„ce era pierdut” -- proprietatea cumpărată. Mat. 18:11;
Efes. 1:14; Apoc. 2:7.
Dar avem noi oare dreptul să schimbăm
locul virgulei? Desigur: punctuaţia din Biblie nu
este inspirată. Scriitorii Bibliei n-au folosit nici o
punctuaţie. Aceasta a fost inventată cam cu patru sute
de ani în urmă. Este doar o înlesnire modernă şi ar trebui
să fie folosită ca să se obţină sensul în armonie cu toate
celelate scripturi.
Exemplele de folosire similară a
cuvântului „astăzi” în literatura modernă sunt foarte
frecvente; şi atragem atenţia în Scripturi asupra
următoarelor:
„De aceea îţi poruncesc astăzi lucrul
acesta.” Deut. 15:15.
„Ţi-am pus astăzi înainte viaţa şi
binele, moartea şi răul.” Deut. 30:15.
„Ţi-am poruncit azi să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău.” Deut. 30:16.
„Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci
toţi cei care mă ascultaţi astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu,
afară de lanţurile acestea.” Fapt. 26:29.
((670))
Nu numai sensul acestui pasaj cere
punctuaţia sugerată, ci o cere şi armonia lui cu tot restul
Scripturilor, şi nici o obiecţie rezonabilă sau validă nu
poate fi adusă la ea. A presupune că Domnul nostru a mers în
Paradis imediat, ar însemna să presupuneam o imposibilitate,
fiindcă Paradisul nu fusese încă restabilit. Mai mult, se
spune clar că trupul Domnului nostru a fost îngropat în
mormântul lui Iosif, iar sufletul sau fiinţa Lui a mers în
şeol, hades, uitare, şi că El a fost mort între timp,
şi nu viu în Paradis sau în altă parte. Scripturile ne
asigură clar, nu de faptul că Domnul nostru la învierea Sa a
venit din cer sau din Paradis, ci El „a înviat a treia zi,
după Scripturi” (1 Cor. 15:4). Propriile cuvinte ale
Domnului nostru după învierea Sa au fost: „Aşa este scris şi
aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi
dintre cei morţi” (Luca 24:46). Iar Mariei i-a spus: „Încă
nu M-am suit la Tatăl Meu, ci du-te la fraţii Mei şi
spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la
Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”. Ioan 20:17.
Dorinţa intensă a Sfântului Pavel
„Pentru mine a trăi este (a trăi
pentru) Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă mai
trăiesc în trup, ca să lucrez cu roade, face să trăiesc; şi
nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi:
(doresc intens întoarcerea Lui şi să fiu împreună cu
Hristos, căci ar fi cu mult mai bine); dar pentru voi este
mai de folos să rămân în trup.” Filip. 1:21-24
(paranteza este conform traducerii Diaglott).
Se va observa că diferenţa principală
între cele de mai sus şi versiunea comună engleză (şi română
-- n. e.) este substituirea cuvântului „a pleca” (N.
Testament, 1994 -- n. e.) cu „a se întoarce”. Pentru
justificarea folosirii cuvântului „a se întoarce”
traducătorul spune într-o notă de subsol:
„To analusai, eliberarea din nou
sau întoarcerea, fiind ceea ce dorea Pavel fierbinte,
nu putea fi moartea sau dizolvarea, aşa cum
este implicat prin cuvântul a pleca în versiunea
comună; fiindcă părea că pentru el era indiferent pe care
din cele două s-o aleagă -- viaţa sau moartea;
dar el dorea analusai, care era un al treilea
lucru şi foarte mult de preferat oricăruia dintre celelalte
două la care se face aluzie. Cuvântul analusai
apare în Luca 12:36 şi este redat prin a ((671))
se întoarce -- „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă
pe stăpânul lor să se întoarcă” etc. Isus îi învăţase
pe ucenici că El va veni din nou (Ioan 14:3, 18), sau se va
întoarce; şi astfel le-au spus şi îngerii la
înălţarea Sa (Fapt. 1:11). Pavel a crezut această doctrină
şi le-a dat-o şi altora ca învăţătură, şi căuta şi aştepta
întoarcerea (analusai) Mântuitorului din cer (Filip.
3:20; 1 Tes. 1:10; 4:16, 17) când va «fi totdeauna cu
Domnul»”.
O examinare a cuvântului grecesc
analusai arată că el este folosit în literatura greacă
de către Platon în ambele moduri -- uneori însemnând a
pleca, alteori a se întoarce; dar în Noul
Testament cuvântul apare numai de două ori, aici şi în Luca
12:36. În cazul din urmă, după cum s-a spus mai sus, este
redat „a se întoarce”, şi evident că n-a putut fi
redat altfel şi totuşi să se păstreze sensul. În cazul pe
care-l discutăm (Filip. 1:23), susţinem că ar trebui redat
a se întoarce, pentru motivul foarte simplu că, chiar
şi atunci când este folosit cu sensul de a pleca,
trebuie să conţină ideea de a pleca din nou -- a
pleca într-un loc unde mai fusese înainte. Prefixul grecesc
ana în ana-lusai înseamnă din nou,după
cum şi prefixul nostru re din a reveni
înseamnă din nou. Deci, dacă s-ar reda a pleca,
am fi obligaţi să adăugăm ideea de a re-pleca sau a
pleca din nou. Iar aceasta ar strica ideea în
legătură cu Sf. Pavel, fiindcă el nu fusese cu Cristos în
glorie şi ca atare nu putea „pleca din nou” ca să fie
acolo cu Cristos. Dar când traducem analusai
„întoarcere” şi-l aplicăm la Domnul nostru, orice
dificultate pare înlăturată.
Să remarcăm împrejurările care au dat
naştere la această expresie. Apostolul fusese pentru un timp
prizonier la Roma, şi în timp ce uneori era bine tratat de
unii dintre împăraţi, era constant pasibil de a fi dat la
moarte din vreun capriciu. El a scris această Epistolă ca
recunoaştere a unui dar substanţial din partea Bisericii din
Filipi şi a folosit prilejul ca să le spună totul despre
starea lui, despre înaintarea lucrării Domnului etc. şi să-i
încurajeze la statornicie până la sfârşit.
Deoarece lor le-ar fi plăcut să ştie ce
perspective de eliberare avea, el le-a spus că vrăjmaşii
(văzându-i libertatea timp de doi ani -- Fapt. 28:30)
explicau creştinismul sperând ((672)) prin aceasta să
mai adauge necaz şi poate moarte la lanţurile lui (Filip.
1:16-19). Dar el şi-a dat seama de rugăciunile Bisericii
pentru el şi s-a aşteptat ca procesul său în faţa lui Nero
să aibă ca rezultat eliberarea sa -- fie prin
achitare, fie prin moarte. Apoi el le spune că, în ceea ce
priveşte preferinţa lui, ar fi greu să aleagă între viaţă
(cu suferinţele ei) şi moarte (cu odihna de truda ei), dar
deoarece n-avea de ales între aceste două lucruri posibile,
el avea o dorinţă, o dorinţă intensă după un lucru care ştia
bine că era imposibil, un lucru despre care ştia că era
îndepărtat şi învăţase Biserica despre aceasta (2 Tes.
2:1-8) -- întoarcerea lui Cristos şi să fie împreună
cu El. Apoi, lăsând ce era imposibil şi întorcându-se la ce
era posibil, el îi asigură că avea o convingere, că Dumnezeu
avea încă pentru el o lucrare pe care s-o facă pentru
Biserică şi că va fi eliberat. Şi chiar dacă Scripturile nu
dau nici o relatare, tradiţia spune că a fost achitat de
Nero şi a mai avut cam cinci ani de libertate şi slujire
înainte de a fi rearestat şi executat.
Este vrednic de notat aici că în mod
repetat în scrierile lui Pavel şi ale lui Luca sunt folosite
alte cuvinte când vreau să spună clar a pleca. Şi să
se reţină că Luca a fost secretarul apostolului, care a
călătorit mult cu el şi a fost obişnuit să folosească
cuvintele în acelaşi sens.
Dacă însă mai sunt unii care susţin
folosirea cuvântului „a pleca” mai degrabă decât „a se
întoarce”, supunem atenţiei următoarele:
Fără îndoială că Pavel ar fi dorit, în
special având în vedere cunoştinţa sa că a doua venire a
Domnului nu putea avea loc curând, ca el să plece în cer sau
în altă parte pentru a fi imediat cu Domnul. Dar el ştia că
o asemenea dorinţă nu putea fi acordată în armonie cu planul
divin, şi, ca atare, deşi aceasta ar fi fost dorinţa lui
intensă, ea nu intra în socoteală ca unul din lucrurile
posibile. El era încă lăsat în strânsoarea indeciziei în
privinţa preferinţei sale legate de cele două lucruri
posibile -- să trăiască şi să servească Biserica în
suferinţă, sau să moară şi să se odihnească de truda sa --
aşteptând „fericita noastră nădejde şi arătarea ((673))
slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos”,
care „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face
asemenea trupului Său de slavă”. Tit 2:13; Filip. 3:21.
„Casa noastră pământească” şi „locuinţa
noastră din cer”
-- 2 Cor. 5:1-10 --
Apostolul scrie Noii Creaţii în privinţa
condiţiei ei -- neincluzând omul natural. El recunoaşte
voinţa nouă ca fiind Creatura Nouă, iar corpul vechi ca
fiind „tabernacolul” sau cortul ei, care este cu mult mai
bun decât fără nici unul, deşi este cu totul nesatisfăcător.
Creatura Nouă nu se poate simţi cu totul acasă în el, ci
doreşte intens corpul perfect, pe care-l va avea la înviere
-- casa ei permanentă, sau partea din „locuinţa” pe care
Domnul nostru a promis că o va pregăti pentru Noua Creaţie
(Ioan 14:2). „Ştim că dacă se desface casa pământească a
cortului nostru, avem în ceruri o clădire de la Dumnezeu, o
casă veşnică, nefăcută de mână (nefăcută de puteri
omeneşti).”
Este adevărat că în acest corp de acum,
sau casă temporară a peregrinajului nostru, gemem -- apăsaţi
din toate părţile nu numai de influenţele rele ale lumii şi
ale diavolului, ci de asemenea şi în special de slăbiciunile
cărnii noastre proprii. Deoarece, când vrem să facem binele,
răul este prezent cu noi, aşa încât binele pe care vrem să-l
facem suntem adesea împiedicaţi să-l facem, în timp ce răul
pe care nu-l aprobăm ni se impune adesea şi se cere să ne
împotrivim lui continuu şi să-l biruim. După cum declară
apostolul în altă parte: „Noi care avem cele dintâi roade
ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică
răscumpărarea trupului nostru” -- Biserica, în asemănarea
glorioasă a Domnului nostru.
Dar noi nu gemem cu dorinţa să fim
dezbrăcaţi. Noi nu dorim să fim fără corp, căci în cel mai
bun caz de-a lungul Veacului Evanghelic aceasta a însemnat
să fi „adormit”, aşteptând dimineaţa învierii pentru a fi
„îmbrăcaţi cu locuinţa noastră din cer”, cu corpul nostru
nou, perfect, ((674)) permanent, „locuinţa” noastră.
Ceea ce preferăm noi este să nu ni se stingă mica scânteie
de viaţă prezentă, ci ea să fie înghiţită, absorbită în
stările perfecte ale vieţii perfecte la care suntem
concepuţi. Dorim naşterea prin înviere, cu corpul ei
perfect.
„Şi Cel care ne-a făcut chiar pentru
aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.”
Această stare perfectă, pe care o vom obţine la înviere, va
fi marea împlinire a mântuirii noastre, pe care ne-a
promis-o Dumnezeu; iar mintea nouă, voinţa nouă, concepută
prin Cuvântul adevărului, este socotită ca începutul
Creaturii Noi, care va fi desăvârşită în natura divină când
întâia înviere o va fi completat. Spiritul sfânt acordat
nouă în prezent este un avans, cum s-ar zice -- o „arvună”
sau o asigurare a rezultatelor mari şi îndurătoare la care
sperăm şi ne străduim, gemând şi rugându-ne.
„Aşadar, noi totdeauna suntem plini de
încredere, ştiind că, dacă suntem acasă în trup (atâta vreme
cât ne simţim cu totul mulţumiţi de condiţiile prezente --
de noi înşine şi de ambianţa noastră), suntem departe de
Domnul.” Dacă am trăi aproape de El, „umblând cu Dumnezeu”,
nu ne-am simţi perfect satisfăcuţi de realizările,
condiţiile etc. prezente, ci ne-am simţi ca străini şi
călători, căutând o odihnă mai bună, o casă mai bună, „pe
care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care-L iubesc”. Dar
acest lucru, după cum explică apostolul, este adevărat numai
despre cei care umblă prin credinţă şi nu prin vedere.
„Dar noi suntem plini de încredere (plini
de credinţă în Dumnezeu, ne bucurăm să umblăm prin credinţă)
şi ne place mai mult să părăsim trupul acesta (să fim fără
casă, peregrini şi străini pe pământ) şi să fim acasă la
Domnul” în spiritul părtăşiei noastre.
De aceea ne străduim ca, fie în curând
când vom ajunge acasă, fie în prezent când suntem de fapt
departe de casă, ca peregrini şi străini, ne străduim să-I
putem fi plăcuţi Domnului, să putem avea favoarea şi
binecuvântarea Lui, ((675)) să ne dăm seama de
părtăşia şi prezenţa Lui şi să ştim că în cele din urmă vom
fi acceptaţi de El.
„Căci toţi trebuie să fim arătaţi
înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, pentru ca
fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în
trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut.” În
tot acest peregrinaj noi stăm la bara de judecată a Domnului
nostru: El ne probează, ne încearcă, să vadă dacă-L iubim
sau nu pe El şi lucrurile care sunt pentru dreptate şi pace;
şi dacă este aşa, cât suntem dispuşi să sacrificăm pentru
dreptate. El marchează gradul iubirii noastre după măsura
negărilor şi sacrificiilor de sine pentru El şi pentru
Adevăr.
Dar a vorbi astfel despre corpurile
noastre ca despre case poate fi adevărat numai despre
„sfinţi”, despre „Creaturile Noi” în Cristos Isus. Alţii din
omenire nu au o natură dublă şi nu şi-ar putea aplica lor
astfel de expresii cum sunt cele din Romani 8:10, 11: „Dacă
Hristos este în voi, trupul este (socotit) mort
din pricina păcatului, dar duhul este viaţă din pricina
dreptăţii (atribuite)” a lui Cristos. Noua natură a
sfinţilor, concepută de Cuvântul adevărului, este de fapt
numai voinţa nouă, care însă de atunci încolo este
tratată ca persoana reală şi numai ea este recunoscută de
Dumnezeu, care ne cunoaşte nu după trup, ci după spiritul
minţii noastre noi -- mintea lui Cristos. Să remarcăm şi
Romani 6:3, 4. Aceste „Creaturi Noi” au un om vechi, sau
omul dinafară care piere, şi un om nou, omul din interior,
sau omul ascuns al inimii care se reînnoieşte zi de zi. 2
Cor. 4:16; Col. 3:9, 10; Efes. 4:23, 24; 1 Pet. 3:4.
Scena schimbării la faţă
Nu prea şi-au imaginat ucenicii că
declaraţia Domnului nostru, că unii dintre ei nu vor gusta
moartea până ce nu-L vor vedea pe Fiul Omului venind în
Împărăţia Sa, se va împlini pentru Petru, Iacov şi Ioan pe
Muntele schimbării la faţă în şase zile. Totuşi aşa a fost;
şi evident că ea a produs efectul intenţionat şi mare asupra
martorilor, unul dintre ei scriind despre ea spune (2 Pet.
1:16-18): „Căci v-am făcut ((676)) cunoscut puterea
şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmărind nişte
basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi
înşine, cu ochii noştri, măreţia Lui. Căci El a primit de la
Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când din slava
minunată s-a auzit un glas care îi zicea: «Acesta este Fiul
Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea.» Şi noi înşine
am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele
cel sfânt”.
Scena schimbării la faţă n-a fost un
lucru aievea. A fost o „viziune”, după cum le-a explicat
Domnul nostru ucenicilor pe când coborau de pe munte. În
această viziune, ca în toate viziunile, irealul apare ca
real. Întocmai aşa a fost şi viziunea lui Ioan pe Insula
Patmos, descrisă în cartea Apocalipsei. El a văzut, a auzit,
a vorbit, dar lucrurile care i-au fost arătate n-au fost
realităţi -- n-au fost fiare cu multe capete şi multe
coarne, şi îngeri şi potire şi tronuri, nici balauri
adevăraţi etc., a fost doar o viziune. Iar o viziune
a fost în toate sensurile cuvântului la fel de potrivită şi
de fapt mai potrivită pentru acel scop decât ar fi fost
realităţile.
„Cel dintâi prin învierea morţilor”
Moise şi Ilie n-au fost prezenţi pe munte
personal, ci doar au fost prezentaţi ucenicilor în viziune.
Ştim acest lucru nu numai din declaraţia Domnului nostru că
a fost o „viziune”, ci şi din declaraţia Sa că nimeni nu se
suise în cer (Ioan 3:13; Fapt. 2:34). Ştim de asemenea că
Moise şi Ilie nu puteau fi acolo, deoarece ei nu erau
înviaţi dintre morţi, fiindcă Însuşi Domnul nostru Isus era
„pârga celor adormiţi” -- „Cel întâi-născut dintre cei
morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”. 1 Cor.
15:20; Col. 1:18.
Mai mult, apostolul către evrei
menţionează clar pe Moise şi pe profeţi (care ar include şi
pe Ilie), credincioşia lor în trecut şi acceptarea lor de
către Dumnezeu; dar arată că ei nu-şi primiseră încă
răsplata şi n-o vor primi până după ce noi (Biserica
evangheliei) ne vom fi primit răsplata ca moştenitori
împreună cu Cristos în Împărăţia Sa. „Toţi ((677))
aceştia, măcar că au primit mărturie prin credinţă, totuşi
n-au primit (binecuvântările) ce le fusese făgăduit, pentru
că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu
ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:39, 40.
Atunci, deoarece înfăţişarea lui Moise şi
a lui Ilie împreună cu Domnul nostru a fost doar o aparenţă,
întrebăm în mod cuvenit: care a fost semnificaţia sau sensul
acestei viziuni? Răspundem: a fost un tablou care ilustra
Împărăţia glorioasă a lui Cristos, cum prezisese Domnul
nostru şi cum a înţeles-o şi a descris-o Petru. Cei trei
ucenici n-au avut nici o parte în acest tablou. Ei au fost
doar martori. Cristos a fost figura centrală; trăsăturile şi
veşmintele Sale, strălucind de o lumină miraculoasă, au
reprezentat în simbol gloriile care aparţin naturii
spirituale, pe care Domnul nostru le-a primit la învierea
Sa, „reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui”. Aceeaşi glorie
spirituală este reprezentată şi în viziunile Apocalipsei,
unde Domnul nostru este reprezentat cu ochi ca para focului,
iar picioarele strălucind ca arama lustruită etc. (Apoc.
1:14, 15; 2:18). La a doua venire a Sa, Domnul nostru nu va
mai fi carne, fiindcă, aşa cum a mărturisit El, „nu pot
carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. El
este acum şi va fi întotdeauna o fiinţă spirituală glorioasă
de cel mai înalt grad -- natura divină: iar schimbarea la
faţă a fost cu intenţia să le dea ucenicilor o vagă idee
despre gloria care le întrece pe toate.
Moise a reprezentat pe biruitorii
credincioşi care L-au precedat pe Domnul nostru, descrişi de
apostol (Evr. 11:39, 40), care nu pot fi făcuţi
desăvârşiţi până când Împărăţia va fi fost stabilită.
Ilie a reprezentat pe biruitorii Veacului Evanghelic. Vezi
Vol. II, cap. 8.
Bucuriile prezente ale Noii Creaţii
„V-am spus aceste lucruri, pentru ca
bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie
deplină.” Ioan 15:11.
Toţi cei care fiind în afara „casei
fiilor” -- care nu s-au consacrat şi de aceea n-au devenit
membri ai Noii Creaţii, Preoţimea Împărătească -- văzând că
membrii corpului lui ((678)) Cristos au făcut,
asemenea Domnului lor, o deplină consacrare a lor şi a
tuturor intereselor pământeşti pentru Domnul şi pentru cauza
Sa, toţi aceşti neconsacraţi sunt predispuşi să considere că
în acest sacrificiu se pierde orice bucurie. Dar fiecare
membru al Noii Creaţii ştie contrariul şi poate mărturisi că
aceasta este o mare greşeală -- că deşi unele bucurii
pământeşti, odată foarte dragi, sunt sacrificate una câte
una, în locul lor vin bucuriile cereşti care fac mai mult
decât să compenseze pierderea. Cum iarăşi Domnul nostru a
spus: „Voi . . . vă veţi întrista, dar întristarea voastră
se va preface în bucurie” (Ioan 16:20). Toată Creaţia Nouă
trebuie să guste din paharul amar pe care Domnul l-a golit
până la fund; toţi aceştia trebuie să simtă compătimire faţă
de neputinţele cărnii; toţi trebuie să-şi dea seama clar de
păcătoşenia excesivă şi amărăciunea păcatului; toţi trebuie
să fie probaţi în privinţa loialităţii lor faţă de Tatăl
ceresc şi a dispoziţiei lor de a-şi sacrifica orice lucru
pământesc aşa cum ar cere interesul cauzei Sale şi
credincioşia faţă de ceea ce este corect. Dar prin asemenea
lacrimi, întristări şi dezamăgiri vin binecuvântări --
binecuvântările unei înţelegeri că au aprobarea divină, a
unei bucurii superioare celei a omului natural, bucuriile
Domnului, ale părtăşiei şi comuniunii cu Tatăl.
N-ar putea exista astfel de bucurii dacă
n-ar fi speranţele noastre binecuvântate. Dacă bucuriile
noastre ar depinde numai de împrejurările acestei vieţi, noi
n-am avea bucurii, şi, după cum a spus apostolul, am fi „cei
mai de plâns dintre oameni” (1 Cor. 15:19). Când speranţa
s-a prins ferm de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din
Cuvântul lui Dumnezeu, bucuriile răsar ca florile într-un
deşert, înviate de lacrimile noastre -- flori de bucurie şi
binecuvântare aşa cum biata lume în starea ei de pustiu n-ar
putea produce sau nu şi-ar putea imagina. Şi cum bucuriile
noastre depind de speranţele noastre, ele depind şi de
activităţile noastre. Nu este suficient că ne-a fost lăsată
o promisiune şi că speranţa noastră s-a prins de promisiune.
Prin aranjament divin, bucuria care ia fiinţă din speranţele
şi perspectivele implantate ((679)) trebuie să fie
hrănită prin rugăciune şi prin activitate în serviciul
Domnului. Domnul nostru indică legătura strânsă între
rugăciune şi continuarea bucuriilor noastre, zicând:
„Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria
voastră să fie deplină”.
-- Ioan 16:24 --
„Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse
şi desfătări veşnice la dreapta Ta”, spune profetul (Ps.
16:11). Fiindcă rugăciunea duce sufletul în prezenţa
Domnului, ea pregăteşte calea pentru binecuvântarea divină
şi pentru bucuriile cele mai mari. Evident că deschiderea
căii pentru ca poporul Domnului să se apropie de tronul
harului nu are ca obiectiv schimbarea voinţei sau planurilor
divine. Un astfel de gând este incompatibil cu orice
considerare raţională a subiectului; deci, Domnul ne
informează că rugăciunea potrivită nu este pe linia
cererilor ca voia noastră să se facă, în opoziţie cu voia
divină, ci pe linia supunerii complete la aceasta din urmă.
Apostolul declară despre unii: „Voi cereţi şi nu căpătaţi,
pentru că cereţi rău” -- în armonie cu dorinţele voastre şi
nu în armonie cu aranjamentul şi planul divin. Iac. 4:3.
În aceeaşi direcţie a prevenit şi Domnul
nostru: „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost
ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte,
vor fi ascultaţi . . . căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi
nevoie, mai înainte de a-I cere voi. . . . Nu vă
îngrijoraţi . . . ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici . . .
cu ce vă veţi îmbrăca . . . fiindcă toate acestea păgânii le
caută . . . Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe
deasupra” -- de către Tatăl vostru din ceruri, conform
înţelepciunii Sale (Mat. 6:7-34). Iarăşi Domnul nostru
spune: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în
voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7).
Condiţiile următoare sunt deosebit de importante:
1) Cel care oferă rugăciunea trebuie să
fie în Cristos, trebuie să fi venit în relaţie vitală cu El
prin acceptarea ((680)) meritului sacrificiului Său
ispăşitor şi prin consacrare faţă de voinţa şi serviciul
Său; şi, mai mult de atât, trebuie să continue să rămână
astfel în Cristos ca membru al corpului Său, ca membru al
Noii Creaţii, pentru a avea privilegiile rugăciunii la care
se face referire aici.
2) El trebuie de asemenea să lase
Cuvântul Domnului să rămână în el, să se împărtăşească din
Cuvântul adevărului şi harului dacă vrea să aibă
înţelepciunea necesară ca să ceară, în armonie cu voinţa
Domnului, lucruri care Lui I-ar plăcea să le dea, -- altfel,
chiar dacă este Nouă Creatură în Cristos, rugăciunile lui ar
putea rămâne adesea fără răspuns, fiindcă „cere rău”. Numai
cei care mărturisesc ambele aceste calităţi se pot apropia
de tronul harului ceresc cu deplină încredere, cu deplină
asigurare a credinţei că cererile lor vor fi ascultate -- la
timpul cuvenit al lui Dumnezeu. Numai aceştia pot realiza
plinătatea bucuriei.
După cum explică Scripturile, rugăciunea
este încercarea de a obţine acces la Dumnezeu şi de a avea
comuniune cu El. Cine, deci, se poate apropia de tronul
harului ceresc pentru a „căpăta îndurare şi a afla har, ca
să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16)? Răspundem,
împreună cu apostolul, că lumea în general nu are acest
acces, nu are acest privilegiu al rugăciunii. Este adevărat
că, de fapt, milioane de păgâni oferă rugăciuni Divinităţii
cu diferite concepţii despre cine este şi ce este El; dar
rugăciunile lor nu sunt acceptabile pentru Dumnezeu. „Cine
se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este (trebuie
să-L recunoască drept Cel existent prin Sine) şi că El
răsplăteşte pe cei care-L caută (caută să-L cunoască, să I
se supună şi să-L servească)” (Evr. 11:6). Corneliu a fost
unul de felul acestora din urmă, care a recunoscut pe
adevăratul Dumnezeu, L-a respectat şi a căutat să-I cunoască
şi să-I facă voia; şi imediat ce planul divin a ajuns la
etapa de dezvoltare necesară pentru a permite ca favoarea
lui Dumnezeu să se extindă la neamuri, rugăciunile şi
binefacerile lui au primit răspuns. Însă nu i s-a permis să
aibă comuniune cu Dumnezeu în sensul deplin, cuvenit, ci
((681)) a fost informat să trimită după Petru, care-i va
spune „cuvinte” prin care să poată fi adus din starea
de înstrăinare şi separare într-o stare de armonie şi de
fiu, în care va avea privilegiul unui fiu -- privilegiul
accesului la Tatăl, la tronul harului ceresc.
Ideile în general vagi care predomină în
privinţa acestui subiect, după care se presupune că orice
persoană, oriunde, oricând şi în orice condiţii se poate
apropia de tronul harului şi este acceptată, sunt eronate.
După cum pentru Corneliu a fost necesar să audă, să creadă
şi să accepte cuvintele lui Petru -- care i-a
explicat răscumpărarea prin sângele lui Cristos,
reconcilierea astfel efectuată şi privilegiul astfel acordat
de a fi adus în familia lui Dumnezeu, înainte de a putea
folosi acest privilegiu al comuniunii în rugăciune -- tot
aşa, o asemenea cunoştinţă este necesară pentru fiecare
persoană.
Apostolul Pavel exprimă aceeaşi idee,
declarând că Cristos a deschis pentru noi „o cale
nouă şi vie” sau „o cale nouă a vieţii”, prin văl, adică
prin carnea Sa; şi că noi ca fraţi putem avea
îndrăzneală să intrăm în preasfânta prin sângele lui Isus.
Astfel de „fraţi”, înrudiţi cu Marele Preot peste casa lui
Dumnezeu, sunt îndemnaţi să „se apropie cu o inimă curată,
cu o deplină siguranţă a credinţei”, recunoscând că păcatele
şi nelegiuirile lor au fost complet acoperite şi că ei
înşişi au fost deplin acceptaţi de Tatăl ceresc (Evr.
10:17-22). Din nou acelaşi apostol declară că noi,
care avem un Mare Preot care poate simţi slăbiciunile
noastre, ne putem „apropia deci cu deplină încredere de
scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca
să avem ajutor la momentul potrivit”. Evr. 4:15, 16.
Dar în timp ce numai clasa consacrată,
preoţimea subordonată, Creaţia Nouă, este astfel încurajată
să se apropie de tron cu încredere şi curaj, este foarte
evident că toţi care şi numai de probă aparţin „casei
credinţei” se pot bucura într-o anumită măsură de
privilegiile mulţumirii şi laudei şi se pot bucura în
Dumnezeu, dându-şi seama de pregătirea pe care El a făcut-o
pentru iertarea completă a păcatelor prin meritul ispăşirii.
Cu toate acestea, ei n-au ((682)) privilegiul de a se
apropia cu îndrăzneală, sau în vreun alt mod, de Sfânta
Sfintelor. Numai cei consacraţi, Noua Creaţie, membrii
corpului Preotului, sunt privilegiaţi să intre în prezenţa
lui Dumnezeu în rugăciune în acest sens special; şi de aceea
numai ei pot avea plinătatea bucuriei pe care a promis-o
Învăţătorul. Deci, în timp ce necredincioşilor nu le putem
nici măcar sugera că pentru ei este potrivită rugăciunea, ci
trebuie mai întâi să-i informăm prin „cuvinte” aşa cum Petru
l-a informat pe Corneliu, pentru ca ei să-L cunoască pe Cel
în care trebuie să creadă înainte de a putea avea o stare în
faţa lui Dumnezeu, îi putem totuşi încuraja pe toţi cei care
au crezut în Domnul Isus să dea mulţumiri şi să ofere laudă
Tatălui prin Isus Cristos. Acestora ar trebui însă să li se
dea în mod clar de înţeles că îndreptăţirea lor de probă
prin credinţă nu este realizarea voinţei divine în ei, ci
numai începutul căii potrivite de apropiere de Dumnezeu --
primul pas al acestei apropieri -- şi că al doilea pas, al
deplinei consacrări faţă de voinţa divină, trebuie făcut de
către cei care vreau să se bucure de privilegiile cuvenite
rugăciunii, ale comuniunii cu Dumnezeu şi ale plinătăţii
bucuriei asociate cu acestea.
Acestora ar trebui să li se arate că
neînfăptuirea pasului al doilea ar indica o dispoziţie de a
primi harul lui Dumnezeu (îndreptăţirea) în zadar (2 Cor.
6:1). După ce s-au bucurat de asemenea privilegii ale
rugăciunii pentru o vreme şi au refuzat să meargă mai
departe ca să facă o deplină consacrare a lor Domnului,
aceştia ar trebui să simtă în mod foarte cuvenit o sfială în
privinţa rugăciunii -- ar trebui să simtă că este nepotrivit
să primească în mod continuu favoruri divine şi să ceară mai
multe, în timp ce-şi reţin faţă de Domnul consacrarea inimii
lor -- serviciul lor înţelept. După cum în Scripturi clasa
consacrată este numită mireasa lui Cristos, la fel casa
generală a credinţei ar reprezenta în mod potrivit pe acei
cărora le sunt deschise privilegiile căsătoriei. Creaţia
Nouă, ca Mireasă logodită cu Cristos, predându-şi Domnului
ei şi serviciului Său inima, ((683)) limba şi toate
puterile şi energia, poate accepta în mod raţional şi cu
recunoştinţă binecuvântările, privilegiile, protecţia,
supravegherea şi darurile pe care El a binevoit să i le
promită ca Mireasă logodită cu El.
După cum o femeie care a respins un
pretendent şi a refuzat să-şi dea mâna şi inima, logic
vorbind n-ar mai putea aştepta de la el grija, protecţia,
binecuvântarea, privilegiile şi bucuriile pe care el deja i
le oferise generos, tot aşa, cei care în mod continuu
resping favoarea divină, până acolo încât refuză să consacre
Domnului puţinul ce-l au, n-ar putea sub nici o formă să
aştepte sau să ceară binecuvântările pe care El le-a promis
celor care-L iubesc şi care-şi manifestă iubirea prin
devotarea lor, consacrarea lor. Ar trebui să recunoaştem în
mod cuvenit deosebirea între cei care doar cred în iertarea
păcatelor prin Domnul şi cei care au apreciat acea favoare
şi au mers spre consacrare şi relaţie deplină cu Domnul.
Faptul că aceste linii trase de Domnul între diferitele
clase de credincioşi nu sunt mai clar recunoscute este un
dezavantaj pentru ambele clase. Deosebirea între credincioşi
şi necredincioşi ar trebui să fie definită clar. Toţi cei
dintâi ar trebui să fie recunoscuţi ca fraţi, „din casa
credinţei”, nu însă cei din a doua clasă. Din nou,
deosebirea între credincioşii care s-au consacrat şi cei
care nu s-au consacrat ar trebui să fie marcată clar, iar
cei dintâi să fie recunoscuţi ca Biserica, Noua Creaţie,
Preoţimea Împărătească, căreia îi aparţin toate făgăduinţele
nespus de mari şi scumpe.
Dacă aceste deosebiri ar fi clar
recunoscute, ar fi un avantaj (1) pentru lume, ducând la
investigare mai amănunţită şi la credinţă mai palpabilă; (2)
un avantaj şi pentru credincioşii neconsacraţi, făcându-i
să-şi dea seama că dacă nu continuă până la deplină
consacrare nu sunt moştenitori împreună cu sfinţii în nici
un sens al cuvântului, nici în gloriile viitoare, nici în
privilegiile şi bucuriile prezente. (3) Înţelegerea acestui
lucru, credem noi, ar avea şi un efect stimulator asupra
neconsacraţilor, ducându-i mai ((684)) des la decizii
clare, risipind închipuirile neîntemeiate, că într-un fel
sau altul numai crezând în Cristos, fără consacrare, îi face
fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori, şi îi îndreptăţeşte să
participe la cele mai bogate făgăduinţe divine care sunt
pentru viaţa prezentă şi pentru cea care urmează.
Nu vrem să frângem trestia zdrobită şi să
stingem fitilul fumegând; dar vrem ca trestia zdrobită să-şi
dea seama că pentru a se împărtăşi cum se cuvine din
binecuvântările lui Dumnezeu, prezente sau viitoare, trebuie
să se folosească de favoarea divină pe baza condiţiilor
divine -- trebuie să se consacre în întregime, dacă vreau să
înceteze a mai fi trestie zdrobită şi dacă vreau să devină
folositori în serviciul Domnului. Nu vrem să stingem
credinţa care arde mocnit, ci vrem s-o aţâţăm într-o flacără
de iubire sacră care va produce o deplină consacrare de sine
-- un deplin sacrificiu, conform invitaţiei divine, şi
astfel va conduce la participarea în bucuriile prezente şi
viitoare.
După cum am notat deja*, apostolul
declară că copiii celor care cred sunt socotiţi împreună cu
părinţii ca părtaşi în harul divin al îndreptăţirii -- că nu
sunt nesfinţi, ci îndreptăţiţi în sens de probă.
Această stare îndreptăţită şi relaţia ei cu grija şi
providenţa divină continuă de la naştere până la vârsta
maturităţii; şi aceşti copii în mod evident au în privinţa
rugăciunii acelaşi privilegiu ca şi cei îndreptăţiţi,
primind în aceeaşi măsură şi din bucuriile şi
binecuvântările care rezultă din aceasta. Din cea mai
fragedă pruncie ei trebuie să fie învăţaţi să-L privească pe
Atotputernicul, pe Dumnezeul părinţilor lor, ca Dumnezeul
lor, şi de la o vârstă timpurie să li se dea de înţeles că
aşa cum părintele are starea sa în faţa lui Dumnezeu prin
Cristos, tot aşa şi copilul are indirect prin părintele său
starea şi relaţia sa cu Cristos. Părintele sau părinţii
consacraţi din fiecare cămin creştin pot ca atare fi
consideraţi într-un sens ca preoţii casei, şi în timp ce
copilul poate fi în mod cuvenit încurajat să se roage
Domnului, să nu se neglijeze lecţia că familia şi toate
((685)) interesele şi preocupările ei sunt sub
supravegherea divină ca familie, datorită părintelui sau
părinţilor consacraţi, membri ai Noii Creaţii. Copilul să
fie învăţat să aştepte cu nerăbdare timpul când lărgirea
minţii şi judecăţii sale îi va permite în mod cuvenit să
facă o deplină consacrare Domnului şi astfel să intre în
privilegiile şi bucuriile promise acestora.
*Pagina 532
În timp ce Creaturile Noi în Cristos Isus
sunt îndemnate în textul de mai sus să nu caute, să nu se
îngrijoreze şi să nu se roage pentru lucruri pământeşti --
ce veţi mânca, ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, ci să
încredinţeze toate aceste lucruri înţelepciunii şi iubirii
Tatălui -- ele sunt instruite în legătură cu un lucru pentru
care Tatălui I-ar plăcea foarte mult ca ele să se roage şi
I-ar plăcea foarte mult să răspundă pe larg la rugăciunile
lor. Acel lucru pe care trebuie să-l caute în mod special şi
pentru care trebuie să se roage în mod special este Spiritul
sfânt -- Spiritul sfinţeniei, Spiritul lui Dumnezeu,
Spiritul lui Cristos, Spiritul Adevărului, spiritul
chibzuinţei, spiritul iubirii. Cuvintele Învăţătorului sunt:
„Dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri
(pământeşti) bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl
vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer?”
Luca 11:13.
Aşadar, aici avem o informaţie clară în
privinţa bazei tuturor cererilor noastre, dacă vrem să
primim răspuns la ele. Astfel trebuie să ne rugăm dacă vrem
să nu cerem rău. Gândurile noastre trebuie îndreptate spre
lucrurile de sus, nu spre cele de jos -- spre haina
dreptăţii lui Cristos şi spre veşmântul nostru glorios
viitor, când vom fi ca Domnul nostru şi-L vom vedea aşa cum
este, mai degrabă decât spre un veşmânt pământesc. Gândurile
noastre trebuie îndreptate spre hrana spirituală -- spre
pâinea care vine din cer şi spre toate făgăduinţele scumpe
ale lui Dumnezeu, ale căror centru şi esenţă este Cristos.
Pe acestea trebuie să le căutăm, pe acestea trebuie să ni le
însuşim şi pentru acestea va fi, prin urmare, esenţa
rugăciunilor noastre. Astfel, vegherea noastră, rugăciunea
şi căutarea noastră zilnică vor fi în deplină armonie. Mai
mult, mulţumirea trebuie ((686)) să ia în mare măsură
locul cererii, de când aflăm despre lungimea şi lăţimea,
înălţimea şi adâncimea prevederii divine, atât pentru Noua
Creaţie cât şi pentru cei dragi ai noştri după trup, precum
şi pentru toate familiile pământului. Ce am putea cere mai
mult sau mai bine decât a promis deja Dumnezeu?
Desigur că n-am putea cere nimic mai mult
decât a fost făgăduit în privinţa gloriilor viitoare ale
Noii Creaţii, nici n-am putea cere mai mult în privinţa
bucuriilor prezente ale acestei clase. Orice asigurare pe
care şi-ar putea-o imagina raţiunea, orice dorinţă, orice
necesitate a fost deja prevăzută pentru noi şi pregătită --
dată pentru a fi primită. Ne lipseşte numai înţelepciunea să
ştim cum să primim, cum să ne însuşim aceste asigurări
divine. Dând mulţumiri, prin urmare, noi cerem doar
înţelepciune şi har ca aşa să ne împărtăşim din ele încât
bucuria noastră să fie deplină. Cererile noastre, ca atare,
trebuie să fie pentru umplere mai mare cu Spiritul sfânt --
înţelepciunea de sus.
Ce am putea cere pentru lume mai mult
decât a aranjat deja providenţa divină? Nimic! Glorioasele
„timpuri ale restabilirii” promise în Cuvânt depăşesc cele
mai mari anticipări sau speranţe pe care cei mai înţelepţi
dintre oameni le-ar fi putut nutri vreodată. Putem, de
aceea, numai să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-I recunoaştem
bunătatea, căutând să cooperăm cu ea şi să ne dăm seama că
avem nevoie de înţelepciune. De aceea avem invitaţia că
putem cere acest ajutor al Spiritului sfânt sau al puterii
lui Dumnezeu -- „înţelepciunea de sus”. „Dacă vreunuia
dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare”
(Iac. 1:5). Prin această înţelepciune putem fi făcuţi în
stare astfel să ne purtăm, astfel să vorbim şi să înfăptuim,
încât să le fim de ajutor altora; şi în această direcţie
trebuie să fie rugăciunile noastre, ca să putem coopera cu
Dumnezeu pe liniile generoase, binevoitoare pe care El le-a
marcat deja -- a căror îmbunătăţire, dacă s-ar cere, ar fi o
absurditate.
Acest mare privilegiu al accesului la
Dumnezeu, al intrării prin credinţă în Sfânta Sfintelor, al
apropierii de tronul harului şi al primirii milei şi
ajutorului în orice timp de nevoie, poate fi adaptat la
toate condiţiile înconjurătoare.
((687))
Acest privilegiu este al nostru pentru
folos personal -- ca noi individual să putem intra în
cămăruţă cu Domnul şi să avem comuniune cu El; şi prin mila
Sa, această comuniune cu El, această separare de lucrurile
care ne distrag, poate fi gustată când în realitate ne
retragem din tovărăşia altora. Unde acest lucru este
imposibil şi unde nu se iveşte nici o ocazie de a ne pleca
genunchii şi a ne ridica vocea nici chiar până la şoaptă,
Noua Creaţie are privilegiul accesului la Tatăl în comuniune
mintală. Când suntem pe stradă, când suntem înconjuraţi de
confuzie şi vacarm, inima se poate ridica şi căuta
înţelepciune şi putere la tronul harului. Ce binecuvântate
sunt aceste privilegii! Cei care le folosesc cel mai mult se
bucură de ele cel mai mult. Spre deosebire de lucrurile
pământeşti, acestea devin cu atât mai preţioase cu cât devin
mai familiare.
Rugăciunea în cercul familiei înseamnă
retragerea familiei în „cămăruţa ascunsă” -- în prezenţa
Domnului, departe de lume. Aceasta nu poate fi totdeauna
posibil, dar unde există prilejul, acesta nu trebuie să fie
neglijat. Dacă însă nu se pot crea ocazii favorabile, fără
îndoială că Domnul va lua voinţa în locul înfăptuirii şi va
acorda binecuvântări în consecinţă. Influenţa altarului
familiei şi a tămâiei rugăciunii care se înalţă de pe el la
Tatăl ceresc, precum şi recunoaşterea acolo a harului Său, a
milei, a puterii şi binecuvântării Sale, vor aduce în mod
sigur mai multă binecuvântare, nu numai Preotului Împărătesc
care-şi serveşte astfel familia, ci fiecărui membru al
acelei familii. Un simţământ de reverenţă faţă de Dumnezeu,
de responsabilitate faţă de El şi de înţelegere a iubirii
Sale, a grijii Sale protectoare, va merge cu acea familie
toată ziua. Şi dacă seara va fi posibil să se adune din nou
ca familie, ca să recunoască îndurările divine şi să dea
mulţumiri, binecuvântarea nu va face decât să crească, cum a
fost cu uleiul din urciorul văduvei, când a fost turnat pe
rând în vase. 2 Împ. 4:1-7.
Rugăciunea în Biserică înseamnă pentru
familia Domnului retragerea în „cămăruţa ascunsă” a
prezenţei divine, separată de lume. Aceasta este vital
necesară pentru progresul ei, pentru sănătatea ei, pentru
dezvoltarea ei spirituală. Neglijarea ei va duce în mod
sigur la pierderea ((688)) puterii, a privilegiului
şi serviciului, şi la o pierdere corespunzătoare a bucuriei.
Suntem însă în total dezacord cu felul de rugăciune publică
la care făcea referire un ziar din Boston, când, dând raport
despre o adunare religioasă, a zis: „Reverendul Dr. --------
a făcut cea mai frumoasă şi mai elocventă rugăciune oferită
vreodată unui public din Boston!” Prea multe rugăciuni se
fac publicului în loc să se facă lui Dumnezeu. Scripturile
nu numai că încurajează printre poporul Domnului rugăciunile
în public şi cu voce care să poată fi auzită, dar şi arată
că cel care se roagă trebuie să aibă în vedere publicul în
legătură cu slujirea sa şi să facă serviciul aşa încât cel
care aude să poată spune „Amin”, fie cu voce tare, fie în
inima sa. 1 Cor. 14:13-17.
Înţelepciunea de sus, Spiritul sfânt, l-a
îndrumat pe apostolul Pavel când a mers cu Evanghelia în
altă cetate ca să caute pe cei adunaţi „într-un loc de
rugăciune” (Fapt. 16:13). Şi încă este un fapt, că atât
cunoştinţa cât şi iubirea lui Dumnezeu prisosesc cel mai
mult printre aceia din poporul Domnului care se roagă unul
pentru altul şi unul împreună cu altul, ca bucuria lor să
fie deplină. Oricât de multe adunări ar avea poporul
Domnului pentru studiul Cuvântului Său şi pentru zidirea
reciprocă în cea mai sfântă credinţă, noi susţinem ca nici
un serviciu să nu fie considerat că este început cum se
cuvine decât dacă se cere mai întâi binecuvântarea Domnului
peste studiu; şi nici o adunare să nu fie considerată că
este încheiată cum se cuvine până când se mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru privilegiul şi binecuvântarea de care s-a
bucurat şi pentru binecuvântarea acordată -- pentru ca
Cuvântul harului Său să poată fi într-adevăr hrană pentru
inimile celor care au ascultat cu o dorinţă sinceră de a
cunoaşte şi a face voia Sa.
Credinţa, un rod al Spiritului şi o parte
a moştenirii prezente a Noii Creaţii
Înainte de a putea deveni copii ai lui
Dumnezeu trebuie să avem credinţă -- da, înainte de
îndreptăţirea noastră -- fiindcă suntem „îndreptăţiţi prin
credinţă” înainte de a avea pace cu Dumnezeu şi iertarea
păcatelor. Prin urmare, această credinţă pe care am avut-o
înainte de a primi Spiritul ((689)) sfânt nu poate fi
credinţa care este rodul Spiritului -- darul Spiritului.
Credinţa este operarea, exerciţiul minţii noastre în
privinţa lui Dumnezeu şi a făgăduinţelor Sale. Cei care nu
pot exercita încredere în Dumnezeu, fie din cauza ignoranţei
fie a stărilor decăzute ale minţii, sunt într-o stare în
care este imposibil să fie binecuvântaţi sub prevederile
acestui Veac Evanghelic, dar nu într-o stare care să-i
împiedice să aibă o parte în binecuvântarea veacului viitor
-- Veacul Milenar. Chemarea acestui Veac Evanghelic este
pentru cei care pot şi care vor umbla prin credinţă, nu prin
vedere -- şi oricine nu poate, sau refuză să umble astfel,
nu poate umbla acum cu Dumnezeu. „Fără credinţă este cu
neputinţă să fim plăcuţi Lui.” Oricine nu are astfel de
credinţă ca bază de pornire, nu poate începe în prezent; şi
chiar dacă are credinţa ca bază de pornire, dacă ea nu
creşte şi nu se dezvoltă, acestuia îi va lipsi puterea de a
fi biruitor, fiindcă, „ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii
este credinţa noastră”. 1 Ioan 5:4.
Ar trebui să recunoaştem o mare diferenţă
între credinţă şi credulitate. Milioane de oameni sunt
creduli şi superstiţioşi şi cred o mie şi unu de lucruri
iraţionale pentru care n-au nici o dovadă adecvată. Iar
aceşti oameni superstiţioşi, care cred ce n-ar trebui să
creadă, nu se găsesc numai în ţările păgâne. Milioane dintre
ei poartă numele de creştini, cu ceva adaos denominaţional.
Superstiţia şi credulitatea trebuie să fie condamnate,
mustrate, evitate, biruite. Credinţa adevărată trebuie să
fie încurajată, zidită, întărită, făcută să crească.
Credinţa de la Dumnezeu este credinţa, certitudinea,
încrederea care zideşte pe făgăduinţele divine, nu pe
tradiţii, filosofii şi închipuiri umane.
Dacă credem că Dumnezeu este ceea ce
implică numele Lui, Cel existent prin Sine, Creatorul Cel
atotputernic, atotînţelept, atotdrept şi atotiubitor, şi
dacă credem că El este răsplătitorul celor care-L caută cu
sârguinţă, efectul va fi că noi Îl vom căuta -- vom căuta
să-I cunoaştem şi să-I înţelegem Cuvântul; şi cunoscându-l
şi înţelegându-l vom avea încredere în el; şi având
încredere în el ne vom îndrepta cursul vieţii în consecinţă.
Acest început al credinţei, sub ((690)) favoarea
divină, indică spre Cristos ca fiind calea nouă şi vie de
reunire cu Dumnezeu şi de întoarcere în favoarea Lui. Când
această credinţă se prinde strâns de Isus şi se deprinde în
ascultare, ea creşte şi binecuvântarea Domnului vine peste
ea cu atât mai mult, luminând-o în privinţa termenilor
acceptării şi apartenenţei ca membru în Noua Creaţie.
Credinţa crescândă se prinde strâns de făgăduinţele lui
Dumnezeu -- de a ajunge moştenitori ai lui Dumnezeu şi
moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul şi
Răscumpărătorul. Rezultatul este binecuvântarea Spiritului
-- conceperea, ungerea, adoptarea ca fii.
Un alt rezultat este o mai mare luminare
cu lumina sfeşnicului de aur din Sfânta, permiţând ochiului
credinţei să vadă lucrurile care nu se văd din afară -- să
recunoască slujirea specială a Marelui Preot în privinţa
luminii, în privinţa pâinii pentru punere înainte, în
privinţa tămâiei Altarului de Aur şi a Capacului Ispăşirii
de dincolo de Văl. Pe măsură ce credinţa vie, supusă,
cuprinde treptat aceste diferite trăsături ale favorii şi
binecuvântării divine, aşa cum ele sunt revelate în Cuvântul
divin, ea se întăreşte tot mai mult, devine tot mai clară şi
devine parte fundamentală a minţii noi. Din această poziţie
avantajoasă vede lucrurile pe care înainte nu le-a putut
vedea, în privinţa cărora apostolul spune: „Lucruri pe care
ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima
omului (natural) nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care
le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Cor. 2:9.
Prin Cuvântul făgăduinţei, ilustrat prin
Spirit, ea vede lucrurile nespus de mari şi scumpe,
lucrurile cereşti, gloriile care vor fi obţinute la Întâia
Înviere -- Împărăţia, care va fi atunci stabilită -- domnia
dreptăţii, care va aduce binecuvântare tuturor familiilor
pământului -- supunerea păcatului şi nimicirea oricărui
individ şi a oricărui lucru care nu va coopera la gloria lui
Dumnezeu şi în armonie cu legea iubirii divine. Noua
Creatură vede toate acestea cu ochiul credinţei, cu ochiul
înţelegerii; şi apostolul ne asigură că acest ochi poate
privi multe din lucrurile acestea care nu sunt clare şi
distincte pentru ochiul natural -- pentru că „Dumnezeu ni
((691)) le-a descoperit prin Duhul Său, căci Duhul
cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui
Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10.
Această credinţă în lucrurile care încă
nu se văd, concepută de Spirit, este o parte a moştenirii
prezente a Noii Creaţii şi este intim asociată cu fiecare
speranţă şi cu fiecare bucurie a ei -- dând singura
pregustare posibilă a „gloriilor care urmează”. Într-adevăr,
după cum explică apostolul, ea este temelia pe care sunt
zidite toate bucuriile şi speranţele noastre. „Credinţa este
siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu
privire la lucrurile care nu se văd.” Prin ea lucrurile care
încă nu se văd devin tot atât de palpabile pentru mintea
noastră ca şi lucrurile care se văd; da, zice apostolul, din
acest punct de vedere învăţăm să evaluăm că lucrurile pe
care le vedem cu ochii naturali sunt temporare, în timp ce
lucrurile pe care nu le vedem cu ochii naturali, ci le
privim cu ochii credinţei, sunt cele reale, palpabile, cele
eterne.
Cât de necesară este credinţa pentru
realizarea şi păstrarea moştenirii noastre prezente, pentru
pregustarea binecuvântării viitoare, este arătat clar de
către apostolul Iacov, care, după ce spune: „Dacă vreunuia
dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi
ea îi va fi dată” -- adaugă: „Dar, s-o ceară cu credinţă,
fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu
valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo.
Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la
Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate
căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de
imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să devină
tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă peste tot
creşterea în credinţă, şi toţi din poporul Domnului au
nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii: „Doamne,
măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se, trebuie să
folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat pentru
împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor va fi
sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace -- vor
căuta pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască
Cuvântul, vor căuta să i se supună, vor căuta şi se vor
bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate
((692)) darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea
lor, vor avea credinţă puternică, asigurare deplină a
credinţei, şi „nu vor aluneca niciodată; căci în felul
acesta li se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a
Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” -- la timpul
potrivit. 2 Pet. 1:10, 11.
Cântarea Noii Creaţii
Eu cânt neîncetat, deşi
Sunt în a durerii vale,
Aud imnul îndepărtat
Al noii creature.
Prin tot zgomotul luptelor
Îmi răsună muzica,
Tresare sufletul şi-ncep
Cu ea şi eu a cânta.
Bucuria mea moară chiar,
Trăind Mântuitorul;
Ce-i pasă de întuneric
Celui ce-aude cântul?
Eu nu am frică de vifor,
El îmi dă apărarea;
Cu El fiind, se poate să
Nu cânt şi eu cântarea?
Deasupra mea sunt norii grei,
Dar îmi surâde cerul;
Din depărtare de atunci,
De când am iubirea Lui.
Aud pârâul păcii Lui
Curgând în inima mea;
Totul e-al meu, se poate să
Nu cânt şi eu cântarea?