Noua Creaţie - Chemarea noii creaţii
STUDIUL III
Numai cei „chemaţi” pot fi aleşi --
Când a început chemarea pentru această „mare mântuire”
-- Chemarea la pocăinţă nu este chemare pentru natura
divină -- Chemarea iudee -- Chemarea evanghelică -- De
ce nu sunt chemaţi mulţi „de neam mare”, „înţelepţi” sau
„puternici” -- Înălţarea ca premiu pentru adevărata
smerenie -- Caracterul, o condiţie a chemării -- Lumea
în timpul Mileniului nu va fi chemată, ci i se va
porunci -- Timpul chemării evanghelice este limitat --
Noua Creaţie este chemată sau atrasă de către Tatăl --
Cristos înţelepciunea noastră -- Cristos îndreptăţirea
noastră -- Îndreptăţirea reală şi socotită sunt diferite
-- Are „Noua Creaţie” nevoie de îndreptăţire? -- Baza
îndreptăţirii -- Îndreptăţirea Vrednicilor din Vechime
este diferită de a noastră -- Îndreptăţirea în Veacul
Milenar -- Cristos făcut pentru noi sfinţire --
Sfinţirea în timpul Veacului Milenar -- Două consacrări
distincte în tipurile levitice -- Nici unul n-a avut
moştenire în ţară -- Mulţimea cea mare -- Sfinţirea are
două părţi -- Partea omului -- Partea lui Dumnezeu --
Experienţele se deosebesc după temperament -- Sfinţenia
nu este nici perfecţiune, nici emoţie -- „El îşi vindecă
toate bolile tale” -- Necesitatea tronului de har -- Cum
îndreptăţirea intră treptat în sfinţire -- Consacrarea
după încheierea „chemării de sus” -- Mântuirea sau
eliberarea Bisericii
Ocazia de a deveni membri ai Noii Creaţii
şi de a participa la posibilităţile, privilegiile,
binecuvântările şi gloriile ei n-a fost deschisă pentru lume
în general, ci numai pentru o clasă „chemată”. Acest lucru
este prezentat foarte distinct în Scripturi. Israelul după
trup a fost chemat de Domnul pentru a fi poporul Său
deosebit, separat de alte popoare sau neamuri de pe pământ,
după cum este scris: „Eu v-am ales (recunoscut) numai pe voi,
dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Totuşi,
chemarea lui Israel n-a fost „chemarea de sus” sau „chemarea
cerească” şi ca atare nu găsim nici o menţionare a
lucrurilor cereşti în nici una dintre făgăduinţele
aparţinătoare acestui popor. Chemarea lor a fost la o stare
pregătitoare, care ((86)) în cele din urmă a pregătit
o rămăşiţă din acea naţiune ca să primească şi să profite de
chemarea de sus pentru „o mântuire aşa de mare, care,
începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită
de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Condiţiile chemării de
sus sau chemării cereşti nu trebuie, prin urmare, să fie
căutate în Vechiul, ci în Noul Testament, deşi, pe măsură ce
ochii înţelegerii noastre se deschid pentru a discerne „lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu”, noi putem vedea în procedurile şi
providenţele Sale cu Israelul după trup anumite lecţii
tipice folositoare pentru sămânţa spirituală care a fost
chemată cu o chemare cerească, deoarece, aşa cum ne arată
apostolul, Israelul trupesc şi legile lui, ca şi procedurile
lui Dumnezeu cu el, au fost umbre sau tipuri ale lucrurilor
mai bune aparţinătoare celor chemaţi să fie membri în Noua
Creaţie.
Deoarece în planul divin Cristos trebuia
să aibă întâietate în toate lucrurile, şi astfel era necesar
ca El să fie primul, principalul, Marele Preot, care trebuia
să devină conducătorul acestei Noi Creaţii de fii ai lui
Dumnezeu, Căpetenia mântuirii şi modelul lor, al cărui curs
să-l poată copia şi în ai cărui paşi să poată urma, vedem un
motiv satisfăcător pentru care vrednicii din vechime nu
puteau avea nici parte nici soartă în această Nouă Creaţie.
Cuvintele Domnului nostru cu privire la Ioan Botezătorul
atestă lucrul acesta: „Adevărat vă spun că, dintre cei
născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât
Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor
este mai mare decât el” (Mat. 11:11). Astfel declară şi
apostolul Pavel, în timp ce vorbeşte în termeni de cea mai
înaltă laudă despre credinţa şi caracterul nobil al acestor
fraţi din dispensaţia trecută: „Dumnezeu avea în vedere ceva
mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără
noi”. Evr. 11:40.
În afară de aceasta, trebuie să ne
amintim că nimeni nu poate fi chemat în timp ce este încă
sub condamnare din cauza păcatului lui Adam. Pentru a fi
chemat la această „chemare de sus” este necesar să fie
asigurată întâi îndreptăţirea de condamnarea adamică, iar
aceasta nu putea fi acordată prin sângele viţeilor şi
ţapilor nici chiar Israelului natural, deoarece ((87))
aceste sacrificii nu pot şterge niciodată păcatul şi au fost
numai tipuri ale sacrificiilor mai bune care satisfac în
realitate cerinţele Dreptăţii împotriva rasei noastre. De
aceea, n-a fost posibil să înceapă chemarea până după ce
Domnul nostru Isus a dat preţul de răscumpărare -- „ne-a
cumpărat cu sângele Său preţios”. Chiar şi apostolii au fost
chemaţi şi acceptaţi în Noua Creaţie numai de probă înainte
ca Răscumpărătorul să dea preţul, să Se înalţe şi să-l
prezinte în folosul lor. Atunci, în ziua Cincizecimii şi nu
înainte, Tatăl i-a recunoscut pe aceşti credincioşi în mod
direct şi i-a conceput prin Spiritul Său sfânt pentru
a fi „Noi Creaturi”. Este adevărat, în timpul misiunii Sale
Domnul nostru le-a spus fariseilor: „N-am venit să chem la
pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mat. 9:13). Dar
trebuie să recunoaştem o mare diferenţă între chemarea
oamenilor la pocăinţă şi chemarea lor cu o chemare de sus a
naturii divine şi a comoştenirii cu Cristos. Nici un păcătos
nu este acceptat la ea; prin urmare noi toţi, fiind „din
fire copii ai mâniei”, avem nevoie întâi să fim îndreptăţiţi
liber de toate lucrurile prin sângele preţios al lui
Cristos.
În deplin acord cu aceasta, citim în
introducerea la Epistola către Romani (1:7) că epistola este
adresată „tuturor care sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu,
chemaţi sfinţi” -- chemaţi ca să fie sfinţi, părtaşi
ai naturii divine etc. Introducerea la Epistola către
Corinteni spune: „Către adunarea lui Dumnezeu care este în
Corint, către cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus,
chemaţi sfinţi, împreună cu toţi cei care cheamă în vreun
loc Numele lui Isus Hristos” (1 Cor. 1:2). Caracterul
exclusiv al acestei chemări este mai departe accentuat
într-un verset următor (9), care spune cine este autorul
chemării noastre, zicând: „Credincios este Dumnezeu, care
v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul
nostru”. Aceasta sugerează o asociere, o unitate; şi, prin
urmare, ideea este că chemarea are ca scop găsirea printre
oameni a celor care să devină una cu Răscumpărătorul ca Noi
Creaturi, moştenitori împreună cu El în gloria, onoarea şi
nemurirea acordate ca răsplată a credincioşiei Sale.
((88))
Aici ni se amintesc cuvintele apostolului
în ideea că noi vom fi făcuţi moştenitori împreună cu
Cristos numai pe anumite condiţii, şi anume, „dacă suferim
cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu
El” (Rom. 8:17). În acelaşi capitol către Corinteni (vers.
24), apostolul arată că chemarea despre care vorbeşte el nu
este în nici un caz aceeaşi chemare care pentru un timp a
fost limitată la evrei; şi cuvintele lui indică mai departe
că nu toţi sunt chemaţi. El spune: „Pentru cei chemaţi, fie
iudei, fie greci, Hristos este puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu” -- deşi pentru evreii nechemaţi
El a fost o piatră de poticnire, iar pentru grecii nechemaţi
o nebunie. În Scrisoarea sa către Evrei (9:14, 15) apostolul
arată că chemarea acestui Veac Evanghelic n-a putut fi
promulgată până când mai întâi Domnul nostru prin moartea Sa
a devenit „garant” al Noului Legământ (Evr. 7:22). Cuvintele
sale sunt: „Şi tocmai de aceea El este Mijlocitorul unui
legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru
răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi
(Legământul Legii), cei care sunt chemaţi să capete
făgăduinţa moştenirii veşnice”. Evr. 9:15.
Nu sunt chemaţi mulţi dintre cei mari,
Înţelepţi sau Învăţaţi
În mod natural am putea presupune că
această chemare specială, dacă este limitată, s-ar limita la
cele mai alese specimene din rasa decăzută -- cele mai
nobile, cele mai virtuoase, cele mai talentate; dar
apostolul contrazice această idee, spunând: „Priviţi la
chemarea voastră, fraţilor: printre voi nu sunt mulţi
înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi
de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale
lumii, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales
lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele
tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile de neam de jos ale lumii,
pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să
nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude
înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:26-29). Apostolul explică
motivul acestei stări de lucruri, spunând că intenţia lui
Dumnezeu este ca nimeni să nu se poată lăuda că el a meritat
în vreun sens sau grad marile binecuvântări care vor fi
acordate. Întreaga situaţie ((89)) este intenţionată
pentru îngeri şi pentru oameni, ca să fie o ilustraţie a
puterii lui Dumnezeu de a transforma caracterele, din
josnice şi dispreţuite, în nobile şi pure, nu prin forţă, ci
prin puterea transformatoare a adevărului -- lucrând în cei
chemaţi prin făgăduinţele şi speranţele puse în faţa lor,
pentru a voi şi a face buna Sa plăcere. Acest aranjament
divin va avea ca rezultat nu numai gloria Tatălui, dar şi
smerenia şi binele veşnic al celor pe care El îi va
binecuvânta. Peste tot în Noul Testament găsim repetate
diferite declaraţii despre faptul că această chemare şi
mântuirea care rezultă din ea nu sunt de la om, nici prin
puterea sa, ci prin harul lui Dumnezeu. Şi nu este greu de
văzut de ce chemarea este în general mai puţin atractivă
pentru cei nobili în comparaţie cu cei ignoranţi.
Mândria este un element important al
naturii decăzute şi trebuie să ţinem seama de ea continuu.
Cei care sunt mai puţin decăzuţi decât majoritatea semenilor
şi care sunt, prin urmare, mai nobili prin natură decât
media semenilor, sunt potriviţi să-şi dea seama de această
stare şi să simtă o anumită superioritate şi să se
mândrească. Aceştia, chiar dacă Îl caută pe Domnul şi aspiră
la binecuvântarea şi favoarea Sa, ar fi înclinaţi să aştepte
să fie primiţi de Domnul pe o bază diferită de cea a
semenilor lor mai decăzuţi, mai puţin nobili. Totuşi,
standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea; şi El
spune că orice nu este la înălţimea acelui standard este
condamnat; şi oricărui condamnat i se indică acelaşi
Răscumpărător şi aceeaşi jertfă pentru păcate, fie că a
suferit mult sau relativ puţin prin cădere. Aceste condiţii
de acceptare sunt desigur mai atractive pentru membrii cei
mai de jos şi mai decăzuţi ai familiei umane decât pentru
cei mai nobili -- cei slabi, cei decăzuţi dându-şi seama mai
acut de nevoia unui Mântuitor, pentru că îşi recunosc mai
mult imperfecţiunile, pe când cei mai puţin decăzuţi, având
o măsură de mulţumire de sine, nu sunt prea înclinaţi să se
aplece în faţa crucii lui Cristos, pentru a accepta
îndreptăţirea ca un dar liber şi pe această bază, şi numai
pe aceasta, să se apropie de tronul harului ceresc pentru a
căpăta milă şi a găsi har spre ajutor. Ei sunt mai înclinaţi
să se sprijine pe propria lor înţelegere şi să aibă acel
sentiment de mare mulţumire care-i împiedică să intre prin
poarta joasă şi pe calea îngustă.
((90))
Dumnezeu în mod evident pune un premiu
pentru smerenie în faţa tuturor celor chemaţi să devină
membri ai Noii Creaţii. Apostolul arată aceasta spunând:
„Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru
ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:6). Pavel
le indică spre model, Isus Cristos -- cum S-a smerit şi S-a
lipsit de un nume bun, căutând o natură mai joasă şi
suferind moartea, chiar moarte de cruce etc., ascultare şi
smerenie datorită cărora Dumnezeu L-a înălţat foarte sus.
Apoi Petru punctează învăţătura spunând: „Dumnezeu stă
împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet.
5:5). Vedeţi chemarea voastră fraţilor, cum nu mulţi mari,
înţelepţi sau învăţaţi sunt chemaţi, ci în principal cei
săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Odată cu
premiul pe care Dumnezeu îl pune pentru smerenie este şi un
premiu pe care-l pune pentru credinţă. El îi vrea ca Noi
Creaţii pe aceia care au învăţat să se încreadă în El
necondiţionat, care acceptă că harul Său le este deajuns şi
că prin puterea dată de El obţin -- odată cu înălţarea --
biruinţa la care El îi cheamă.
Caracterul este totuşi o condiţie a
chemării
Deşi Dumnezeu nu cheamă pe cei înţelepţi,
pe cei mari sau pe cei învăţaţi, nu trebuie să înţelegem din
aceasta că poporul Său este josnic sau ignorant, în sensul
că este rău, corupt sau degradat. Dimpotrivă, Domnul pune
cel mai înalt standard posibil în faţa celor pe care-i
cheamă; ei sunt chemaţi la sfinţenie, puritate, credincioşie
şi la principiile dreptăţii -- la aprecierea acestor lucruri
în inimă şi la manifestarea lor în viaţă, spre slava Celui
care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (2 Pet.
1:3; 1 Pet. 2:9). Lumea îi poate cunoaşte numai după trup,
iar după trup se poate ca ei să nu fie mai nobili sau mai
rafinaţi decât alţii -- adesea fiind mai puţin nobili sau
rafinaţi -- dar acceptarea lor de către Domnul nu este după
trupul lor, ci după spiritul, după mintea, după intenţiile,
după „inima” ((91)) lor. Prin urmare, din momentul în
care acceptă harul lui Dumnezeu în Cristos şi iertarea
păcatelor, şi fac o consacrare Domnului, ei sunt socotiţi ca
eliberaţi de aceste neajunsuri pe care le au în calitate de
copii ai lui Adam; ei sunt socotiţi ca şi cum trupul lor ar
fi îmbrăcat cu meritul lui Cristos, ascunzându-i toate
defectele. „Noua Creatură” acceptată şi chemată de Dumnezeu
este mintea nouă, voinţa nouă, şi numai ea este luată în
considerare.
Este adevărat, mintea cea nouă, pe măsură
ce se dezvoltă, se va dovedi a fi nobilă, onorabilă,
dreaptă, şi treptat va ajunge să aibă tot mai multă putere
şi control asupra cărnii, aşa încât cei care nu recunosc
Noile Creaturi, întocmai cum nu L-au recunoscut nici pe
Domnul, pot ajunge în cele din urmă să se minuneze de
faptele lor bune, de viaţa lor sfântă şi de spiritul minţii
sănătoase, deşi uneori chiar şi pe acestea ei le pot atribui
unor motive josnice. Şi chiar dacă treptat mintea nouă va
ajunge tot mai mult în armonie cu mintea Domnului, se poate
ca aceştia să nu aibă niciodată control deplin asupra
corpului lor muritor de care sunt legaţi, deşi obiectivul şi
efortul lor va fi desigur să slăvească pe Dumnezeu atât în
corpul lor cât şi în spiritul, în mintea lor, care sunt ale
Lui. 1 Cor. 6:20.
Să remarcăm unele specificări şi limite
în privinţa caracterului „Noii Creaţii”. Îndemnul
apostolului către unul dintre aceşti chemaţi -- dar
aplicabil la toţi -- este: „Luptă-te lupta cea bună a
credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat” (1
Tim. 6:12). Aceste Creaturi Noi nu trebuie să se aştepte să
câştige biruinţa şi marea răsplată fără luptă cu Adversarul
şi cu păcatul care abundă în toate relaţiile lor, precum şi
cu slăbiciunile propriei lor cărni, chiar dacă aceasta din
urmă este acoperită cu meritul dreptăţii lui Cristos sub
condiţiile Legământului de Har. Apostolul îndeamnă iarăşi
această clasă: „Să vă purtaţi într-un chip vrednic de
Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa” (1
Tes. 2:12). Noua Creatură trebuie nu numai să-şi recunoască
chemarea şi răsplata ei finală în Împărăţie şi slavă, ci
trebuie şi să-şi amintească faptul că în viaţa ((92))
prezentă ea a devenit un reprezentant al lui Dumnezeu şi al
dreptăţii Sale şi trebuie să caute a umbla în armonie cu
acestea. Astfel citim: „După cum Cel care v-a chemat este
sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci
este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Pet. 1:15,
16). În aceeaşi epistolă (2:9) citim iarăşi: „Să vestiţi
virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată”.
Israeliţii spirituali ai Noii Creaţii
n-au fost puşi în robia unor legi specifice, cum au fost
israeliţii trupeşti, ci au fost puşi sub „legea libertăţii”,
pentru ca iubirea lor faţă de Domnul să fie demonstrată nu
numai în privinţa evitării voluntare a lucrurilor
recunoscute ca dezaprobate de Domnul, ci şi în privinţa
jertfirii voluntare a drepturilor şi intereselor umane în
serviciul adevărului şi dreptăţii, pentru Domnul şi pentru
fraţi. În armonie cu aceasta apostolul spune: „Dumnezeu nu
ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (1 Tes. 4:7). El
spune iarăşi: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate.
Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru
carne” (Gal. 5:13), o ocazie de a face rău: folosiţi-vă
libertatea în sacrificarea drepturilor prezente pentru
adevăr şi pentru serviciul lui -- ca astfel să puteţi fi
preoţi jertfitori în preoţimea împărătească, care va domni
curând în Împărăţia lui Dumnezeu ca moştenitori împreună cu
Cristos pentru a împărţi lumii binecuvântările divine.
Sunt multe scripturi care arată că
chemarea pentru a fi „Noi Creaturi” este o chemare la slavă,
cinste şi nemurire (Filip. 3:14; 2 Pet. 1:3 etc.), dar peste
tot Domnul arată că această cale spre slavă este o cale
îngustă de încercare, probare, sacrificiu, aşa încât numai
cei concepuţi de spiritul Său, da, umpluţi cu el, vor putea
ieşi în final biruitori şi vor obţine lucrurile glorioase la
care sunt chemaţi, calea spre ele devenind posibilă pentru
cei chemaţi prin Cel care a făgăduit: „Harul Meu îţi este de
ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”.
Nu trebuie nici să ne gândim că sunt
diferite chemări, ci trebuie să ne amintim declaraţia
apostolului (Efes. 4:4): „Voi ((93)) aţi fost chemaţi
la o singură nădejde a chemării voastre”. Este prin urmare o
greşeală ca cineva să creadă că are de ales în această
chestiune. Într-adevăr, pentru lume în veacul viitor nu va
fi nici o chemare; în veacul acela Dumnezeu nu va căuta să
aleagă o clasă specială separată şi distinctă de altele şi
pentru o poziţie specială. În timpul Veacului Milenar, în
loc să cheme pe oameni, Domnul le va porunci -- va
porunci ascultare de legile şi principiile dreptăţii; şi
fiecărei fiinţe i se va cere (nu va fi rugată) să dea
ascultare guvernului milenar, altfel va primi lovituri
pentru neascultare şi în cele din urmă va fi nimicită dintre
oameni, după cum este scris: „Oricine nu va asculta (nu se
va supune) de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul
poporului” -- va muri în Moartea a Doua, din care nu va fi
speranţă de revenire.
Nici nu există o a doua chemare în timpul
acestui Veac Evanghelic, deşi, după cum am văzut mai
înainte, există o a doua clasă de mântuiţi, aleşi în timpul
acestui veac -- Mulţimea cea Mare (Apoc. 7:9-14) „pe care
nimeni nu putea s-o numere, din orice neam, din orice
seminţie, din orice popor şi din orice limbă”, care va servi
pe Dumnezeu în templul Său şi înaintea
scaunului de domnie, spre deosebire de Mireasă care va fi
pe scaunul de domnie şi membrii sau pietrele vii ale
templului. Însă aceştia din a doua clasă nu au o chemare
separată şi distinctă. Ei ar fi putut ajunge aşa de uşor şi
cu mai mare satisfacţie la gloriile naturii divine dacă ar
fi dat ascultare promptă şi entuziastă. Ei ajung biruitori
la sfârşit, aşa cum este arătat prin faptul că primesc
ramuri de palmier; dar lipsa lor de zel îi împiedică să fie
acceptaţi în clasa biruitoare, astfel împiedicându-i de la
comoştenirea lor veşnică şi de la gloria ca participanţi în
Noua Creaţie, de asemenea lipsindu-i de marea bucurie, pace
şi satisfacţie care aparţin învingătorilor şi de care
aceştia se bucură chiar şi în viaţa prezentă. Locul pe
care-l vor obţine, după cum am văzut mai înainte, se pare că
va fi în multe privinţe similar cu starea sau cu planul
îngerilor.
((94))
Altă idee în legătură cu chemarea este că
ea are un timp limitat, după cum spune apostolul: „Iată,
acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”.
„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile”
(2 Cor. 6:2; Evr. 3:15). Această zi potrivită, an potrivit,
perioadă sau epocă potrivită, a început cu Domnul nostru
Isus şi cu consacrarea Sa. El a fost chemat, El nu
Şi-a luat singur onoarea, şi chemarea a continuat de atunci
încoace -- „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur” (Evr.
5:4). Îndrăzneţ într-adevăr ar fi omul care şi-ar asuma
dreptul la schimbare de natură, din natură umană în natură
divină, şi de la a fi un membru al familiei lui Adam şi
moştenitor împreună cu el al domeniului său pierdut, la a fi
moştenitor împreună cu Cristos al tuturor bogăţiilor, al
gloriei şi onoarei, El devenind moştenitorul de drept şi
veşnic al acestora, prin aceea că a răspuns chemării Sale.
După cât este de sigur că această
chemare, sau această „zi a mântuirii” sau acest „timp
potrivit”, a avut un început, pe atât este de sigur că va
avea şi un sfârşit. Un număr definit, clar, au fost hotărâţi
de Dumnezeu ca să constituie Noua Creaţie, şi imediat ce
numărul acesta va fi completat, lucrarea acestui Veac
Evanghelic se va sfârşi. Am putea observa de asemenea că
imediat ce numărul cuvenit va fi fost chemat, chemarea
însăşi va trebui să înceteze; deoarece n-ar fi compatibil cu
Dumnezeu faptul ca El să cheme chiar şi cu o persoană mai
mult decât predestinase, chiar dacă El a ştiut dinainte câţi
din cei chemaţi nu vor asculta, nu-şi vor întări chemarea şi
alegerea, şi de aceea va fi nevoie să fie înlocuiţi cu
alţii. Logica pare să ceară că Atotputernicul n-ar glumi
nici măcar în aparenţă cu creaturile Sale, făcându-le chiar
şi o singură invitaţie care n-ar putea fi împlinită dacă ar
fi acceptată. Scripturile prezintă ideea că pentru fiecare
din acest număr limitat de aleşi ai Preoţimii Împărăteşti a
fost pregătită o coroană, şi că pe măsură ce fiecare acceptă
chemarea Domnului şi se consacră sub această chemare, pentru
el este pusă deoparte una din coroane. Ca atare, nu este
potrivit să presupunem că Domnul ar chema pe vreunul care,
prezentându-se şi acceptând chemarea, ar trebui să fie
informat ((95)) că nu i-ar putea fi încă alocată o
coroană, ci ar trebui să aştepte până când cineva s-ar
dovedi necredincios şi şi-ar pierde dreptul. Îndemnul
Domnului nostru, „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia
cununa”, pare să implice nu numai că numărul coroanelor este
limitat, dar şi că în cele din urmă, la sfârşitul veacului,
va veni un timp când cei care n-au trăit cu credincioşie la
înălţimea legământului lor vor fi respinşi şi că atunci
alţii îşi vor aştepta coroanele. Apoc. 3:11.
Conform înţelegerii noastre, chemarea
generală la moştenire împreună cu Răscumpărătorul nostru ca
membri ai Noii Creaţii a lui Dumnezeu a încetat în 1881. Dar
noi înţelegem că un număr mare (din toate denominaţiile
creştinătăţii -- probabil douăzeci sau treizeci de mii) care
atunci făcuseră o deplină consacrare, nu s-au dovedit
credincioşi legământului lor de jertfire de sine. Aceştia,
unul câte unul, când ajung la măsura deplină a încercării
lor, dacă sunt găsiţi necredincioşi, sunt respinşi de la
părtăşie în compania chemată -- cu scopul ca alţii care
între timp s-au consacrat, deşi nu sunt încă sub chemare, să
poată fi admişi la legătură deplină în această părtăşie cu
Cristos şi cu comoştenitorii Săi, pentru ca ei, la rândul
lor, să poată fi încercaţi, şi dacă sunt găsiţi nevrednici
să fie în mod similar respinşi, iar locurile lor să fie
completate cu alţii care vor aştepta într-o atitudine de
consacrare. Evident, printr-un asemenea aranjament n-a mai
fost necesară o chemare generală de la 1881 încoace. Celor
admişi acum li se pot acorda la fel de bine privilegiile şi
ocaziile lor fără să vină sub chemarea sau invitaţia
generală care a încetat în 1881 -- sunt admişi la cerere, pe
măsură ce ocazia permite, ca să completeze locurile celor
care ies. Aşteptarea noastră este că activitatea aceasta de
ieşire şi intrare va continua până când ultimul membru al
noului ordin de creaţie va fi fost găsit vrednic şi toate
coroanele vor fi fost împărţite pentru totdeauna.
Apostolul spune: „Voi fraţilor, nu
sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă
ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). În armonie cu toate cele precedente
din Scripturi, noi suntem înclinaţi să credem că în acest
timp de seceriş al Veacului Evanghelic va fi adusă în
atenţia tuturor consacraţilor Domnului o cunoştinţă
((96)) a adevărului cu privire la planul divin al
veacurilor, la prezenţa Fiului Omului şi la lucrarea
secerişului. Noi înţelegem că „adevărul prezent” va fi
astfel o încercare mare sau o dovadă a stării potrivite a
inimii printre consacraţii de acum, întocmai cum mesajul
prezenţei Domnului nostru şi al secerişului Veacului Iudeu a
servit ca să încerce pe Israelul pământesc la prima venire.
Parte din aşteptarea noastră este că aceia care în acest
timp ajung la o cunoştinţă clară a adevărului şi dau dovadă
de sinceritate a credinţei în sângele scump şi de adâncime a
consacrării faţă de serviciul Domnului, şi cărora le este
acordată o înţelegere clară a planului divin, trebuie să fie
consideraţi că au dovada acceptării de către Domnul ca
viitori moştenitori cu Isus Cristos, chiar dacă s-au
consacrat de la 1881 încoace. Dacă consacrarea lor a fost
făcută cu mult înainte, înainte de încetarea chemării, putem
înţelege că după aşa de mult timp ei ajung în atitudinea de
consacrare cuvenită, şi că, prin urmare, cunoştinţa
adevărului prezent le-a fost acordată ca o binecuvântare şi
ca o dovadă a părtăşiei lor de spirit cu Domnul. Dacă în
1881 sau înainte n-au fost printre consacraţi, deducţia ar
fi că ei au fost acum acceptaţi pentru asociere în clasa
chemată, dându-li-se locurile unora chemaţi înainte, dar
care au dovedit că le lipseşte zelul -- nici reci, nici în
clocot -- şi de aceea au fost vărsaţi din gură -- pentru
a-şi avea partea cuvenită în timpul de strâmtorare care vine
şi atunci să înveţe lecţii valoroase sub disciplinări şi
corecţii pe care le-ar fi putut învăţa din Cuvântul lui
Dumnezeu, şi să ajungă prin timpul de mare strâmtorare la un
loc în „Mulţimea cea Mare”, în timp ce ar fi putut ajunge de
bună voie şi cu bucurie prin strâmtorare la un loc cu
Cristos pe tron.
Cum cheamă Dumnezeu?
„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos
Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu,
dreptate (îndreptăţire), sfinţire şi răscumpărare.” 1 Cor.
1:30.
Cristos înţelepciunea noastră
Aici se dă înţelepciunea pe locul întâi
şi în sensul acesta locul cel mai important printre paşii
mântuirii. Mărturia ((97)) înţeleptului este în
armonie cu aceasta, zicând: „Iată începutul înţelepciunii .
. . cu tot ce ai, dobândeşte priceperea”. Oricât de
receptivi am fi, oricât de slabi sau tari, înţelepciunea
este prima necesitate pentru ca noi să apucăm pe o cale
cuvenită. Şi acest lucru este în general recunoscut printre
oameni. Toţi cei care au o anumită inteligenţă caută mai
multă cunoştinţă şi înţelepciune; chiar şi cei care apucă pe
căile cele mai nechibzuite, în general apucă pe acele căi
fiindcă la timpul acela nu li se par a fi neînţelepte. Aşa a
fost cu mama Eva: ea a tânjit după cunoştinţă, înţelepciune;
şi însuşi faptul că pomul oprit părea să fie o poartă spre
înţelepciune a constituit ispita spre neascultare de
Creatorul ei. Cât de necesar este deci un sfătuitor înţelept
care să ne îndrume în căile plăcute ale înţelepciunii şi în
cărările ei de pace.
Şi dacă mama Eva, chiar în perfecţiunea
ei, a avut nevoie de un îndrumător înţelept, cu mult mai
mult noi, copiii ei decăzuţi, imperfecţi, avem nevoie de un
astfel de îndrumător. Chemându-ne să fim membri în Noua
Creaţie, Tatăl nostru ceresc a prevăzut toate nevoile
noastre: că propria noastră înţelepciune nu va fi suficientă
pentru noi şi că înţelepciunea Adversarului şi a urmaşilor
săi înşelaţi va fi exercitată spre dauna noastră -- să facă
lumina să apară întuneric, iar întunericul lumină; de aceea
este prevederea textului nostru, că Cristos trebuie să fie
înţelepciunea noastră. Înainte de a veni la Dumnezeu,
înainte de a primi meritul ispăşirii sau înainte de a ajunge
prin acesta în relaţia de fii, noi avem nevoie de ajutor, de
îndrumare, de înţelepciune, de deschiderea ochilor
înţelegerii ca să putem discerne prevederea făcută prin Fiul
Său.
Pentru a avea ureche să auzim
înţelepciunea care vine de sus este necesară o stare de
inimă serioasă. Trebuie să posedăm o măsură de smerenie,
altfel vom gândi despre noi mai presus decât ar trebui să
gândim şi nu vom discerne slăbiciunile noastre, neajunsurile
noastre şi nevrednicia noastră, din punct de vedere divin.
Trebuie de asemenea să avem o anumită măsură de cinste sau
sinceritate -- să fim dispuşi să admitem, să recunoaştem
defectele văzute de mintea smerită. Privind din acest punct
de vedere, cei care doresc dreptatea şi armonia ((98))
cu Dumnezeu sunt îndrumaţi de providenţele Domnului către
Isus ca Mântuitor. Oricât de imperfect ar înţelege unii la
început filosofia ispăşirii îndeplinită pentru noi, ei
trebuie să înţeleagă cel puţin faptul că erau „din fire
copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” -- păcătoşi; că jertfa lui
Cristos a fost neprihănită şi că Dumnezeu a pregătit-o şi a
acceptat-o pentru noi; că prin rănile Lui putem fi
vindecaţi, prin ascultarea Lui putem fi acceptaţi de Tatăl,
păcatele noastre socotindu-se a fi puse asupra Lui şi a fi
purtate de El, iar dreptatea şi meritul Său socotindu-ni-se
aplicabile ca o haină a dreptăţii. Noi trebuie să vedem
aceasta -- Cristos trebuie să fie făcut astfel pentru noi
înţelepciune -- înainte ca noi să putem acţiona conform
cunoştinţei, şi prin acceptarea deplină a meritului Său să
fim îndreptăţiţi în faţa Tatălui şi să fim acceptaţi şi
sfinţiţi, şi în curând eliberaţi şi glorificaţi. Dar Cristos
nu încetează a fi înţelepciunea noastră când facem pasul
următor şi când El devine îndreptăţirea noastră. Nu: noi
totuşi avem nevoie de El ca Înţelepciunea noastră,
Sfătuitorul nostru înţelept. Sub îndrumarea Lui avem nevoie
să vedem înţelepciunea de a face o deplină consacrare şi
înţelepciunea de a continua acea consacrare într-o viaţă de
sfinţire, spre a face voia Tatălui. În fiecare pas pe care-l
facem înţelepciunea este lucrul principal; şi de-a lungul
întregii vieţi de consacrare sau sfinţire, la fiecare pas al
călătoriei spre Cetatea Cerească, noi avem nevoie de
înţelepciunea care vine de sus, despre care apostolul spune
că este -- „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de
înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără
părtinire, nefăţarnică” (Iac. 3:17). Înţelepciunea
pământească lucrează pe linia egoismului, bunului plac,
autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii în sine; şi,
după cum arată apostolul, aceste lucruri duc la invidie
amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune, în loc să
fie de sus, este „pământească, sufletească, demonică”.
Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie cu
caracterul divin al iubirii care „nu se laudă, nu se umflă
de mândrie, nu se poartă necuviincios . . . nu se bucură de
nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.
((99))
În lucrarea acestei înţelepciuni există
de asemenea ordine; pentru că, deşi ea cuprinde toate
condiţiile menţionate mai sus de apostolul Iacov, există
diferenţe în rangul pe care ea îl acordă fiecăreia. Deşi
spiritul înţelepciunii de sus este paşnic -- doreşte pace şi
caută s-o promoveze -- totuşi ea nu pune întâi pacea, ci
curăţenia -- „întâi curată, apoi paşnică”. Înţelepciunea
pământească este cea care sugerează „pacea cu orice preţ”
şi-i comandă conştiinţei să fie liniştită ca să poată fi
promovată pacea egoistă. Înţelepciunea curată este simplă,
fără prefăcătorie, onorabilă, deschisă: ea iubeşte lumina;
nu este a întunericului, a păcatului, şi nici nu este
favorabilă faţă de ceva ce are nevoie să fie ascuns: ea
recunoaşte că faptele ascunse sunt de obicei fapte ale
întunericului, că lucrurile secrete sunt de obicei lucruri
rele. Ea este paşnică în măsura în care există armonie cu
onestitatea şi puritatea; ea doreşte pacea, armonia,
unitatea. Dar, deoarece pacea nu este prima, de aceea ea
poate fi moral în pace şi pe deplin în armonie numai cu
lucrurile care sunt oneste, pure şi bune.
Această înţelepciune cerească este blândă
-- nu este nedelicată, aspră, nici în planuri nici în
metode. Blândeţea ei însă urmează curăţeniei şi păcii. Cei
care o posedă nu sunt în primul rând blânzi şi apoi curaţi
şi paşnici, ci întâi sau în primul rând sunt curaţi,
sfinţiţi prin adevăr. Ei doresc pacea şi sunt dispuşi s-o
promoveze; ca atare sunt blânzi şi uşor de înduplecat. Dar
ei pot fi uşor de înduplecat numai în armonie cu puritatea,
pacea şi blândeţea; nu pot fi uşor de înduplecat ca să ajute
la vreo faptă rea, pentru că spiritul înţelepciunii cereşti
interzice o astfel de cale.
Înţelepciunea cerească este plină de
îndurare şi de roade bune: ea se bucură în îndurare, pe care
o vede a fi un element esenţial al caracterului divin,
încercând să-l copieze. Îndurarea şi toate roadele bune ale
Spiritului sfânt al Domnului în mod sigur pornesc dintr-o
inimă iluminată de înţelepciunea de sus, şi se coc şi se
dezvoltă complet în ea; dar această îndurare, deşi cuprinde
cu simpatie şi ajutor pe răufăcătorii ignoranţi şi
neintenţionaţi, ea nu poate avea simpatie sau legătură cu
răufăcătorii cu voia, pentru că spiritul înţelepciunii nu
este întâi îndurare, ci întâi curăţenie. Prin urmare,
îndurarea ((100)) acestei înţelepciuni se poate
exercita deplin numai faţă de răufăcătorii neintenţionaţi
sau ignoranţi.
Se spune că înţelepciunea cerească este
„fără părtinire”. Părtinirea ar implica nedreptate; şi
curăţenia, pacea, blândeţea, îndurarea şi roadele bune ale
Spiritului înţelepciunii de sus ne-au condus spre a nu mai
fi din aceia care respectă persoanele, decât acolo unde
caracterul demonstrează valoarea lor adevărată. Aspectul
exterior al omului natural, culoarea pielii etc., este
ignorat de Spiritul Domnului -- Spiritul înţelepciunii care
vine de sus; el este nepărtinitor şi doreşte ceea ce este
curat, paşnic, blând, adevărat, oriunde s-ar găsi şi în
orice împrejurări s-ar manifesta.
Această înţelepciune de sus este şi
„nefăţarnică” -- ea este atât de curată, atât de paşnică,
atât de blândă, atât de îndurătoare către toţi, încât acolo
unde ea are controlul nu este necesară nici o prefăcătorie.
Dar în mod hotărât nu va fi în armonie, nu va fi în
simpatie, în părtăşie cu nimic din ceea ce este păcătos,
deoarece ea este în părtăşie, în simpatie cu tot ceea ce
este curat sau cu ceea ce face posibilă curăţenia, pacea şi
blândeţea; şi în asemenea condiţii nu este loc pentru
prefăcătorie.
Dumnezeu ne-a dat prin Fiul Său
înţelepciunea cerească în privinţa tuturor acestor lucruri
-- nu numai în mesajul operei Sale răscumpărătoare, ci şi în
manifestarea de către El a darurilor Spiritului şi a
ascultării de Tatăl, instruindu-ne astfel prin cuvânt şi
exemplu. Mai mult, această înţelepciune de sus ajunge la noi
prin apostoli, ca reprezentanţi ai lui Cristos, prin
învăţăturile lor -- ca şi prin toţi aceia care au primit
acest Spirit al înţelepciunii de sus şi care caută zilnic să
facă lumina lor astfel să strălucească încât să slăvească pe
Tatăl lor din Cer.
Cristos îndreptăţirea noastră
Am discutat deja într-o anumită măsură
împăcarea între Dumnezeu şi om, în care Domnul nostru Isus a
fost făcut Îndreptăţire pentru toţi cei care-L acceptă*.
Aici însă vrem să examinăm mai în amănunt sensul acestui
cuvânt obişnuit, ((101)) Îndreptăţire, care pare a fi
numai imperfect înţeles de către majoritatea poporului
Domnului. Prima idee din cuvântul Îndreptăţire este (1)
dreptate, sau standardul a ceea ce este drept; (2) că ceva
nu este în armonie cu acel standard -- nu este la înălţimea
cerinţelor lui; (3) aducerea persoanei sau lucrului care
este deficitar până la standardul cuvenit sau drept. O
ilustraţie a acestui lucru ar fi o balanţă sau un cântar; o
greutate pusă pe un braţ ar reprezenta Dreptatea; de
cealaltă parte ar trebui găsit ceva de greutate egală care
să reprezinte ascultarea umană, ca să echilibreze Dreptatea.
Aceasta este mai mult sau mai puţin deficitară la toţi, iar
deficitul se cere a fi compensat prin adăugarea a ceva la
ea, pentru a îndrepta sau echilibra. Aplicând această
ilustraţie în mod mai specific, îl vedem pe Adam aşa cum a
fost creat iniţial, perfect, în armonie cu Dumnezeu şi
ascultător de El. Aceasta a fost starea lui, dreaptă,
cuvenită, justă, în care el trebuia să continue. Dar prin
păcat el a venit sub condamnarea divină şi a fost imediat
respins, nemaifiind la înălţimea standardului divin.
Începând de atunci, urmaşii lui „născuţi în păcat şi
concepuţi în nelegiuire” au venit la viaţă pe un plan încă
şi mai jos decât tatăl lor, Adam -- încă şi mai departe de
standardul cerut de Dreptatea divină. Acest lucru fiind
recunoscut, este inutil ca vreunul din urmaşii lui Adam să-I
ceară Creatorului o nouă echilibrare sau încercare, pentru a
se vedea dacă poate ajunge sau nu până la standardul
Dreptăţii infinite. Noi recunoaştem că o asemenea încercare
ar fi absolut inutilă, că, dacă omul perfect şi-a pierdut
poziţia prin neascultare, noi care suntem imperfecţi,
decăzuţi, degradaţi, n-am putea avea nici o speranţă de a
satisface cerinţele Dreptăţii sau de a ne echilibra, de a ne
îndreptăţi pe noi înşine înaintea lui Dumnezeu -- „Căci toţi
am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu” în care
rasa noastră a fost iniţial creată, reprezentativ în tatăl
Adam.
*Vol. V, cap. 15
Dacă vedem, deci, că noi ca rasă suntem
cu toţii nedrepţi, incorecţi, imperfecţi, şi dacă de
asemenea vedem că prin vreo faptă nimeni nu poate satisface
cerinţele Dreptăţii, ne dăm seama desigur că „nici unul nu
poate să răscumpere pe fratele său” (Ps. 49:7). Nici unul nu
poate completa deficitul altuia, deoarece nu numai că n-are
surplus de merit, greutate sau ((102)) virtute ca s-o
aplice altuia, dar n-are nici pentru sine, „căci toţi au
păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Prin urmare
întrebăm: poate Dumnezeu accepta şi avea relaţii cu cei
nedrepţi, cu cei decăzuţi -- El care deja i-a condamnat şi
i-a declarat nevrednici de favoarea Sa, şi că vor muri ca
fiind nevrednici de viaţă? El ne arată că are un mijloc de a
face aceasta -- un mijloc prin care El să rămână drept şi
totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus. El
arată că a numit pe Cristos Mijlocitorul Noului Legământ şi
că Cristos a cumpărat lumea cu propriul Său sânge preţios --
jertfă -- şi că la timpul cuvenit, în timpul Veacului
Milenar, Cristos Îşi va lua marea putere şi va domni ca
Împărat al pământului, şi va binecuvânta toate familiile
pământului cu o cunoştinţă a adevărului şi cu o ocazie de
restabilire la chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost
reprezentat în tatăl Adam -- şi cum acesta va fi fortificat
în ele prin experienţele căderii şi recuperării. Această
lucrare de readucere a omenirii la perfecţiune va fi
lucrarea Îndreptăţirii -- ajungerii în mod real
la perfecţiune, spre deosebire de îndreptăţirea noastră,
o „îndreptăţire prin credinţă”, acordată Bisericii în timpul
Veacului Evanghelic. Îndreptăţirea reală va începe odată cu
deschiderea domniei Milenare a Domnului nostru şi va
progresa pas cu pas până când „fiecare om” va fi avut cea
mai deplină posibilitate de întoarcere la tot ce a fost
pierdut prin tatăl Adam -- având în plus experienţe care vor
fi folositoare. Mulţumim lui Dumnezeu pentru acea perioadă
de îndreptăţire reală -- de îndreptare în mod real -- de
scoatere reală din imperfecţiune şi aducere la perfecţiune
-- fizic, mintal, moral -- a acelora din rasă care vor dori
şi se vor supune!
Însă acum noi vorbim în special despre
Noua Creaţie şi despre paşii făcuţi de Dumnezeu pentru
îndreptăţirea acestei clase mici din omenire pe care El i-a
chemat la natură divină, glorie şi nemurire. Aceştia, ca şi
lumea, au nevoie de îndreptăţire, deoarece prin natură sunt
„copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, căci, după cum Dumnezeu
n-a putut avea relaţii cu lumea în timp ce aceasta era sub
sentinţa morţii ca păcătoasă, din acelaşi motiv n-a putut
avea relaţii nici cu cei pe care-i cheamă să facă parte din
Noua Creaţie. Dacă lumea trebuie ((103)) să fie
îndreptăţită -- adusă la perfecţiune -- înainte ca Dumnezeu
să poată fi iarăşi în armonie cu ea, cum ar putea El avea
părtăşie cu Biserica, s-o accepte la comoştenire cu Fiul
Său, dacă nu este întâi îndreptăţită? Trebuie recunoscut că
îndreptăţirea este o cerinţă necesară înainte de a deveni
Creaturi Noi, dar cum poate fi efectuată îndreptăţirea
pentru noi? Trebuie să fim restabiliţi la perfecţiune
absolută, reală -- fizic, mintal, moral? Răspundem, nu;
Dumnezeu nu S-a îngrijit pentru noi de o asemenea
îndreptăţire reală, ci El S-a îngrijit de un alt fel de
îndreptăţire, care este numită în Scripturi „îndreptăţire
prin credinţă” -- nu o îndreptăţire reală, dar, cu toate
acestea, vitală. Dumnezeu este de acord ca în această
perioadă, de continuare a domniei păcatului şi morţii, toţi
cei care vor auzi mesajul harului şi îndurării Sale prin
Cristos şi astfel vor veni în armonie cu înţelepciunea de
sus încât îşi vor mărturisi starea lor greşită, şi crezând
mesajul Domnului se vor preda Lui, căindu-se de păcat şi
reparându-şi greşeala pe cât posibil -- aceştia, în loc să
se întoarcă la perfecţiunea umană reală, vor fi socotiţi de
către El ca având lipsurile acoperite cu meritul lui
Cristos. În relaţiile cu ei, El îi va socoti drepţi,
îndreptăţindu-i prin credinţă.
Această îndreptăţire socotită, sau
îndreptăţire prin credinţă, se menţine bine atâta vreme cât
credinţa continuă şi este susţinută de străduinţa de a face
voia Domnului. (Dacă credinţa şi ascultarea încetează,
îndreptăţirea încetează imediat a mai fi atribuită.) Dar
îndreptăţirea prin credinţă nu încetează atâta vreme cât
lucrarea de Sfinţire progresează. Ea se menţine
pentru noi ca şi Creaturi Noi, acoperindu-ne nu numai de
condamnarea adamică, ci şi de toate slăbiciunile şi
imperfecţiunile cuvântului, gândului şi faptei pe care le
avem prin slăbiciunile cărnii, prin ereditate (fără voie).
Ea continuă să acopere astfel poporul Domnului ca Noi
Creaturi chiar până la sfârşitul călătoriei -- prin toate
probele şi încercările necesare lor ca şi candidaţi pentru
Noua Creaţie şi membri de probă ai acesteia. În această
privinţă apostolul declară: „Acum deci nu este nici o
condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus . . .
care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit
Duhului” -- în ciuda faptului că tezaurul naturii noi se
află ((104)) într-un vas de lut şi că datorită
acestui lucru există continuu neajunsuri fără voie, cea mai
mică dintre ele condamnându-ne ca nevrednici de răsplata
vieţii veşnice indiferent pe care plan, dacă n-ar fi
acoperite cu meritele hainei noastre de nuntă, haina
dreptăţii lui Cristos, îndreptăţirea atribuită nouă --
îndreptăţirea prin credinţă. Noi vom avea nevoie de această
îndreptăţire şi ea va continua să fie haina noastră atâta
vreme cât rămânem în Cristos şi suntem încă în trup, dar va
înceta complet când încercarea noastră se va sfârşi prin
acceptarea noastră ca biruitori şi când ni se va acorda o
parte în Întâia Înviere. După cum explică apostolul -- este
semănat în putrezire, necinste şi slăbiciune, dar va fi
înviat în neputrezire, slavă şi putere, în deplină asemănare
cu Domnul nostru, Duhul dătător de viaţă, care este
reprezentarea exactă a persoanei Tatălui. Când vom ajunge la
acea perfecţiune nu va mai fi necesară dreptatea atribuită,
fiindcă atunci vom fi drepţi în realitate, perfecţi în
realitate. Faptul că perfecţiunea Noii Creaţii va fi pe un
plan mai înalt decât a lumii nu are importanţă, adică în
privinţa îndreptăţirii; cei care vor primi harul lui
Dumnezeu prin restabilire la natura umană în perfecţiunea ei
vor fi drepţi sau perfecţi când această lucrare va fi
completă, dar vor fi perfecţi sau drepţi pe un plan mai jos
decât planul spiritual. Cei chemaţi acum la natură divină şi
îndreptăţiţi prin credinţă mai înainte, aşa încât să permită
chemarea şi încercarea lor ca fii ai lui Dumnezeu, nu vor fi
îndreptăţiţi sau desăvârşiţi în realitate, până când la
Întâia Înviere vor ajunge la plinătatea vieţii şi
perfecţiunii, în care nu va mai exista nimic din
imperfecţiunea prezentă în nici un amănunt -- perfecţiune
care acum le este numai socotită sau atribuită.
Cauza sau baza îndreptăţirii noastre
În mintea multora există confuzie în
acest subiect, datorită faptului că se neglijează compararea
declaraţiilor Cuvântului lui Dumnezeu. De exemplu, unii,
remarcând expresia apostolului că noi suntem „îndreptăţiţi
prin credinţă” (Rom. 5:1; 3:28; Gal. 3:24), susţin că
credinţa este atât de valoroasă în ochii lui Dumnezeu încât
ea ne acoperă imperfecţiunile. Alţii, remarcând
declaraţia apostolului că noi ((105)) suntem
„îndreptăţiţi prin harul Său” (Rom. 3:24; Tit 3:7),
susţin că Dumnezeu îndreptăţeşte sau absolvă în mod arbitrar
pe oricine voieşte El, indiferent de calităţile, meritul,
credinţa sau faptele acestora. Iar alţii remarcă declaraţia
scripturală că noi suntem „îndreptăţiţi prin sângele Lui”
(Rom. 5:9; Evr. 9:14; 1 Ioan 1:7), şi din aceasta trag
concluzia că moartea lui Cristos a efectuat o îndreptăţire a
tuturor oamenilor, indiferent de credinţa şi ascultarea lor.
Iar alţii încă, iau declaraţia scripturală că Cristos a fost
„înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Rom. 4:25) şi,
în virtutea acesteia, pretind că îndreptăţirea ne vine prin
învierea lui Cristos. Iar alţii încă, luând scriptura care
spune, „omul este îndreptăţit prin fapte” (Iac. 2:24),
pretind că după tot ce s-a spus şi s-a făcut, faptele
noastre decid chestiunea favorii sau lipsei favorii în faţa
lui Dumnezeu.
Faptul este că toate aceste expresii sunt
adevărate şi reprezintă numai diferite laturi ale acestei
mari probleme, exact cum o clădire mare poate fi privită din
faţă, din spate, dintr-o parte şi din diferite unghiuri.
Prin expresiile de mai sus, apostolii au tratat la ocazii
diferite faze diferite ale subiectului. Rămâne ca noi să le
punem pe toate împreună şi să vedem în această combinaţie
adevărul întreg asupra subiectului îndreptăţirii.
Întâi de toate, suntem îndreptăţiţi prin
harul lui Dumnezeu. Creatorul nostru n-a avut nici o
obligaţie să facă ceva pentru recuperarea de sub pedeapsa
justă pe care El o pusese asupra noastră. Numai prin
favoarea sau harul Său, prevăzând căderea chiar înainte de
crearea noastră, El a avut compasiune pentru noi şi în
planul Său a pregătit pe Mielul junghiat înainte de
întemeierea lumii pentru răscumpărarea noastră. Să ne fixăm
bine această chestiune a împăcării cu Tatăl -- că totul este
prin harul Său, indiferent de mijloacele pe care El a
binevoit să le folosească.
În al doilea rând, suntem îndreptăţiţi
prin sângele lui Cristos -- prin opera Sa
răscumpărătoare, moartea Sa; adică, harul Creatorului faţă
de noi s-a manifestat prin faptul că a făcut această
pregătire pentru noi -- ca Isus Cristos „prin harul lui
Dumnezeu să guste moartea pentru toţi” şi astfel să
plătească pedeapsa pentru Adam. Şi deoarece întreaga lume a
venit sub ((106)) condamnare prin Adam, efectul final
va fi anularea păcatului întregii lumi. Să fim siguri şi de
acest punct, ca şi de cel dintâi, că harul lui Dumnezeu
operează numai prin această singură cale, astfel că, „cine
are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are
viaţa”, ci continuă să fie sub sentinţa morţii. 1 Ioan 5:12.
În al treilea rând, faptul că Cristos a
fost înviat din moarte pentru îndreptăţirea noastră este un
lucru la fel de adevărat; căci parte din planul divin a fost
nu numai ca Mesia să fie răscumpărătorul oamenilor, ci El să
fie şi binecuvântătorul şi restauratorul tuturor celor care
vor dori să se întoarcă la armonie cu Tatăl. De aceea, deşi
moartea lui Isus ca bază a reconcilierii noastre a fost de
primă importanţă, El niciodată nu putea fi canalul
binecuvântării şi restabilirii noastre dacă rămânea în
moarte. Prin urmare Tatăl, care a pregătit moartea Sa ca
preţul nostru răscumpărător, a pregătit şi învierea Sa din
morţi, pentru ca la timpul cuvenit El să poată fi agentul
pentru îndreptăţirea omului -- pentru întoarcerea omenirii
la o stare dreaptă sau justă, la armonie cu Dumnezeu.
În al patrulea rând, noi (Biserica)
suntem îndreptăţiţi prin credinţă în sensul că prevederea
Domnului nu este pentru o îndreptăţire sau restabilire reală
a cuiva în acest veac, ci numai pentru o restabilire
socotită sau prin credinţă; iar aceasta desigur se poate
aplica numai la cei care vor exercita credinţă. Nici
credinţa nici necredinţa noastră nu pot avea nimic de-a face
cu aranjamentul divin pe care Dumnezeu l-a intenţionat în
Sine, pe care-l duce la împlinire şi-l va împlini la timpul
cuvenit; dar participarea noastră la aceste favoruri
acordate nouă mai înainte de a-i fi acordate lumii depinde
de credinţa noastră. În timpul Veacului Milenar, lungimea şi
lăţimea planului divin de mântuire se va manifesta faţă de
toţi -- Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită în lume, iar
Cel care a răscumpărat omenirea şi care a fost împuternicit
să-i binecuvânteze pe toţi cu o cunoştinţă a adevărului va
îndreptăţi în mod real, sau va restabili la
perfecţiune, pe toţi care vor dori şi vor accepta favoarea
divină pe condiţiile divine.
((107))
Este adevărat, se poate spune că
credinţa va fi chiar şi atunci esenţială pentru
progresul restabilirii spre îndreptăţirea reală,
deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui
. . . Dumnezeu” şi deoarece binecuvântările şi răsplăţile
restabilirii vor fi acordate pe criterii care vor cere
credinţă; dar credinţa care se va cere atunci pentru a
progresa în restabilire va fi foarte diferită de credinţa
care se cere acum de la cei „chemaţi să fie sfinţi”,
„împreună moştenitori cu Isus”, „Creaţii Noi”. Când
Împărăţia lui Dumnezeu va avea controlul, când Satan va fi
legat şi cunoştinţa de Domnul va umple pământul, aceste
împliniri ale făgăduinţelor divine vor fi recunoscute de
toţi şi astfel vederea sau cunoştinţa va
cuprinde în realitate multe lucruri care acum se pot
recunoaşte numai prin ochiul credinţei. Dar, cu toate
acestea, credinţa va fi necesară pentru a putea merge spre
perfecţiune; şi astfel îndreptăţirea reală care se va putea
obţine până la încheierea Mileniului va fi atinsă numai de
către cei care vor exercita în mod constant credinţa şi
faptele. Deşi despre timpul acela este scris: „Şi morţii au
fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea,
potrivit faptelor lor”, spre deosebire de
judecata prezentă a Bisericii, „după credinţa
voastră”, totuşi faptele lor nu vor fi fără credinţă,
întocmai cum credinţa noastră nu trebuie să fie fără fapte,
în măsura capacităţii.
Declaraţia apostolului, că Dumnezeu va
îndreptăţi pe păgâni prin credinţă (Gal. 3:8), după
cum arată contextul, înseamnă că reconcilierea prin
restabilire nu va veni ca rezultat al Legământului Legii, ci
prin har, sub condiţiile Noului Legământ, în care vor trebui
să aibă credinţă, să fie acceptat şi respectat de către toţi
cei care vor vrea să beneficieze de el. O diferenţă între
îndreptăţirea prezentă şi cea viitoare este că în prezent
celor consacraţi, prin exercitarea credinţei cuvenite, li se
acordă imediat părtăşie cu Tatăl, prin îndreptăţirea
socotită, prin credinţă; în timp ce sub condiţiile
mai favorabile ale veacului viitor exercitarea credinţei
supuse nu va aduce deloc îndreptăţire socotită, şi va
avea ca efect o îndreptăţire reală şi părtăşie cu Dumnezeu
numai la încheierea Mileniului. Între timp lumea va fi în
mâinile marelui Mijlocitor, a cărui ((108)) lucrare
va fi să le prezinte voinţa divină şi să lucreze cu ei,
corectând şi restabilind pe acei care vor asculta, până când
îi va fi îndreptăţit în realitate -- când îi va
prezenta fără vină înaintea Tatălui, când va fi gata să
predea Împărăţia Sa lui Dumnezeu, Însuşi Tatălui. 1 Cor.
15:24.
Acum Domnul caută o clasă specială care
să constituie Noua Sa Creaţie, şi nimeni n-a fost chemat cu
acea chemare cerească decât cei care au fost aduşi la o
cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos şi au putut
accepta acest aranjament divin prin credinţă -- pentru a se
încrede atât de deplin în marele rezultat al planului lui
Dumnezeu, încât credinţa lor în acesta să influenţeze şi să
formeze mersul vieţii lor în prezent, şi să-i facă să
aprecieze viaţa viitoare ca fiind de o importanţă atât de
mare, încât prin comparaţie viaţa prezentă şi interesele ei
nu li se vor părea decât pierdere şi gunoaie. Prin faptul că
în acest timp întunecat exercită credinţă, când predominarea
răului pare să pună sub semnul întrebării înţelepciunea,
iubirea şi puterea Creatorului, Biserica este considerată de
Dumnezeu ca şi cum ar fi trăit în Veacul Milenar şi ar fi
avut experienţa restabilirii la perfecţiune umană; iar
această stare socotită este acordată cu scopul de a putea
prezenta ca jertfă acea perfecţiune umană la care ar ajunge
în curând prin aranjamentele divine -- pentru a putea astfel
să-şi prezinte corpurile (socotite perfecte) şi toate
privilegiile restabilirii, speranţele, scopurile şi
interesele pământeşti, ca jertfă vie -- schimbându-le pe
acestea cu speranţele cereşti şi cu făgăduinţele naturii
divine şi ale moştenirii împreună cu Cristos, la care sunt
ataşate, ca dovezi ale sincerităţii noastre, condiţii de
suferinţă şi pierdere în privinţa intereselor pământeşti şi
a onorurilor din partea oamenilor.
În al cincilea rând, această clasă,
îndreptăţită acum prin credinţă, trebuie să se aştepte să
nu-şi tăgăduiască credinţa prin fapte voit contrare. Trebuie
să ştie că deşi Dumnezeu se poartă îndurător cu ei din
punctul de vedere al credinţei, neimputându-le greşelile, ci
socotindu-le toate acoperite de Răscumpărătorul lor la
Calvar -- neimputându-le păcatele, ci tratându-i potrivit
spiritului, voinţei sau intenţiei lor, şi nu potrivit cărnii
sau a ceea ce fac ei de fapt -- totuşi El aşteaptă
((109)) ca trupul să fie adus pe cât posibil, „cât
depinde de el”, în supunere faţă de mintea cea nouă şi
acesta să coopereze la toate faptele bune în măsura
ocaziilor şi posibilităţilor lui. În acest sens şi în acest
grad faptele noastre au de-a face cu îndreptăţirea noastră
-- ca mărturie întăritoare, dovedind sinceritatea devotării
noastre. Totuşi, Domnul nu ne judecă potrivit faptelor, ci
potrivit credinţei: dacă am fi judecaţi potrivit faptelor,
toţi am fi găsiţi „lipsiţi de slava lui Dumnezeu”; dar dacă
suntem judecaţi potrivit inimilor, intenţiilor, Noile
Creaturi pot fi aprobate de standardul divin sub condiţiile
Legământului de Har, prin care meritul jertfei lui Cristos
le acoperă greşelile neintenţionate. Şi desigur nimeni n-ar
putea obiecta la faptul că Domnul aşteaptă de la noi să
producem asemenea roade ale dreptăţii cum sunt posibile în
condiţiile imperfecte actuale. Mai mult de atât El nu cere,
iar mai puţin de atât să nu ne aşteptăm ca El să accepte şi
să răsplătească.
Ca o ilustraţie a acestei lucrări
generale a îndreptăţirii prin har, prin sânge şi prin
credinţă, şi a relaţiei acesteia cu faptele, să ne gândim la
serviciul tramvaiului electric. Centrala electrică va
ilustra într-o măsură sursa îndreptăţirii noastre -- harul
lui Dumnezeu. Firul prin care se transmite curentul va
reprezenta în mod imperfect pe Domnul nostru Isus, Agentul
Tatălui în îndreptăţirea noastră; vagoanele vor reprezenta
pe credincioşi, iar dispozitivul de captare a curentului va
reprezenta credinţa care trebuie exercitată şi care trebuie
să preseze firul conductor. (1) Totul depinde de curentul
electric. (2) Următorul ca importanţă este firul care
transmite curentul la noi. (3) Fără braţul credinţei care să
atingă şi să se ţină strâns de Domnul Isus, calea
îndreptăţirii noastre, noi n-am primi nici o binecuvântare.
(4) Binecuvântarea primită de noi prin atingerea cu Domnul
nostru Isus ar corespunde cu luminarea vagonului cu
electricitate, indicând că puterea se află acolo şi poate fi
folosită; dar (5) vatmanul şi maneta sa reprezintă voinţa
umană, în timp ce (6) motorul în sine reprezintă
activităţile sau energiile noastre sub puterea care ne vine
prin credinţă. Toate aceste puteri combinate sunt necesare
pentru înaintarea noastră -- ca să putem face cursa şi să
ajungem în final la depou care, în această ilustraţie, ar
((110)) corespunde cu locul nostru ca Nouă Creaţie în
casa Tatălui cu multe locaşuri sau stări, pentru fiii lui
Dumnezeu cei mulţi de diferite naturi.
Îndreptăţirea şi Vrednicii din Vechime
Privind în urmă, din relatarea
apostolilor putem vedea că în trecutul îndepărtat, înainte
ca sângele preţios să fi fost dat pentru îndreptăţirea
noastră, au existat oameni vrednici -- Enoh, Noe, Avraam,
Isaac, Iacov, David şi alţi profeţi sfinţi care au fost
îndreptăţiţi prin credinţă. Deoarece ei nu puteau avea
credinţă în sângele preţios, ce credinţă care să-i
îndreptăţească au avut? Noi răspundem cum este scris: „Ei au
crezut pe Dumnezeu şi le-a fost socotit ca dreptate
(îndreptăţire)”. Este adevărat, Dumnezeu nu le-a descoperit
filosofia planului Său aşa cum ne-a descoperit-o nouă,
pentru ca noi să putem vedea cum poate El rămâne drept şi
totuşi să fie îndreptăţitorul celor care cred în Isus; şi ca
atare ei n-au fost răspunzători pentru faptul că n-au crezut
ce nu le-a fost descoperit. Însă ei au crezut ce le-a
descoperit Dumnezeu şi acea descoperire conţinea tot ce avem
noi acum, dar într-o formă foarte condensată, după cum o
ghindă conţine un stejar. Enoh a profeţit despre venirea lui
Mesia şi despre binecuvântările care vor urma; Avraam a
crezut pe Dumnezeu, că sămânţa lui va fi atât de mult
favorizată de Dumnezeu, încât toate popoarele vor fi
binecuvântate prin ea. Aceasta implica o înviere a morţilor,
pentru că multe din popoarele pământului intraseră deja în
moarte. Avraam a crezut că Dumnezeu era în stare să învie
morţii -- până acolo încât, fiind încercat, el a fost în
stare chiar să se despartă de Isaac prin care trebuia să se
împlinească făgăduinţa, socotind că Dumnezeu putea să-l
învie din moarte. Cât de clar a discernut el şi alţii
metodele exacte prin care Dumnezeu Îşi va stabili Împărăţia
în lume şi va aduce dreptatea veşnică prin îndreptăţirea
tuturor celor care se vor supune lui Mesia, noi nu putem şti
sigur; dar avem chiar cuvintele Domnului nostru, că Avraam a
înţeles cel puţin ideea despre ziua Milenară viitoare cu o
claritate considerabilă, şi, este posibil, într-o anumită
măsură a ((111)) înţeles şi ideea jertfei pentru
păcate pe care Domnul nostru o împlinea, când a spus:
„Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o
şi s-a bucurat”. Ioan 8:56.
Nu toţi văd clar diferenţa care este
între îndreptăţirea la tovărăşie cu Dumnezeu a lui
Avraam şi a altora din trecut, înainte ca Dumnezeu să fi
completat baza acelei tovărăşii prin sacrificiul lui
Cristos, şi îndreptăţirea la viaţă din timpul acestui
Veac Evanghelic. Există totuşi o diferenţă mare între aceste
binecuvântări, deşi credinţa este necesară în ambele cazuri.
Toţi au fost sub condamnarea morţii în mod just, şi, prin
urmare, nici unul nu putea fi socotit eliberat de sub
condamnare, nu putea avea o „îndreptăţire a vieţii” (Rom.
5:18), până după ce marea jertfă pentru păcate a fost dată
de către Răscumpărătorul nostru; după cum spune apostolul,
mai întâi a fost necesară acea jertfă pentru ca
Dumnezeu „să fie drept” în această chestiune (Rom.
3:26). Dar Dreptatea, prevăzând executarea planului de
răscumpărare, nu putea avea nici o obiecţie ca acesta să fie
anunţat mai înainte, ca o dovadă a favorii divine, numai
celor care au avut credinţa cerută -- îndreptăţindu-i până
la acest grad şi la această dovadă de tovărăşie cu Dumnezeu.
Apostolul se referă la „îndreptăţirea
vieţii” (Rom. 5:18) ca fiind aranjamentul divin prin
Cristos, care va fi deschisă în cele din urmă pentru toţi
oamenii; iar cei chemaţi pentru Noua Creaţie sunt socotiţi
că au ajuns acum, înaintea lumii, la această îndreptăţire a
vieţii, prin exercitarea credinţei -- ei nu numai că
realizează o îndreptăţire la termenii tovărăşiei cu Dumnezeu
ca prieteni ai Săi, şi nu înstrăinaţi, străini, vrăjmaşi,
ci, în plus, este posibil ca prin aceeaşi credinţă ei să-şi
însuşească drepturile restabilirii la viaţa asigurată
lor prin sacrificiul Răscumpărătorului, iar apoi să
jertfească aceste drepturi de viaţă pământească, în calitate
de împreună-jertfitori şi preoţi subordonaţi în asociere cu
Marele Preot al mărturisirii noastre, Cristos Isus.
Deşi vrednicii din vechime au putut veni
în armonie cu Dumnezeu prin credinţă în eficacitatea unui
plan care nu le era descoperit în întregime şi care nu era
încă nici început, se părea că era imposibil ca dreptatea
divină să facă mai mult ((112)) pentru cineva, până
când ispăşirea pentru păcate prin jertfa lui Cristos era
efectuată în realitate. Acest lucru este în deplin acord cu
declaraţia apostolului, că „Dumnezeu avea în vedere ceva mai
bun pentru noi (Biserica Evanghelică, Noua Creaţie), ca să
nu ajungă ei (smeriţii şi credincioşii vrednici din vechime)
la desăvârşire fără noi” (Evr. 11:40). Este în armonie şi cu
declaraţia Domnului nostru despre Ioan Botezătorul, că, deşi
nu se ridicase un profet mai mare decât el, totuşi, fiindcă
el a murit înainte ca jertfa de ispăşire să fi fost în
realitate completată, cel mai mic din clasa Împărăţiei
cerurilor, din Noua Creaţie, îndreptăţit la viaţă
(după ce se dăduse în realitate jertfa pentru păcat) şi
chemat să sufere şi să domnească împreună cu Cristos, va fi
mai mare decât el. Mat. 11:11.
Am remarcat deja faptul că Cristos şi
Biserica în glorie vor face o lucrare de îndreptăţire
(restaurare) a lumii în timpul Veacului Milenar şi că
aceasta nu va fi o îndreptăţire prin credinţă (sau
socotită), cum este a noastră acum, ci o îndreptăţire
reală -- îndreptăţire prin fapte în sensul că deşi
acestea vor fi îmbinate cu credinţa, încercarea finală va fi
„potrivit faptelor” (Apoc. 20:12). Acum Noua Creaţie trebuie
să umble prin credinţă şi nu prin vedere; şi credinţa lor
este încercată şi i se cere să îndure „ca şi cum ar fi văzut
pe Cel ce este nevăzut”, să creadă lucruri care, în ceea ce
priveşte dovezile exterioare, sunt improbabile, iraţionale
pentru mintea naturală. Şi această credinţă, susţinută de
faptele noastre imperfecte, este susţinută şi de
faptele perfecte ale Domnului pentru noi şi este
acceptabilă pentru Dumnezeu, pe principiul că, dacă noi în
asemenea condiţii imperfecte ne străduim în măsura
capacităţii noastre să-I fim plăcuţi Domnului, şi astfel ne
împărtăşim de Spiritul lui Cristos încât ne bucurăm să
suferim pentru dreptate, este o dovadă că în condiţii
favorabile desigur nu vom fi mai puţin loiali principiului.
Când cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul,
iar întunericul şi ceaţa care acum înconjoară pe
credincioşii Domnului vor fi dispărut şi marele Soare al
Dreptăţii va inunda lumea cu adevăr, cu o cunoaştere
absolută a lui Dumnezeu, a caracterului Său, a planului Său
-- când oamenii vor vedea dovezile favorii şi iubirii
((113)) lui Dumnezeu şi a reconcilierii prin Cristos, în
ridicarea treptată care va ajunge la toţi cei care atunci
vor căuta armonia cu El -- când restabilirea mintală, fizică
şi morală va fi evidentă -- atunci credinţa va fi în
măsură considerabilă diferită de credinţa în lucrurile
nevăzute cerută acum. Ei nu vor vedea atunci „ca într-o
oglindă în chip întunecos (neclar)”; nu va fi greu pentru
ochiul credinţei să vadă dovezile lucrurilor glorioase care
acum sunt păstrate pentru cei care iubesc pe Dumnezeu,
pentru că aceste lucruri glorioase vor fi mai mult sau mai
puţin clar manifestate oamenilor. În timp ce oamenii atunci
Îl vor crede pe Dumnezeu şi vor avea credinţă în El,
va exista diferenţă mare între credinţa în dovezile astfel
obţinute prin simţurile lor şi credinţa pe care Noua Creaţie
trebuie s-o exercite acum în privinţa lucrurilor pe care noi
nu le vedem. Credinţa pe care o caută acum Dumnezeu la
poporul Său este preţioasă în ochii Lui şi ea marchează o
clasă mică, deosebită; de aceea El a pus un astfel de premiu
sau răsplată pentru ea. Când Veacul Milenar va fi fost pe
deplin introdus, va fi imposibil ca cineva să se îndoiască
de faptele generale şi ca atare nu va fi potrivit a continua
să se ofere o răsplată specială celor care nu se vor îndoi.
Dar, deşi cunoştinţa de Domnul va umple
întreg pământul şi nu va fi nevoie să se spună aproapelui,
cunoaşte pe Domnul! totuşi, va exista o probă diferită
asupra omului -- nu de credinţă, ci de fapte -- de
ascultare; căci „oricine nu va asculta (supune) de
Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” (Fapt.
3:23). În timpul prezent de întunecime în ceea ce priveşte
împlinirea planului divin, când păcatul abundă şi Satan este
prinţul acestei lumi, Domnul pune un premiu pe credinţă,
spunând: „Facă-vi-se după credinţa voastră” (Mat. 9:29); şi
„Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa
noastră” (1 Ioan 5:4). Dar în privinţa judecăţii sau
încercării lumii în Veacul Milenar, sau în Ziua de Judecată,
citim că toţi vor fi judecaţi după faptele lor --
susţinute prin credinţă; li se va face după faptele lor şi
vor sta aprobaţi sau dezaprobaţi la încheierea Veacului
Milenar. Apoc. 20:12.
((114))
Îndreptăţirea, după cum am văzut deja,
înseamnă aducerea păcătosului în deplină armonie cu
Creatorul său. Nicăieri nu citim despre necesitatea ca
păcătosul să fie îndreptăţit înaintea lui Cristos, ci el
trebuie să fie îndreptăţit înaintea Tatălui prin meritul lui
Cristos; şi dacă am examina de ce este aşa, ne-ar putea
ajuta să înţelegem acest subiect în întregime. Aceasta este
pentru că Creatorul stă ca reprezentant al propriei Sale
legi şi pentru că El a pus la început sub acea lege pe tatăl
Adam şi rasa lui, declarând că posedarea favorii, a
binecuvântărilor Sale şi a vieţii veşnice era dependentă de
ascultare, şi că neascultarea va duce la pierderea tuturor
acestor favoruri. Acest punct de vedere nu poate fi pus
deoparte. De aceea, înainte ca omenirea să poată avea
tovărăşie cu Dumnezeu şi binecuvântarea Sa de viaţă veşnică,
ea trebuie să se întoarcă în oarecare mod la deplină armonie
cu Creatorul şi prin urmare înapoi la perfecţiunea care va
suporta lumina deplină a inspecţiei divine şi proba deplină
a ascultării. Astfel lumea zace, ca să zicem aşa, în afara
sferei de influenţă a Atotputernicului -- care intenţionat a
aranjat legile Sale aşa încât ei să fie în afara sferei de
influenţă a Dreptăţii şi să facă necesar planul Său prezent
de mântuire şi restabilire, sau îndreptăţire, sau aducere
înapoi la perfecţiune a celor doritori şi ascultători, prin
Răscumpărătorul care între timp va sta ca Mijlocitorul sau
intermediarul lor.
Mijlocitorul, chiar dacă a fost perfect,
n-a avut nici o lege de menţinut -- n-a pronunţat împotriva
lui Adam şi a rasei lui nici o sentinţă care să-L împiedice
a-i recunoaşte şi a fi îndurător faţă de imperfecţiunile
lor. Dimpotrivă, El a cumpărat lumea care era în păcat şi
imperfecţiune, dându-Şi seama pe deplin de starea ei
nedesăvârşită. El ia omenirea cum o găseşte, şi în timpul
Veacului Milenar va lucra cu fiecare persoană din lume
potrivit cu starea sa individuală, având îndurare faţă de
cei slabi şi cerând mai mult de la cei tari, adaptându-Se El
Însuşi şi legile Împărăţiei Sale la diferitele
particularităţi, neajunsuri, slăbiciuni etc., aşa cum le va
găsi, căci „Tatăl ... toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan
5:22). Fiul va ilustra pentru oameni standardul perfect al
legii divine la care ei vor trebui să ajungă înainte de a
putea fi drepţi şi acceptabili ((115)) în ochii
Tatălui -- la încheierea Veacului Milenar; dar El nu va
insista asupra acelui standard şi nu va susţine că oricine
nu va ajunge la el va fi un călcător al lui, având nevoie de
o acordare a harului pentru a-i acoperi fiecare încălcare,
oricât de fără voie sau neintenţionată ar fi. Dimpotrivă,
toată această ispăşire pentru încălcările legii
perfecte şi neschimbătoare a lui Dumnezeu va fi încheiată
chiar înainte ca El să preia frâul guvernării.
Cristos a dat deja preţul prin propria Sa
jertfă. El a atribuit deja cu îndurare acest merit casei
credinţei, iar la sfârşitul acestui Veac Evanghelic El va
face o aplicare clară a întregii jertfe pentru păcat în
folosul „întregului popor” -- întregii omeniri. Dumnezeu a
arătat prin tipul Zilei Ispăşirii că meritul va fi acceptat,
şi ca rezultat al acestei acceptări Cristos şi Biserica Sa
vor prelua atunci guvernarea lumii sub ceea ce s-ar putea
numi o lege marţială, sau o domnie despotică, o domnie care
pune deoparte legile şi normele obişnuite datorită
exigenţelor cazului, şi administrează legea într-o manieră
potrivită, nu celor care sunt într-o stare perfectă sau
dreaptă (cum este cazul cu legile imperiului lui Iehova), ci
potrivită stării de revoltă şi anarhie care s-a produs în
lume ca rezultat al păcatului. Această domnie pentru stare
de urgenţă -- în care Împăratul va conduce nu numai ca
împărat, ci şi ca judecător şi preot suprem -- este menită,
după cum tocmai am văzut, să îndreptăţească lumea, nu
socotit, ci real, având ca standard şi ca probă finală
faptele -- susţinute de credinţă. Această îndreptăţire reală
va fi efectuată, nu la începutul domniei Milenare, ci ca
rezultat al domniei -- la sfârşitul ei.
Îndreptăţirea prin credinţă din timpul
prezent este în vederea permiterii unui număr mic pe care
Dumnezeu a intenţionat să-i cheme pentru serviciul Său
special, ca să participe în Legământul Avraamic în calitate
de Sămânţă a făgăduinţei, în calitate de
împreună-sacrificatori, şi, prin urmare,
împreună-moştenitori cu Isus. Nici chiar cu aceştia Dumnezeu
nu poate face un contract direct, ci, chiar după ce sunt
îndreptăţiţi prin credinţă şi prin meritul Răscumpărătorului
lor, ei sunt trataţi ca necorespunzători, ca să spunem aşa,
şi sunt informaţi că sunt acceptaţi numai în Cel preaiubit
-- în Cristos -- şi toate contractele lor prin ((116))
legământul de sacrificiu n-ar avea nici o valabilitate dacă
n-ar fi girate de El.
Cât este de evident că singurul obiectiv
al acestui Veac Evanghelic este chemarea din omenire a unei
turme mici care să constituie membrii Noii Creaţii, şi că
aranjamentul de a-i îndreptăţi la viaţă prin credinţă
pe cei care cred este în vederea acordării unei stări în
faţa lui Dumnezeu, prin care ei să poată intra în
obligaţiile legământului cerute de la candidaţii pentru Noua
Creaţie. După cum s-a remarcat deja, condiţia prin care ei
vor fi acceptaţi în Noua Creaţie este aceea a jertfirii de
sine; şi deoarece Dumnezeu nu este dispus să accepte ca
jertfă nimic ce este pătat, noi, ca membri ai rasei pătate
şi condamnate, n-am putut fi plăcuţi până când am fost mai
întâi îndreptăţiţi în realitate de orice păcat; pentru ca
astfel, după cum exprimă apostolul, să ne putem „aduce
trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută
lui Dumnezeu; aceasta este slujirea noastră înţeleaptă”.
Rom. 12:1.
Îndreptăţiţi de probă
Având în vedere acestea, ce vom spune
despre cei care ajung la punctul credinţei în Dumnezeu şi la
o măsură de îndreptăţire, văzând că mai mult progres
pe calea Domnului înseamnă jertfire de sine, lepădare de
sine etc., şi care totuşi se abţin, refuză să intre pe
poarta strâmtă şi pe calea îngustă a unei astfel de
consacrări depline -- chiar până la moarte? Vom spune că
Dumnezeu este supărat pe ei? Nu; trebuie să presupunem că
până la un anumit punct, înaintând în căile dreptăţii, ei au
fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi că ei primesc o binecuvântare,
pare să spună apostolul, zicând:* „Fiindcă am fost
îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu,
prin Domnul nostru Isus Hristos”. Această pace implică o
anumită înţelegere a planului divin în privinţa ştergerii
viitoare a păcatelor celui care crede (Fapt. 3:19); ea mai
implică şi un bun grad de armonie cu principiile dreptăţii,
deoarece credinţa în Cristos este totdeauna reformatoare. Ne
bucurăm împreună ((117)) cu toţi cei care ajung până
aici; suntem bucuroşi că ei au acest avantaj faţă de masele
omenirii pe care dumnezeul acestei lumi le-a orbit complet,
şi care, prin urmare, nu pot vedea şi aprecia în prezent
harul lui Dumnezeu în Cristos. Îi îndemnăm pe aceştia să
rămână în favoarea lui Dumnezeu continuând spre ascultare
deplină.
*Gândul de mai târziu al autorului este
că acest text poate fi considerat că se referă la cei
îndreptăţiţi la viaţă.
„Să nu fi primit în zadar harul lui
Dumnezeu”
Dar oricât de mult ne-am bucura cu aceşti
credincioşi şi oricâtă pace şi bucurie ar primi ei căutând
să umble pe calea dreptăţii dar evitând calea îngustă a
sacrificiului, în sinceritate trebuie să arătăm că aceştia
„primesc în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:1) -- pentru
că harul lui Dumnezeu în îndreptăţirea primită a fost
intenţionat să fie piatra de păşire spre privilegiile şi
binecuvântările mai mari ale chemării de sus a Noii Creaţii.
Aceştia primesc harul lui Dumnezeu în zadar fiindcă nu
folosesc această mare ocazie, una asemănătoare nemaifiind
oferită cuiva niciodată înainte, şi, după cum indică
Scripturile, nici nu va mai fi oferită vreodată. Ei primesc
harul lui Dumnezeu în zadar fiindcă ocaziile de restabilire
care le vor fi acordate în veacul viitor vor fi acordate
întregii rase răscumpărate. Harul lui Dumnezeu în acest veac
constă numai în faptul că ei au fost conştientizaţi înaintea
lumii în legătură cu bunătatea Lui, cu scopul ca prin
îndreptăţire ei să poată continua spre obţinerea chemării şi
spre împărtăşirea din premiul glorios care va fi dat
corpului ales al lui Cristos, Preoţimea Împărătească.
Privind peste „lumea creştină” nominală,
pare evident că marea masă a credincioşilor sinceri
n-au mers niciodată mai departe de acest pas preliminar al
îndreptăţirii: ei au „gustat în adevăr că Domnul este bun”
şi aceasta le-a fost îndeajuns. În loc de atât, prin această
gustare ei ar fi trebuit să fie complet treziţi la o mai
mare foame şi sete după dreptate, după adevăr, după mai mare
cunoaştere a caracterului şi planului divin, după mai mare
creştere în har, cunoştinţă şi iubire, şi după obţinerea
unei mai mari înţelegeri a voinţei divine în privinţa lor,
ceea ce vom analiza în continuare sub titlul Sfinţirii.
((118))
După cât putem noi discerne, avantajul
celor îndreptăţiţi de probă se referă numai la viaţa
prezentă şi la uşurarea pe care ei o simt acum în privinţa
caracterului îndurător al lui Dumnezeu şi a felului în care
El va lucra cu ei în viitor. Şi totuşi, cunoştinţa lor în
privinţa acestor lucruri este atât de slabă încât uneori ei
cântă,
„De sunt eu al Lui ori nu-s
Mă neliniştesc ades”.
Faptul este că deşi Cristos a fost
înţelepciunea lor până la punctul de a le arăta nevoia de un
Mântuitor, şi mai departe de a le arăta ceva din mântuirea
pregătită prin El, totuşi planul divin nu este de a continua
să fie înţelepciunea lor şi de a-i îndruma în „lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu” decât dacă ei prin consacrare şi
devotare devin urmaşi în urmele Lui. Credinciosul
neconsacrat nu este în nici un sens Creatură Nouă, chiar
dacă, văzând ceva din căile lui Dumnezeu şi din cerinţele
Lui, el va căuta să trăiască în lume o viaţă morală,
raţională, onestă. El este încă din pământ, pământesc; el
n-a mers niciodată mai departe ca să-şi schimbe drepturile
umane, pământeşti (asigurate prin Isus) pentru lucrurile
cereşti spre care Domnul a deschis uşa prin Jertfa Sa. După
cum în tip leviţilor nu le era permis să intre în încăperile
sfinte ale Cortului Întâlnirii şi nici chiar să vadă
lucrurile dinăuntru, tot aşa şi în antitip, credincioşilor
neconsacraţi nu le este permis să pătrundă în lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu şi nici să vadă şi să aprecieze
grandoarea lor, decât dacă mai întâi devin membri ai
Preoţimii Împărăteşti printr-o deplină consacrare a lor.
A aştepta din partea Domnului preferinţă
şi favoare specială în timpul Veacului Milenar pentru că au
primit favoarea Lui în viaţa prezentă în zadar, ar fi ca şi
cum ar aştepta o binecuvântare deosebită fiindcă o
binecuvântare anterioară n-a fost bine folosită sau a fost
puţin apreciată. N-ar fi oare în conformitate cu procedurile
divine din trecut dacă am afla că unii care n-au fost
favorizaţi în timpul acestui Veac Evanghelic vor primi
favorurile cele mai importante în timpul veacului viitor?
N-ar fi oare aceasta în mod considerabil în armonie cu
cuvintele Domnului nostru: „Sunt unii din cei de pe urmă
care vor fi cei dintâi şi sunt unii din cei dintâi care vor
fi cei de pe ((119)) urmă”? Într-adevăr, apostolul
arată clar că atunci când Noua Creaţie va fi fost completată
şi Veacul Milenar va fi fost introdus, favoarea specială a
lui Dumnezeu va trece iarăşi la Israelul natural, de la care
a fost luată la începutul acestui Veac Evanghelic. Rom.
11:25-32.
Cei îndreptăţiţi la tovărăşie cu Dumnezeu
înaintea veacului acesta, care şi-au menţinut îndreptăţirea,
şi care, drept răsplată, vor fi făcuţi „prinţi în toată
ţara” sub Împărăţia cerească, şi-au menţinut-o chiar cu
preţul lepădării de sine în privinţa celor pământeşti (Evr.
11:35). Cei din veacul prezent care-şi vor folosi corect
şi-şi vor menţine îndreptăţirea trebuie să facă aceasta cu
preţul cărnii lor. Turma mică, credincioasă în grad
excepţional, îşi vor pune viaţa în serviciul adevărului şi
fraţilor şi astfel vor fi asemenea Căpeteniei Mântuirii
noastre. A doua clasă, considerată în altă parte „mulţimea
cea mare”, trebuie şi ei să ajungă la răsplata lor cu preţul
cărnii, deşi din cauza zelului mai mic în jertfire ei pierd
marea răsplată a Noii Creaţii şi privilegiile Împărăţiei.
Aceste trei clase par a fi singurele care beneficiază după
viaţa prezentă de ocaziile speciale ale acestui veac al
îndreptăţirii prin credinţă.
Din diferite motive, se pare că lucrările
Împărăţiei, sub lumina deplinei cunoştinţe şi pe linia
faptelor, vor prezenta la început cel mai mare interes
pentru Israelul după trup, care, atunci când orbirea le va
fi îndepărtată, vor deveni nespus de zeloşi faţă de Unsul
Domnului, zicând, aşa cum este prezentat în profeţie: „Iată,
acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne
va mântui” (Isa. 25:9). Dar, chiar dacă Israelul va fi
primul care va veni în armonie cu noua ordine de lucruri,
binecuvântările şi posibilităţile Împărăţiei, mulţumim lui
Dumnezeu! se vor extinde repede în toată lumea -- cu scopul
ca toate popoarele să poată deveni copii ai lui Avraam, în
sensul că ei vor participa la binecuvântările făgăduite lui
-- după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor
popoare”; „toate familiile pământului vor fi binecuvântate
în tine şi sămânţa ta”.
Cristos a fost făcut pentru noi sfinţire
După cum înţelepciunea şi cunoştinţa de
Dumnezeu ne-au venit ca rezultat al jertfei Domnului nostru
Isus pentru noi, şi ((120)) după cum îndreptăţirea a
venit apoi prin meritul Său, când I-am acceptat ispăşirea şi
am consacrat pe deplin lui Dumnezeu tot ce am avut, tot aşa
şi sfinţirea noastră, este prin El. Nimeni nu se poate
sfinţi pe sine în sensul de a se face acceptat şi adoptat în
familia Noii Creaţii a lui Dumnezeu, conceput de Spiritul
Său (Ioan 1:13; Evr. 5:4). După cum meritul lui Cristos a
fost necesar pentru îndreptăţirea noastră, tot aşa
acceptarea noastră ca membri ai corpului Său, preoţimea
împărătească subordonată, şi ajutorul Său continuu ne sunt
absolut necesare pentru a ne întări chemarea şi alegerea.
Apostolul condamnă pe unii pentru că „nu se ţin strâns de
Capul” (Col. 2:19), iar noi ne dăm seama că o asemenea
recunoaştere a lui Isus Cristos, nu numai ca Răscumpărătorul
din păcat, ci şi Capul, reprezentantul, îndrumătorul,
instructorul şi păstrătorul corpului (Biserica), este
esenţială pentru fiecare membru al lui. Domnul nostru arată
această necesitate a continuării noastre sub grija Sa,
spunând în mod repetat: „Rămâneţi în Mine . . . După cum
mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne
în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi, dacă nu rămâneţi în
Mine” (Ioan 15:4). „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele
rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan
15:7). Apostolul subliniază aceeaşi necesitate de a rămâne
în Cristos, spunând: „Înfricoşător lucru este să cazi în
mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evr. 10:31). El continuă şi
arată ce vrea să spună citând din profeţie: „Căci Dumnezeul
nostru este un foc mistuitor”. Iubirea lui Dumnezeu, nu mai
puţin decât dreptatea Lui, arde împotriva oricărui păcat, şi
„orice nedreptate este păcat”; „El nu poate vedea
(recunoaşte) păcatul”; ca atare El S-a îngrijit, nu de
păstrarea păcătoşilor, ci de salvarea lor de boală şi de sub
pedeapsa nimicirii.
Aceasta ne asigură, în armonie cu
diferitele declaraţii ale Scripturii, că vine timpul când
păcatul şi păcătoşii, împreună cu însoţitorii păcatului,
durerea, tristeţea şi moartea, se vor sfârşi. Mulţumim lui
Dumnezeu! noi ne putem bucura şi de acest aspect al
caracterului divin, că Dumnezeu este un foc mistuitor, când
ştim că pentru perioada imperfecţiunilor noastre fără voie
El a prevăzut pentru noi un refugiu în Cristos Isus, şi că
El a prevăzut în Cristos şi eliberarea noastră finală
((121)) din păcat şi moarte şi de orice slăbiciune, spre
perfecta Sa asemănare; pentru Noua Creaţie perfecţiunea
naturii divine şi plinătatea ei; pentru „Marea Mulţime”
perfecţiunea pe un plan cumva corespunzător celui al
îngerilor, pentru a fi servi, însoţitori ai Bisericii
glorificate -- „fecioarele, însoţitoarele ei” (Ps. 45:14).
Vrednicii din vechime, următorii, vor fi desăvârşiţi în
natura umană, chipul lui Dumnezeu în carne şi reprezentanţi
slăviţi ai Împărăţiei cereşti, precum şi mijloacele
binecuvântării divine către toate familiile pământului. În
cele din urmă, când probele, ocaziile şi încercările
Veacului Milenar vor fi adus la perfecţiune pe toţi care vor
vrea şi vor asculta, iar ei îşi vor fi demonstrat
loialitatea faţă de Dumnezeu, şi aceştia vor fi ajuns la
perfecţiune umană, chipul lui Dumnezeu în carne; şi printre
toţi aceştia voia lui Dumnezeu va fi atât de perfect
înţeleasă şi respectată -- şi aceasta din inimă -- încât El
nu va mai fi ca un foc mistuitor pentru ei, fiindcă toată
zgura lor va fi fost curăţată sub disciplinarea marelui
Mijlocitor în a cărui grijă toţi au fost încredinţaţi de
iubirea şi înţelepciunea Tatălui. Atunci Cristos „va vedea
rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” de rezultate.
Sfinţire înseamnă punere deoparte pentru
serviciu sfânt. Păcătoşii nu sunt chemaţi la sfinţire, ci la
pocăinţă; iar păcătoşilor pocăiţi nu le este impusă
consacrarea, ci să creadă în Domnul Isus Cristos spre
îndreptăţire. Numai clasa îndreptăţită este îndemnată la
sfinţire -- cei care cred în făgăduinţele lui Dumnezeu
concentrate în Cristos şi asigurate prin jertfa Sa de
răscumpărare. Aceasta nu înseamnă că sfinţenia sau sfinţirea
nu este lucrul cuvenit pentru toată omenirea: aceasta
înseamnă pur şi simplu că Dumnezeu a prevăzut că atâta vreme
cât un om ar ocupa poziţia unui păcătos nepocăit ar fi
inutil să-l invite să se pună deoparte pentru o viaţă de
sfinţenie; el trebuie mai întâi să-şi dea seama de starea
lui de păcat şi să se pocăiască. Nu înseamnă că acela care
se pocăieşte nu trebuie să se sfinţească, să se pună
deoparte pentru sfinţenia vieţii, ci înseamnă că o sfinţire
care ar lăsa afară îndreptăţirea ar fi cu totul inutilă. În
ordinea lui Dumnezeu, noi trebuie mai întâi să aflăm despre
bunătatea divină în pregătirea făcută pentru păcatele
noastre şi trebuie ((122)) să acceptăm aranjamentul
Lui ca pe un dar gratuit prin Cristos, înainte de a fi
într-o atitudine potrivită să ne consacrăm, sau să ne
sfinţim pentru serviciul Său. Pe lângă aceasta, obiectivul
acestui întreg aranjament al Veacului Evanghelic -- chemarea
la pocăinţă, vestirea veştilor bune spre îndreptăţire şi
invitaţia către toţi credincioşii să se sfinţească sau să se
consacre lui Dumnezeu, sunt toate elemente sau părţi ale
aceluiaşi mare plan pe care Dumnezeu îl realizează acum --
care este dezvoltarea Noii Creaţii. Dumnezeu a predeterminat
ca toţi care vor fi din Noua Creaţie să fie jertfitori --
din „Preoţimea Împărătească”; şi aceştia trebuie fiecare să
aibă de oferit ceva lui Dumnezeu, întocmai ca Marele Preot,
care „S-a adus jertfă pe Sine Însuşi” lui Dumnezeu (Evr.
7:27; 9:14). Toţi din preoţimea subordonată trebuie de
asemenea să se aducă pe ei înşişi jertfe lui
Dumnezeu, după cum de asemenea îndeamnă apostolul Pavel: „Vă
îndemn, dar, fraţilor (fraţi, fiindcă sunt îndreptăţiţi şi
aduşi astfel la tovărăşie cu Dumnezeu), pentru îndurările
lui Dumnezeu (iertarea păcatelor deja primită) să aduceţi
trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui
Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Rom.
12:1). Aşa deci, notăm că deoarece corpurile noastre nu sunt
în realitate „sfinte”, ele trebuie să ajungă să fie socotite
astfel înainte de a putea fi „plăcute lui Dumnezeu”, de a
putea fi socotite „sfinte”; adică, trebuie să fim
îndreptăţiţi prin credinţă în Cristos înainte de a
avea ceva sfânt şi plăcut de pus pe altarul lui Dumnezeu; şi
trebuie pus pe altarul lui Dumnezeu, sacrificat şi acceptat
de El prin Marele nostru Preot, înainte ca noi să putem fi
socotiţi ca parte din „Preoţimea Sa Împărătească”.
Sfinţirea va fi cerinţa marelui Împărat
în timpul Veacului Milenar. Întreaga lume va fi chemată să
se sfinţească, să se pună deoparte de necurăţie, de orice
fel de păcat şi să asculte de voinţa divină, aşa cum aceasta
va fi reprezentată în Împărăţie şi în prinţii ei. Unii însă
s-ar putea conforma unei sfinţiri sau sfinţenii a vieţii
exterioare fără să fie sfinţiţi în inimă: aceştia ar putea
face progres mintal, moral şi fizic -- ((123)) până
la limita deplină a restabilirii -- până la perfecţiune, şi
făcând astfel ei se vor bucura între timp de binecuvântările
şi răsplăţile acelei perioade glorioase până chiar la
încheierea ei; dar, dacă până atunci sfinţirea lor nu se va
extinde la înseşi gândurile şi intenţiile inimii, ei nu vor
fi potriviţi pentru condiţiile veşnice de după Veacul
Milenar, unde nu va intra nimic ce nu este în absolută
conformitate cu voinţa divină în gând, cuvânt şi faptă.
Dar în timp ce urmărim sfinţirea ca
principiu general şi acţiunea ei asupra omenirii în viitor,
să nu pierdem din vedere faptul că Scripturile au fost
scrise „pentru învăţătura noastră” -- pentru
învăţătura Noii Creaţii. Când va veni timpul instruirii
lumii în privinţa sfinţirii, ea Îl va avea pe Marele
Învăţător: Soarele Dreptăţii va inunda atunci întreg
pământul cu o cunoştinţă de Dumnezeu. Nu va mai fi un Babel
de teorii şi doctrine confuze, deoarece Domnul a promis în
privinţa acelei zile, spunând: „Atunci voi da popoarelor
buze (mesaj) curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca
să-I slujească într-un gând” (Ţef. 3:9). Apostolul se
adresează numai Noii Creaţii când declară că Cristos „ne-a
fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire
şi răscumpărare”. De aceea, să dăm atenţie cu atât mai
serios acestor lucruri scrise pentru învăţătura noastră
şi în mod evident necesare nouă, dacă vrem să ne întărim
chemarea şi alegerea pentru participare în Noua Creaţie.
După cum Domnul le-a spus israeliţilor
tipici: „voi să vă sfinţiţi” şi „Eu sunt Domnul care vă
sfinţesc” (Lev. 20:7, 8; Exod. 31:13), tot aşa El îndrumă pe
israelitul spiritual să se consacre pe sine, să-şi prezinte
corpul ca jertfă vie, să se ofere lui Dumnezeu în şi prin
meritul ispăşirii lui Cristos; şi numai pe acei care fac
acest lucru în „timpul potrivit” îi acceptă Domnul şi-i pune
deoparte ca sfinţi, scriindu-le numele în cartea vieţii
Mielului (Apoc. 3:5) şi rezervându-le o coroană de glorie,
onoare şi nemurire, care va fi a lor dacă se dovedesc
credincioşi în toate angajamentele lor, ceea ce, după cum
suntem asiguraţi, nu este decât o „slujire înţeleaptă”.
Apoc. 3:11.
((124))
După cum consacrarea leviţilor în tip
însemna o mare măsură de consacrare spre a urmări dreptatea,
dar nu o consacrare spre jertfă, tot aşa, acest pas al
sfinţirii care aparţine celor ce acceptă chemarea lui
Dumnezeu pentru Preoţimea Împărătească este simbolizat în
tip prin consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui în funcţia
preoţească -- o consacrare spre jertfă. Era simbolizat prin
hainele de in alb reprezentând dreptatea, îndreptăţirea,
prin uleiul ungerii şi prin sacrificare, la care participau
toţi preoţii. Evr. 8:3.
În tipurile levitice sunt arătate clar
două consacrări: (1) consacrarea generală a tuturor
leviţilor; (2) o consacrare specială a unor leviţi care erau
sacrificatori sau preoţi. Cea dintâi reprezintă
consacrarea generală spre viaţă sfântă şi ascultare de
Dumnezeu pe care o fac toţi credincioşii, şi care, prin
harul lui Dumnezeu, prin Cristos, îndeplineşte pentru ei, de
probă, „îndreptăţirea vieţii” şi pacea cu Dumnezeu.
În veacul prezent toţi credincioşii adevăraţi înţeleg şi
trăiesc acest lucru. Dar, după cum explică apostolul,
„Scopul poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă
curată” (1 Tim. 1:5); adică, Dumnezeu prevede că supunerea
noastră la prima consacrare, supunerea noastră la condiţiile
îndreptăţirii în timpul veacului prezent, va avea ca scop,
ne va conduce spre a doua consacrare, ca preoţi pentru
sacrificiu.
De ce este aşa? Pentru că viaţa sfântă şi
ascultarea de Dumnezeu includ „dragostea care vine dintr-o
inimă curată” faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Iubirea de
Dumnezeu înseamnă „cu toată inima, mintea, fiinţa şi
puterea”; şi astfel de iubire nu va aştepta porunci, ci va
cere serviciu, zicând: „Doamne, ce vrei să fac?” La prima
venire toţi „israeliţii adevăraţi” credincioşi --
simbolizaţi prin leviţi -- au avut această consacrare
iniţială şi acestora le-a făcut Domnul chemarea evanghelică
specială, să se consacre spre moarte, să-şi sacrifice
interesele pământeşti pentru cele cereşti, să se conformeze
ca urmaşi în urmele lui Isus, Căpetenia Mântuirii noastre,
pe calea îngustă a gloriei, onoarei şi nemuririi. Aceştia
care au ascultat invitaţia au fost acceptaţi ca
preoţi, membri ai corpului Marelui Preot al
Mărturisirii noastre, „fii ai lui Dumnezeu”. Ioan 1:12.
((125))
De-a lungul Veacului Evanghelic se
procedează după acelaşi plan: consacrarea spre ascultare şi
dreptate -- ca leviţi antitipici; apoi constatarea că
dreptatea înseamnă iubire supremă faţă de Dumnezeu şi
dorinţă de a cunoaşte şi a face voia Lui; apoi, mai târziu,
înţelegerea că acum toată creaţia este atât de degradată,
deformată şi lipsită de armonie cu Dumnezeu, încât armonia
cu El înseamnă dezarmonie cu toată nedreptatea din carnea
noastră şi a altora; apoi o privire la Domnul şi un apel
către El pentru a afla de ce ne-a chemat şi ne-a acceptat
consacrarea şi totuşi după cum se vede n-a făcut posibil
acest lucru decât prin sacrificiu de sine. Ca răspuns la
acest apel Domnul ne învaţă că „voi aţi fost chemaţi la o
singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4:4) şi chemarea
este la moştenire împreună cu Domnul nostru în gloria,
onoarea şi nemurirea Împărăţiei (Luca 12:32; Rom. 2:7), iar
calea este îngustă şi grea pentru că suportarea cu succes a
acestor probe este indispensabilă pentru cei pe care El vrea
să-i onoreze astfel (Mat. 7:14; Rom. 8:17). Când am auzit
chemarea lui Dumnezeu prin apostol, „Vă îndemn, dar,
fraţilor . . . să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie,
sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră
înţeleaptă”, am acceptat această chemare şi ne-am consacrat
până la moarte, atunci am fost socotiţi preoţi
-- din „Preoţimea Împărătească”, membri ai Marelui Preot al
mărturisirii (sau rânduielii) noastre Isus Cristos --
Creaturi Noi.
Astfel de credincioşi care, după ce au
ajuns să-şi dea seama că „scopul poruncii este dragostea
care vine dintr-o inimă curată”, refuză să meargă mai
departe spre acel scop, refuză să accepte chemarea spre
sacrificiu şi astfel refuză să se supună obiectivului lui
Dumnezeu în îndreptăţirea lor socotită, nu fac legământul de
supunere la dreptate din cauza îngustimii căii, şi astfel
refuză „singura nădejde a chemării”. Oare aceştia nu
„primesc în zadar harul lui Dumnezeu (îndreptăţirea
socotită la viaţă)”? Privind în urmă spre vrednicii
din vechime şi văzând cât de mult i-a costat ca să obţină
„mărturie prin credinţă” şi să-I fie „plăcuţi lui Dumnezeu”,
şi astfel să-şi menţină îndreptăţirea la tovărăşie
(Evr. 11:5, 32-39), putem oare aştepta ca îndreptăţirea
la viaţă acordată în timpul acestui Veac Evanghelic
celor care devin leviţi antitipici să poată fi ((126))
menţinută printr-un grad mai mic de loialitate a inimii faţă
de Domnul şi faţă de dreptate? În mod sigur trebuie să
tragem concluzia că acei credincioşi îndreptăţiţi de probă
(leviţii antitipici) care atunci când „fac socoteala
cheltuielilor” uceniciei (Luca 14:27, 28) spre care duce
consacrarea pe care ei deja au făcut-o, şi care apoi nu
exercită credinţă în ajutorul promis al Domnului şi refuză
sau neglijează să meargă mai departe pentru a face
„serviciul lor înţelept”, prin completarea consacrării lor
-- chiar până la moarte -- au fost favorizaţi de Domnul în
zadar. Desigur că ei nu pot fi consideraţi ca având de fapt
îndreptăţire la viaţă, sau nici chiar îndreptăţire la
tovărăşie specială cu Dumnezeu; astfel ei cad de la poziţia
favorizată a leviţilor antitipici şi nu mai trebuie să fie
socotiţi astfel.
Dar printre cei care apreciază favoarea
lui Dumnezeu şi ale căror inimi răspund cu loialitate la
privilegiile deplinei consacrări şi ale „slujirii lor
înţelepte”, şi care fac legământul de ascultare faţă de
Dumnezeu şi faţă de dreptate chiar până la moarte,
sunt aceste două clase:
1) Acei leviţi antitipici care cu bucurie
„îşi dau viaţa ” voluntar, căutând căi şi mijloace de
a servi pe Domnul, pe fraţi şi Adevărul, şi socotind ca o
plăcere şi o cinste să sacrifice astfel confortul
pământesc, comodităţile, timpul, influenţa, mijloacele şi
tot ce formează viaţa prezentă. Aceşti sacrificatori
voioşi, de bună voie, preoţii antitipici care în curând vor
fi glorificaţi şi împreună cu Domnul lor vor constitui
„Preoţimea Împărătească”, cei ale căror sacrificii
fiind atunci complete nu vor mai fi simbolizaţi prin Aaron
şi prin fiii lui făcând sacrificii pentru popor, ci prin
Melhisedec -- preot pe tronul său -- distribuind lumii în
timpul Mileniului binecuvântările asigurate prin „jertfele
mai bune” în timpul Zilei de Ispăşire antitipică -- acest
Veac Evanghelic.
2) O altă clasă de credincioşi în inimă
răspund cu loialitate şi consacră voios Domnului şi
„slujirii înţelepte” tot ce au, demonstrându-şi astfel
vrednicia de a fi printre leviţii antitipici, fiindcă ei nu
primesc în zadar harul lui Dumnezeu. Dar, vai, deşi ei
răspund chemării şi astfel intră în „singura nădejde a
chemării noastre” şi în toate privilegiile celor aleşi,
totuşi ((127)) iubirea şi zelul lor nu sunt aşa încât
să-i îmboldească spre a face sacrificiul pe care s-au
angajat prin legământ să-l facă. Aceştia, deoarece iubirea
şi credinţa lor nu sunt destul de intense, nu reuşesc să-şi
pună sau să-şi ţină jertfele pe altar; ca atare ei nu pot fi
socotiţi în „asemănarea” deplină a Marelui nostru Preot,
care a fost bucuros să facă voia Tatălui; nu reuşesc să
învingă şi de aceea nu pot fi socotiţi printre
„învingătorii” care vor avea parte cu Domnul lor în
Împărăţia cerească în calitate de membri ai „Preoţimii
Împărăteşti”; nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi
alegerea prin respectarea deplină a legământului lor.
Dar ce va fi cu aceştia? Au pierdut ei
totul fiindcă alergând pentru premiu n-au reuşit totuşi să
ajungă la proba de zel şi iubire cerută pentru a-l putea
câştiga? Nu, mulţumim lui Dumnezeu; chiar dacă sub probe
hotărâtoare credinţa şi zelul lor n-au fost găsite
suficiente pentru a-i clasifica printre preoţi, totuşi
faptul că au avut credinţă şi zel suficiente pentru a se
consacra spre moarte a demonstrat sinceritatea inimii lor ca
leviţi. Totuşi, nu este destul că ei s-au consacrat pe
deplin; trebuie să demonstreze că iubesc din inimă pe
Domnul şi nu s-ar lepăda de El cu nici un preţ, chiar
dacă nu sunt suficient de credincioşi pentru a căuta să se
sacrifice în serviciul Său. Care este proba care-i va
confirma pe aceştia ca vrednici de partea leviţilor în
Împărăţie şi cum se va aplica ea?
Ne-am referit deja la această „mulţime
mare” a poporului Domnului consacrat cu adevărat, a cărei
ilustraţie este schiţată în Apocalipsa 7:13-15. „Aceştia
sunt cei care vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat
hainele şi le-au albit în sângele Mielului. De aceea ei sunt
înaintea (şi nu pe) scaunului de domnie al lui
Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte (continuu) în templul Său
(Biserica). Cel care stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde
cortul peste ei” (îi va face asociaţii Săi şi ai Miresei
glorificate în condiţia spirituală şi în serviciile
acesteia). „Fecioare nechibzuite!” Ei au lăsat să le scape
ocazia de a deveni membri ai Miresei, dar sunt totuşi
fecioare, curaţi în intenţiile inimii lor. Ei nu obţin
premiul, dar câştigă mai târziu, prin încercări
aspre, o parte la ospăţul de nuntă cu Mirele şi Mireasa
((128)) ca „fecioarele, însoţitoarele ei”; şi ele vor fi
aduse aproape, în faţa împăratului. „Ele vor fi aduse în
mijlocul bucuriei şi veseliei şi vor intra în palatul
Împăratului” (Ps. 45:14, 15). Ca leviţi ei n-au reuşit să
obţină premiul Preoţimii Împărăteşti, dar sunt totuşi leviţi
şi pot servi lui Dumnezeu în templul Său glorificat,
Biserica, deşi ei nu pot fi nici „stâlpi”, nici „pietre vii”
în templul acela (Apoc. 3:12; 19:6, 7; Ps. 45:14,
15).Versetul care urmează după ultima referinţă ne atrage
atenţia asupra leviţilor antitipici de dinainte, cunoscuţi
Israelului după trup ca „părinţi”, şi ne asigură că ei vor
fi răsplătiţi prin aceea că vor fi puşi „prinţi în toată
ţara”.
În mod asemănător, cei trei fii ai lui
Levi (Chehat, Gherşon şi Merari) par să reprezinte patru
clase. 1) Moise, Aaron şi toată familia preoţească a lui
Amram (fiul lui Chehat), ale căror corturi se aflau în faţa
(la răsăritul) Cortului Întâlnirii. Aceştia erau însărcinaţi
pe deplin cu lucrurile religioase -- iar fraţii lor -- chiar
toţi leviţii -- fiind ajutoarele sau servii lor onoraţi. 2)
În partea de miazăzi erau aşezate corturile familiei lui
Chehat, rudele lor cele mai apropiate, iar aceştia aveau în
sarcină cele mai sacre articole -- Altarele, Sfeşnicul, Masa
şi Chivotul. 3) În partea de miazănoapte a Cortului
Întâlnirii erau aşezate corturile familiei lui Merari,
următoarea ca onoare a serviciului, având în grijă
scândurile poleite cu aur, stâlpii, piedestalele etc. 4) În
partea din spate erau aşezate corturile familiei levitice a
lui Gherşon, având în grijă cel mai puţin important dintre
servicii -- transportul etc., al funiilor, al perdelelor
dinafară, al porţii etc.
Aceste diferite familii de leviţi pot
reprezenta în mod cuvenit patru clase diferite ale omenirii
îndreptăţite când reconcilierea va fi completă:
sfinţii, sau Preoţimea Împărătească, vrednicii din vechime,
„mulţimea cea mare” şi cei mântuiţi din lume. Aşa cum nu
este ceva neobişnuit în privinţa tipurilor, numele par să
fie semnificative. 1) Familia lui Amram, aleasă pentru a fi
preoţi: numele Amram înseamnă popor înalt sau
înălţat. Ce nume potrivit pentru tipul „turmei mici” al
cărei Cap este Cristos Isus! „Înălţat”, „înălţat foarte
sus”, sunt declaraţiile scripturale despre aceşti preoţi. 2)
Chehat înseamnă aliat, sau camarad. Din
Familia lui Chehat au fost aleşi fiii lui Amram ((129))
ca să fie o casă nouă de preoţi. Familia levitică a lui
Chehat ar putea de aceea reprezenta în mod potrivit pe
vrednicii din vechime a căror credinţă, ascultare şi
loialitate faţă de Dumnezeu şi a căror dispoziţie de a
suferi pentru dreptate au fost atât de deplin dovedite şi cu
care noi simţim o înrudire atât de strânsă. Ei au fost,
într-adevăr, aliaţii Domnului şi ai noştri; şi în unele
privinţe vin în toate modurile mai aproape de Cristosul
decât oricare alţii. 3) Merari înseamnă amărăciune;
prin urmare familia levitică a lui Merari ar părea să
reprezinte „mulţimea cea mare” a concepuţilor de spirit care
nu câştigă premiul Preoţimii Împărăteşti şi sunt „mântuiţi
ca prin foc”, ajungând prin „mare strâmtorare” şi prin
experienţe amare la poziţia de onoare şi serviciu pe
care o vor ocupa. 4) GherŞon înseamnă refugiat sau
salvat; prin urmare, familia levitică a lui Gherşon ar
putea să reprezinte bine omenirea salvată, care vor fi cu
toţii refugiaţi, sprijiniţi şi eliberaţi, salvaţi de orbirea
şi robia lui Satan.
Astfel deci, primii în ordine şi în rang
printre aceşti leviţi antitipici, sau aceşti îndreptăţiţi,
vor fi Preoţimea Împărătească, în a cărei grijă va fi
încredinţată Împărăţia Milenară şi toate interesele ei. La
dreapta lor vor fi cei mai aleşi dintre rude -- vrednicii
din vechime -- pe care ei îi vor face „prinţi în toată
ţara”. Apoi la stânga vor fi fraţii lor credincioşi din
Mulţimea cea Mare*. Iar cei mai din urmă dintre toţi vor fi
cei salvaţi din păcat şi moarte în timpul Mileniului, a
căror loialitate va fi complet dovedită în marea încercare
cu care se va încheia Veacul Milenar. Apoc. 20:7-9.
*Gândul de mai târziu al autorului este
că anumite scripturi par să înveţe că Vrednicii din
Vechime nu vor fi înainte, ci vor fi mai jos decât
Mulţimea cea Mare în timpul Mileniului, însă ei vor fi
primiţi la natură spirituală şi la onoruri mai înalte la
încheierea ei.
Toate aceste clase de leviţi vor fi din
aceia care au fost încercaţi şi au rezistat la probele de
loialitate a inimii. Aceasta însă nu implică faptul
că cei îndreptăţiţi acum prin credinţă, în sens de probă, şi
care neglijează sau refuză să meargă mai departe şi să
îndeplinească scopul poruncii -- iubirea din inimă
curată -- şi care, prin urmare, primesc harul lui Dumnezeu
în ((130)) zadar, nu vor mai avea altă
ocazie. Dacă atunci când „îşi fac socoteala cheltuielilor”
pentru participare la serviciul preoţesc de jertfire ei
refuză oferta, felul lor de a estima „slujirea înţeleaptă” a
lui Dumnezeu nu este desigur de lăudat şi de răsplătit, dar
nici lipsa lor de înţelepciune n-ar merita pedeapsă pe
drept; altfel chemarea la glorie, onoare şi nemurire n-ar fi
prin har, ci din necesitate -- n-ar fi o invitaţie, ci o
poruncă -- n-ar fi un sacrificiu, ci o obligaţie. Pierderea
sau anularea îndreptăţirii lor îi lasă totuşi ca parte a
lumii răscumpărate, întocmai cum erau înainte de a accepta
pe Cristos prin credinţă, cu excepţia faptului că prin
creşterea cunoştinţei le creşte şi responsabilitatea de a
face ceea ce este drept. Cu alte cuvinte, încercarea de
viaţă sau moarte veşnică în prezent include numai pe aceia
care de bună voie se consacră pe deplin Domnului chiar „până
la moarte”. Restul rasei nu este încă în judecată de viaţă
sau moarte veşnică şi nu va fi până când Împărăţia Milenară
va fi fost stabilită. Între timp însă, fiecare persoană din
lume, în măsura luminii pe care o are, fie îşi zideşte, fie
îşi distruge caracterul, făcându-şi astfel condiţiile din
Mileniu şi perspectivele vieţii veşnice fie mai bune, fie
mai rele, conform ascultării sau nesocotirii cunoştinţei şi
conştiinţei sale.
Cu cei deplin consacraţi însă chestiunea
stă diferit. Prin consacrarea lor mai deplină, până la
moarte, ei renunţă complet la viaţa lor pământească,
schimbând-o cu cea spirituală, care va fi a lor dacă sunt
credincioşi până la moarte -- dar nu altfel. Pentru aceştia,
deci, neloialitatea înseamnă moarte -- veşnică; tot aşa cum
va fi şi pentru cei necredincioşi din lume la încheierea
Mileniului.
Nici unul dintre leviţi n-a avut vreo
moştenire în ţara Canaanului. Acest lucru este semnificativ
pentru faptul că după ce şi-au consacrat totul Domnului, şi
în inimă fiind pe deplin în armonie cu dreptatea Sa, nu
condiţiile imperfecte din timpul prezent de păcat sunt
moştenirea lor. Canaanul a reprezentat condiţia
conflictuală a stării de încercare; cucerirea vrăjmaşilor,
învingerea relelor etc., în special în timpul Mileniului;
dar Dumnezeu a prevăzut o moştenire mai bună, fără păcat şi
perfectă, pentru toţi cei pe care El îi îndreptăţeşte
pe deplin ca leviţi antitipici. Primii care vor intra în
această moştenire mai ((131)) bună vor fi Preoţii,
care vor constitui Întâia Înviere şi vor fi desăvârşiţi la
natura divină; vor urma apoi „Vrednicii din Vechime” şi vor
intra în moştenirea perfectă prin înviere ca fiinţe umane
perfecte*; „Mulţimea cea Mare” va fi următoarea la rând şi
va fi desăvârşită pe plan spiritual; iar ultima de tot,
clasa Gherşon, educată, ridicată şi încercată în timpul
Mileniului, va întra în moştenire printr-o înviere treptată,
sau printr-o ridicare treptată din moarte la viaţă, care va
fi atinsă complet la încheierea Mileniului.
*Vezi nota de subsol, pag. 129
După cum numai acei credincioşi care au
făcut o consacrare completă -- chiar „până la moarte”-- sunt
concepuţi de Spiritul sfânt şi sunt socotiţi membri ai
Marelui Preot, tot aşa au ilustrat şi tipurile; căci din
uleiul sfânt de ungere, tipic pentru Spiritul sfânt, n-au
primit toţi leviţii, ci numai sacrificatorii, preoţii. Toţi
aceştia au fost stropiţi cu ulei amestecat cu sânge, pentru
a arăta că Spiritul sfânt acordat membrilor lui Cristos le
este dat numai în virtutea vărsării sângelui: (1) a
sacrificiului lui Isus Cristos pentru ei, îndreptăţindu-i;
şi (2) a garanţiei lor de a se jertfi împreună cu Cristos --
dându-şi viaţa în serviciul Lui. Exod. 29:21.
Ungerea Marelui Preot a fost o
chestiune diferită şi a reprezentat unitatea, solidaritatea
Bisericii alese; deoarece această ungere a venit numai
asupra celui care urma să oficieze ca mare preot -- la
început numai asupra lui Aaron; dar asupra fiilor lui pe
măsură ce fiecare urma în funcţia de preot principal „ca
să-Mi facă slujba de preot” (Exod. 28:41; 40:13, 15).
Cristos Isus Domnul nostru, în calitate de Cap al Bisericii,
corpul Său, a fost „uns cu un untdelemn de bucurie (Spiritul
sfânt) mai presus de însoţitorii Săi” (cap peste
însoţitorii) sau comoştenitorii Săi, membrii subordonaţi ai
„Preoţimii Împărăteşti”. Tot uleiul a fost turnat asupra Lui
şi „Noi toţi am primit din plinătatea (abundenţa) Lui şi har
după har”. A fost un „dar de nespus” faptul că noi am fost
iertaţi şi îndreptăţiţi prin meritul jertfei Sale; da, este
aproape de necrezut ca noi să fim chemaţi a fi moştenitori
cu El în Împărăţie, să ni se „pecetluiască” ((132))
consacrarea prin stropirea sângelui şi uleiului şi să venim
sub ungerea Capului nostru.
Profetul David a fost îndrumat de Domnul
ca să ne dea o descriere a Ungerii şi cum tot uleiul a fost
turnat pe Capul nostru şi de la El trebuie să curgă în jos
până la noi (Ps. 133:1-3; 45:7; Luca 4:18). Membrii
Bisericii sunt „fraţii” al căror spirit îi îndeamnă să
„locuiască împreună în unitate”. Toţi cei care sunt una cu
Capul trebuie să fie în armonie cu membrii-tovarăşi ai
corpului Său, Biserica -- şi ei primesc din Spiritul sfânt
al Ungerii numai cu măsură*. Acest ulei sfânt al ungerii a
reprezentat Spiritul sfânt şi iluminarea pe care el o dă
tuturor acelora pe care Dumnezeu îi acceptă ca membri de
probă ai acestei Preoţimi Împărăteşti, Noua Creaţie, fiecare
din aceştia fiind „pecetluiţi”, sau marcaţi, sau indicaţi de
Spiritul sfânt dat lor, după cum s-a arătat deja**.
*Vol. V, cap. 9
**Ibidem
Toţi cei care sunt astfel marcaţi
cu Spiritul sfânt ca membri în devenire ai Noii Creaţii sunt
asiguraţi de Domnul: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu
nu sunt din lume”. „Eu v-am ales pe voi (din lume) şi v-am
rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să
rămână.” „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei;
dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales
din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:16,
19; 17:16). Chiar dacă aceste semne ale sfinţirii pot
fi într-o anumită măsură discernute de lume, nu trebuie
totuşi să aşteptăm ca ele să atragă admiraţia sau aprobarea
lumii, ci mai degrabă lumea va considera aceste dovezi ale
Spiritului sfânt la Noua Creaţie ca dovezi de slăbiciune şi
pasivitate. Lumea apreciază şi aprobă ceea ce ea ar defini o
viaţă viguroasă şi încordată -- nu prea dreaptă. Domnul
nostru ne explică de ce lumea nu va aproba pe urmaşii Săi;
anume, fiindcă întunericul urăşte lumina -- fiindcă
standardul Preoţimii Împărăteşti pentru gând, cuvânt şi
acţiune va fi mai înalt decât standardul lumii în general,
şi ca atare va părea să ((133)) condamne mai mult sau
mai puţin calea ei. Lumea doreşte mai degrabă să fie
aprobată, să fie măgulită; şi orice aruncă în vreun grad
dezaprobare asupra ei, este în acea măsură evitat, dacă nu
chiar respins. Această dezaprobare din partea celor
înţelepţi în felul lumii din creştinătate constituie o parte
din încercările Preoţimii Împărăteşti; şi dacă consacrarea
lor nu este foarte zeloasă, aşa le va lipsi părtăşia lumii
şi aşa vor tânji după aprobarea ei, încât nu vor duce la
îndeplinire în spiritul cuvenit sacrificarea intereselor
pământeşti pe care au întreprins-o -- nu vor fi preoţi; ca
atare nu vor fi din Noua Creaţie. Cu toate acestea, datorită
bunelor lor intenţii, Domnul poate să-i aducă prin încercări
de foc, pentru nimicirea cărnii pe care ei n-au avut
zelul s-o sacrifice: astfel ei pot fi socotiţi
vrednici de o parte în binecuvântările şi răsplăţile Marii
Mulţimi care va ieşi din marea strâmtorare ca să servească
în faţa tronului, pe care va şedea turma mică împreună cu
Domnul.
Sfinţirea are nu numai două părţi, adică
partea omului, de consacrare deplină, şi partea lui
Dumnezeu, de acceptare deplină, ci are pe lângă acestea şi
un element de progres. Consacrarea noastră Domnului, în timp
ce trebuie să fie sinceră şi întreagă pentru a fi
acceptată de El, este totuşi însoţită de relativ puţină
cunoştinţă şi experienţă; noi trebuie, prin urmare, să
creştem zilnic în sfinţire, pe măsură ce creştem în
cunoştinţă. Inimile noastre au fost umplute la început,
scoţând afară toată îndărătnicia, dar capacitatea inimilor
noastre a fost mică; pe măsură ce cresc, pe măsură ce se
lărgesc, sfinţirea trebuie să ţină pasul, umplând fiecare
parte; astfel apostolul îndeamnă, „fiţi plini de Duh” şi
„dragostea lui Dumnezeu să fie turnată din belşug în inimile
voastre şi să crească tot mai mult”. Pregătirea făcută
pentru această lărgire a inimilor noastre este exprimată în
cuvintele din rugăciunea Răscumpărătorului nostru pentru
noi: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este
adevărul”. Ioan 17:17.
Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu,
„înţelepciunea” lui Dumnezeu prin Cristos a început să
manifeste faţă de noi favoare divină şi ne-a condus pas cu
pas până la punctul ((134)) consacrării; şi acum
acelaşi Cuvânt sau mesaj al lui Dumnezeu prin Cristos ne va
lărgi inimile şi le va umple. Dar, deşi Îi revine lui
Dumnezeu să ne dea adevărul care trebuie să ne umple şi să
ne sfinţească, nouă ne revine să manifestăm acea stare
consacrată a inimii în care vom flămânzi şi vom înseta după
acest adevăr sfinţitor -- ne vom hrăni cu el zilnic şi
astfel ne vom putea întări în Domnul şi în puterea tăriei
Lui. Nu este suficient ca noi să ne consacrăm Domnului; El
nu doreşte numai candidaţi la Noua Creaţie. Aceştia trebuie
să fie antrenaţi, disciplinaţi şi încercaţi pentru a produce
şi dezvolta diferitele trăsături ale caracterului, şi
fiecare trăsătură să fie supusă unei probe amănunţite de
loialiate faţă de Dumnezeu, astfel să existe asigurarea că,
fiind probate şi încercate în toate punctele, aceste Noi
Creaturi vor fi găsite credincioase faţă de Cel care le-a
„chemat”, şi astfel să fie socotite vrednice de a intra în
bucuriile glorioase ale Domnului lor prin participare la
Întâia Înviere.
După cum această îndreptăţire la
tovărăşie a adus pace cu Dumnezeu, tot aşa acest pas
următor, de consacrare deplină Domnului a fiecărui interes
şi afacere a vieţii, a fiecărei speranţe şi ambiţii,
schimbând speranţele, ambiţiile şi binecuvântările
pământeşti cu cele cereşti oferite Noii Creaţii, aduce o
uşurare mare şi minunată, o mare odihnă a inimii, pe măsură
ce înţelegem tot mai mult şi ne însuşim făgăduinţele nespus
de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu Noii Creaţii. Aceste
făgăduinţe se cuprind pe scurt în aceea că „toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu,
al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8:28).
Aceasta este a Doua Binecuvântare în sensul adevărat al
expresiei. Ea însă nu este însoţită de manifestări
exterioare ale cărnii, ci ne introduce inima într-o odihnă
profundă, într-o încredere deplină în Dumnezeu, şi permite o
aplicare zeloasă la noi înşine a făgăduinţelor nespus de
mari şi scumpe din Scripturi.
Datorită diferenţelor de temperament, în
mod necesar vor fi diferenţe în experienţa legată de această
deplină consacrare. ((135)) Pentru unii, o deplină
predare Domnului şi o înţelegere a grijii Sale speciale faţă
de ei ca membri ai viitoarei Biserici alese va aduce numai o
pace satisfăcătoare, o odihnă a inimii, în timp ce pentru
alţii, de o natură mai exuberantă, va aduce o efervescenţă a
bucuriei, laudei şi jubilării. Să nu uităm aceste diferenţe
de temperament natural şi să compătimim cu aceia ale căror
experienţe diferă de ale noastre, aducându-ne aminte că şi
printre cei doisprezece apostoli s-au manifestat diferenţe
similare; că unii -- în special Petru, Iacov şi Ioan -- au
fost mai demonstrativi decât ceilalţi în privinţa tuturor
experienţelor lor -- inclusiv cele de la Cincizecime. Fraţii
cu o dispoziţie mai exuberantă şi mai efervescentă să înveţe
moderaţia pe care apostolul a poruncit-o; iar fraţii care
prin natură sunt prea reci şi prozaici să se roage şi să
caute o mai mare apreciere şi o mai mare libertate în
vestirea virtuţilor Celui care ne-a chemat din întuneric la
lumina Sa minunată. Să nu uităm că Iacov şi Ioan, doi dintre
cei preaiubiţi de Domnul, numiţi „fiii tunetului” datorită
zelului şi impetuozităţii lor, au avut nevoie, cel puţin cu
o ocazie, de prevenire şi corectare pe linia aceasta --
pentru a li se aminti de ce spirit erau însufleţiţi (Luca
9:54, 55). Apostolul Petru, un alt preaiubit şi zelos, pe de
o parte a fost binecuvântat pentru recunoaşterea promptă a
lui Mesia; totuşi, cu altă ocazie a fost mustrat ca
împotrivitor, din cauza zelului său condus greşit. Cu toate
acestea, Domnul a arătat clar aprecierea Sa pentru
temperamentul cald, arzător al acestor trei, prin faptul că
ei au fost tovarăşii Săi apropiaţi, singurii pe care i-a
luat pe Muntele Schimbării la Faţă şi în încăperea unde
zăcea tânăra, fiica lui Iair, pe care Domnul nostru a
trezit-o din somnul morţii; şi ei au fost, de asemenea,
tovarăşii Săi speciali, puţin mai aproape decât ceilalţi, în
grădina Ghetsimani. Din aceasta, lecţia pentru noi este că
zelul este plăcut Domnului şi înseamnă apropiere de El; dar
acesta trebuie să aibă totdeauna reverenţă faţă de Cap şi să
fie condus de Cuvântul şi Spiritul Său.
((136))
Sfinţenia nu înseamnă perfecţiune umană,
după cum în mod greşit au înţeles unii; ea nu schimbă
calitatea sau ordinea creierului nostru, nici nu
îndepărtează în mod miraculos neajunsurile corpului nostru.
Ea este o consacrare sau o devotare a voinţei, care
prin Cristos este acceptată de Domnul ca perfectă: este o
consacrare a corpului spre sacrificiu -- chiar „până la
moarte” -- iar corpul, după cum am văzut, prin îndreptăţirea
prin credinţă nu este făcut în realitate perfect, ci numai
socotit perfect conform voinţei noastre, inimii noastre,
intenţiei noastre. Voinţa cea nouă, după cum îndeamnă
apostolul, trebuie să caute să aducă fiecare putere, fiecare
talent, fiecare ocazie a corpului său în acord deplin cu
Domnul şi să caute a exercita o influenţă în aceeaşi
direcţie asupra tuturor oamenilor cu care vine în contact.
Aceasta nu va însemna că în cei câţiva ani -- cinci, zece,
douăzeci, cincizeci -- ai vieţii prezente, va putea să-şi
aducă bietul corp imperfect (sau corpurile imperfecte ale
altora, al său fiind un exemplu) la perfecţiune. Dimpotrivă,
în legătură cu Biserica apostolul ne asigură că în moarte el
este „semănat în putrezire . . . semănat în slăbiciune . . .
semănat în necinste . . . semănat un trup (imperfect)
natural”; şi numai când la Înviere ni se vor da corpuri noi,
puternice, perfecte, glorioase, nemuritoare, de cinste, vom
ajunge la perfecţiunea pe care o căutăm şi pe care, aşa cum
promite Domnul, o vom avea în cele din urmă, dacă noi în
timpul prezent de slăbiciune şi imperfecţiune ne manifestăm
faţă de El loialitatea inimii.
Totuşi, loialitatea inimii faţă de Domnul
va însemna efort continuu de a ne aduce toată conduita
vieţii, da, fiecare gând şi intenţie a inimii, în supunere
faţă de voinţa divină (Evr. 4:12). Aceasta este prima
noastră datorie, datoria noastră continuă, şi va fi
sfârşitul datoriei noastre pentru că „Aceasta este voia lui
Dumnezeu, sfinţirea voastră”. „Fiţi sfinţi, căci Eu (Domnul)
sunt sfânt” (1 Tes. 4:3; 1 Pet. 1:16). Sfinţenia absolută
trebuie să fie standardul pe care mintea noastră îl
poate susţine deplin şi bucuros şi poate trăi la înălţimea
lui, dar la care noi în realitate şi din punct de vedere
fizic nu vom putea ajunge niciodată, atâta vreme cât suntem
supuşi slăbiciunilor naturii noastre decăzute şi atacurilor
din partea lumii şi a ((137)) Adversarului. Dar zi de
zi, pe măsură ce suntem „învăţaţi de Dumnezeu”, pe măsură ce
ajungem la o cunoştinţă mai deplină a caracterului Său
glorios şi pe măsură ce aprecierea lui ne umple tot mai mult
inimile, Mintea cea Nouă va câştiga tot mai multă influenţă,
tărie, putere asupra slăbiciunilor cărnii, oricare ar fi ele
-- şi aceste slăbiciuni diferă la diferiţii membri ai
corpului.
Sfinţirea adevărată a inimii pentru
Domnul va însemna sârguinţă în serviciul Său; va însemna
vestirea veştilor bune altora; va însemna zidirea reciprocă
în cea mai sfântă credinţă; va însemna să facem bine tuturor
oamenilor după cum avem ocazia şi în special casei
credinţei; va însemna că în aceste diferite moduri noi ne
vom da vieţile consacrate Domnului pentru fraţi (1 Ioan
3:16), zi după zi, ocazie după ocazie, aşa cum ele vor veni;
va însemna că iubirea noastră pentru Domnul, pentru fraţi,
pentru familiile noastre şi compătimitor pentru lume ne va
umple tot mai mult inimile, pe măsură ce vom creşte în har,
cunoştinţă şi supunere faţă de Cuvântul şi exemplul divin.
Totuşi, toate aceste exercitări ale forţelor noastre pentru
alţii sunt numai atâtea moduri în care prin providenţele
Domnului se poate îndeplini propria noastră sfinţire.
După cum fierul ascute fierul, tot aşa forţele noastre în
folosul altora ne aduc nouă binecuvântări. Mai mult, în timp
ce noi trebuie să ne apropiem tot mai mult de marea condiţie
a iubirii aproapelui cum ne iubim pe noi înşine -- în
special casa credinţei -- totuşi resortul din spatele
acesteia trebuie să fie iubirea supremă pentru Creatorul şi
Răscumpărătorul nostru, şi dorinţa noastră de a fi şi de a
face ce I-ar plăcea Lui. Sfinţirea noastră, prin urmare,
trebuie să fie în primul rând pentru Dumnezeu şi să afecteze
în primul rând inima şi voinţa noastră, şi, ca rezultat al
unei astfel de devotări lui Dumnezeu, ea să-şi găsească
exercitarea în interesul fraţilor şi al tuturor oamenilor.
Sfinţiţi prin Adevăr
Din cele precedente este evident că
sfinţirea pe care o doreşte Dumnezeu -- sfinţirea esenţială
pentru obţinerea unui loc în Noua Creaţie -- nu va fi
posibilă pentru alţii decât pentru ((138)) aceia care
sunt în şcoala lui Cristos şi care învaţă de la El -- care
sunt „sfinţiţi prin adevăr”. Eroarea nu va sfinţi, şi nici
ignoranţa. Mai mult, nu trebuie să facem greşeala de a
presupune că orice adevăr tinde spre sfinţire; dimpotrivă,
deşi adevărul în general este admirabil pentru toţi cei
care-l iubesc şi care în mod corespunzător urăsc eroarea,
cuvântul Domnului nostru pentru acest lucru este că numai
„adevărul Tău” este cel care sfinţeşte. Vedem toată
lumea civilizată alergând ostentativ, urmărindu-se unul pe
altul şi luptându-se pentru adevăr. Geologii au o parte din
teren, astronomii alta, chimiştii alta, medicii alta,
oamenii de stat alta etc.; dar noi nu găsim că aceste
diferite ramuri ale căutării adevărului conduc spre
sfinţire. Dimpotrivă, găsim că de regulă ele conduc în
direcţie opusă; şi că aceasta este în acord cu declaraţia
apostolului, că „lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe
Dumnezeu” (1 Cor. 1:21). Faptul este că în cei câţiva ani
scurţi ai vieţii prezente şi în starea noastră prezentă
imperfectă, decăzută, degradată, capacitatea noastră este cu
totul prea mică să merite a încerca să asimilăm întreg
domeniul adevărului asupra fiecărui subiect; ca atare, vedem
că oamenii din lume care au succes sunt specialişti. Celui
care-şi devotează atenţia astronomiei nu-i va ajunge timpul
pentru a-şi meţine poziţia -- nu va avea timp de geologie,
sau chimie, sau botanică, sau medicină, sau de cea mai
înaltă dintre toate ştiinţele, „adevărul Tău” --
planul divin al veacurilor. În vederea acestui fapt,
apostolul, care el însuşi a fost un om educat pe vremea sa,
îl sfătuieşte pe Timotei să se „ferească de filosofiile
omeneşti” (teorii şi ştiinţe) pe nedrept numite ştiinţe.
Cuvântul ştiinţă înseamnă adevăr, şi apostolul, putem
fi siguri, n-a vrut să conteste sinceritatea oamenilor de
ştiinţă din zilele lui, nici să sugereze că aceştia erau în
mod intenţionat falsificatori; dar cuvintele lui ne dau
ideea, pe care mersul ştiinţei o atestă pe deplin, că deşi
este ceva adevăr legat de toate aceste ştiinţe, totuşi
teoriile omeneşti numite ştiinţe nu sunt adevăr -- nu sunt
absolut corecte. Ele sunt numai cele mai bune presupuneri pe
care cei mai atenţi ((139)) cercetători din aceste
domenii de studiu au putut să le prezinte; iar acestea --
după cum arată clar istoria -- din timp în timp se contrazic
unele pe altele. După cum oamenii de ştiinţă de acum
cincizeci de ani au respins ştiinţa de dinainte, tot aşa
deducţiile şi metodele de raţionament ale acestora au fost
la rândul lor respinse de oamenii de ştiinţă de astăzi.
Apostolul Pavel a fost nu numai un om
înţelept şi deplin consacrat, precum şi un membru al
Preoţimii Împărăteşti mai competent din punct de vedere
natural decât semenii lui să alerge bine în urmele Marelui
Preot, dar, pe lângă aceasta, ca unul dintre cei
„doisprezece apostoli ai Mielului” aleşi, care a luat locul
lui Iuda, el a fost un subiect al îndrumării divine -- în
special în privinţa învăţăturilor sale -- desemnat de Domnul
ca să fie un instructor pentru casa credinţei de-a lungul
întregului Veac Evanghelic. Cuvintele unui asemenea model
nobil de credinţă, precum şi exemplu de consacrare, trebuie
să aibă greutate pentru noi în studierea căii pe care am
intrat, ca membri consacraţi şi acceptaţi ai Preoţimii
Împărăteşti. El ne îndeamnă să punem deoparte orice greutate
şi orice păcat care aşa de lesne ne înfăşoară şi să alergăm
cu răbdare alergarea care ne stă în faţă, privind la Isus,
autorul credinţei noastre, până când El va fi şi
desăvârşitorul ei (Evr. 12:2). Ca un îndemn, el ne pune în
faţă experienţele sale, zicând, „una fac”. Am aflat că
deplina mea consacrare faţă de Domnul nu-mi va permite
răspândirea talentelor în toate direcţiile, nici chiar
pentru studierea oricărui adevăr. Adevărul revelaţiei lui
Dumnezeu intrându-mi în inimă şi îndrumându-mi tot mai mult
talentele deja sfinţite şi consacrate, mi-a arătat clar că
dacă vreau să câştig marele premiu trebuie să-i dau toată
atenţia, întocmai cum cei care caută premii pământeşti dau
toată atenţia acestui scop. „Una fac: uitând ce este în urma
mea (uitând fostele mele ambiţii ca student, fostele mele
speranţe ca cetăţean roman şi om cu educaţie peste cea
medie; uitând amăgirile diferitelor ştiinţe şi laurii pe
care ele îi oferă celor care aleargă pe căile lor) şi
aruncându-mă spre ce este înainte (ţinându-mi ochiul
((140)) credinţei, speranţei, iubirii şi devotării fixat
pe marea ofertă a moştenirii împreună cu Domnul meu în
natura divină şi în marea lucrare a Împărăţiei pentru
binecuvântarea lumii), alerg spre ţintă, pentru premiul
chemării cereşti.” Filip. 3:13, 14.
Emoţia nu înseamnă sfinţire
Printre creştini există multă confuzie de
gândire în privinţa mărturiilor sau dovezilor acceptării
Domnului, acordate sacrificatorilor credincioşi din acest
veac. Unii în mod greşit aşteaptă o manifestare exterioară,
asemenea celei acordate Bisericii la începutul
binecuvântărilor Cincizecimii*. Alţii aşteaptă senzaţii
interioare de bucurie, senzaţii care dacă nu se împlinesc
produc dezamăgire şi o viaţă întreagă de îndoială în ceea ce
priveşte acceptarea lor de către Domnul. Aşteptările lor
sunt zidite în mare măsură pe mărturiile fraţilor care au
avut experienţa unei asemenea exuberanţe. Este important,
prin urmare, ca toţi să afle că nicăieri Scripturile nu ne
îndreptăţesc la asemenea aşteptări: că noi „suntem chemaţi
la o singură nădejde a chemării noastre”, şi că aceleaşi
făgăduinţe ale iertării păcatelor trecute, ale zâmbetului
feţei Tatălui, ale favorii din partea Sa, care să ne ajute
să alergăm şi să ajungem la premiul pe care El ni-l oferă --
har îndestulător pentru orice timp de lipsă -- aparţin la
fel tuturor celor care vin sub condiţiile chemării. Poporul
Domnului diferă totuşi foarte mult în maniera în care ei
primesc făgăduinţele, pământeşti sau spirituale, de la om
sau de la Dumnezeu. Unii sunt mai plini de viaţă şi mai
afectivi decât alţii, şi ca atare sunt mai demonstrativi
atât în manieră cât şi în cuvânt când descriu aceleaşi
experienţe. Pe lângă aceasta, evident că procedurile
Domnului faţă de copiii Săi variază într-o anumită măsură.
Marele Cap al Bisericii, Domnul nostru Isus, când a avut
treizeci de ani a făcut o consacrare deplină a tot ce avea,
chiar până la moarte, spre a face voia Tatălui, şi când a
fost uns cu Spiritul sfânt fără măsură nu I s-au dat, după
cum suntem informaţi, experienţe exuberante. Totuşi, fără
((141)) îndoială că El a înţeles pe deplin că această
cale a Sa era cea dreaptă şi cuvenită; că Tatăl o aproba şi
că va avea binecuvântarea divină, oricare ar fi
experienţele. Cu toate acestea, în loc să fie ridicat pe
culmea bucuriei, Domnul nostru a fost dus de Spirit în
pustie; şi primele experienţe ca Nouă Creaţie concepută de
Spirit au fost acelea de ispitire grea. Adversarului i s-a
permis să-L asalteze, şi el a căutat să-L mişte de la
devotamentul Său faţă de voinţa Tatălui, sugerându-I alte
planuri şi experienţe pentru îndeplinirea lucrării pe care
venise s-o facă -- planuri care să nu-L implice în moarte de
sacrificiu. Tot aşa credem că este şi cu unii dintre urmaşii
Domnului în momentul consacrării şi un timp după aceea. Ei
sunt asaltaţi de îndoieli şi frică, de sugestii din partea
Adversarului, punând sub semnul îndoielii iubirea sau
înţelepciunea divină în necesitatea sacrificării de către
noi a lucrurilor pământeşti. Să nu ne judecăm unul pe altul
în asemenea lucruri, ci, dacă unul se poate bucura într-o
exaltare a simţămintelor, toţi ceilalţi care în mod
asemănător s-au consacrat să se bucure împreună cu el în
experienţa lui. Dacă un altul, după ce s-a consacrat, se
află în încercare şi este serios asaltat, ceilalţi să fie
compătimitori faţă de el şi să se bucure de asemenea,
dându-şi seama cât de asemănătoare este experienţa lui cu
aceea a Conducătorului.
*Vezi Vol. V, cap. 9
Acei oameni dragi ai lui Dumnezeu, John
şi Charles Wesley, fără îndoială că au fost oameni
consacraţi; dar concepţia lor despre rezultatele consacrării
deşi a făcut bine unora, totuşi într-o măsură a dăunat
altora, creând o aşteptare nescripturală care n-a putut fi
realizată de toţi şi, prin urmare, acestora le-a produs rău
prin descurajare. Din partea lor a fost o mare greşeală a
presupune şi a învăţa pe alţii că consacrarea faţă de Domnul
înseamnă în toate cazurile acelaşi grad de experienţă
exuberantă. Cei născuţi din părinţi creştini şi crescuţi sub
influenţele sfinţitoare ale căminului creştin, instruiţi în
privinţa tuturor afacerilor vieţii în acord cu credinţa
părinţilor lor şi cu instrucţiunile Cuvântului lui Dumnezeu,
şi care în aceste împrejurări au căutat întotdeauna să
cunoască şi să facă voinţa divină, să nu se aştepte ca,
ajungând la anii puterii de a lua o hotărâre şi făcând
((142)) individual o consacrare Domnului, să aibă
aceeaşi bucurie debordantă pe care ar avea-o alţii care
fuseseră până atunci nişte risipitori, necunoscuţi, străini
faţă de lucrurile sfinte.
Convertirea celor din urmă va însemna o
schimbare radicală şi o întoarcere către Dumnezeu a tuturor
curentelor şi forţelor vieţii, care înainte fugeau de
Dumnezeu şi dădeau în păcat şi egoism; dar cei dintâi, ale
căror sentimente, reverenţă şi devotament fuseseră din cea
mai fragedă pruncie în mod cuvenit îndrumate de părinţii
evlavioşi spre Domnul şi spre dreptatea Sa, n-ar putea simţi
asemenea schimbare bruscă sau revoluţie a sentimentelor şi
n-ar trebui să se aştepte la nimic de felul acesta. Aceştia
ar trebui să-şi dea seama că, în calitate de copii ai unor
părinţi credincioşi, ei au fost sub favoarea divină până la
vremea responsabilităţii personale, şi că acceptarea lor la
vremea aceea a însemnat o deplină aprobare a supunerii lor
trecute faţă de Dumnezeu şi o deplină consacrare a tuturor
talentelor, puterilor şi influenţelor lor pentru Domnul,
pentru adevărul şi pentru poporul Său. Ei ar trebui să-şi
dea seama că această consacrare a lor a fost numai „slujirea
lor înţeleaptă”; şi ar trebui să fie instruiţi din Cuvânt
că, după ce astfel şi-au prezentat pe deplin lui Dumnezeu
umanitatea lor deja îndreptăţită, ei pot acum să-şi
însuşească într-un grad mai deplin decât înainte
făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Scripturii -- care
aparţin numai celor consacraţi şi copiilor lor. Dacă, pe
lângă aceasta, lor li se acordă o înţelegere mai clară a
planului divin, sau chiar numai a începutului acestuia, ei
să considere aceasta ca o dovadă a favorii divine faţă de ei
în privinţa chemării de sus a acestui Veac Evanghelic şi să
se bucure de ea.
Expresia apostolului, „umblăm prin
credinţă, şi nu prin vedere”, este aplicabilă la întreaga
Biserică a acestui Veac Evanghelic. Dorinţa Domnului este să
ne dezvolte credinţa -- ca noi să învăţăm să ne încredem în
El şi acolo unde nu-L putem discerne. În vederea acestui
lucru, El lasă multe lucruri parţial ascunse vederii şi
judecăţii umane, cu intenţia ca credinţa să se dezvolte
într-o manieră şi într-un grad care ar fi imposibile dacă
s-ar da semne şi minuni pentru simţurile noastre pământeşti.
Ochii înţelegerii noastre trebuie să se ((143))
deschidă faţă de Dumnezeu prin promisiunile Cuvântului Său
-- printr-o discernere şi o înţelegere a adevărului -- ca să
ne aducă bucuria credinţei în lucrurile nevăzute încă şi
nerecunoscute de noi în mod natural.
Chiar şi această deschidere a ochilor
înţelegerii noastre este o chestiune treptată, după cum
explică apostolul. El se roagă pentru cei care sunt deja în
Biserica lui Dumnezeu, cărora li se adresează ca „sfinţi”
sau consacraţi, pentru ca ochii înţelegerii lor să se
deschidă, ca ei să poată înţelege împreună cu toţi sfinţii
(cum alţii nu pot înţelege) tot mai mult lungimea şi
lăţimea, înălţimea şi adâncimea cunoaşterii şi iubirii lui
Dumnezeu. Acest gând, că binecuvântările spirituale ale Noii
Creaturi, care urmează consacrării sale, nu sunt tangibile
pentru simţurile sale pământeşti, ci numai pentru credinţa
sa, este ilustrat în imaginile Cortului Întâlnirii -- vălul
din afară al primei încăperi, „Sfânta”, ascunzând chiar şi
de leviţi (tip al celor îndreptăţiţi) conţinutul ei sacru,
tipic pentru adevărurile mai adânci. Acelea ar putea fi
cunoscute sau apreciate numai de către cei care au intrat în
Sfânta, ca membri ai Preoţimii Împărăteşti*.
*Vezi Umbrele Cortului Întâlnirii
privind sacrificiile mai bune, pag. 117.
Exuberanţa sentimentelor pe care o au
unii datorită temperamentului se pierde adeseori datorită
aceluiaşi motiv; dar experienţa, binecuvântarea şi bucuria
pe care le pot avea tot timpul, dacă ei continuă să rămână
în Domnul, căutând să meargă în urmele Lui, sunt
bucuriile credinţei pe care norii pământeşti şi
necazurile nu le pot scădea intensitatea, şi care, potrivit
voinţei divine, niciodată nu se vor întuneca în privinţa
celor spirituale, decât poate pentru un moment, cum a fost
în cazul Domnului nostru când a strigat pe cruce: „Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!” Deoarece a fost
necesar ca Învăţătorul nostru, luând locul lui Adam cel
condamnat, să guste toate experienţele lui Adam ca păcătos,
El trebuia prin urmare să treacă prin aceste experienţe
chiar dacă numai pentru un moment. Şi cine poate spune că
asemenea momente întunecate n-ar putea fi permise chiar
pentru cei mai vrednici dintre urmaşii Mielului? Totuşi,
asemenea experienţe desigur ((144)) că nu vor fi
permise pentru mult timp, şi sufletul care se va încrede în
Domnul în momentul întunecat va fi din abundenţă răsplătit
pentru exercitarea credinţei şi încrederii când norul va fi
trecut şi lumina soarelui prezenţei Domnului va străluci
iarăşi.
O altă cauză de întuneric apreciabil este
sugerată de poet în versurile:
„O! nori pământeşti să nu vină
De-ai servului Tău ochi să Te-ascundă.”
Norii care vin între copiii deplin
consacraţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl lor ceresc şi Fratele
lor mai mare sunt de obicei nori de provenienţă pământească
-- rezultatul permiterii ca dorinţele să graviteze spre
lucrurile pământeşti în loc să fie fixate pe cele de sus;
rezultatul neglijării legământului de consacrare; al
neglijării de a cheltui şi a fi cheltuiţi în serviciul
Domnului; de a ne pune viaţa pentru fraţi sau a face bine
tuturor oamenilor când avem ocazia. În asemenea împrejurări,
ochii noştri depărtându-se de la Domnul şi de la îndrumarea
Sa, norii încep să se adune în grabă şi curând lumina
soarelui comuniunii, credinţei, încrederii şi speranţei se
întunecă apreciabil. Acesta este un timp de boală
sufletească, nelinişte. Domnul permite binevoitor asemenea
suferinţă, dar nu ne separă de favoarea Sa. Ascunderea feţei
Sale de noi nu este decât ca să ne permită să ne dăm seama
cât de singuratică şi nesatisfăcătoare ar fi starea noastră
dacă n-ar fi lumina soarelui prezenţei Sale, care ne
luminează calea şi face ca toate poverile vieţii să pară
uşoare; aşa cum poetul iarăşi a exprimat acest lucru:
Mulţumit ca faţa să-I privesc,
Tot ce-i al meu Îi dăruiesc;
Nici o schimbare de timp sau de loc,
Gândul să-mi schimbe acestea nu pot.
Dacă a Lui binecuvântată iubire aş avea
Palatul o jucărie mi s-ar părea;
Iar temniţele palate s-ar dovedi,
Dacă acolo Isus cu mine ar locui.
„El îţi vindecă toate bolile tale”
„Binecuvântează, suflete al meu, pe
Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi
iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile
tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează
cu bunătate şi cu îndurări; El îţi satură de bunătăţi
bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.”
Ps. 103:2-5.
((145))
În timp ce Domnul permite să vină peste
Noile Creaturi asemenea boli cum tocmai ne-am referit, El
este gata să le vindece când ei vin în atitudinea de inimă
cuvenită. Pentru asemenea boli sufleteşti -- asemenea
slăbiciune -- Noua Creatură trebuie să se apropie de tronul
harului ceresc, pentru ca viaţa spirituală, vitalitatea şi
sănătatea să se poată întoarce, în lumina favorii divine.
Îndemnul apostolului este ca noi „să ne apropiem, deci, cu
deplină încredere (curajos, încrezător) de scaunul harului,
ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la
momentul potrivit” (Evr. 4:16). Toate Creaturile Noi au
experienţe pe această linie; şi aceia care sunt bine
antrenaţi prin ele se întăresc tot mai mult în Domnul şi în
puterea tăriei Lui, aşa încât chiar şi poticnelile şi
slăbiciunile lor -- necesitatea lor de a cere ajutor şi a se
prinde prin credinţă de braţul Domnului -- sunt pentru ei
mijloace de binecuvântare spirituală prin care cresc într-o
manieră în care n-ar putea creşte dacă ar fi eliberaţi de
încercări şi dificultăţi, şi dacă Domnul nu Şi-ar retrage
faţa Sa strălucitoare din inimile lor când ei ar deveni reci
sau supraîncărcaţi, sau neglijenţi faţă de privilegiile lor
spirituale. De fiecare dată când Noua Creatură găseşte
necesar să caute îndurare şi ajutor i se aminteşte din nou
de necesitatea operei de ispăşire a Răscumpărătorului --
dându-şi seama că sacrificiul lui Cristos a fost suficient
nu numai pentru păcatele trecute -- pentru păcatul lui Adam
şi pentru neajunsurile noastre personale până la vremea când
am venit la Tatăl prin meritul Fiului -- dar că, pe lângă
aceasta, dreptatea Sa, prin unicul Său sacrificiu pentru
toţi, acoperă toate neajunsurile noastre, mintale, morale şi
fizice, care nu sunt voite, nu sunt făcute cu voia. Astfel
Noii Creaturi i se aduce aminte continuu, toată rămânerea ei
pe calea îngustă, că a fost cumpărată cu un preţ, chiar
sângele preţios al lui Cristos; iar experienţele ei, chiar
în eşecuri, o atrag tot mai aproape de Domnul în aprecierea
atât a operei Sale trecute ca Răscumpărător, cât şi a operei
Sale prezente ca Ajutor şi Eliberator.
Multe Creaturi Noi însă n-au învăţat cum
să procedeze cu aceste boli sau îmbolnăviri sufleteşti şi
sunt înclinate mai degrabă să-şi zică: „Iarăşi am dat greş.
Nu mă pot apropia de ((146)) tronul harului ceresc
până când voi fi demonstrat Domnului bunele mele intenţii
câştigând o biruinţă”. Astfel ele amână ceea ce ar trebui să
fie chiar prima lor procedură. Căutând să câştige victoria
prin propria lor putere şi având mintea chinuită de
slăbiciunile lor anterioare, ei nu sunt în starea potrivită
să „lupte lupta cea bună a credinţei”, nici cu propria
carne, nici cu Adversarul, şi este destul de sigur că
înfrângerea va veni; şi cu ea va veni şi o încetare treptată
de a mai apela la Domnul şi o supunere crescândă la norii ce
intervin, care le ascund lumina soarelui favorii divine.
Treptat ei ajung să socotească aceşti nori ca fiind
inevitabili în cazul lor.
Tocmai calea opusă ar trebui urmată. De
îndată ce eroarea în cuvânt, act sau faptă a fost
recunoscută şi lezarea adusă altuia a fost reparată pe cât
posibil, trebuie căutat prompt tronul harului -- căutat în
credinţă, fără a ne îndoi de ceva. Nu trebuie să gândim că
Domnul nostru vrea să găsească ceva împotriva noastră şi că
este înclinat să ne judece aspru; dar, pe de altă parte,
trebuie să reţinem că bunătatea şi îndurarea Sa sunt astfel
încât L-au îndemnat să Se îngrijească de răscumpărare pe
când eram noi încă păcătoşi. Desigur, după ce am devenit
copiii Săi şi am fost concepuţi de spirit şi căutăm să
umblăm în căile Lui -- după spirit, nu după carne -- oricât
de şovăitoare ar fi chiar cele mai bune eforturi ale
noastre, în asemenea împrejurări iubirea Lui trebuie să
prisosească faţă de noi încă mai mult decât atunci când eram
„copii ai mâniei ca şi ceilalţi”. Să nu uităm că aşa cum un
tată pământesc bun se îndură de copiii săi, tot aşa Domnul
se îndură de cei care-L respectă. Să ne gândim la cei mai
buni prieteni pământeşti ai noştri şi la simpatia, iubirea
şi compasiunea lor, şi să facem o analogie; apoi să ne
gândim că Dumnezeu va fi cu mult mai bun şi mai credincios
decât chiar cea mai bună dintre creaturile Sale. El solicită
asemenea credinţă, asemenea încredere -- şi o răsplăteşte.
Toţi cei care iniţial au avut credinţă destulă ca să vină la
Domnul, au credinţă destulă şi să vină la El zi de zi cu
încercările, greutăţile şi neajunsurile lor, dacă vreau.
Dacă ((147)) îngăduie ca norii să se interpună şi
refuză invitaţia Cuvântului de a veni la tronul harului după
pace şi restabilirea armoniei, ei vor fi în final socotiţi
nevrednici de un loc printre clasa specială pe care Domnul o
selecţionează acum: „Tatăl caută astfel de adoratori” -- pe
aceia care-L iubesc şi se încred în El. „Fără credinţă este
cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” „Ceea ce câştigă biruinţa
asupra lumii este credinţa noastră.” Ioan 4:23; Evr. 11:6; 1
Ioan 5:4.
Există desigur dificultăţi pe cale, dar
Domnul pune la dispoziţie ajutoare şi sfaturi necesare, atât
prin Cuvântul Său, cât şi prin acei fraţi pe care El „îi
pune” în corp tocmai pentru acest scop (1 Cor. 12:18). Este
un ajutor, de exemplu, să se vadă exact în ce constă eroarea
căii la care ne-am referit -- să se vadă că neglijarea de a
merge la tronul harului pentru a primi îndurare, până când
putem duce ceva în mâini ca să ne îndreptăţim, va arăta că
nu apreciem pe deplin lecţia importantă pe care Dumnezeu o
dă de secole întregi, anume, că noi suntem cu toţii
imperfecţi şi nu putem face lucrurile pe care am vrea să le
facem; de aceea a fost necesar ca Răscumpărătorul să vină
pentru a ne ridica. Cel care umblă să se îndreptăţească
încearcă imposibilul, şi cu cât învaţă mai repede acest
lucru cu atât este mai bine. Socotelile noastre cu Domnul
trebuie să fie făcute zi de zi; şi dacă greutatea este una
considerabilă sau numai una uşoară, iar inima celui deplin
consacrat este foarte sensibilă şi obişnuită a avea
comuniune şi părtăşie continuă cu Domnul, acesta va afla o
binecuvântare în a se retrage prompt la tronul
harului, imediat ce se va ivi dificultatea, neaşteptând nici
chiar sfârşitul zilei. Dar desigur că nimic nu trebuie lăsat
peste noapte, de vreme ce tronul harului este deschis pentru
noi totdeauna; a neglija înseamnă a arăta o dispoziţie
contrară celor învăţate de Cuvântul Domnului.
Dificultatea pe care o au unii este că,
după ce vin la tronul harului, nu-şi dau seama de
binecuvântarea pe care o caută -- iertarea păcatelor şi
împăcarea cu Tatăl. Dificultatea lor poate fi una din trei:
(1) Le-ar putea lipsi credinţa; şi deoarece ((148))
felul de a proceda al Domnului în prezent este conform
credinţei, fără credinţă nu se poate obţine nimic.
„Facă-vi-se după credinţa voastră.” (2) Dificultatea lor
poate fi aceea că n-au reparat greşeala pe care au făcut-o
şi pe care o mărturisesc; că n-au făcut reparare pentru
lezarea făcută altuia; sau că, dacă încălcarea a fost
împotriva Domnului, ei caută pace fără să I se mărturiseacă
şi să-I ceară iertare. (3) Nu în puţine cazuri de acest fel
pe care le-am observat, dificultatea a fost că aceia care
mergeau în rugăciune nu făcuseră niciodată o consacrare
cuvenită faţă de Domnul; ei căutau pacea şi bucuria divină
şi lumina soarelui favorii -- căutând binecuvântările
reprezentate prin lumina Sfeşnicului de Aur şi prin Masa
pentru Punerea Pâinii Înainte din Cortul Întâlnirii, în timp
ce ei erau în realitate în afara acestor lucruri, în afara
consacrării -- ca atare, în afara Preoţimii Împărăteşti --
fiind numai leviţi care până aici primiseră în zadar harul
sau privilegiul special al timpului prezent.
Remediul cuvenit pentru lipsa de credinţă
ar fi cultivarea ei prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu,
gândindu-se la bunătatea Sa trecută şi prezentă şi
străduindu-se să-şi dea seama că El este îndurător, „nespus
mai mult” decât am putea noi cere sau gândi. Remediul pentru
cea de-a doua dificultate ar fi o cerere de iertare promptă,
deplină, amănunţită, şi, după cât este posibil, rezolvarea
greşelii sau compensarea pentru daune, iar apoi întoarcerea
la tronul harului în asigurare deplină a credinţei. Remediul
pentru a treia dificultate ar fi să se facă o deplină
consacrare pe care Domnul o cere din partea tuturor celor
care vreau să se bucure de privilegiile şi aranjamentele
speciale ale acestui Veac Evanghelic.
Încă o clasă de consacraţi, dar bolnavi
spiritual, trebuie luată în considerare. Aceştia, aparent
îndreptăţiţi prin credinţă şi sinceri în consacrarea lor,
par să nu facă deloc progres sau să facă puţin progres în
stăpânirea cărnii lor. De fapt, în unele împrejurări s-ar
părea că credinţa lor în bunătatea şi îndurarea lui
Dumnezeu, care îndepărtează frânele temerii, i-a lăsat mai
((149)) expuşi la ispite prin slăbiciunile cărnii
decât erau la început -- când aveau mai puţină cunoştinţă de
Domnul. Aceştia au experienţe foarte grele, nu numai pentru
ei, ci şi pentru toată casa credinţei cu care ei vin în
contact; viaţa lor pare să fie o succesiune de eşecuri şi
căinţe, unele în privinţa dificultăţilor financiare, altele
pe linia abaterilor morale şi sociale.
Care este remediul pentru această stare
de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că
Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un
legământ de negare de sine şi sacrificiu de sine în
lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după
Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în
străduinţa voită de a ţine acest legământ, vor fi
socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei
trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda
pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin
Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate
binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod
voluntar să devină robi -- impunându-şi anumite restricţii,
limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei
lor, gândurilor lor -- dorind serios de la Domnul în
rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele
Sale către apostol: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci
puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată
când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare
celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I
obţină iertarea prin credinţă -- trebuie să promită
străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească
limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor
constatate cu ocazia ultimului lor eşec.
Astfel veghind şi rugându-se, punând
paznici acţiunilor şi cuvintelor vieţii şi aducând „orice
gând . . . rob ascultării” de voinţa lui Dumnezeu în Cristos
(2 Cor. 10:5), desigur că nu va trece mult până când ei se
vor putea asigura pe ei înşişi şi pe fraţi în privinţa
sincerităţii inimii lor, şi vor umbla în viaţă atât
de precaut încât toţi vor putea discerne, nu numai că ei au
fost cu Isus, dar şi că au învăţat de la El şi I-au căutat
ajutorul şi l-au folosit, câştigând victorii asupra
slăbiciunilor lor. Cazurile acestor fraţi sau surori ar
intra în categoria pe ((150)) care apostolul o
numeşte „umblare în neorânduială” -- nu după exemplul
Domnului şi apostolilor. Într-un alt capitol vom vedea
îndrumarea Domnului în privinţa modului în care trebuie să
fie trataţi de către fraţi aceia care sunt slabi în carne şi
care aduc dezonoare cauzei Domnului şi o discreditează.
Aici remarcăm totuşi că atâta vreme cât
ei dau dovezi de căinţă pentru calea lor greşită, de dorinţa
inimii de a umbla pe calea cea dreaptă şi de continuarea
credinţei şi încrederii în Domnul, trebuie să fie socotiţi
ca fraţi -- oricât ar fi de necesar să se restrângă părtăşia
cu ei până când vor da ceva dovadă exterioară palpabilă a
puterii harului în inima lor, prin înfrânarea slăbiciunilor
trupeşti. Însă ei trebuie să fie încurajaţi să creadă că
Domnul este foarte îndurător faţă de cei care se încred în
El şi care Îi doresc din inimă căile, deşi ei nu pot fi
încurajaţi să se aştepte că ar putea fi vreodată socotiţi
vrednici de clasa învingătoare, dacă nu vor deveni atât de
sârguincioşi în zelul pentru dreptate, încât carnea lor să
arate unele dovezi considerabile de supunere faţă de Mintea
cea Nouă.
Am văzut pe unii din poporul consacrat al
Domnului într-o stare de slăbiciune şi înfometare -- dorind
serios o plinătate a părtăşiei Lui, lipsindu-le însă
informaţia necesară în privinţa felului în care să ajungă la
ea şi s-o menţină. Este adevărat, ei aveau Biblia, dar
atenţia le-a fost îndepărtată de la ea şi au fost învăţaţi
să privească mai mult spre învăţători şi spre catehisme
etc., alergând după tradiţiile oamenilor şi nu după Gândul
sau Spiritul lui Dumnezeu, şi, ca atare, le lipsea hrana
spirituală cuvenită. Rezultatul a fost că ei se simţeau
nemulţumiţi de formalism, neştiind totuşi cum să se apropie
de Domnul cu toată inima, fiindcă nu ştiau despre bunătatea
Sa şi despre bogăţiile harului Său în Isus Cristos, nici
despre marele plan de mântuire pentru lume în curând şi nici
despre chemarea Bisericii la Natura cea Nouă. Această stare
de înfometare are nevoie, întâi de toate, de „laptele curat”
al Cuvântului, iar apoi de „hrana tare” a revelaţiei divine.
Asemenea iubiţi nu trebuie să fie nici dispreţuiţi nici
neglijaţi, chiar dacă, după ce şi-au dat seama de goliciunea
bisericismului ((151)) în general, ei au fost
înclinaţi să caute altceva care să le satisfacă foamea
inimii -- ceva din distracţiile etc., ale lumii. Am cunoscut
pe unii din această clasă care, după ce au încercat în zadar
în diferite direcţii să găsească ceva satisfacţie
sufletească, s-au instalat într-o indiferenţă aparentă faţă
de lucrurile spirituale; dar primind „Adevărul Prezent”, ei
au înflorit în harurile şi cunoştinţa spirituală într-o
manieră remarcabilă. Noi credem că sunt încă mai mulţi din
aceştia în diferitele denominaţii şi că aceia care au primit
lumina Adevărului Prezent au privilegiul să le dea o mână de
ajutor pentru a ieşi din întuneric la lumina minunată,
pentru a ieşi din înfometarea spirituală la o supraabundenţă
de har şi adevăr. Dar pentru a fi folosiţi de Domnul în
binecuvântarea acestora, este necesar să se caute în Cuvânt
atât înţelepciunea cât şi harul de sus, iar acestea să fie
exercitate blând, credincios şi persistent.
Îndreptăţirea de probă este înaintea
sfinţirii
Am observat că îndreptăţirea de probă nu
este numai o consimţire mintală la faptul că Cristos a murit
ca Răscumpărătorul omului şi că astfel au fost asigurate
pentru omenire anumite binecuvântări de împăcare cu
Dumnezeu, ci, pe lângă aceasta, pentru a deveni un
credincios îndreptăţit este implicată o anumită masură de
consacrare. Astfel de îndrepăţire implică o recunoaştere
că păcatul este peste măsură de păcătos (Rom. 7:13) şi o
dorinţă de a înceta a-l mai face -- de a se elibera de sub
puterea lui şi de pedepsele lui -- ca atare o dorinţă de a
fi drept, în armonie cu Creatorul Cel drept şi în acord cu
toate legile dreptăţii. Ea implică, pe lângă acestea, că
credinciosul şi-a fixat mintea, voinţa, pentru a urma
dreptatea în toate afacerile vieţii. Credinţa în Isus,
însoţită de asemenea consacrare, dă o îndreptăţire de probă,
dar nu implică sacrificiu. Dumnezeu are dreptul să ceară ca
toate creaturile Sale să aprobe dreptatea şi să urască
nelegiuirea; sau dacă nu, să se considere străini de
Dumnezeu -- vrăjmaşii Lui. Dar Dumnezeu nu ne cere să ne
sacrificăm viaţa în serviciul Său ((152)) şi nici
pentru vreo altă cauză. Sacrificiul este, prin urmare,
prezentat în Scripturi ca un act voluntar -- care nu este
cerut de lege, chiar dacă este, după cum spune apostolul, o
„slujire înţeleaptă”, şi el ne sfătuieşte: „Vă îndemn, dar,
fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi
trupurile voastre ca o jerfă vie, sfântă, plăcută lui
Dumnezeu, aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. Rom.
12:1.
În cazul unora, consacrarea spre
sacrificiu poate urma foarte repede după ce au ajuns la
credinţa în Domnul şi la dorinţa de a umbla în căile Sale de
dreptate; dar ea trebuie să urmeze acestora, nu le poate
preceda, deoarece, după cum am văzut deja, noi trebuie să
fim cel puţin îndreptăţiţi de probă prin credinţă înainte de
a avea vreo legătură cu Dumnezeu sau a ne bucura de părtăşie
cu El în vreun sens. Alţii ajung şi urmează în această stare
îndreptăţită cu câtva timp înainte de a fi avut vreun gând
măcar în legătură cu o consacrare deplină sau cu o
jertfire a intereselor pământeşti Domnului şi cauzei Sale.
Dar în condiţiile prezente, cei care încep să meargă pe
cărarea îndreptăţirii, cărarea dreptăţii, cărarea armoniei
cu Dumnezeu, nu vor merge foarte departe pe această cărare
înainte de a întâlni opoziţie, fie dinăuntru, fie din partea
lumii sau a Adversarului.
Ei află că această cărare a dreptăţii
este treptat ascendentă, devenind tot mai abruptă, mai
dificilă. A continua pe această cărare a dreptăţii, în
mijlocul condiţiilor păcătoase prezente, îi va costa în cele
din urmă sacrificarea intereselor pământeşti,
ambiţiilor pământeşti, prieteniilor pământeşti etc. Aici se
ajunge la separarea căilor: una, cărarea ascendentă, care
conduce spre glorie, onoare şi nemurire, pe care se poate
intra numai prin poarta joasă a smereniei, lepădării de sine
şi jertfirii de sine. Odată ce s-a intrat pe ea, se va găsi
că este o cale aspră, însă pe care peregrinii sunt ajutaţi
de spirite slujitoare nevăzute şi pe care strălucesc ici şi
colo făgăduinţele îndurătoare ale lui Cristos, Conducătorul,
pentru încurajarea lor, asigurându-i de har îndestulător şi
de ajutor până la sfârşitul călătoriei; şi perseverenţa va
arăta că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele lor
cel mai înalt, pentru starea lor finală de ((153))
membri în Noua Creaţie şi pentru participarea lor în
lucrarea glorioasă a Împărăţiei Milenare. La această poartă,
care înseamnă deplină consacrare chiar până la
sacrificiu, mulţi credincioşi îndreptăţiţi de probă stau
destul de mult, socotind preţul înainte de a intra,
ascultând vocea invitaţiei din Cuvânt şi întărindu-şi
inimile pentru a întreprinde călătoria sub asigurările lui
bune.
În afara acestei porţi sunt numeroase
cărări laterale, prin care mulţi din cei veniţi până aici au
căutat un drum mai uşor spre glorie, onoare şi nemurire --
dar cu totul în zadar. Există sute de asemenea căi laterale,
unele strecurându-se puţin în sus şi implicând o anumită
lepădare de sine, altele cedând şi mergând în jos tot mai
mult spre binecuvântările şi perspectivele lumii. Însă pe
nici una din aceste cărări laterale nu se află promisiunile
inspiratoare care aparţin numai celor care intră prin poarta
joasă a sacrificiului -- pe „calea îngustă” a părtăşiei cu
Domnul lor, prin renunţarea la ambiţiile pământeşti pentru a
obţine asocierea intimă cu Cristos Isus în gloria care va
urma.
Bucurie şi pace vin din momentul
credinţei în Domnul, al acceptării ispăşirii Sale şi al
hotărârii de a urma dreptatea şi a evita păcatul. Această
bucurie şi pace sunt complete până când se ajunge la poarta
joasă spre calea îngustă; dar când urmărirea dreptăţii
implică lepădare de sine şi sacrificiu de sine, dacă acest
sacrificiu nu se face şi nu se intră prin poarta cea joasă,
bucuria şi pacea favorii divine scad în intensitate. Pentru
un timp ele nu vor fi totuşi retrase complet în timp ce
credinciosul sincer caută alte căi de a servi dreptatea,
iubind-o încă şi apreciind încă favoarea divină, dar
reţinându-se şi refuzând, prin neglijarea de a intra prin
ea. Plinătatea bucuriei şi păcii nu poate fi partea
acestora, deoarece ei îşi dau seama tot timpul că o deplină
consacrare pentru Domnul a fiecărei puteri a lor n-ar fi
decât o „slujire înţeleaptă”, o recunoaştere şi un răspuns
raţional la favorurile divine deja primite în iertarea
păcatelor.
Mulţi continuă ani de-a rândul în această
atitudine, în timp ce alţii rătăcesc departe în căile lumii.
Nimeni nu devine nici măcar candidat pentru Noua Creaţie
dacă nu intră prin poarta ((154)) joasă a jertfirii
de sine. Domnul nu-i îndepărtează pe aceştia un timp
considerabil de la privilegiile speciale, acordate lor numai
pentru a-i conduce spre poarta joasă; totuşi, neglijând să
intre prin ea, aceştia de fapt mărturisesc că au „primit în
zadar harul lui Dumnezeu” (iertarea păcatelor şi conducerea
până la această poartă); pentru că, după ce au ajuns la
această stare, ei refuză sau neglijează să se folosească de
„singura nădejde a chemării noastre”. Domnul ar putea în mod
cuvenit să le spună acestora: Vă retrag imediat toate
privilegiile speciale, de orice fel. Nu sunteţi mai vrednici
de favoarea Mea decât restul lumii şi veţi avea aceleaşi
privilegii şi ocazii pe care intenţionez să le ofer întregii
omeniri în timpul Veacului Milenar; dar în viaţa prezentă nu
veţi mai avea în continuare privilegii, îndurări, grijă,
atenţie specială etc., din partea Mea, şi nici preferinţă în
viaţa viitoare -- dar El nu face acest lucru imediat, ci are
multă răbdare faţă de mulţi.
Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din
Cuvântul lui Dumnezeu -- cum sunt de pildă acelea care ne
asigură că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele
celor care iubesc pe Dumnezeu” se vor aplica numai la cei
care au fost favorizaţi de Dumnezeu, au fost conduşi spre
poarta joasă a sacrificiului de sine şi au intrat prin ea
bucuroşi, căci numai aceştia iubesc pe Dumnezeu în
grad suprem -- mai mult decât pe ei înşişi. „Toate sunt ale
lor; şi ei sunt ai lui Hristos, iar Hristos este al lui
Dumnezeu.” Ei au intrat în şcoala lui Cristos şi toate
instrucţiunile, încurajările şi disciplinările vieţii le vor
fi conduse în consecinţă, pentru pregătirea lor finală în
vederea Împărăţiei. Însă asemenea lecţii, instrucţiuni şi
binecuvântări nu sunt pentru cei care refuză să intre în
şcoală -- care refuză să-şi supună voinţa celei a marelui
Învăţător.
Strict vorbind, cei care primesc harul
lui Dumnezeu în zadar n-au nici o bază cuvenită pe care să
se apropie de Domnul nici chiar în rugăciune; căci, de ce ar
aştepta cineva grijă deosebită şi privilegii deosebite de la
Domnul în timp ce neglijează să facă o întoarcere cuvenită
pentru binecuvântările deja primite? Să se gândească el oare
că deoarece a primit deja o ((155)) binecuvântare de
la Domnul spre înţelepciune şi îndreptăţire de probă Domnul
ar fi obligat să-i dea mai multe îndurări? Să nu se
gândească el mai degrabă că după ce a primit aceste
binecuvântări de la Domnul, mai presus de favoarea generală
acordată până acum rasei răscumpărate, el şi-a primit cu
prisosinţă partea? -- că neurmând în armonie cu voinţa
Domnului el trebuie să se aştepte ca în continuare
îndurările şi favorurile divine să treacă de la el spre cei
care până atunci nu fuseseră atât de mult privilegiaţi şi
care prin urmare n-au dispreţuit în acea măsură oferta
preţioasă a Domnului? Dar Domnul este foarte milostiv şi are
multă îndurare, şi, ca atare, putem aştepta că atâta vreme
cât unii rămân în atitudine de credinţă, Domnul nu-i va
respinge cu totul.
Care ar fi remediul pentru cei care se
află în această atitudine şi care doresc să fie pe deplin ai
Domnului şi să-I ceară pe deplin favorurile? Răspundem că ei
trebuie să facă o deplină consacrare Domnului, predându-şi
voinţa în legătură cu toate lucrurile lor -- toate scopurile
lor, speranţele lor, perspectivele lor, mijloacele lor, şi
chiar iubirile lor pământeşti trebuie să fie predate
Domnului; şi în schimb să accepte, ca lege a fiinţei lor şi
ca regulă a conduitei lor viitoare, îndrumarea Cuvântului
Său, Spiritul şi Providenţele Sale, asiguraţi că acestea vor
produce pentru ei nu numai rezultate mai glorioase în
privinţa vieţii lor viitoare, ci şi binecuvântări mai mari
ale inimii în viaţa prezentă.
Cum să facă ei acest lucru? Răspundem că
trebuie să-l facă din inimă, reverenţios, în rugăciune --
contractul trebuie să fie făcut cu Domnul în mod hotărât,
dacă este posibil cu voce auzibilă; şi să fie cerute harul,
mila şi binecuvântarea divină, ca ajutoare necesare în
îndeplinirea acestui sacrificiu.
Şi ce trebuie făcut dacă unii „caută pe
Dumnezeu”, dar încă nu se simt cu totul pregătiţi să se
predea astfel pe deplin voinţei Lui? Răspundem că trebuie să
meargă la Domnul în rugăciune cu această problemă şi să
ceară binecuvântarea Sa asupra studiului Adevărului, pentru
ca aceştia să-şi poată da seama ((156)) tot mai mult,
întâi, de faptul că serviciul este înţelept, apoi, că
binecuvântările care vor urma sunt sigure, şi apoi, că El
este credincios în ţinerea tuturor făgăduinţelor îndurătoare
de ajutor şi putere făcute clasei sacrificatoare de sine. De
asemenea, trebuie să ceară ca Domnul să-i facă în stare să
cântărească şi să evalueze corect lucrurile pământeşti -- ca
ei să-şi poată da seama şi, dacă este necesar, să aibă
experienţe din care să vadă cât de trecătoare şi
nesatisfăcătoare sunt toate lucrurile legate de egoismul
acestui timp prezent şi acele lucruri după care tânjeşte
mintea naturală -- ca ei să poată fi astfel în stare să facă
o consacrare şi să aprecieze privilegiul îndreptării
afecţiunii lor asupra lucrurilor de sus şi nu asupra celor
de jos, precum şi a sacrificării celor din urmă pentru cele
dintâi.
Aici se ridică un alt punct: în vederea
faptului că „chemarea de sus” este închisă şi că, prin
urmare, cel care se consacră n-ar putea fi pe deplin
asigurat de ocazia ajungerii la premiul naturii noi şi la
gloria, onoarea şi nemurirea ei -- ce importanţă ar avea
aceasta în privinţa consacrării? Noi răspundem că n-ar avea
nici o importanţă; consacrarea este oricum singura cale
rezonabilă, cuvenită pentru poporul Domnului -- consacrare
deplină se va cere şi de la cei care vor trăi şi se vor
bucura de binecuvântările Veacului Milenar -- nimic mai
puţin decât aceasta. Cât priveşte posibilităţile şi
răsplăţile care decurg: am arătat deja că, după înţelegerea
noastră, mulţi vor mai fi încă admişi la privilegiile
„chemării de sus”, pentru a lua locurile unora care s-au
consacrat deja, dar care nu vor „alerga aşa încât să
dobândească” premiul şi de aceea vor fi socotiţi scoşi afară
din alergare. Dar nici unul, putem fi siguri, nu va fi admis
la acele privilegii dacă n-a intrat mai întâi prin această
poartă joasă a consacrării şi sacrificiului.
A fost probabil adevărat despre toţi cei
care au intrat prin poarta cea joasă că ei n-au văzut clar
şi n-au înţeles pe deplin binecuvântările mari şi bogate pe
care le are Dumnezeu în păstrare pentru Noua Sa Creaţie
credincioasă; la început au văzut doar serviciul înţelept,
iar după aceea au aflat mai mult în privinţa lungimii şi
lăţimii, înălţimii şi adâncimii ((157)) bunătăţii lui
Dumnezeu şi a privilegiilor chemării lor de sus. Aşa este şi
cu aceia care intră acum: ei nu pot aprecia pe deplin
lucrurile cereşti, spirituale, până ce mai întâi ajung la
punctul de a face serviciul lor înţelept printr-o deplină
consacrare. Şi putem fi siguri că oricine se va consacra şi
se va sacrifica pe deplin în interesul cauzei Domnului după
ce clasa cerească va fi completă, va afla că Domnul are încă
o mulţime de alte feluri de binecuvântări de dat; şi că
toate binecuvântările Sale sunt pentru aceşti consacraţi,
jerfitori de sine. Este posibil ca ei să fie socotiţi
împreună cu vrednicii din vechime care au avut dispoziţia
sacrificatoare plăcută lui Dumnezeu, înainte de a începe
„chemarea de sus”.
Păreri eronate despre sfinţire
Luând în considerare confuzia generală de
gândire care predomină printre creştini în privinţa planului
divin şi a îndreptăţirii şi sfinţirii cerute în Scripturi,
nu trebuie să ne mire că predomină această considerabilă
confuzie. O părere eronată -- susţinută însă de o proporţie
relativ mică din poporul Domnului, dar spre marea lor pagubă
-- este pretenţia sfinţirii şi perfecţiunii reale
reprezentată uneori prin declaraţia adepţilor ei, că ei
„n-au păcătuit de ani de zile” etc. Aceştia îşi află
paralela în fariseii din zilele Domnului nostru, care „se
încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe
ceilalţi”, şi care, simţind această autoîndreptăţire, au
neglijat privilegiile şi îndurările pregătite pentru ei prin
Domnul în opera Sa răscumpărătoare.
Mintea acestor aşa-zişi „oameni sfinţiţi”
şi „oameni fără păcat” este abătută prin această eroare
într-un grad considerabil de la credinţa în Domnul --
credinţa în opera Sa răscumpărătoare -- de la încrederea în
meritul sacrificiului Său etc.; fiindcă, de ce s-ar baza ei
pe meritul sau pe harul Său dacă pot ţine şi ţin legea
divină perfect? O dificultate care duce la această poziţie
este lipsa de reverenţă faţă de Domnul, iar alta este o prea
înaltă apreciere de sine. O reverenţă cuvenită faţă de
Domnul ar vedea măreţia Lui, maiestatea Lui şi, ca standard
al Său de sfinţenie, ((158)) perfecţiunea
caracterului Său; şi o autoapreciere cuvenită i-ar convinge
în grabă (cum îi convinge şi pe alţii) că sunt departe de
standardul divin în cuvânt, faptă şi gând.
O altă clasă de aşa-zişi „oameni
sfinţiţi” nu merg până la aceeaşi extremă în chestiunea
pretinderii lipsei de păcat, dar, recunoscând
imperfecţiunea, pretind sfinţenie, sfinţire completă etc.,
pe motivul căutării de a evita păcatul -- de a trăi fără
păcat etc. După cum am arătat deja, noi suntem complet de
acord cu ideea că toţi cei cu adevărat consacraţi trebuie să
caute a evita păcatul în măsura capacităţii lor. Greşeala
celor pe care îi criticăm este că ei consideră că această
evitare a păcatului este singurul obiectiv şi scop al
consacrării lor. Ei au înţeles cu totul greşit chestiunea:
nici o creatură a lui Dumnezeu n-a avut vreodată dreptul de
a păcătui; şi ca atare abţinerea de la păcat -- de la ceea
ce n-a avut nici un drept să facă -- n-ar putea fi în nici
un sens cuvenit numită sau considerată o „jertfă”.
Cuvântul lui Dumnezeu nu cere nicăieri să sacrificăm
păcatele. Aceşti prieteni dragi, care nu merg mai departe
decât numai până la o astfel de consacrare de a evita
păcatul, au mers numai până unde trebuie să meargă toţi
îndreptăţiţii şi n-au intrat încă prin poarta joasă a
sacrificiului de sine, care înseamnă renunţarea la acele
lucruri care sunt drepte, legale şi cuvenite
-- predarea lor voluntară, ca să putem servi cu atât mai
bine pe Domnul şi cauza Sa.
Cristos a fost făcut pentru noi
răscumpărare
Cuvântul răscumpărare este folosit aici
în sensul de eliberare, mântuire, ca rezultat al operei
răscumpărătoare -- rezultat al unei răscumpărări, sau al
unui preţ corespunzător dat. Ideea conţinută în cuvânt ne
duce până la sfârşitul complet al biruinţei Bisericii, la
starea naşterii complete a Noii Creaţii -- chiar dacă în
textul nostru el poate fi în mod potrivit aplicat şi la
eliberările intermediare şi incidentale ale credincioşilor
pe tot parcursul căii înguste, culminând cu mântuirea „în
chip desăvârşit” în gloria, onoarea şi nemurirea Primei
Învieri.
((159))
Apostolul ne asigură că sacrificiul
Domnului nostru a câştigat pentru noi o „răscumpărare
veşnică”, a desăvârşit pentru noi o eliberare veşnică de sub
robia păcatului şi de sub pedeapsa lui -- moartea (Evr.
7:25; 9:12). Este adevărat, această răscumpărare este pentru
întrega lume; şi Domnul nostru va asigura în final pentru
toţi cei care vor veni în armonie cu cerinţele divine o
răscumpărare veşnică din păcat şi pedeapsa lui --
moartea; dar, după cum am văzut deja*, eliberarea veşnică ce
se va aplica la întreaga lume în veacul viitor, prin
aducerea tuturor la o cunoştinţă a adevărului şi sub
stăpânirea Împărăţiei lui Dumnezeu, se aplică în timpul
prezent numai la casa credinţei -- şi dintre aceştia în mod
complet numai la cei care merg sacrificându-se în urmele
Marelui Preot ca membri ai „Preoţimii Împărăteşti”.
„Răscumpărarea lor veşnică” din păcat şi moarte va fi ca
membri ai Noii Creaţii, încoronaţi cu glorie, onoare,
nemurire.
*Umbrele Cortului Întâlnirii privind
sacrificiile mai bune, pag. 90.
Să examinăm şi alte texte în care acelaşi
cuvânt apolutrosis (eliberare, mântuire) este redat
prin răscumpărare. Domnul nostru, indicând spre mântuirea
care atunci urma să ne fie adusă prin Întâia Înviere, le
spune unora care vor fi în viaţă la sfârşitul veacului, care
vor discerne anumite semne ale timpului: „Să vă ridicaţi
capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”
(Luca 21:28). Apostolul, vorbind către aceeaşi clasă de Noi
Creaturi, îi îndeamnă zicând: „Să nu întristaţi pe Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru
ziua răscumpărării” (Efes. 4:30). În aceste texte, de
asemenea, nu se face referire la opera de răscumpărare
îndeplinită prin sacrificiul Domnului nostru, ci la
rezultatele acelei opere, aşa cum ele vor fi îndeplinite
prin desăvârşirea Bisericii, care este corpul Său, în Întâia
Înviere. În aceeaşi Epistolă (1:7) apostolul spune: „Avem
răscumpărarea prin sângele Lui”. Evident că el se referă
aici la binecuvântările de care noi ne bucurăm în prezent
prin meritele sacrificiului Domnului nostru, care ne acoperă
neajunsurile şi lucrează ((160)) pentru noi mai
presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, prin
aceea că lucrează în noi să vrem şi să facem buna plăcere a
lui Dumnezeu. Ideea pe care vrem s-o fixăm este că Cristos a
fost făcut pentru noi eliberare în timpul prezent --
dându-ne biruinţa în conflictele prezente, după cum în final
El ne va da şi biruinţa completă făcându-ne desăvârşiţi în
asemănarea Sa.
Această idee este arătată şi mai departe
de acelaşi scriitor, care ne asigură (Rom. 3:24) că harul
lui Dumnezeu ne-a îndreptăţit fără plată (şi continuă să ne
menţină îndreptăţirea câtă vreme rămânem în Cristos) „prin
răscumpărarea care este în Hristos Isus”, şi care va ajunge
la completarea ei, în ceea ce ne priveşte, când vom fi
făcuţi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este,
împărtăşindu-I gloria în ziua răscumpărării (eliberării). În
aceeaşi Epistolă (8:23), apostolul vorbeşte iarăşi despre
completarea răscumpărării sau eliberării noastre şi despre
felul în care trebuie s-o aşteptăm până la timpul hotărât al
lui Dumnezeu. După ce ne arată faptul că „toată creaţia
suspină şi suferă durerile naşterii” aşteptând „descoperirea
fiilor lui Dumnezeu (Noua Creaţie glorificată)”, el adaugă:
„şi nu numai ea, dar şi noi (chemaţi şi concepuţi pentru
Noua Creaţie) care avem cele dintâi roade ale Duhului,
suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea
(eliberarea) trupului nostru” -- corpul lui Cristos,
Biserica, al cărei Cap este Isus şi ai cărei membri în
devenire suntem noi. Acesta va fi sfârşitul operei de
răscumpărare pentru noi, căci, deşi noi între timp avem
parte prin răscumpărare de multe binecuvântări şi avantaje,
nu vom ajunge până atunci la răscumpărarea deplină. Rom.
8:20-23.
În privinţa stării noastre prezente -- a
părţii pe care o avem deja în răscumpărare -- Domnul nostru
spune: „Cine crede în Mine are viaţa veşnică” (Ioan 6:47),
şi apostolul de asemenea: „Cine are pe Fiul are viaţa” (1
Ioan 5:12). Nu trebuie să înţelegem că această credinţă
înseamnă numai o consimţire mintală la unele fapte legate de
planul divin de mântuire, ci o credinţă în jertfa de
ispăşire şi o conduită în armonie cu împotrivirea ei la
păcat -- o credinţă vie care se ((161)) manifestă
prin supunerea inimii. În mod asemănător, nu trebuie să
înţelegem că aceasta ar însemna că credincioşii au
viaţă veşnică în sensul deplin al cuvântului -- în sensul în
care o vor avea în cele din urmă, prin partea lor la Întâia
Înviere. Mai degrabă trebuie să înţelegem că credincioşii
consacraţi sunt concepuţi pentru înnoirea vieţii, au viaţa
nouă începută în ei, în sensul că voinţa lor este acceptată
de Dumnezeu ca început a ceea ce ei vor fi la Întâia
Înviere, adică Noi Creaturi.
Trebuie să înţelegem aceste declaraţii în
deplină armonie cu ceea ce spune apostolul, că, „în nădejdea
aceasta am fost mântuiţi” -- prin credinţă -- socotiţi
mântuiţi, nu complet mântuiţi. Prin urmare, trebuie să
aşteptăm cu răbdare completarea lucrării bune pe care
Dumnezeu a început-o în noi -- să aşteptăm „harul
(mântuirea) care vă va fi adus la descoperirea lui Isus
Hristos” -- „când va veni . . . ca să fie preamărit în
sfinţii Săi”. 1 Pet. 1:13; 2 Tes. 1:10.
Răscumpărarea (eliberarea) care este în
Isus Cristos -- cea de care noi ne bucurăm acum, precum şi
cea care va fi în curând completată în noi -- este
identificată peste tot în Scriptură cu sacrificiul pe care
Domnul nostru l-a făcut pentru noi. Deşi moartea Lui a
constituit preţul pentru pedeapsa noastră, învierea Lui a
fost esenţială; căci un Mântuitor mort nu putea ajuta pe cei
răscumpăraţi să se întoarcă la ceea ce fusese pierdut.
Experienţele Domnului nostru în legătură cu sacrificiul,
suntem asiguraţi, L-au calificat cu atât mai mult pentru
marea lucrare de eliberare a creaţiei gemânde, cumpărată cu
sângele Său. Apostolul spune: „Prin faptul că El Însuşi a
fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul
celor care sunt ispitiţi” -- poate să-i elibereze de
ispitele care altfel i-ar putea birui. El „nu va îngădui să
fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita,
va pregăti şi ieşirea din ea”. El ar putea îngădui să ne
poticnim, dar atâta vreme cât ne încredem în El nu va
îngădui să fim complet doborâţi -- să cădem în Moartea a
Doua. Evr. 2:18; 1 Cor. 10:13.
Faptul că permite să ne poticnim poate fi
uneori mijlocul Său pentru a ne învăţa lecţii valoroase în
privinţa slăbiciunilor ((162)) noastre şi a
necesităţii noastre de a privi spre El, atât ca Păstorul cât
şi ca Răscumpărătorul nostru, şi de a ne simţi slăbiciunile,
ca prin acestea să putem deveni tari în Domnul şi în puterea
tăriei Lui. El ne este pus în faţă ca Marele nostru Preot,
care poate simţi cu noi în slăbiciunile noastre, şi în
acelaşi timp are putere deplină să ne ajute în ceasul
ispitei. Despre El se menţionează în mod deosebit că este
„îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” şi poate „mântui
în chip desăvârşit” pe acei care se apropie de Tatăl prin
spusţinerea Lui, şi care continuă să rămână în El prin
credinţă vie, ceea ce implică ascultare în măsura
capacităţii. Astfel trebuie să ne bucurăm noi în
Răscumpărătorul nostru ca Mântuitor, ca Eliberator în
prezent, precum şi ca Eliberator din mormânt în curând, prin
înviere -- ca Desăvârşitorul credinţei noastre. Evr. 2:17,
18; 4:15, 16; 5:2; 7:25, 26.
O, Tu, Dumnezeu al mântuirii noastre,
Răscumpărător de orice păcat,
Tu ne-ai chemat la o stare
Ce noi n-am fi meritat.
O, noi dar Te lăudăm
Luptându-ne să intrăm.
În paşii Mântuitorului nostru
Zilnic ne-om lupta să umblăm,
Iar a lumii rece nefavoare
Doar la Stâncă ne va face să apelăm.
Cum adapă
Turma-Ţi ostenită a ei apă!
Noi cu El vom duce vestea
Tatălui ceresc de har;
Arăta-vom cum de lanţuri El scăpat-a
Omenirea cea pierdută, ruinată în păcat.
O, ce mare îndurare
Străluceşte-n a Sa glorioasă faţă!