Noua Creaţie - Învierea ca Moştenire a
Noii Creaţii
STUDIUL XVII
Ochiul şi urechea credinţei trebuie
antrenate pentru a aprecia clar lucrurile spirituale --
„După cum toţi în Adam mor, tot aşa, toţi în Hristos vor
fi făcuţi vii” -- Învierea de apoi la viaţă -- Anastasis
-- Reluarea poziţiei avute sau înviere -- Nu o judecată
sau o încercare pentru păcatele trecute, ci o altă
încercare de viaţă -- „Găsiţi vrednici să aibă parte de
. . . învierea dintre cei morţi” -- Pedeapsa pentru
păcatele din această viaţă -- „Păcatele unor oameni sunt
arătate dinainte, mergând înainte la judecată” -- „Aşa
este şi învierea (principală a) morţilor (speciali)” --
„Ce vom fi nu s-a arătat încă” -- „Vom fi ca El”
Noile Creaturi sunt în stare să aprecieze
cu o oarecare claritate grandoarea şi gloriile moştenirii
lor viitoare numai pe măsură ce ochiul credinţei şi urechea
credinţei sunt antrenate prin Cuvântul divin. Ca oameni
naturali nu pot nici măcar începe să le aprecieze până ce
n-au făcut o deplină consacrare şi până ce n-au primit
Spiritul sfânt ca o garanţie a viitorului. Până la timpul
acela, cunoştinţa lor despre viitor, chiar după ce au venit
la părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă şi îndreptăţire, este
reprezentată prin leviţi, care, deşi erau acceptabili ca
închinători şi slujitori ai Cortului Întâlnirii, nu aveau
permisiunea să intre înăuntru şi să ofere tămâie la altarul
de aur şi nici chiar să-i privească grandoarea. Oricare ar
fi fost cunoştinţa avută de leviţi despre gloriile „Sfintei”,
despre sfeşnic şi despre lumina venită de la el, despre masa
pentru punerea pâinii înainte, despre altarul de aur şi
despre tămâie, era ceea ce aflaseră de la preoţii consacraţi,
singurii care aveau acces înăuntru.
Adresându-se acestor Preoţi Împărăteşti
ai Noii Creaţii, apostolul arată că având chiar cele mai
depline realizări de har, cunoştinţă, credinţă şi vedere
spirituală, ei nu vor fi în stare în viaţa prezentă să
înţeleagă cu claritate lucrurile ((694)) viitorului,
ci trebuie să le accepte totuşi prin credinţă. Cuvintele lui
sunt: „Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci
când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea
aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Acest lucru este satisfăcător
pentru poporul Domnului, căci, chiar dacă ar fi curioşi,
ceea ce n-ar fi nepotrivit, să cunoască toate amănuntele în
privinţa corpurilor lor spirituale, formă, mărime, elemente
etc., ei îşi pot foarte bine imagina că noile condiţii vor
fi atât de diferite de cele prezente încât este peste
puterea minţii umane să le înţeleagă, indiferent cât de
amănunţită ar fi descrierea dată. Dar toată chestiunea este
rezolvată prin asigurarea că Biserica va fi ca Domnul ei şi
Îl va vedea -- nu cum a fost în zilele umilirii Sale, omul
Cristos Isus, nici cum li S-a arătat ucenicilor după
învierea Sa, îmbrăcat în trup de forme diferite, cu veşminte
diferite -- ci Îl va vedea „aşa cum este”, Îi va privi
gloria şi va fi ca El, împărtăşindu-I gloria. Acest lucru
este suficient.
Totuşi, noi suntem bucuroşi că Domnul a
ridicat vălul într-o mică măsură, permiţându-ne o scurtă
privire la noile condiţii ale moştenirii noastre viitoare,
prin descrierea Primei Învieri aşa cum ne este dată de
apostolul Pavel (1 Cor. 15:41-44). Întregul capitol este de
un interes adânc pentru fiecare membru al Noii Creaţii -- nu
numai datorită versetelor care se referă la Întâia Înviere,
prin care Biserica, mica turmă, Preoţimea Împărătească, va
fi desăvârşită şi va intra în bucuriile Domnului, ci şi
datorită sugestiilor lui în privinţa speranţei viitoare a
lumii. Într-adevăr, deşi apostolul şi-a adresat epistola
către sfinţi şi nu către alţii, totuşi să fi descris numai
Întâia Înviere putea să justifice pe unii în presupunerea că
pentru omenire nu rămâne nici o binecuvântare vrednică de
menţionat, sau putea să justifice pe alţii în ideea că
învierea lumii ar fi similară şi este doar mai târzie.
Menţionarea celor două învieri este deosebit de folositoare,
prin urmare, confirmând mărturia scripturală că Dumnezeu are
o parte specială rezervată în cer pentru Biserică -- o parte
spirituală -- şi că El are o parte pământească ce va fi
descoperită la timpul cuvenit şi ce va fi dată lumii în
general. Datorită acestei ((695)) relaţii între
Întâia Înviere a celor fericiţi şi sfinţi, Biserica (Apoc.
20:6), şi învierea ulterioară a tuturor oamenilor care vor
accepta în cele din urmă favoarea lui Dumnezeu, ar fi
recomandabil pentru noi să luăm acest subiect întocmai cum
îl prezintă apostolul şi să analizăm ambele învieri.
„După cum toţi în Adam mor, tot aşa toţi
în Hristos vor fi făcuţi vii”
(redarea autorului -- n. e.)
-- 1 Cor. 15:22 --
Această declaraţie este prezentată ca şi
concluzie a argumentării anterioare a apostolului. El are o
dispută cu unii înclinaţi să nege învierea morţilor, pe care
el o afirmă. El arată că disputa lor este iraţională,
fiindcă, dacă morţii nu învie, atunci nici Cristos n-a
înviat dintre morţi; şi dacă Cristos n-a înviat dintre
morţi, noi n-avem nici Mântuitor, nici avocat, nici ajutor,
iar cazul Bisericii şi al lumii este fără speranţă. Pedeapsa
pentru păcat fiind moartea, a fost necesar ca Cristos
să moară pentru păcatele noastre, conform
Scripturilor; dar, dacă El n-a înviat dintre morţi, cazul
nostru este tot atât de lipsit de speranţă ca şi cum El n-ar
fi întreprins niciodată răscumpărarea noastră, deoarece,
chiar dacă omenirea ar fi eliberată de blestemul încălcării
adamice, eliberată de sentinţa morţii, ea ar fi
totuşi într-o stare fără speranţă, având nevoie de
restabilire; iar pentru a o obţine, ar avea nevoie de Marele
Medic, marele Restaurator.
După ce pune accentul cel mai puternic
imaginabil pe necesitatea învierii lui Cristos, precum şi pe
moarte, spunând: „Dacă Hristos n-a înviat, credinţa voastră
este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi
atunci într-adevăr cei care au adormit în Hristos au pierit”
-- apostolul continuă şi tratează subiectul ca fiind
dovedit, ca fiind stabilit în afara oricărei controverse,
zicând: „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga
celor adormiţi”.
Demonstrându-şi astfel subiectul şi
stabilind credinţa cititorilor în adevărul general că o
înviere este nu numai posibilă ci şi necesară, şi că dovada
acesteia stă în faptul că Domnul nostru nu numai a pretins
că este mort, ci în ((696)) realitate „a murit
pentru păcatele noastre”, şi deoarece în realitate a înviat
dintre morţi, el arată că pe această bază a credinţei noi
suntem privilegiaţi să ne gândim la rasa noastră ca fiind
moartă în Adam -- nu ca fiind stinsă, nu ca fiind moartă în
realitate, ci ca fiind adormită. Noi suntem privilegiaţi să
avem speranţă pentru ei, conform făgăduinţei Domnului, că în
dimineaţa -- în dimineaţa învierii -- toţi vor fi treziţi
din somnul lor şi vor veni la condiţii mai favorabile decât
cele din prezent -- la o stare în care păcatul şi moartea nu
vor domni, la o stare în care Satan nu va avea puterea
morţii, ci va fi legat, şi în care Răscumpărătorul va avea
putere deplină şi va exercita acea putere pentru eliberarea
prizonierilor din marea închisoare a morţii. Această
ridicare va fi pentru cei care, sub condiţiile acelea
favorabile, vor auzi (vor asculta de) glasul Său şi vor
merge pe calea sfinţeniei în sus, în sus, în sus, afară din
valea umbrei morţii la perfecţiunea deplină a vieţii, păcii
şi binecuvântării pregătite pentru ei iniţial de către
Creatorul lor, dar pe care au pierdut-o prin neascultarea
tatălui Adam şi pe care o vor recâştiga prin meritul celui
de-al doilea Adam şi prin ascultare de El. Aceasta îl face
pe apostol să afirme (versetul 21) că, în conformitate cu
planul lui Dumnezeu, „dacă moartea a venit prin om,
tot prin om a venit şi învierea morţilor”. Nu este
nici o îndoială în legătură cu sensul celor spunse de
apostol, că primul om prin care a venit moartea a fost Adam,
iar al doilea om prin care vine învierea este „omul Isus
Hristos”, care în zilele vieţii Sale pământeşti a spus:
„Trupul Meu îl voi da pentru viaţa lumii”. Şi iarăşi,
vorbind despre rezultatele intenţionate prin sacrificiul Său
a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa”. Ioan 6:51; 11:25.
Declaraţia din versiunea comună a
Bibliei, că, „După cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor
învia în Hristos”, este evident o traducere greşită. În
forma aceea este în conflict cu alte scripturi, care în mod
clar limitează numărul celor care vor fi făcuţi
vii prin Cristos. Traducerea greşită favorizează
doctrina mântuirii universale, prin aceea că pare ((697))
să implice că favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin
Cristos nu vor lua în considerare în nici un sens al
cuvântului caracterul celor cărora li se va da viaţă. Alte
scripturi însă arată foarte clar că nu toţi vor „intra în
viaţă”, ci numai cei care „fac voia Tatălui Meu care este în
cer”. O declaraţie clară asupra subiectului se găseşte în
cuvintele Domnului: „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are
pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”. 1 Ioan 5:12.
Citind acest text, mulţi nu reuşesc să
dea forţa cuvenită cuvintelor „vor fi făcuţi vii”. Ei
cred că pasajul înseamnă doar o trezire din somnul morţii,
dar sensul lui este mult mai cuprinzător şi mai preţios
decât acesta. Moartea care a venit prin Adam n-a fost doar
pierderea micuţei părţi de viaţă pe care lumea o posedă
astăzi, ci pierderea vieţii în sensul ei cel mai complet şi
în măsura ei cea mai deplină în care a posedat-o Adam ca
reprezentantul întregii familii umane. După cum „mor”
înseamnă pierderea întregii vieţi, iar procesul morţii lui
Adam a început imediat după condamnarea lui, tot aşa,
„făcuţi vii” ar însemna nu numai o pornire înapoi spre viaţa
perfectă şi o ieşire din moarte, ci s-ar înţelege că
înseamnă restaurare la perfecţiunea vieţii aşa cum a avut
Adam înainte de păcat -- a fi făcuţi vii în sensul de a fi
ridicaţi din moarte. Este potrivit ca acest sens deplin al
cuvântului „viaţă” să fie înţeles când analizăm acest text,
şi trebuie să ne amintim că din punctul de vedere al
Domnului întreaga rasă a lui Adam este moartă; nu numai cei
care au mers în mormânt, ci şi cei care sunt pe cale spre
mormânt. Estimarea Domnului nostru a vieţii şi morţii este
ilustrată prin cuvintele Sale: „Vino după Mine şi lasă
morţii să-şi îngroape morţii” (Mat. 8:22). Aici se face
referire la necredincioşi ca fiind încă morţi, fiindcă n-au
nici o asociere cu Dătătorul de viaţă, în timp ce la
credincioşi se referă în acelaşi fel ca fiind vii, deşi ei
sunt salvaţi din moarte încă numai prin speranţă şi nu pot
avea eliberarea reală de puterea morţii până la înviere. 2
Cor. 1:10; Rom. 8:24.
((698))
Învierea de apoi la viaţă
Traducem acest text în mod cuvenit când
îl redăm: „După cum toţi în Adam mor, tot aşa, toţi în
Hristos vor fi făcuţi vii”. Numai cei în legătură vitală cu
Adam au murit din cauza păcatului său. Satan, deşi tatăl
minciunilor şi ucigaş de la început, n-a murit datorită
păcatului lui Adam, fiindcă el nu era în Adam când acesta
din urmă a fost condamnat la moarte; la fel nici îngerii
care nu şi-au păstrat starea de la început n-au avut parte
de moartea adamică, fiindcă n-au fost în Adam.
Apostolul vrea să spună că Adam a fost tatăl sau dătătorul
de viaţă al unei rase şi că prin neascultare el şi rasa care
era în coapsele lui au moştenit condiţiile morţii care-i
zoreşte spre mormânt, mai repede sau mai încet. Aşa deci,
după cum toţi cei care erau în Adam au avut parte de
sentinţa şi condamnarea lui, tot aşa, toţi cei care sunt
în Cristos vor avea parte de favoare divină prin El.
Rasa lui Adam a fost în el real şi legal,
fără nici o alegere sau voinţă -- în el prin natură. Cei
în Cristos vin în El prin har -- individual şi pe
anumite condiţii. Sub aranjamentul divin, răscumpărarea
lui Adam din condamnarea morţii va afecta în cele din urmă
toată rasa lui, până la măsura eliberării lor de sentinţa
morţii şi mai departe până la măsura aprovizionării lor cu
lumina, cunoştinţa şi oportunitatea venirii în Cristos;
dar numai cei care se vor folosi de acest privilegiu şi vor
veni în Cristos vor fi făcuţi vii în sensul deplin,
propriu-zis al acestui cuvânt -- vor fi ridicaţi complet din
moarte. Soţia lui Adam a fost din el şi reprezentată
de el, după cum au fost şi copiii lui care erau în coapsele
sale; la fel este şi cu Cristos. Mireasa Lui, sau Biserica
Lui, se dezvoltă întâi şi îşi ia viaţa din viaţa Lui; şi mai
târziu oamenii din lume, treziţi din „somnul” morţii şi
aduşi la o cunoştinţă a Adevărului în timpul Mileniului, vor
avea privilegiul să vină în El, ca „Tatăl” lor prin
consacrare (Isa. 9:6); şi dacă vor rămâne în această relaţie
va însemna dezvoltarea lor la restabilirea deplină a
perfecţiunii umane -- la tot ce a fost pierdut în primul
Adam. Astfel toţi în ((699)) Cristos vor fi
aduşi la perfecţiunea vieţii -- „făcuţi vii” în
sensul absolut şi complet. Prin natură ei au fost în primul
dătător de viaţă şi prin eşecul lui au eşuat. În curând li
se va acorda oportunitatea venirii în relaţie cu al doilea
Adam, sau Dătător de viaţă, şi dacă, în calitate de copii
cuveniţi, vor asculta de glasul Său, vor trăi -- vor fi
făcuţi vii.
Această interpretare, şi nu alta, face ca
textul să se potrivească în context. Apostolul continuă cu
argumentul: După ce zice: „Tot aşa, toţi în Hristos vor fi
făcuţi vii”, el adaugă, „dar fiecare la rândul lui”. El
menţionează ca primul rând Biserica, Mireasa, Corpul lui
Cristos, „Cristosul”, „cel dintâi rod”, Întâia Înviere
(Filip. 3:10). Aceştia vin în relaţie cu Cristos în timpul
acestui Veac Evanghelic sub „chemarea de sus” şi constituie
„comoara deosebită” a lui Cristos, şi li se va da viaţă pe
un plan special, împreună cu gloria, onoarea şi nemurirea
care sunt arătate aici şi care mai târziu vor fi arătate mai
deplin.
„Apoi”, spune apostolul, cei care rămân
din cei găsiţi vrednici de viaţă, fiind un rând
diferit, vor fi făcuţii vii, sau ridicaţi complet din păcat
şi moarte. Ridicarea acestei a doua clase va fi lucrarea
Veacului Milenar; printr-o lucrare treptată ei vor fi
„făcuţi vii”, ceea ce se va împlini la încheierea acelei
perioade. O excepţie -- şi poate de aceea este potrivit a fi
numit un alt rând sau o altă ceată -- vor fi biruitorii din
perioada de dinaintea Cincizecimii, credincioşii vrednici
din vechime la care face referire apostolul (Evr. 11:39,
40). Aceştia fiind aprobaţi de Dumnezeu, „au primit
mărturie” -- încercarea lor având loc deja, nu va fi necesar
ca restituirea lor afară din moarte şi la viaţă
să fie o lucrare treptată. Neajunsurile lor au mers înainte
la judecată. Ca atare, învierea lor va fi instantanee, dar
într-un rând sau ceată sau clasă diferită de a Cristosului,
Cap şi corp.
După învierea vrednicilor din vechime la
perfecţiunea deplină a minţii şi corpului uman, care este
primul rând al omului natural, putem aştepta ca lucrarea
învierii să înceapă ((700)) cu popoarele sau cu
oamenii de pe pământ la vremea stabilirii Împărăţiei -- în
realitate morţi în măsură de nouă zecimi, dar prin uzanţă
generală numiţi vii. Deşi nu sunt în morminte, ei sunt
morţi din punct de vedere divin, iar procesul de
dăruire a vieţii sau de restabilire va începe imediat cu ei.
Împărăţia Domnului, operând în lume şi conducând-o sub legi
de dreptate şi iubire, va fi în mod clar în faţa lor, iar
cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul pentru
iluminarea lor. Atunci ei vor avea posibilitate deplină să
aleagă dreptatea, ascultarea şi viaţa veşnică, sau să aleagă
nedreptatea, neascultarea şi Moartea a Doua. Numai cei care
vor alege viaţa, prin ascultare de glasul Fiului Omului, şi
care se vor supune cerinţelor Împărăţiei pentru ridicarea
lor, vor ajunge vreodată la restabilire deplină, la
perfecţiune deplină, la viaţă.
După ce aceştia vor fi pornit pe calea
vieţii, unii dintre cei care sunt în marea închisoare a
morţii, mormântul, vor fi chemaţi afară, treziţi, pentru a
fi trataţi exact în aceeaşi manieră. Pe măsură ce lumea va
fi gata să-i primească, alţii, apoi alţii, vor ieşi afară
din mormânt ca să se bucure de ocaziile acelea binecuvântate
ale restabilirii, învierii, pregătite pentru ei prin harul
lui Dumnezeu, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus
Domnul nostru. Dar în fiecare caz proba va fi aceeaşi:
„Oricine nu va asculta (nu se va supune) de Prorocul acela
(Cristosul) va fi nimicit din mijlocul poporului” (în
Moartea a Doua -- „nu va vedea viaţa”). Cel care va aculta
pe Prorocul acela, dimpotrivă, va fi ridicat puţin câte
puţin, pas cu pas, afară din starea morţii, până când, fiind
în Cristos şi cu totul subordonat Lui, va ajunge la viaţă
în plinătatea ei, în sensul ei complet.
Unii vor ridica întrebarea: Nu va fi oare
necesar ca fiecare membru al familiei umane să meargă în
mormânt înainte de a avea parte de puterile acelei învieri?
Răspundem că va fi necesar ca toţi cei care vor avea parte
de Întâia Înviere să meargă în moartea reală înainte de a
participa la binecuvântările acelei învieri, fiindcă astfel
a fost legământul ((701)) lor şi astfel a fost
făgăduinţa Domnului pentru ei: „Fii credincios până la
moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. A fost necesar ca
Domnul, Căpetenia mântuirii noastre, nu numai să facă
consacrare până la moarte ca jertfă vie, ci şi să completeze
acea consacrare în moartea reală. Şi acelaşi principiu se
aplică la Biserica întreagă, care este corpul Său şi care
trebuie să împlinească „ce lipseşte necazurilor lui
Hristos”, pentru a fi participanţi cu El în gloria şi
binecuvântarea „învierii Sale”, Întâia Înviere. Dar
în ceea ce priveşte lumea nu este necesar ca toţi oamenii să
meargă în mormânt înainte de a participa la restabilire,
înviere, ridicare.
După cum am văzut deja, din punct de
vedere divin toată lumea este socotită moartă din momentul
când peste Adam a venit condamnarea din cauza neascultării.
În prezent toată lumea este în închisoare, încătuşată de
slăbiciuni mintale, fizice şi morale. În această închisoare
se află diferite încăperi, iar cei pe care lumea îi numeşte
vii, dar pe care Dumnezeu îi numeşte morţi (în greşeli şi
păcate şi sub sentinţa divină), mai umblă, cum s-ar zice,
prin curtea închisorii şi n-au fost închişi încă în celulele
lor, mormântul; dar ei sunt în închisoare şi nici unul nu se
poate elibera de cătuşele morţii care sunt peste ei. Dacă
unui temnicer i s-ar trimite ordin să elibereze toţi
prizonierii, am înţelege că ordinul s-ar aplica nu numai la
cei închişi în celule, ci la toţi care în vreun sens al
cuvântului ar fi în spatele gratiilor închisorii şi sub
puterea şi controlul temnicerului. Întocmai aşa este şi cu
moartea, marele temnicer. Ea a încredinţat mormântului
milioane de oameni şi alte sute de milioane mai sunt în
libertate parţială în curtea închisorii, dar ei sunt ţinuţi
ferm şi sigur şi fac serviciu cu suspine şi dureri,
aşteptând eliberarea.
Domnul nu dă amănunte despre felul în
care cei care au intrat în incinta închisorii vor fi scoşi
afară, aşa încât să poată auzi vocea Fiului Omului şi prin
ascultare să poată trăi (Ioan 5:25). Noi nu putem, prin
urmare, decide în mod ((702)) arbitrar care anume va
fi natura procedeului. Se vede că nu este necesar ca noi să
înţelegem amănuntele acestei probleme. Totuşi, este
interesant să ne gândim la ea şi putem presupune că nu va fi
neplăcut pentru Domnul ca noi să ne imaginăm puţin în
privinţa acestui procedeu. Presupunerea noastră a fost deja
declarată pe scurt*, că fiecare primitor al favorii, pe
măsură ce va creşte în cunoştinţă şi iubire, va fi doritor
să coopereze cât se poate de mult la binecuvântarea altora,
în special a rudelor apropiate, iar canalul general al
apropierii de Domnul în legătură cu acest subiect va fi prin
rugăciune şi pregătire, trezirile având loc drept răspuns la
acestea. Presupunem că atunci lumea se va apropia de
„Preoţimea Împărătească” pentru ajutor în caz de boală etc.,
întocmai cum în mod tipic evreii apelau la preoţimea
mozaică. Prin urmare, rugăciunea va fi canalul obişnuit al
binecuvântării.
*Vol. IV, cap. 13, pag. 640
Anastasis -- Reluarea poziţiei avute sau
înviere
Sensul real al învierii, ca o
făgăduinţă pusă în faţa noastră în Scripturi, s-a pierdut în
mod foarte general din vedere, parţial din cauză că acest
cuvânt englezesc, înviere, este folosit în moduri diferite.
De exemplu, nu este neobişnuit să se spună (în limba engleză
-- n. e.) că un articol de îmbrăcăminte care fusese o vreme
lăsat la o parte a fost „înviat”; iar când se abandonează un
cimitir este obişnuit să se spună că se „învie” morţii care
fuseseră îngropaţi în el, ca să se reîngroape în altă parte.
Apropiindu-ne mai mult de folosirea legitimă a cuvântului,
mulţi creştini vorbesc despre învierea lui Lazăr,
învierea fiului văduvei din Nain, învierea fiicei
lui Iair etc., şi au aceeaşi idee în minte când vorbesc
despre făgăduinţele din Scripturi ale învierii care va avea
loc în dimineaţa Veacului Milenar. Această greşeală gravă a
întunecat toată gândirea asupra acestui subiect important.
Nu este adevărat că Lazăr şi ceilalţi menţionaţi au fost
înviaţi; ei au fost numai treziţi, reanimaţi. Există o
((703)) mare diferenţă între o simplă trezire şi o
înviere deplină, completă din moarte la perfecţiunea vieţii.
A trezi înseamnă doar a porni din nou maşinăria vieţii -- a
resuscita -- şi acest lucru a fost tot ce s-a făcut pentru
Lazăr, pentru fiul văduvei din Nain sau pentru fiica lui
Iair. Ei au fost tot sub sentinţa morţii şi au avut numai
experienţa unei mici prelungiri a stărilor de moarte
prezente. Ei n-au fost ridicaţi, scoşi afară din moarte la
condiţiile vieţii perfecte.
Cuvântul „înviere”, aşa cum se găseşte în
Noul Testament englez, vine din cuvântul grecesc
anastasis în toate cazurile cu excepţia unuia (Mat.
27:53, unde este din grecescul egersis şi ar trebui
să fie tradus în mod corect revenire la viaţă sau
reanimare). Cuvântul anastasis, care apare de
patruzeci şi trei de ori în Noul Testament, înseamnă a
relua poziţia avută, sau a se ridica din nou. Nu
este folosit niciodată în legătură cu ridicarea unui corp
din mormânt la poziţia în picioare, nici nu înseamnă doar
reanimarea sau pornirea din nou a maşinăriei vieţii.
Înseamnă ceva mult mai important. Este folosit ca antiteza
sau opusul morţii -- recuperarea din moarte. Pentru a
înţelege corect cuvântul anastasis trebuie mai întâi
de toate să înţelegem corect ce constituie viaţa din punct
de vedere divin. Trebuie apoi să vedem ce constituie
procesul morţii şi moartea; şi cu aceste două idei în minte
putem înţelege ideea de înviere sau de ridicare din moarte
iarăşi la perfecţiunea deplină a vieţii de la care am căzut
cu toţii în Adam.
Numai doi oameni au avut vreodată viaţă:
primul, Adam înainte de încălcarea sa, înainte de a-şi
atrage asupra sa blestemul sau sentinţa morţii şi procesele
care însoţesc moartea, şi, al doilea, omul Isus Cristos. În
momentul când împotriva lui Adam s-a pronunţat sentinţa
morţii, viaţa lui s-a pierdut, procesul de moarte a început
şi el a fost în moarte -- deci n-a mai fost în
viaţă. El a continuat să se afunde tot mai adânc în
moarte până când în final a fost complet mort, întrucât din
punct de vedere juridic el a fost mort din momentul
sentinţei. Urmaşii lui Adam n-au avut niciodată ((704))
viaţă; scânteia care pâlpâie câţiva ani nefiind recunoscută
de Dumnezeu, având în vedere faptul că sentinţa morţii este
peste toţi şi având în vedere faptul că cei născuţi în lume
nu primesc viaţă în sensul deplin al acestui cuvânt, ci
numai o stare înspre moarte. După cum s-a arătat deja,
întreaga lume este deja moartă din punctul de vedere al
Dreptăţii, şi Dumnezeu îi recunoaşte ca având viaţă (chiar
şi în mod socotit) numai pe aceia care s-au unit cu Fiul lui
Dumnezeu, Răscumpărătorul oamenilor, Dătătorul de viaţă.
Dacă se va ţine minte ce înseamnă viaţa
şi ce înseamnă procesul morţii -- dacă nu se va uita de la
ce înălţime glorioasă şi perfecţiune a vieţii a căzut omul
în starea prezentă a degradării şi morţii -- atunci şi numai
atunci va putea fi apreciat corect cuvântul anastasis,
că înseamnă a relua poziţia avută, a se ridica iarăşi la
starea de la care a avut loc căderea, la starea de
perfecţiune în care a fost creat tatăl Adam. La această
stare de perfecţiune Îşi propune Dumnezeu să-i aducă prin
Cristos pe toţi din omenire care voiesc. Condiţia este ca,
atunci când vor fi aduşi la cunoştinţa Adevărului, ei să
accepte favoarea divină şi să-şi demonstreze loialitatea
prin ascultare de spiritul Legii divine.
Cuvântul anastasis nu este folosit
niciodată în legătură cu simpla resuscitare a morţilor. O
examinare atentă a celor patruzeci şi trei de texte din
Scriptură în care apare cuvântul anastasis va găsi că
ele sunt în acord absolut cu definiţia şi semnificaţia dată
aici cuvântului -- a relua poziţia avută, o recuperare
din moarte, o reintrare în viaţa perfectă. Un singur
text din cele patruzeci şi trei ar putea fi considerat de
către unii neclar: el se găseşte în Evrei 11:35.
Anastasis este redat acolo „înviere”. Declaraţia
întreagă spune: „Femeile şi-au primit prin înviere pe
morţii lor”. Presupunerea generală în privinţa acestor
cuvinte pare să fie că apostolul s-a referit la cele două
femei ai căror fii au fost readuşi la viaţă: unul de către
profetul Ilie şi celălalt de către profetul Elisei (1 Împ.
17:17-23; 2 Împ. 4:18-37). Noi nu suntem de acord cu opinia
aceasta din două motive:
((705))
1) Nu este în armonie cu semnificaţia
cuvântului anastasis aşa cum este indicată de
celelalte patruzeci şi două de cazuri unde apare cuvântul în
Noul Testament.
2) Fiindcă astfel de interpretare n-ar fi
atât de în armonie cu argumentul apostolului din Evrei 11.
Argumentul prezentat este credinţa vrednicilor vechi în
Dumnezeu şi într-o înviere viitoare, care va fi răsplătită
după glorificarea Bisericii, aşa cum este specificat în
versetul 40. „Învierea mai bună” la care ei ar putea spera
şi care constituie baza credinţei lor este încă în viitor,
după cum se spune în versetul 39 -- „n-au primit ce le
fusese făgăduit” -- n-au primit răsplata; ca atare, oricare
ar fi fost trezirea celor adormiţi, aceasta n-a fost
răsplata, n-a fost făgăduinţa pe care o căutau. Apostolul
menţionează pe Ghedeon, Balaac, Samson, Iefta, David, Samuel
şi profeţii, care au făcut lucruri minunate cu puterea
Domnului şi în armonie cu credinţa lor, punându-şi în
pericol şi în multe cazuri sacrificându-şi viaţa în
serviciul Domnului. Femeile au avut mai puţine ocazii în
aceste privinţe, şi totuşi apostolul vrea ca noi să ştim că
soţiile, mamele şi fiicele din Israel, a căror credinţă în
Domnul a fost astfel încât să le facă să simpatizeze şi să
coopereze cu bărbaţii care s-au angajat în aceste lupte şi
sacrificii, au fost participante cu soţii, fiii şi taţii
lor; şi încurajându-i la credincioşie au devenit părtaşe cu
ei la sacrificiile credinţei şi prin credinţă au privit
înainte în viitor şi şi-au dat seama de învierea mai bună
care va veni în final pentru credincioşii Domnului. Privind
cu ochiul credinţei în viitor, ele în credinţă şi-au
primit pe morţii lor ridicaţi la viaţă din nou, sau
„prin înviere”. Şi cine va contesta că dacă credinţa lui
Avraam, când a fost dispus să jertfească pe fiul său Isaac,
a fost acceptabilă pentru Dumnezeu, credinţa soţiilor,
mamelor şi fiicelor din Israel, care au intrat deplin în
spiritul reprezentanţilor bărbaţi în suferinţe, războaie,
răbdare etc., va fi la fel de plăcută Domnului; şi n-ar
indica aceasta că dacă ar fi avut puteri bărbăteşti şi ele
ar fi fost viteze în luptă, credincioase în încercările de
batjocuri şi biciuiri crude, de lanţuri şi închisoare etc.?
Astfel de femei (probabil puţine, ((706)) ca şi
bărbaţii pe care-i descrie apostolul), au fost fără îndoială
şi ele aprobate de Domnul şi fără îndoială li se va acorda o
parte în „învierea mai bună” pregătită de Domnul pentru
aceşti vrednici din vechime.
În timp ce cuvântul anastasis
înseamnă ridicare din nou, complet din moarte, el nu
limitează în nici un sens procesul aşa încât să-l facă fie
instantaneu fie treptat. De fapt, remarcăm că învierea
Domnului nostru a fost o înviere instantanee din moarte la
perfecţiunea vieţii, în timp ce lumea în general va avea o
înviere treptată, sau o ridicare la viaţă care va ocupa o
mare parte dintr-o mie de ani stabilită pentru această
lucrare a învierii sau restabilirii. Anastasis nu
schimbă nici natura fiinţei care va fi înviată, fiindcă cel
înviat va avea aceeaşi natură ca atunci când a murit.
Apostolul arată aceasta în discursul său asupra subiectului,
asigurându-ne că la înviere Domnul va da fiecărei seminţe
felul ei potrivit de corp (1 Cor. 15:35-38). O fiinţă
umană fiind în moarte, procesele învierii nu-i vor
schimba natura, potrivit sensului cuvântului anastasis.
Înseamnă pur şi simplu că fiinţa care este în moarte este
fiinţa care va fi făcută să se ridice iarăşi la viaţă.
Aici notăm armonia învăţăturii
Scripturii, că: (1) Domnul nostru Şi-a schimbat natura când
a lăsat gloria avută la Tatăl şi a devenit om, luând natura
noastră; (2) El Şi-a schimbat iarăşi natura când S-a
sacrificat ca om şi a fost conceput ca Nouă Creatură
la botezul Său la vârsta de treizeci de ani. Această
Nouă Creatură, care nu mai era pământească, ci cerească, a
fost înviată a treia zi şi I S-a dat un corp cum I-a plăcut
Tatălui -- un corp spiritual, un corp potrivit. El a fost
ridicat complet din moarte la perfecţiunea vieţii pe planul
pentru care fusese conceput înainte. La fel Biserica, Noua
Creaţie sub Domnul ei şi asociată cu El, Capul, va avea
parte de aceeaşi înviere; şi fiindcă sunt socotiţi membri ai
corpului Său, se spune despre ei că au parte de „învierea
Lui” -- Întâia Înviere (principală, cea mai importantă). Şi
ei sunt „concepuţi din nou”, ((707)) „concepuţi de
Spirit” ca Noi Creaturi -- ca atare învierea lor este
diferită.
Omul natural, care nu devine Creatură
Nouă, care nu are parte de conceperea din nou la o natură
nouă, rămâne om natural, iar anastasisul său, sau
reluarea poziţiei sale, va însemna ridicarea sa ca fiinţă
umană la perfecţiunea deplină a naturii umane, de la care a
căzut întreaga rasă în mod reprezentativ în persoana lui
Adam. „Învierea mai bună” în care, după cum spune apostolul,
au sperat vrednicii din vechime, nu va fi „Întâia Înviere”,
care este limitată la cei chemaţi în timpul Veacului
Evanghelic -- la Cristos capul şi Biserica trupul Său.
„Învierea mai bună” pe care o vor primi aceşti vrednici din
vechime, superioară celei a semenilor lor, va consta în
faptul că va fi o înviere instantanee la perfecţiune umană
la începutul Veacului Milenar, în loc să fie o înviere
treptată „prin judecată” în timpul acelui veac. Acest lucru
le va permite să fie servitorii onoraţi ai Cristosului,
servitorii Împărăţiei în timpul Mileniului, şi, ca oameni
perfecţi, să fie făcuţi „prinţi (domni) în toată ţara” (Ps.
45:16). Privilegiul acestor vrednici va fi să administreze
legile Împărăţiei, ca agenţii şi reprezentanţii Cristosului
spiritual nevăzut de oameni. Binecuvântarea lor, prin
urmare, mai presus de a tovarăşilor lor*, va fi îndoită;
întâi, prin aceea că încercarea lor este în trecut şi
răsplătirea lor cu perfecţiunea va fi instantanee, dându-le
datorită acestui lucru un avantaj de aproape o mie de ani
asupra altora; şi apoi, fiindcă sub providenţa Domnului
aceasta le va permite să participe în marea lucrare de
restabilire şi binecuvântare ca fază pământească a
Împărăţiei, ca agenţi umani sau canale prin care va lucra
Cristosul pe scară largă.
*Mulţimea cea mare, deşi nu pot fi
socotiţi ca participanţi la Întâia Înviere şi părtaşi la
gloria, onoarea şi nemurirea ei, şi nici nu pot fi socotiţi
împreună cu vrednicii din vechime, trebuie totuşi să fie
socotiţi biruitori chiar dacă biruinţa va fi prin mare
necaz. Şi ca biruitori trebuie consideraţi că trec din
moarte la viaţă şi de aceea sunt supuşi unei schimbări
instantanee şi nu unei schimbări treptate, ca şi în cazul
lumii, a cărei încercare este în viitor.
((708))
Anastasisul lumii în general va
depinde, în cazul fiecărei persoane, de progresul ei pe
„calea mare” a sfinţeniei*. După cum a explicat Învăţătorul:
„Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi
din ele”. Dar, în cazul celor a căror judecată sau încercare
nu va fi fost trecut cu succes mai înainte, ieşirea afară
din ele va fi numai o trezire; şi deoarece numai biruitorii
acestui Veac Evanghelic vor ieşi afară la Întâia Înviere,
iar biruitorii din veacurile trecute vor ieşi la o înviere
mai bună pe plan uman, restul lumii vor ieşi afară, după cum
a spus Domnul, la o înviere prin judecată. Ioan 5:29**.
*Vol. I, pag. 205
**Redarea din Versiunea noastră Comună
(engleză -- n.e.), „învierea condamnării”, este o eroare
gravă care a ajutat mult la înceţoşarea minţii multora în
privinţa adevăratei semnificaţii a acestui pasaj. Mulţi par
să înţeleagă din el ideea că unii vor fi înviaţi doar ca să
fie osândiţi sau condamnaţi iarăşi. Adevărul este chiar
contrariul acesteia. Cuvântul redat prin „condamnare” în
acest verset este cuvântul gercesc krisis, care apare
în mod repetat în acelaşi capitol şi este redat în mod
corect prin judecată. Aşa ar trebui să fie redat în acest
caz şi aşa este redat în Versiunea Revizuită.
În Ioan 5:25 Domnul nostru arată cum va
fi îndeplinită trecerea din moarte la viaţă, zicând: „Vine
ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor asculta vor trăi”. Având
în minte că întreaga lume este moartă din punct de vedere
divin, vedem că apostolii şi Biserica timpurie au fost
chemaţi din această lume moartă, şi ca membri ai ei li s-a
dat ocazia să audă de la Fiul lui Dumnezeu mesajul vieţii.
În măsura în care i-au dat atenţie au venit tot mai mult în
relaţie vitală cu Dătătorul de viaţă; şi astfel toţi cei
care au devenit una cu El, din ziua aceea până în prezent,
I-au ascultat glasul, mesajul, (s-au supus) şi proporţional
au venit în favoarea Sa şi se vor împărtăşi de răsplăţile
Sale. Procedura veacului viitor va fi similară: „Pământul va
fi plin de cunoştinţa ((709)) Domnului” şi nimeni nu
va mai trebui să zică: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Îl
„vor cunoaşte de la cel mai mic până la cel mai mare”. „Toţi
cei din morminte . . . vor ieşi din ele”, vor fi treziţi ca
să poată „auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor
asculta (se vor supune) vor trăi”.
După cum în cazul Bisericii Evanghelice
din prezent auzirea glasului Fiului Omului este o chestiune
treptată, învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă,
tot aşa va fi şi cu lumea în timpul Veacului Milenar. Cei
ascultători vor ajunge treptat la o apreciere tot mai clară
a lungimii şi lăţimii, înălţimii şi adâncimii iubirii,
dreptăţii şi prevederii divine. Dar atunci cei care vor
asculta de poruncile acelui mare Învăţător nu vor avea
persecuţii şi împotriviri, aşa cum au cei care acum caută
să-I urmeze Cuvântul, fiindcă Satan va fi legat şi legile
Împărăţiei vor fi în vigoare, iar cei care vor fi în armonie
cu dreptatea vor fi binecuvântaţi şi ridicaţi, iar cei care
vor lupta împotriva Împărăţiei şi se vor împotrivi
conducerii ei în vreun amănunt, după o încercare rezonabilă
vor fi socotiţi dispreţuitori ai harului lui Dumnezeu şi vor
fi nimiciţi complet de printre oameni. Fapt. 3:23; Isa.
65:20.
Vedem, prin urmare, că declaraţia
Domnului nostru despre o trezire generală a morţilor
înseamnă o mare binecuvântare, rodul lucrării Sale
răscumpărătoare. Vedem că expresiile, cei care au făcut
binele, care vor ieşi afară la „învierea vieţii” --
cei care vor veni la înviere cu viaţă deplină -- se pot
referi numai la clasele biruitoare, Biserica, vrednicii din
vechime şi mulţimea mare. Numai despre aceştia se poate
spune că au făcut binele, au făcut bine în felul cum
apreciază Domnul -- au primit aprobarea divină. Să nu
înţelegem că expresia „au practicat binele” înseamnă au
făcut perfect, la înălţimea standardului divin în gând,
cuvânt şi faptă, fiindcă apostolul ne arată clar că „nu este
nici un om drept, nici unul măcar”, în toate aceste aspecte.
Cea mai mare apropiere de dreptate care este posibilă pentru
careva dintre noi este puritatea inimii -- dreptatea
intenţiei.
((710))
Restul lumii sunt cuprinşi toţi împreună
în termenul „cei care au făcut răul” -- care n-au fost
acceptabili pentru Dumnezeu. Aceştia cuprind nu numai pe
acei care n-au fost acceptabili ca păgâni, din cauză că nu
L-au cunoscut pe marele Răscumpărător şi de aceea n-au avut
privilegiul să se apropie de Tatăl prin El, ci cuprind pe
toţi aceia care au auzit ceva despre Isus şi au înţeles ceva
despre lucrarea Sa de împăcare, şi care, posedând această
cunoştinţă în diferite grade, n-au răspuns la privilegiile
şi oportunităţile acordate lor -- nu s-au consacrat deplin,
complet. Toţi aceştia, din punct de vedere divin, „au făcut
răul” -- sunt dezaprobaţi.
Se va observa imediat că această clasă
cuprinde pe mulţi „înălţaţi între oameni”, atât din
sistemele bisericii nominale cât şi din afara lor -- mulţi
dintre cei nobili, cei înţelepţi, cei bogaţi, cei mari şi
cei învăţaţi. Desigur că trebuie să ne producă bucurie în
inimă faptul că Domnul, deci, S-a îngrijit şi de trezirea
acestora şi că deşi ei nu vor „ieşi” la învierea vieţii, vor
„ieşi” ca să aibă oportunităţile participării la învierea
treptată prin judecăţi, pentru ca în timpul Veacului
Milenar, ziua de judecată* sau de încercare de o mie de ani,
ei să poată fi supuşi la probele lor sub astfel de condiţii
favorabile cum a indicat Cuvântul lui Dumnezeu.
*Vol. I, pag. 137
Ei vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu --
nu jargonul crezurilor contradictorii, aşa cum este exprimat
prin diferitele secte din creştinătate şi din lume. Li se
vor da buze curate, sau un mesaj curat (Ţef. 3:9). Ochii lor
orbi se vor deschide, urechile lor surde se vor deschide,
vor auzi, vor cunoaşte şi va fi greşeala lor proprie dacă nu
vor profita de mesajul de bucurie, ca să primească
favorurile lui Dumnezeu date prin Dătătorul de viaţă,
Cristosul, şi astfel, pas cu pas, puţin câte puţin, să
câştige biruinţe asupra slăbiciunilor şi imperfecţiunilor
mintale, morale şi fizice, până când, la încheierea
judecăţii sau a timpului lor de ((711)) încercare,
vor fi obţinut condiţiile vieţii -- perfecţiunea -- tot ceea
ce a fost pierdut în Adam şi a fost răscumpărat prin sângele
preţios al lui Cristos.
Nu o judecată sau un proces pentru
păcatele trecute, ci o altă încercare de viaţă
Trebuie să ne amintim că încercările şi
probele care vor fi atunci asupra lumii în general nu vor fi
de genul proceselor la care sunt supuşi criminalii în
prezent, când curtea şi juriul examinează dovezile ca să
stabilească dacă acuzatul este vinovat sau nu, şi dacă este,
care să fie pedeapsa. Nu există nici o îndoială în privinţa
vinei rasei noastre şi nu se propune nici un proces sau
judecată pentru a se constata dacă omul a fost vinovat de
neascultare de Dumnezeu, nici pentru a se constata dacă
pedeapsa morţii dată de Dumnezeu a fost o pedeapsă justă.
Judecata sau încercarea din Veacul
Milenar va fi pe linii complet diferite şi va corespunde mai
mult felului în care ar fi tratat un copil pe care părintele
l-ar găsi vinovat şi vrednic de lovituri şi căruia i-ar fi
administrate loviturile, iar după primirea pedepsei ar fi
întrebat de părinte: „Ei bine, îţi recunoşti greşeala?
Recunoşti justeţea pedepsei pe care ai primit-o? şi de acum
încolo eşti dispus să fii copil ascultător?” La un răspuns
afirmativ, părintele ar putea spune: „Vom vedea! Voi judeca
sau te voi pune la încercare sau la probă în cursul zilei de
astăzi şi dacă voi găsi că te căieşti sincer şi doreşti
serios să-mi faci voia, te voi aduce până deseară înapoi în
părtăşie deplină şi-ţi voi acorda toate privilegiile pe care
le-ai avut înainte de încălcare”. Astfel este natura
judecăţii sau încercării veacului viitor -- o încercare ca
să se constate care membri ai lumii vinovate, după ce au
suferit plata păcatului, moartea, timp de şase mii de ani,
vor fi învăţat în gemete şi dureri că păcatul este peste
măsură de păcătos iar dreptatea este însoţită de mare
binecuvântare, şi vor dori să se conformeze voinţei lui
Dumnezeu în toate lucrurile.
((712))
Ascultarea va fi impusă de la început şi
numai cei care vor refuza în mod hotărât să facă progres vor
fi îndepărtaţi chiar după o sută de ani de încercare; cei
care vor face progres chiar şi numai la exterior şi se vor
conforma legilor Împărăţiei chiar şi numai la exterior, vor
avea permisiunea să meargă mai departe şi li se vor da
posibilităţi să crească în har, în cunoştinţă şi în iubire.
Dar la sfârşitul Veacului Milenar va veni o probă
hotărâtoare pentru toţi -- nu în privinţa conduitei
exterioare, care trebuie să fi fost bună, altfel nu şi-ar fi
putut menţine poziţia, ci ar fi fost îndepărtaţi din viaţă
mai repede, în Moartea a Doua. Această probă finală va fi în
privinţa loialităţii inimii faţă de principiile
dreptăţii. Toţi vor fi probaţi în această privinţă; şi toţi
care nu vor fi găsiţi cu totul loiali şi supuşi Domnului vor
fi îndepărtaţi în Moartea a Doua -- nu li se va permite să
continue în posedarea favorurilor divine. Dar ce îndurătoare
sunt pregătirile divine făcute astfel! Ce îndelung răbdători
faţă de copiii oamenilor Îi arată acest plan divin pe Tatăl
nostru ceresc şi pe Răscumpărătorul nostru! În mod sigur
astfel de răbdare şi suportare va atrage către Domnul pe
toţi cei care vor fi vrednici de viaţă veşnică; iar în
privinţa distrugerii celorlalţi, toţi cei în armonie cu
Domnul vor fi gata să zică, în cuvintele inspirate: „Doamne
Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile
Tale!” Apoc. 16:7.
Socotiţi vrednici să aibă parte de înviere
Din acest punct de vedere găsim un sens
în cuvintele Domnului: „Cei găsiţi vrednici să aibă parte de
veacul acela şi de învierea dintre cei morţi” (Luca 20:35).
Extrem de puţini, numai o „turmă mică”, sunt socotiţi
vrednici să aibă parte de lumea aceea şi de învierea „mai
bună” înainte de Mileniu. Marea masă a omenirii, inclusiv
cei cărora Domnul le-a adresat aceste cuvinte, vor ieşi
afară la „învierea prin judecată”, iar apoi va rămâne ca ei
să se dovedească vrednici de viaţă perfectă, singurii cărora
li se va permite să treacă dincolo de Veacul Milenar în
veacurile veşnice din viitor. ((713)) Numai celor
ascultători li se va permite să aibă parte de
înviere, fiind ridicaţi deplin şi complet din moarte -- un
progres treptat şi o ajungere treptată. După cum am văzut
deja, cei care vor umbla atunci pe calea mare a sfinţeniei
trebuie să „meargă pe ea” în sus. Va fi o cale în
sus, ascendentă, şi se va cere efort şi biruinţă din partea
celor care vor vrea să recâştige tot ceea ce a fost pierdut
-- perfecţiunea umană.
Privind îndeaproape această trăsătură a
planului divin, suntem uimiţi de înţelepciunea şi
consecvenţa ei, precum şi de avantajele pe care ea le va
oferi celor pentru care este pregătită. Putem repede vedea,
de exemplu, că orice alt plan ar fi spre dezavantajul celor
pentru care avantajele Mileniului sunt în mod special
intenţionate. Să luăm de exemplu pe Nero. Să presupuneam că
ar avea o înviere instantanee la viaţă -- să presupunem că
ar „ieşi” din mormânt perfect mintal, moral şi fizic: acela
n-ar fi Nero. Fiinţa aceea perfectă nu s-ar putea identifica
în nici un sens al cuvântului cu Nero din trecut şi n-ar
putea să-l identifice nici cei care au fost asociaţi cu el.
Nu ni-l putem imagina nici „ieşind” perfect în privinţa
organismului uman, dar imperfect la minte şi la caracter.
Toţi care au învăţat chiar şi primele principii ale legilor
fiziologiei trebuie să vadă absurditatea unui astfel de
lucru. Legile acelea ne învaţă foarte clar că un caracter şi
un organism sunt una; că un organism perfect ar indica
desigur un caracter perfect. Dar dacă pentru moment am
susţine unul dintre aceste lucruri neraţionale, am întâmpina
imediat obiecţia că o mie de ani ar fi o perioadă prea lungă
pentru a încerca ascultarea sau neascultarea unei fiinţe
perfecte. Adam, ca fiinţă perfectă, a avut o încercare
foarte scurtă, după câte putem noi judeca din Scripturi.
Mai mult, dacă ne-am putea imagina lumea
perfectă şi în încercare, am fi obligaţi şi să ni-i imaginăm
pe oameni ca fiind supuşi legii perfecte; şi fiind fără
imperfecţiuni ar fi şi fără protecţie sau acoperire a
neajunsurilor şi ca atare exact ((714)) în aceeaşi
poziţie în care a stat Adam la început în încercarea sa. În
acest fel văzând lucrurile, n-ar exista nici o necesitate a
Împărăţiei Mijlocitoare a lui Cristos şi a domniei de o mie
de ani, fiindcă legea perfectă reprezintă justiţia divină,
aceeaşi care a lucrat cu Adam la început şi aceeaşi care
trebuie să treacă peste omenire la sfârşit -- la încheierea
Mileniului, înainte ca lumea să fie acceptată de Dumnezeu în
favoare veşnică. Astfel de vederi observăm că sunt, prin
urmare, cu totul contradictorii aranjamentului divin.
Să remarcăm acum frumuseţea, armonia,
caracterul raţional şi consecvent al planului divin de
înviere prin judecăţi. (1) Oamenii, venind afară practic în
aceeaşi stare mintală, morală şi fizică în care au intrat în
mormânt, se vor identifica imediat, personal şi în relaţie
cu alţii. „Oriîncotro ar cădea copacul . . . în locul unde
cade, acolo rămâne”, iar trezirea, sau chemarea afară din
mormânt, va fi ca încheierea unui somn, tocmai ilustraţia pe
care o foloseşte Domnul nu numai în legătură cu corpul lui
Cristos, ci şi cu lumea în general, despre a cărei trezire
viitoare, ca parte din planul Său, se vorbeşte ca despre o
trezire din somn. După cum o persoană care se trezeşte din
somn se găseşte practic în aceeaşi stare în care s-a culcat,
plus o uşoară întărire, şi poate să-şi amintească repede
evenimentele şi împrejurările care i-au precedat somnul,
credem că tot aşa va fi şi cu lumea în general, când „vor
auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi” din morminte.
Prin aceasta nu înţelegem că vor ieşi
exact în aceeaşi stare fizică în care au fost în momentul
morţii, fiindcă aceasta ar însemna o absurditate. De
exemplu, unul ai cărui plămâni s-au descompus până când
ultima lui suflare a fost un gâfâit, nu trebuie să ne
aşteptăm că va veni afară gâfâind şi fără plămâni; unul al
cărui cap a fost despărţit de trup nu va fi trezit fără cap;
şi la fel, cel care şi-a pierdut braţele sau picioarele, sau
degetele de la mâini sau de la picioare, n-ar putea fi
aşteptat, raţional vorbind, să „iasă” fără aceste membre. În
absenţa a ceva clar în Scripturi care să ne ((715))
îndrume judecata, trebuie să presupunem că ieşirea lumii
afară va fi ceea ce s-ar considera acum că este o sănătate
şi o putere medie, aşa cum, de exemplu, a binevoit Domnul să
acorde celor pe care i-a vindecat la prima Sa venire. Cei
vindecaţi n-au fost făcuţi perfect sănătoşi, altfel
mulţi dintre ei puteau să fi trăit secole întregi, ca Adam
cel perfect. Mai degrabă putem presupune că restabilirile au
fost la o sănătate şi o putere medie, şi tot aşa va fi la
trezire, când acelaşi glas îi va chema din somnul morţii ca
să poată auzi cuvintele Lui şi prin ascultare „să ajungă
la” viaţa eternă cu perfecţiunea ei mintală şi
corporală, pentru care El a pregătit timpurile restabilirii
şi disciplinările, judecăţile şi binecuvântările Împărăţiei.
Firele existenţei fiind reluate tocmai
unde au fost lăsate în moarte, ţeserea experienţei va începe
şi se va adapta rapid la condiţiile schimbate; şi între timp
individul nu-şi va pierde identitatea, nici nu va fi pierdut
pentru lume şi pentru cercul social din care a făcut parte.
Astfel experienţele trecute cu păcatul şi egoismul vor
constitui un bun de cunoştinţă valoros, folositor în
evaluările cuvenite din viitor, făcându-l în stare pe cel
revenit la viaţă să aprecieze avantajele care derivă din
domnia dreptăţii şi vieţii în contrast cu domnia anterioară
a păcatului şi morţii. Va fi spre avantajul său, de
asemenea, că el va trebui mai întâi de toate să accepte pe
Cristos Regele ca Răscumpărătorul său, recunoscându-şi
imperfecţiunea şi nevrednicia -- va trebui să se prindă de
Dătătorul de viaţă înainte de a putea porni pe calea mare a
sfinţeniei. Va fi spre avantajul său, de asemenea, că el
însuşi va trebui să facă paşi pentru învingerea
slăbiciunilor proprii şi pentru ajungerea la perfecţiunea
pusă înaintea sa ca ţintă.
Lecţiile din experienţa astfel câştigată
vor fi adânc gravate în memoria sa, în caracterul său, şi-l
vor potrivi şi pregăti pentru încercarea finală de la
sfârşitul Veacului Milenar, când se va cere loialitate
absolută a inimii. Între timp însă, imperfecţiunile
lui nu vor lucra în detrimentul sau în dauna sa, fiindcă
cerinţele judecătorilor vor fi după măsura ((716))
slăbiciunii sau tăriei sale de caracter -- toţi aceşti
judecători fiind acum pregătiţi prin propriile lor
experienţe cu păcatul şi slăbiciunea, ca să judece
compătimitor şi să fie cu adevărat de ajutor. Astfel de
experienţe din partea judecătorilor n-ar fi atât de
esenţiale dacă n-ar fi acest plan divin de recuperare
treptată -- de „înviere prin judecată”.
Această vedere este în armonie deplină şi
cu declaraţia divină prin gura lui Daniel, profetul, în
privinţa învierii: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna
pământului se vor trezi: unii pentru viaţă veşnică
(durabilă), şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic
(durabil)” (Dan. 12:2). Aici vedem aceeaşi separare a celor
treziţi pe care Domnul nostru o explică mai deosebit. O
clasă este trezită la viaţă în sensul ei deplin, complet --
viaţă durabilă; cealaltă clasă este trezită, dar nu în
viaţă. Când vor fi treziţi vor fi încă în moarte, nefiind
aprobaţi de Dumnezeu -- nefiind legaţi vital de Fiul. „Cine
are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are
viaţa.” Deci, oamenii în general vor „ieşi” pentru a fi
aduşi la cunoştinţa faptului că prin harul lui Dumnezeu
viaţa şi restabilirea au fost pregătite prin
marele sacrificiu de ispăşire; că Dătătorul de viaţă Şi-a
luat marea putere şi glorie, ca Profet, Preot şi Rege, şi
că, identificându-se cu El, vor putea ajunge la viaţă,
treptat, pas cu pas.
Declaraţia profetului în privinţa acestei
a doua clase -- că ei vor ieşi afară pentru ruşine şi
dispreţ durabil -- este semnificativă. Dacă ar ieşi afară
perfecţi, n-ar fi într-o stare de ruşine şi dispreţ, fiindcă
perfecţiunea este totdeauna admirabilă. Aceste cuvinte, prin
urmare, atestă că ei vor ieşi afară imperfecţi, iar
explicaţia adăugată de Domnul nostru ne asigură că ei vor
ieşi afară în imperfecţiunea lor ca să poată, dacă vor dori,
să ajungă la înviere, perfecţiune, sub încercările sau
judecăţile la care vor fi supuşi -- răsplătind ascultările
lor şi pedepsind şi disciplinând neascultările lor.
L-am folosit deja pe Nero ca ilustraţie;
şi cum desigur că el va fi unul dintre cei care vor ieşi
pentru ruşine şi dispreţ durabil, putem să-l folosim şi mai
departe ca ilustraţie. Când ((717)) ne amintim că
trezirea lumii care doarme nu va începe până când generaţia
prezentă din lume va fi fost adusă sub puterea Împărăţiei la
o măsură considerabilă de dreptate şi înţelegere, ne vom da
seama repede că Nero, când va ieşi, se va găsi în mijlocul
unor condiţii sociale foarte diferite de cele care
predominau când a murit. El va constata că viciile cum sunt
cele pe care el le-a practicat şi cultivat vor fi foarte
mult dispreţuite, iar virtuţile pe care le-a evitat şi le-a
persecutat le va găsi instalate în putere şi în favoare
generală. El va fi complet în dezacord cu tot mediul
înconjurător, cu mult mai în dezacord decât alţii mai puţin
îndărătnici, mai puţin desfrânaţi, mai puţin vicioşi şi mai
puţin vrednici de dispreţ. El va găsi că este bine cunoscut
din paginile istoriei şi că este în dispreţ general
din cauza abuzului de putere şi de ocazii -- nu numai ca
unul care şi-a ucis propria mamă, ci şi ca unul care a
persecutat şi a chinuit pe credincioşii Domnului.
Orice persoană cu o dispoziţie bună şi
virtuoasă cu siguranţă va privi un caracter cum este al lui
cu „dispreţ”, şi în asemenea împrejurări cu siguranţă el va
suferi mare „ruşine”. Totuşi, el va veni la o înviere prin
judecată -- cu scopul de a i se acorda ocazia să se
ridice din starea sa vrednică de ruşine şi dispreţ la
perfecţiunea deplină a naturii umane; şi în ce măsură va
ajunge la viaţă, în ce măsură va ajunge la înviere din
moarte, va depinde în întregime de el. Întâi de toate va
trebui să cunoască Adevărul; va trebui să se vadă în
culorile sale adevărate; va trebui să se vadă în contrast cu
omul perfect -- aşa cum va fi reprezentat prin vrednicii din
vechime, „prinţii” din vremea aceea. Va trebui să vadă
acţiunea legilor dreptăţii în contrast cu cunoştinţa sa
anterioară despre acţiunea domniei păcatului şi morţii. Dacă
el îşi va menţine atunci în mod hotărât o influenţă rea, îşi
va împietri inima şi va refuza să se supună, va trebui să
moară în Moartea a Doua -- după ce s-a bucurat şi a respins
privilegiile şi oportunităţile pe care Domnul le-a pregătit
pentru el şi pentru toată omenirea.
((718))
Dar dacă, dimpotrivă, se va umili, îşi va
recunoaşte păcatul şi va deveni ascultător de legile
Împărăţiei, el îşi va începe imediat calea ascendentă spre
viaţă -- înviere sau ridicare spre recuperare completă din
cădere. Dacă astfel va „merge” pe calea mare a
sfinţeniei, în acelaşi timp se va curăţa de „dispreţul”
semenilor săi şi corespunzător se va elibera de „ruşine”.
Căci nu ne putem îndoi că dacă este bucurie în cer când un
păcătos se pocăieşte, va fi bucurie şi pe pământ printre
toţi oamenii corecţi când vor vedea din timp în timp pe
păcătoşi întorcându-se de la erorile căilor lor la
ascultarea de Domnul; iar dispreţul lăudabil al celor dintâi
faţă de păcat şi faţă de josnicia lui va trebui să dea loc
treptat unei aprecieri înţelegătoare faţă de eforturile
depuse în direcţia dreptăţii. Aşa încât, dacă Nero va deveni
deplin ascultător faţă de Domnul şi va ajunge la viaţă
veşnică, la „învierea prin judecată”, el va fi foarte
respectat şi trecutul său va fi complet uitat -- întocmai ca
acum, când ne gândim la apostolul Pavel, ne amintim
sacrificiile sale nobile şi credincioşia sa faţă de Domnul,
separându-l de Saul, persecutorul pe care el l-a numit „cel
dintâi dintre păcătoşi”.
Pedepse pentru păcatele din viaţa prezentă
Dacă cineva întreabă, nu vor fi oare
pedepse pentru păcatele din prezent? Răspundem că în mod
sigur Dreptatea va da pedepse pentru fiecare păcat. Păcatul
lui Adam, după cum toţi recunoaştem, a fost pedepsit timp de
şase mii de ani şi sub acea pedeapsă toată creaţia a
suspinat, a trudit şi s-a afundat în moarte. Păcatul acela
şi toate celelalte păcate influenţate de slăbiciunile şi
viciile rezultate din căderea lui Adam sunt incluse în
ispăşirea realizată prin marea jertfă pentru păcate.
Păcatele care trebuie să fie pedepsite în plus ar fi cele
care nu rezultă în mod direct din căderea şi degradarea
adamică -- cele care au fost într-o anumită măsură cu voia.
Aceste păcate cu voia trebuie să fie pedepsite; dar în
prezent noi nu suntem competenţi să ((719)) judecăm
care ar fi o pedeapsă dreaptă sau rezonabilă pentru astfel
de păcate -- total sau parţial voite.
Fără îndoială că acesta a fost un motiv
pentru care Domnul ne-a instruit să „nu judecăm nimic
înainte de vreme”. În cele din urmă judecata va fi în
mâinile noastre -- după cum este scris: „Nu ştiţi că sfinţii
vor judeca lumea?” -- Domnul nostru Isus fiind principalul
dintre aceşti judecători. Declaraţia Domnului nostru este că
acela care a cunoscut voia Stăpânului şi n-a făcut-o va fi
bătut cu multe lovituri, în timp ce acela care n-a ştiut-o
şi a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu
puţine lovituri (Luca 12:47, 48). Aceasta ne indică faptul
că vina păcatului cu voia va fi cântărită în mare măsură
după cunoştinţa noastră de Domnul şi de voinţa Sa. Ca atare,
Biserica şi cei care în timpul acestui Veac Evanghelic au
venit sub lumina şi influenţa Bisericii vor fi făcuţi
responsabili într-o măsură mai mare decât alţii. Nero, deşi
n-a fost din Biserică, n-a fost conceput de Spirit şi prin
urmare a fost proporţional mai puţin responsabil decât
Biserica, a avut totuşi considerabil contact cu copiii
luminii; de aceea, putem presupune că a avut o măsură mare
de responsabilitate în legătură cu crimele sale.
„Păcatele unor oameni merg înainte la
judecată”
Vorbind despre pedepsele pentru păcatele
voite în funcţie de lumina avută, să nu uităm declaraţia
apostolului că, „Păcatele unor oameni merg înainte la
judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Tim. 5:24). Noi nu
ştim în ce măsură păcatele lui Nero au primit deja o anumită
pedeapsă, nu ştim în ce măsură a suferit el mintal sau
fizic, de aceea nu ştim în ce măsură pedeapsa pentru
păcatele lui va veni pe urmă şi-l va ajunge în timpul
Veacului de Judecată. Ca argument doar, să presupunem că el
n-a primit nici o pedeapsă specială în trecut şi că
loviturile pentru păcatele sale vor veni mai târziu, şi să
întrebăm care va fi natura mărturiei împotriva lui şi cum i
se vor aplica loviturile sau pedepsele? Noi nu suntem
competenţi să răspundem fără ((720)) rezerve sau fără
condiţii la aceste întrebări, dar cu toţii recunoaştem un
principiu general care deja lucrează în fiecare om,
înregistrând rezultatele propriilor sale încălcări ale
cunoştinţei şi conştiinţei. Vedem că în măsura în care sunt
încălcate adevărul, lumina, cunoştinţa şi conştiinţa, în
aceeaşi măsură este subminat caracterul; şi în măsura în
care aceasta continuă, restabilirea lui va fi mai dificilă.
În mod raţional putem judeca faptul că
Nero trebuie să-şi fi subminat caracterul şi conştiinţa
într-o măsură într-adevăr foarte mare. Dacă, deci, la
trezire va „ieşi” cum a murit, numai pentru o ocazie de
dezvoltare, putem vedea imediat că orice pas în jos pe care
l-a făcut în trecut, orice încălcare a conştiinţei, orice
împotrivire cu bună ştiinţă la dreptate, a produs o lezare a
caracterului său, care, dacă va fi vreodată învinsă, va cere
efort proporţional pentru a-şi reface paşii şi a-şi
reconstrui partea caracterului pe care el cu nesăbuinţă a
distrus-o. Nu este pentru noi să spunem că aceasta şi numai
aceasta va fi pedeapsa pentru păcatele din prezent; dar aşa
ni se pare raţional să fie. În orice eventualitate, noi
suntem mulţumiţi să lăsăm lucrurile aici, încrezători că
deciziile Bisericii glorificate vor avea girul deplin al
tuturor celor care au Spiritul Domnului. Nu putem presupune
că Domnului Îi va plăcea să răsplătească rău pentru rău, sau
să producă durere inutilă chiar şi celui mai infam, dar că
decizia dată deja de marea Curte Supremă va rămâne, adică,
„plata păcatului este moartea” -- Moartea a Doua.
„Aşa este şi învierea (principală a)
morţilor (speciali)”
-- 1 Cor. 15:42 --
Învierea Bisericii este numită Întâia
Înviere, nu în sensul priorităţii (chiar dacă va avea
prioritate), ci în sensul că este principală, cea mai bună,
superioară. Am văzut deja că sunt diferite serii la înviere
-- trei dintre ele sunt la viaţă, la perfecţiune,
chiar dacă pe diferite planuri de existenţă; Biserica
ocupând primul loc, „mulţimea mare” şi vrednicii din vechime
venind la rând, iar mai apoi sau în ultimul rând fiind
învierea generală a lumii, deschisă întregii ((721))
omeniri, toţi cei care vor accepta pregătirile şi
aranjamentele divine -- învierea prin judecată fiind
terminată numai la încheierea Veacului Milenar. În acest
sens al cuvântului va fi într-adevăr o realitate faptul că
„ceilalţi morţi” nu vor trăi „până nu s-au sfârşit
cei o mie de ani” -- nu vor avea viaţă în sensul ei deplin,
cuvenit, complet; nu vor fi ridicaţi complet din moarte
până atunci. Astfel văzută propoziţia nelegitimă din
Apocalipsa 20:5*, se constată că este în armonie deplină cu
sensul general al Scripturilor. Toate aceste învieri care
urmează după prima, sau după cea principală, vor fi fără
îndoială sub puterea şi controlul Bisericii glorificate, al
cărei Cap glorios a primit în acest scop toată puterea şi
autoritatea de la Tatăl.
*Am atras deja atenţia asupra faptului că
propoziţia „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit
cei o mie de ani” nu este sprijinită de manuscrisele vechi
de dată mai timpurie decât secolul al cincilea; totuşi este
în armonie deplină cu ceea ce prezentăm aici, fiindcă
termenul „n-au înviat” trebuie să fie înţeles că se
referă nu la trezire, ci la restabilirea deplină la viaţă în
gradul perfect. Vezi nota de subsol din Vol. I, pag. 288.
După ce am văzut lucrarea învierii făcută
de Biserică pentru alţii, să vedem acum ce au să ne arate
Scripturile mai cu seamă despre Întâia Înviere. Cu ce
corpuri va ieşi afară Creaţia Nouă? Care vor fi unele din
calităţile şi puterile lor?
Apostolul declară: „Cum este cel făcut
din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; cum este Cel ceresc,
aşa sunt şi cei cereşti” (1 Cor. 15:48). După cum înţelegem,
aceste cuvinte înseamnă că lumea în general, care va avea
restabilire la perfecţiune umană, va fi ca şi cel pământesc
-- cum a fost întâiul Adam înainte de a păcătui şi cum a
fost „Omul” perfect „Hristos Isus” înainte de conceperea Sa
pentru înnoirea naturii. Ne bucurăm împreună cu lumea de
această perspectivă măreaţă, că oamenii vor deveni iarăşi
chipuri pământeşti depline şi complete ale Creatorului
divin. Dar ne bucurăm încă şi mai mult în făgăduinţele
scumpe făcute Bisericii evanghelice, „celor chemaţi”
potrivit scopului divin, care vor ((722)) avea chipul
Celui ceresc -- chipul Creatorului, într-un sens încă mai
înalt şi mai deosebit -- care vor fi nu chipuri trupeşti, ci
chipuri spirituale. „Ştim că . . . vom fi ca El (Isus cel
„schimbat”, glorificat), pentru că Îl vom vedea aşa cum
este.” El este o fiinţă spirituală, „reprezentarea
exactă a fiinţei Tatălui”, „mai presus de orice domnie,
de orice stăpânire, de orice putere . . . şi de orice nume
care se poate numi”, şi ca atare mai presus de umanitatea
perfectă. Dacă noi vom fi ca El şi-I vom împărtăşi slava şi
natura, înseamnă că şi noi vom fi reprezentări ale fiinţei
Tatălui, „care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi
apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L
poate vedea”, dar de care noi ne putem apropia şi pe care-L
putem vedea aşa cum este, fiindcă am fost „schimbaţi”. 1
Ioan 3:2; 1 Tim. 1:17; 6:16; Exod. 33:20.
Ca nu cumva să-l înţeleagă cineva greşit,
apostolul sprijină expresia de mai sus adăugând: „După cum
(noi, Biserica) am purtat chipul celui făcut din
ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”. Gândul
apostolului nu este că toţi vor purta cândva, în acest sens,
chipul Celui ceresc. Nu aceasta a fost intenţia Creatorului
nostru. Când El l-a făcut pe om a intenţionat să aibă o
fiinţă de carne, umană, pământească, în propria Sa
asemănare (mintal, moral), ca să fie domnul şi conducătorul
pământului, ca reprezentant al Creatorului său ceresc (Gen.
1:26-28; Ps. 8:4-7). Alegerea Noii Creaţii, după cum am
văzut, este cu totul separată şi deosebită de creaţia
pământească. Ea este aleasă din lume şi constituie cu
totul doar o „turmă mică”, chemată să fie clasa Împărăţiei
Domnului, ca să binecuvânteze lumea în timpul celor o mie de
ani ai Veacului Milenar -- mai apoi, putem fi siguri,
ocupând o poziţie foarte înaltă şi de responsabilitate şi
făcând o lucrare foarte importantă în ducerea la îndeplinire
şi a altor scopuri divine -- poate în legătură cu alte lumi
şi alte creaţii.
Dar apostolul sprijină acest subiect şi
mai departe, spunând pentru a explica cele menţionate
anterior (versetul 50): „Ce spun eu, fraţilor, este că nu
pot carnea şi sângele să ((723)) moştenească
împărăţia lui Dumnezeu”. Astfel el face deosebire între
starea noastră prezentă în trup şi starea noastră viitoare
ca fiinţe spirituale, declarând foarte clar că atâta vreme
cât suntem în trup nu putem constitui Împărăţia Domnului în
sens real, fiindcă acea Împărăţie va fi spirituală, formată
din fiinţe spirituale. Domnul nostru, El Însuşi, Capul,
căpetenia, conducătorul, exemplul pentru Biserica Sa, este
fiinţa spirituală glorioasă, o întrezărire a ei fiindu-i
acordată apostolului Pavel (1 Cor. 15:8), şi o imagine a ei
fiindu-i acordată apostolului Ioan în viziune apocaliptică.
„Vom fi ca El” -- nu carne şi sânge, ca restul rasei din
care am fost selecţionaţi şi a cărei restabilire sau înviere
prin judecăţi o va aduce înapoi la perfecţiunea stării de
carne şi sânge, la fel cum acele timpuri ale restabilirii
vor aduce pământul la starea reprezentată la început prin
Grădina Edenului.
Apostolul însă a recunoscut faptul că ne
va fi greu să înţelegem ideea unei schimbări atât de
complete a Bisericii de la condiţiile trupeşti, pământeşti
la condiţiile spirituale, cereşti. El şi-a dat seama că
dificultatea noastră va fi mai mică în privinţa celor care
au adormit în moarte decât în privinţa celor vii şi care au
rămas până la prezenţa Domnului. Este mult mai uşor pentru
noi să înţelegem ideea că acei care dorm vor fi înviaţi în
corpuri noi spirituale, aşa cum a promis Domnul că va da,
decât să înţelegem cum aceia dintre sfinţi care sunt în
viaţă în timpul prezenţei a doua a Domnului vor fi acceptaţi
de El în Împărăţia Sa spirituală. Domnul, prin apostol, ne
clarifică foarte bine acest lucru, zicând: „În legătură cu
acest lucru vă spun o taină, pe care o voi explica: nu toţi
vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi; într-o clipă, într-o
clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă -- trâmbiţa a
şaptea.” 1 Cor. 15:51, 52.
Deşi prin aceste cuvinte Domnul, prin
apostol, a clarificat într-o anumită măsură taina, totuşi o
măsură considerabilă de confuzie a ascuns de atunci încoace
chiar şi această explicaţie clară, pentru că mulţi din
poporul drag al ((724)) Domnului au confundat
cuvântul „a adormi” cu cuvântul „a muri” şi au presupus că
explicaţia înseamnă că sfinţii care rămân până la prezenţa
Domnului vor fi schimbaţi fără să moară, lucru care nu este
deloc declarat. Să luăm cazul apostolilor, de exemplu; ei au
murit şi din momentul morţii până în momentul învierii au
fost socotiţi ca „adormiţi”. Moartea a fost un act de un
moment, în timp ce somnul sau starea de inconştienţă a
continuat secole la rând.
Această idee despre cuvântul „somn”
trebuie ataşată cuvintelor apostolului pentru ca ele să
poată fi înţelese, adică, cei din poporul Domnului care
rămân până la a doua prezenţă a Sa nu vor trebui să
doarmă în moarte inconştienţi nici măcar un moment. Ei
vor muri totuşi, după cum spune Domnul prin profet,
vorbind despre Biserică: „Eu am zis: «Toţi sunteţi dumnezei,
toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt. Dar veţi muri ca un om
şi veţi cădea ca unul dintre prinţi»” (Ps. 82:6, 7 --
Biblia ebraico-engelză, J. P. Green -- n.e.). Lumea în
general moare ca Prinţul Adam, în calitate de copii ai lui,
părtaşi la sentinţa lui; dar cei credincioşi în Cristos Isus
mor cu El -- cu Prinţul Isus (Isa. 9:6; Fapt. 3:15; 5:31).
Îndreptăţiţi prin sacrificiul Lui, ei devin morţi cu El,
ca împreună-sacrificatori. Ei „cad” în moarte ca sacrificii
-- ca al doilea Prinţ. „Dacă am murit împreună cu El,
vom şi trăi împreună cu El.” Dar, după cum arată
apostolul, moartea acestora nu va însemna un somn
inconştient -- momentul morţii va fi chiar momentul
„schimbării”, sau îmbrăcarea casei din ceruri, corpul
spiritual.
„Schimbarea” membrilor Bisericii care
rămân până la prezenţa Domnului este astfel prezentată ca
fiind în toate sensurile cuvântului o parte a Primei
Învieri. Ea nu se deosebeşte în nici un amănunt de
experienţa morţii care trebuie să fie comună tuturor
membrilor acelui singur corp. Singurul punct de diferenţă
între alţi membri ai corpului şi aceştia este cel specificat
de apostol, anume, ei nu vor „adormi”. Aceşti din
urmă membri ai corpului nu vor trebui să doarmă -- nu vor
trebui să aştepte să vină Împărăţia, ((725)) fiindcă
atunci ea va fi stabilită. Ei vor trece imediat de la
activităţile slujirii de această parte a vălului în trup, la
activităţile slujirii de cealaltă parte a vălului ca Noi
Creaturi desăvârşite, membrii Cristosului.
„Ce vom fi nu s-a arătat încă”
În privinţa puterilor şi calităţilor
Noilor Creaturi desăvârşite, apostolul ne spune că nu vor
avea toţi acelaşi grad de glorie, chiar dacă toţi vor avea
acelaşi fel de glorie -- toţi vor fi fiinţe celeste,
cereşti. Va fi o glorie comună tuturor acestor fiinţe
celeste şi o altă glorie comună fiinţelor umane sau
terestre. Fiecare va fi glorioasă în perfecţiunea ei, dar
gloriile celor celeste vor fi superioare -- transcendente.
Scripturile ne spun că Biserica în ansamblul ei, va
„străluci ca soarele” (Mat. 13:43). Această descriere a
gloriei viitoare făcută de Domnul nostru se aplică la toţi
cei care sunt din clasa „grâu”; totuşi, în lumina
explicaţiei apostolului (versetul 41), ne dăm seama că vor
fi deosebiri individuale în poziţiile şi onorurile
Bisericii. Toţi vor fi perfecţi, toţi vor fi fericiţi în cel
mai înalt grad, dar, după cum Tatăl este mai presus de toţi,
după cum L-a înălţat pe Fiul să fie alături de El şi după
cum aceasta indică deosebiri în privinţa gloriei, maiestăţii
şi autorităţii, tot aşa printre urmaşii Domnului, toţi
aceştia fiind acceptabili, vor fi deosebiri în privinţa
poziţiei, după cum „o stea se deosebeşte în strălucire de
altă stea” în mărime şi strălucire. 1 Cor. 15:41.
Domnul nostru, în două din pildele Sale,
sugerează aceeaşi deosebire printre urmaşii Săi glorificaţi.
Cel care a fost credincios cu cinci talanţi urma să
primească o laudă specială la întoarcerea Domnului, în timp
ce ceilalţi credincioşi care au avut un număr mai mic de
talanţi vor fi trataţi proporţional. Cel care a fost
credincios în folosirea minei sale, aşa încât să câştige
zece mine, urma să primească conducerea peste zece cetăţi;
iar cel care a fost credincios peste mina sa câştigând cinci
mine, va avea talanţi, binecuvântări, oportunităţi şi
autoritate proporţional crescute. Mat. 25:14-30; Luca
19:11-27.
((726))
Nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru
că privind în urmă vedem că în timp ce Domnul a ales
doisprezece apostoli şi i-a iubit pe toţi, între ei au fost
trei pe care i-a iubit în mod deosebit şi care în diferite
împrejurări au fost mai aproape de El şi în relaţie mai
confidenţială decât ceilalţi. De asemenea, putem fi siguri
că atunci când se va deschide „Cartea vieţii” şi când vor fi
împărţite poziţiile cele mai apropiate de Învăţătorul pe
tron, cei de la dreapta şi cei de la stânga (cei mai aproape
de persoana Sa) vor fi recunoscuţi de toţi ca vrednici de
cinstea şi distincţia acordată lor (Mat. 10:41). Nu ne va
surprinde deloc să-l găsim pe apostolul Pavel alături de
Învăţătorul şi posibil pe Ioan de cealaltă parte a Sa. Ideea
nu este aceea de loc sau de poziţie pe o bancă -- tron -- ci
de cât de strânsă este relaţia în privinţa puterii şi
maiestăţii Împărăţiei. Putem fi siguri că toţi cei care vor
constitui „turma mică” vor fi atât de plini de Spiritul
Domnului încât să-şi dea întâietate unul altuia; şi putem
şti cu ceritudine că nu va fi nici o gelozie, ci judecata
divină în privinţa vredniciei va fi aprobată deplin de către
toată Creaţia Nouă. Acest lucru este aşa în prezent şi îl
putem aştepta mult mai mult în viitor. Citim că în prezent
„Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a
plăcut” şi toţi cei care sunt în armonie cu Domnul caută
continuu, nu să schimbe aranjamentul divin, ci să-l
recunoască şi să coopereze cu el. Desigur că aşa va fi şi în
viitor.
Descriind deosebirile dintre condiţiile
prezente şi cele din viitor apostolul spune: „Trupul (acest
cuvânt se găseşte numai în manuscrisele târzii, conform
notei introductive a traducerii revizuite. În locul lui
apare un pronume personal pe care traducătorii Bibliei
engleze l-au redat la neutru, el sau ea -- n.
e.) este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire”.
„Ea” -- Creatura Nouă, a cărei existenţă a început la
consacrare şi la conceperea de Spirit. Creatura Nouă se
dezvolta şi căuta să ţină în stăpânire carnea şi s-o facă
servul ei, în armonie cu voinţa divină -- Creatura Nouă
despre care se spune că trăia în trup ca într-un cort, în
timp ce aştepta corpul nou. „Ea” a fost semănată în
putrezire, într-un corp care putrezeşte; „ea” a
((727)) mers în moarte şi totuşi „ea” nu este
reprezentată ca moartă, ci numai adormită, în timp ce cortul
ei pământesc s-a descompus. Aceeaşi „ea”, Creatura
Nouă, va fi îmbrăcată cu casa cerească, corpul spiritual, la
Întâia Înviere.
Acest corp spiritual în care „ea”
va fi înviată, după cum spune apostolul, va fi neputrezitor
-- care nu poate putrezi, care nu poate muri. Cuvântul redat
aici prin neputrezire este aphtharsia şi înseamnă
ceva inatacabil de moarte, ceva ce nu poate putrezi, muri
sau trece. Acelaşi cuvânt este redat prin „neputrezire”
în versetele 50, 53 şi 54 din acest capitol şi în Romani 2:7
şi 2 Timotei 1:10.
Această declaraţie, că corpurile noastre
spirituale nu vor putea putrezi, vor fi nemuritoare, este
extraordinară, fiindcă suntem informaţi clar că această
calitate a nemuririi aparţine inerent numai lui Iehova, deşi
se spune despre Domnul nostru Isus că datorită credincioşiei
Sale, marea Sa înălţare a constat în parte din acordarea
vieţii în Sine, aşa cum Tatăl are viaţă în Sine. Ideea
este aceeaşi -- că gloriosul Cap al Bisericii a avut tocmai
o astfel de „schimbare” la nemurire, neputrezire,
participare la natura divină. Nu ne uimeşte că planul lui
Dumnezeu a fost atât de generos faţă de dragul nostru
Răscumpărător, dar ne uimeşte că această calitate a naturii
divine, care n-a fost dată altora în afară de
Învăţătorul nostru, le-a fost promisă membrilor corpului
Său, care merg pe urmele Sale şi caută gloria, cinstea şi
nemurirea. 2 Pet. 1:4; Rom. 2:7.
„Este semănat în necinste şi înviază în
slavă.” Aici iarăşi se face referire la Noua Creatură prin
cuvântul (subînţeles -- n. e.) „el”. În timpul vieţii
prezente lumea nu ne cunoaşte, nu-şi dă seama că am fost
concepuţi de Tatăl ca să fim copiii Săi pe plan spiritual şi
locuim numai temporar în trup, pentru scopul încercării
noastre, pentru probarea credincioşiei faţă de legământul
nostru de sacrificiu. „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu.”
Dar nefiind recunoscuţi suntem desconsideraţi de lume; şi
din cauza consacrării noastre Domnului s-ar putea să nu
ocupăm poziţii chiar aşa ((728)) de onorabile printre
oameni, cum am putea ocupa prin talentele naturale pe care
le avem, dacă acestea ar fi devotate scopurilor lumeşti. În
orice caz, atât individual cât şi colectiv, Biserica în trup
este acum, după cum spune apostolul, „în necinste”, în
dispreţ; şi, după cum spune în altă parte, corpul nostru
este un corp al stării smerite (Filip. 3:21). Dar care va fi
mai târziu starea? Va trece toată necinstea? Va fi Biserica
(Cap şi „corp”) astfel încât atât îngerii cât şi oamenii o
vor aprecia şi onora? Va fi Noua Creaţie astfel „în slavă”?
O, da! Avem această asigurare.
„Este semănat în slăbiciune şi înviază în
putere.” Şi aceasta se referă la Noua Creatură --
slăbiciunea menţionată fiind aceea a corpurilor naturale
muritoare, imperfecţiunile lor, pe care toate Creaturile Noi
le deplâng şi pe care Dumnezeu cu îndurare nu le socoteşte
ca slăbiciuni ale Noii Creaturi, ale cărei scopuri sau
intenţii faţă de Domnul sunt pure, perfecte, loiale şi
puternice. Faptul că aceste slăbiciuni nu vor însoţi noile
corpuri înviate ale celor „aleşi” este declarat în mod
foarte specific. „Este înviat în putere” -- puterea
perfecţiunii, puterea naturii noi, puterea lui Dumnezeu.
„Este semănat trup natural şi înviază
trup duhovnicesc.” Aceeaşi Ea, aceeaşi Creatură Nouă.
Acum este trup natural -- singurul lucru palpabil este
carnea. Numai prin harul lui Dumnezeu ni se permite să
socotim mintea nouă o Creatură Nouă şi să aşteptăm
timpul când acestei minţi noi i se va da un corp spiritual,
potrivit pentru ea. Atunci Ea va fi corpul spiritual,
în acelaşi sens în care Ea este acum corpul natural.
Ce perspectivă glorioasă este aceasta! Cu adevărat, este de
neînţeles pentru noi care n-avem alte experienţe decât cele
obişnuite pentru omul natural -- exceptând faptul că mintea
noastră a pătruns prin credinţă făgăduinţele şi revelaţiile
Domnului şi a intrat în spiritul „lucrurilor care încă nu se
văd”.
Dar dacă însuşi gândul la gloriile
viitoare ne-a ridicat deasupra lumii şi a grijilor ei, a
încercărilor ei, a nebuniilor ei ((729)) şi a
plăcerilor ei, cu cât mai mult vor însemna pentru noi
realităţile când vom fi perfecţi şi asemenea Domnului nostru
şi ne vom împărtăşi de gloria Lui! Nu este de mirare că
Domnul nostru i-a spus lui Nicodim: „Dacă v-am vorbit despre
lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi
vorbi despre cele cereşti?” Nu este de mirare că trebuie să
fim concepuţi de Spiritul sfânt înainte de a putea chiar şi
începe să înţelegem lucrurile cereşti. Fără îndoială, prin
urmare, capacitatea noastră de a alerga alergarea pusă în
faţa noastră în Evanghelie, străduinţa noastră de a birui
spiritul lumii şi asalturile Adversarului, va fi în măsura
în care vom fi ascultători de sfatul divin, nu vom iubi
lumea şi vom da la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul
care ne înfăşoară aşa de uşor, nepărăsind strângerea noastră
laolaltă şi cercetând Scripturile zilnic, şi în toate
sensurile cuvântului făcând uz de privilegiile, îndurările
şi binecuvântările conferite nouă ca şi copii ai lui
Dumnezeu. „Dacă facem aceste lucruri nu vom aluneca
niciodată, ci ni se va da din belşug intrare în împărăţia
veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 1
Ioan 3:2, 3; Rom. 8:17; Ioan 3:12; 1 Cor. 2:14; 1 Ioan 2:15;
Efes. 6:10-18; Evr. 12:1, 2; 10:25; Ioan 5:29; Fapt. 17:11;
2 Pet. 1:4-11.
((730))
Dor de casă
Cum cerbul doreşte izvorul de apă,
Aşa Te doreşte sufletul meu.
O, când voi privi a Ta faţă,
Când îmi vei spune la Tine să vin?
Cât de ades noaptea ochii-mi îndrept
Spre a mea casă cerească,
Şi timpul fericit aştept când Tu,
Domnul meu, îmi vei zice «Vino!»
Totuşi eu ştiu că aceia doar
Îţi vor vedea slăvita faţă,
Cari inima şi-au curăţat
Şi-au scos din ea chiar orice urmă de păcat.
Dar, vai, Stăpân şi Domn al meu,
Eu ştiu că încă sunt departe
De a-i întâlni pe-ai Tăi sfinţi în lumină
Şi a avea cu ei o dulce părtăşie.
Ştiu că aceia cari pe tronul Tău vor sta,
În dulce asemănarea Ta vor trebui să fie;
Şi toată a Spiritului scumpă roadă,
Tatăl va trebui în ei să vadă.
Doamne, dă-mi har ca eu mai răbdător
Să mă silesc din inima-mi sărmană;
Şi adu timpul când cu Tine eu voi fi
Şi Te voi vedea faţă în faţă!
G. W. S.