Noua creaţie - Predestinată
STUDIUL IV
Opinia generală despre alegere --
Ideea corectă -- Nici o daună pentru cei nealeşi --
Deosebirea dintre „aleşi” şi „chiar cei aleşi” -- „Este
un păcat care duce la moarte” -- „Înfricoşător lucru
este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” --
Mulţimea cea mare -- Hainele lor albite în sângele
Mielului -- Viţa aleasă şi mlădiţele ei -- Diferite
alegeri din trecut -- Nici una dintre acestea n-a fost
veşnică -- Iacov şi Esau, tipuri -- „Pe Iacov l-am iubit”
-- „Pe Esau l-am urât” -- Faraon -- „Te-am ridicat
înadins” -- Dumnezeu nu constrânge niciodată voinţa --
Faraon nu este o excepţie de la regulă -- „Dumnezeu a
împietrit inima lui faraon” -- Naţiunea lui Israel
aleasă -- „Care este atunci avantajul iudeului? . . .
Oricum este mare” -- „Noua Creaţie” aleasă --
Semnificaţia „harului” -- Ilustraţia „gărzii regale” --
Predestinaţi „să fie asemenea chipului Fiului Său” --
„Chemaţi după planul Său” -- Calităţile şi
caracteristicile „celor chemaţi” -- „Dacă Dumnezeu este
pentru noi” -- O parafrazare a argumentării apostolului
-- Să ne întărim chemarea şi alegerea -- Alergarea -- „Alerg
spre ţintă ” -- „ştim, fraţi iubiţi de dumnezeu,
alegerea voastră ”
Doctrina alegerii aşa cum se înţelege în
general este foarte respingătoare, plină de parţialitate şi
inechitate, dar acesta este rezultatul lipsei de înţelegere
a Cuvântului divin asupra acestui subiect. Toţi trebuie să
admită că alegerea care se învaţă în Scripturi, pe care noi
ne vom strădui s-o prezentăm, este una din cele mai mari
doctrine din Biblie -- fondată nu numai pe har, ci şi pe
dreptate, echitate -- şi este cu totul imparţială. Opinia
eronată despre alegere, declarată pe scurt, este că
Dumnezeu, după ce a condamnat toată omenirea la chin veşnic,
a ales numai o „turmă mică” pentru a o salva -- permiţând ca
rămăşiţa vastă să meargă în orori de negrăit la care
preştiinţa divină i-a predestinat înainte de crearea lor.
Mărturisirea de credinţă de la Westminster, care este cea
mai ((164)) izbutită declaraţie existentă a acestei
doctrine false, în mod specific spune că această „turmă mică
aleasă” nu trebuie să fie considerată ca mântuită datorită
vreunui merit sau vrednicie din partea ei, ci numai şi numai
prin voinţa suverană a lui Dumnezeu.
Ideea corectă cu privire la alegere, idee
care, după cum vom arăta, este sprijinită peste tot în
Biblie, este tocmai contrariul acesteia: şi anume, că
moartea (şi nu viaţa veşnică în chin) a fost pedeapsa
asupra rasei noastre şi aceasta a cuprins pe fiecare membru
al ei prin neascultarea unui om; că harul lui Dumnezeu
manifestat în răscumpărarea care este în Cristos Isus a
răscumpărat întreaga lume prin sacrificiul Lui, care a fost
„ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele noastre (ale
Bisericii); şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru
ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Dumnezeu a ales ca
singurul Său Fiu conceput să aibă privilegiul de a
răscumpăra rasa cu preţul vieţii Sale; şi ca răsplată El să
fie mult înălţat, la natură divină*, şi în final să
„binecuvânteze toate familiile pământului”, trezindu-i din
somnul morţii, aducându-i la o cunoştinţă a adevărului şi
ajutându-i pe cei doritori şi ascultători să urce spre
perfecţiunea deplină a vieţii umane şi spre binecuvântări şi
condiţii mai mult decât edenice.
*Vol. V, cap. 5
Dumnezeu de asemenea a ales să aibă un
număr de „sfinţi” sub Singurul Conceput ca moştenitori
împreună cu El în gloria, onoarea şi nemurirea Noii Creaţii
şi în lucrarea de binecuvântare a omenirii cu restabilire
umană. Veacul Evanghelic n-a fost pentru scopul
binecuvântării şi restabilirii lumii, ci numai pentru scopul
chemării din lume a unei turme mici care să constituie pe
„chiar cei aleşi” (Biblia engleză King James -- n. e.) ai
lui Dumnezeu -- să suporte probe şi încercări în privinţa
credinţei, iubirii şi ascultării, şi astfel să-şi
„întărească chemarea şi alegerea” (2 Pet. 1:10). Dar
chemarea şi alegerea acestei „turme mici” în această
manieră nu produce nici o greutate, nici o daună celor
nealeşi, care nu sunt în nici un sens condamnaţi în plus din
cauză că nu sunt chemaţi -- din cauză că se trece pe lângă
ei. Chiar aşa, masa poporului ((165)) din această
ţară nu sunt prejudiciaţi sau condamnaţi când are loc o
alegere de funcţionari guvernamentali şi ei nu sunt printre
cei aleşi. După cum obiectivul alegerilor pământeşti este să
se asigure în funcţie persoane potrivite pentru
binecuvântarea generală a oamenilor cu legi şi administraţie
înţeleaptă, tot aşa binecuvântarea pe care Dumnezeu a
pregătit-o nu produce nici o pagubă celor nealeşi, ci este
intenţionată să producă o binecuvântare tuturor -- prin
aceea că aleşii vor fi judecătorii împărăteşti, preoţii şi
regii Veacului Milenar, sub a căror administrare vor fi
binecuvântate toate familiile pământului.
Scripturile abundă în referiri la „aleşi”
şi la „chiar cei aleşi”: expresia din urmă implicând că
„aleşi” poate fi înţeles ca aplicându-se la toţi câţi ajung
într-o anumită stare de legătură cu Dumnezeu, stare în care
au speranţa sau perspectiva nemuririi, fiind membri ai
Bisericii glorificate, deşi pentru ei există posibilitatea
de a cădea şi astfel de a înceta să fie din clasa aleasă. Cu
alte cuvinte, toată clasa consacrată, acceptând chemarea de
sus a lui Dumnezeu pentru Noua Creaţie, sunt socotiţi ca
fiind dintre aleşi când numele lor sunt scrise în
cartea vieţii Mielului şi când le este pusă deoparte o
coroană; dar, fiindcă necredincioşia poate duce la ştergerea
numelui lor şi trecerea coroanei lor la alţii (Apoc. 3:5,
11), ei vor înceta astfel să fie din Biserica aleasă. „Chiar
cei aleşi”, dimpotrivă, vor fi cei care în cele din urmă vor
ajunge la binecuvântările la care i-a chemat Dumnezeu pe
credincioşi în acest Veac Evanghelic -- cei care-şi
„întăresc chemarea şi alegerea” prin credincioşie faţă de
termenii şi condiţiile ei, chiar până la moarte.
În Scripturi ne sunt aduse în atenţie
două clase care nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi
alegerea. Una din aceste clase -- totuşi nu o clasă
numeroasă, avem motive să credem -- va pierde nu numai
răsplăţile aleşilor, ci, în plus, va pierde chiar viaţa --
în Moartea a Doua. Aceştia sunt descrişi de apostolul Ioan,
care, vorbind despre clasa Bisericii zice: „Dacă vede cineva
pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se
roage . . . Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să
se roage pentru acela” (1 Ioan 5:16). Ar fi nefolositor să
ne rugăm sau să avem speranţe pentru cei care comit păcat
spre moarte. Păcatul acela este descris în ((166))
Scripturi ca păcat împotriva Spiritului sfânt al lui
Dumnezeu -- nu fără a fi plănuit, nu din ignoranţă, ci ca
rezultat al persistenţei în ceea ce la început, cel puţin, a
fost clar recunoscut ca greşit, dar care, voind a persista
în el, a devenit ulterior o mare înşelare -- Domnul
predându-i erorii pe care ei au preferat-o în locul
adevărului, pe acei care sunt astfel înclinaţi. 2 Tes.
2:10-12.
Apostolii Petru şi Iuda menţionează
această clasă aproape în acelaşi limbaj. (Vezi Iuda 11-16; 2
Pet. 2:10-22.) Toţi aceştia au avut odată locuri printre cei
aleşi în Biserică. (Nici unul dintre ei nu este din lume,
care nu este în prezent sub încercare sau judecată, dar a
cărei încercare va veni curând sub Împărăţia Milenară.)
Aceştia, în loc să umble după Spirit în urmele Domnului, pe
calea sacrificiului, „umblă după poftele (dorinţele) lor;
gura le este plină de cuvinte arogante şi admiră pe oameni
pentru câştig” -- ei umblă să placă oamenilor deoarece caută
propriile interese, sunt departe de legământul lor de
consacrare chiar până la moarte (Iuda 16). Descrierea pe
care o face Petru acestei clase este încă şi mai explicită.
El spune că aceştia, după ce „au scăpat de stricăciunea
lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru
Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele”,
asemenea „câinelui care s-a întors la ce vărsase şi scroafei
spălate care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”.
El îi aseamănă cu Balaam, care a părăsit căile dreptăţii
pentru un câştig pământesc. Cuvintele lui sugerează că
această clasă se va găsi în principal printre învăţătorii
Bisericii şi mai cu seamă la sfârşitul acestui veac, şi că
parte din calea lor rea va fi să „batjocorească domniile” --
pe aceia pe care Dumnezeu i-a onorat şi i-a „pus” în corp. 2
Pet. 2:1, 10.
În Epistola către Evrei avem două
descrieri ale acestei clase care cade -- încetează a fi
dintre cei aleşi. În prima (6:4-9) apostolul pare să arate
pe unii care, după ce au gustat din darul ceresc şi din
puterile veacului viitor, după ce au fost făcuţi părtaşi
Spiritului sfânt şi au fost acceptaţi ca membri ai clasei
alese, cad în păcat -- nu prin slăbiciunile inevitabile ale
cărnii şi prin ademenirile Adversarului, ci ((167))
de bună voie, cu bună ştiinţă abandonând dreptatea. După cum
ne asigură apostolul, va fi imposibil ca aceştia să fie
înnoiţi spre pocăinţă. După ce şi-au avut partea din
beneficiile care rezultă din marea jertfă de răscumpărare şi
după ce au ales să dispreţuiască favoarea lui Dumnezeu,
aceştia şi-au epuizat şi şi-au folosit în mod greşit partea
lor în ispăşire, şi, prin urmare, nu mai rămâne nimic pentru
ei; şi după ce şi-au ales poziţia cu voia, apelurile
dreptăţii nu vor mai avea de atunci încolo nici un efect
asupra lor.
În alt capitol (10:26, 27, 31) apostolul
se pare că descrie o altă clasă, care în loc să cadă într-un
fel de viaţă păcătos, ruşinos, cad de la credinţa
care i-a îndreptăţit şi care este esenţială pentru
menţinerea unei relaţii îndreptăţite cu Dumnezeu. În ambele
cazuri se va observa că încăpăţânarea este cea care
constituie gravitatea răului: „Dacă păcătuim cu voia
după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului (după ce
am fost favorizaţi de Dumnezeu în Cristos până la măsura
înţelepciunii, îndreptăţirii şi sfinţirii), nu mai rămâne
nici o jertfă pentru păcate”. Jertfa pe care Cristos a dat-o
pentru toţi a fost pentru păcatul originar, păcatul adamic
şi slăbiciunile ereditare din noi, copiii lui Adam. Domnul
nostru n-a dat nici un preţ de răscumpărare pentru nici un
păcat voit din partea noastră, şi, deci, dacă păcătuim cu
voia nu mai rămâne nici o parte din meritul iniţial pentru a
fi aplicat pe seama încălcărilor noastre voite. Noi trebuie
să fim obligaţi să plătim pedeapsa pentru păcatele noastre
voite. Şi dacă păcatele au fost cu intenţie sau voinţă
deplină, fără nici o măsură de compensare pe seama
slăbiciunii sau ispitei, şi dacă au fost comise după ce am
avut o cunoştinţă clară a poziţiei noastre şi a relaţiei
noastre cu Domnul, ar fi păcat de moarte -- Moartea a Doua
-- şi n-ar mai fi nimic de aşteptat cu speranţă -- numai o
aşteptare plină de groază a judecăţii, a sentinţei şi a
mâniei aprinse care va nimici pe toţi adversarii lui
Dumnezeu -- toţi care se opun cu bună ştiinţă Lui şi
dreptăţii Lui, precum şi planurilor Lui de asigurare a
dreptăţii prin răscumpărarea care este în Cristos Isus,
Domnul nostru.
((168))
În versetul 29, apostolul pare să
sugereze că aici se referă la cei care, după ce au înţeles
despre lucrarea de ispăşire a lui Cristos ca Răscumpărătorul
nostru, desconsideră această lucrare, socotind comun (sau
obişnuit) sângele Său scump care asigură Noul Legământ, şi
acţionează astfel în ciuda Spiritului harului -- a harului
lui Dumnezeu care a pregătit această ispăşire şi părtăşie cu
Domnul nostru în sacrificiul Său şi în răsplata Sa. Cei care
au dispreţuit pe Moise şi Legea pe care el a mijlocit-o au
murit fără milă, deşi sentinţa morţii asupra lor n-a fost
intenţionată să fie veşnică; dar cei care dispreţuiesc pe
antitipicul Moise şi care dispreţuiesc astfel privilegiul
comuniunii în sângele lui Cristos, dispreţuiesc astfel pe
Dumnezeu care a făcut acest aranjament în favoarea lor, vor
fi socotiţi vrednici de o pedeapsă mai aspră decât cea care
a venit asupra călcătorilor Legământului Legii. Va fi mai
aspră prin aceea că va fi o pedeapsă cu moartea -- din care
nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o înviere,
nici o recuperare -- Moartea a Doua. Nu este de mirare că
apostolul ne previne în această privinţă, ca noi să fim
atenţi să nu respingem prevederile harului divin: ne asigură
că a cădea de sub grija protectoare a Avocatului nostru pe
care L-a numit Dumnezeu -- Isus -- ar însemna a cădea direct
în mâinile Tatălui -- marele Judecător care nu poate face
nici o îngăduinţă pentru păcat, nu poate accepta nici o
scuză -- a cărui unică, dar abundentă pregătire de milă faţă
de păcătoşi este prin răscumpărare -- prin Cristos Isus
Domnul nostru.
Mulţimea cea mare
Aşa cum a fost sugerat, pe lângă cei care
cad din poziţia aleşilor şi merg în Moartea a Doua, ni se
mai aduce în atenţie încă o clasă care nu reuşesc să-şi
întărească chemarea şi alegerea, dar care nu vor merge în
Moartea a Doua, fiindcă ei n-au păcătuit cu voia prin
imoralitate mare, şi nici prin negarea meritului sângelui
preţios. La această clasă ne-am referit deja ca la „Marea
Mulţime”, care vor ieşi din marele necaz şi îşi vor spăla
hainele şi le vor albi în sângele Mielului; ((169))
dar, deşi ei vor câştiga natura spirituală şi o mare
binecuvântare şi participare la Ospăţul Nunţii Mielului ca
oaspeţi, totuşi vor pierde marele premiu care va fi numai
pentru chiar cei aleşi -- pentru credincioşii învingători,
cei care vor urma în urmele lui Isus cu bucurie şi zel
(Apoc. 7). Această Mare Mulţime nu-şi menţin locul între cei
aleşi -- nu sunt dintre „chiar cei aleşi” -- din cauza
zelului insuficient pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru
fraţi -- din cauză că sunt în parte „îngreuiaţi cu . . .
îngrijorările vieţii”. Cu toate acestea, fiindcă inimile lor
Îi sunt loiale Răscumpărătorului şi deoarece ei îşi menţin
credinţa în sângele preţios, se ţin strâns şi nu se leapădă
de El, de aceea Domnul Isus, Avocatul nostru, Căpetenia
Mântuirii noastre, care conduce pe chiar cei aleşi spre
glorie prin paşii sacrificiului voit, îi va conduce pe
aceştia spre o binecuvântare spirituală -- spre perfecţiune
pe un plan mai jos, de fiinţe spirituale -- fiindcă ei s-au
încrezut în El şi nu s-au lepădat de numele Lui ori de
lucrarea Lui.
Domnul nostru Se referă la Biserica
aleasă, Noua Creaţie, în pilda Sa despre Viţă, spunându-ne
că El este Viţa şi că urmaşii Săi credincioşi consacraţi
care merg în urmele Sale sunt mlădiţele. El ne asigură că a
fi mlădiţe nu va însemna imunitate la încercări şi
dificultăţi, dar că, dimpotrivă, Tatăl, marele Vier, Se va
îngriji ca noi să avem încercări ale credinţei, răbdării şi
devotării, ca acestea să ne cureţe aşa încât afecţiunile
noastre să se prindă mai puţin de lucrurile, speranţele şi
ambiţiile pământeşti -- cu scopul ca ele să aducă roadă a
Spiritului mai bogată -- smerenie, răbdare, blândeţe,
îndelungă răbdare, amabilitate frăţească, iubire -- şi ca
aceste lucruri să poată fi în noi şi să prisosească tot mai
mult -- aşa încât să ni se dea o intrare atât de îmbelşugată
în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus
Cristos, ca membri ai Creaţiei Noi. 2 Pet. 1:11.
Totuşi, El ne previne că nu este
suficient să se obţină un loc printre mlădiţele adevărate
ale Viţei adevărate: că Spiritul Viţei trebuie să fie în noi
-- dispoziţia de a produce ((170)) roada Viţei
trebuie să fie în inima noastră -- că Vierul ne va permite
să rămânem ca mlădiţe un timp rezonabil, pentru a şti dacă
dăm sau nu dăm dovezi de producerea roadei cuvenite înainte
de a ne condamna ca nepotriviţi -- că El nu va căuta
ciorchini copţi pe mlădiţele noi şi nu va căuta nici chiar
struguri verzi. La început El va căuta mai degrabă micile
semne de muguri, apoi dezvoltarea acestora în floarea de
struguri; mai târziu rodul verde, apoi şi mai târziu, cel
delicios, copt. Vierul are multă răbdare în dezvoltarea
acestui rod al Viţei, al „răsadului pe care l-a sădit
dreapta Tatălui” (Ps. 80:15); dar, dacă după un timp
rezonabil nu găseşte fructe, El taie mlădiţa ca
„neproductivă”, care doar absoarbe puterea şi hrana Viţei
pentru creşterea sa şi nu pentru dezvoltarea fructului
dorit. Astfel Domnul nostru arată clar că noi trebuie să ne
întărim chemarea şi alegerea prin producerea roadelor spre
sfinţenie, al cărei sfârşit sau răsplată este viaţa veşnică.
Diferite alegeri din trecut
Să remarcăm şi alte alegeri asupra cărora
ne atrag atenţia Scripturile, pentru ca astfel minţile să ni
se deschidă şi să ni se extindă asupra acestui subiect,
înainte de a analiza faza lui specifică asupra căreia ni se
concentrează mai cu seamă interesul -- aceea a Noii Creaţii.
Trebuie să facem distincţie clară între alegerile care au
fost înaintea primei veniri a Domnului nostru şi alegerea
Noii Creaţii sub El ca şi Cap, Căpătenie, Îndrumător etc.
Despre clasa din urmă se spune: „Voi aţi fost chemaţi la o
singură nădejde a chemării voastre”, dar alegerile
din trecut au fost pentru scopuri diferite şi pentru
realizarea unor intenţii diferite ale lui Dumnezeu. Avraam a
fost ales ca tip al lui Iehova, iar soţia lui, Sara, ca tip
al Legământului Avraamic, prin care urma să vină Mesia.
Roaba Agar a fost aleasă ca tip al Legământului Legii, iar
fiul ei, Ismael, ca tip al israeliţilor naturali, care, deşi
născut întâi, nu trebuia să fie moştenitor împreună cu
Isaac, fiul făgăduinţei. Isaac a fost ales ca tip al lui
Cristos, iar soţia lui, Rebeca, tip al Bisericii, Mireasa,
((171)) soţia Mielului; în timp ce robul lui Avraam,
Eliezer, a fost ales ca tip al Spiritului sfânt, a cărui
misiune va fi să invite Biserica şi s-o ajute, şi în cele
din urmă s-o aducă pe ea şi pe fecioare, însoţitoarele ei,
la Isaac.
Aceste alegeri n-au implicat şi nici nu
s-au aplicat în vreun sens la viitorul etern al vreuneia
dintre aceste persoane; dar, în măsura în care aceste tipuri
alese au fost folosite de Domnul, au primit probabil unele
binecuvântări compensatoare în viaţa prezentă; şi în măsura
în care au intrat în spiritul planului divin, li s-a permis
să aibă mângâiere şi bucurie, compensându-i pe deplin pentru
unele sacrificii şi încercări prilejuite de alegerea şi
serviciul lor ca tipuri. Raţionamentul apostolului asupra
acestui subiect al alegerii şi încercarea lui de a arăta că
Israelului după trup nu i s-a făcut nici o nedreptate prin
întoarcerea lui Dumnezeu către neamuri ca să completeze
dintre ele Noua Creaţie aleasă, indică spre faptul că
Atotputernicul are de împărţit favoruri şi este o chestiune
pur personală cui i le va da. El arată că Dumnezeu i-a dat
Israelului trupesc sau natural anumite favoruri şi
privilegii ca naţiune, iar unora dintre părinţii lor
privilegii şi favoruri ca indivizi, folosindu-i ca tipuri,
şi că ei au avut în mod corespunzător o binecuvântare, dar
că Domnul în nici un sens al cuvântului n-ar fi obligat
să-Şi continue binecuvântările preferenţiale faţă de ei şi
să ignore pe alţii tot atât de vrednici. Dimpotrivă, ar fi
cu totul potrivit ca Domnul să-Şi întrerupă favorurile faţă
de cei care nu le-ar folosi şi să le dea altora. Romani,
capitolele 9, 10, 11.
Mai mult, apostolul vrea ca noi să vedem
că Domnul a ştiut mai dinainte care va fi rezultatul
favorurilor Sale faţă de Israel; că, după ce ei s-au bucurat
de binecuvântările Lui, nu vor fi (cu excepţia unei
„rămăşiţe” mici -- Rom. 9:27-32) în starea potrivită pentru
a primi cea mai mare dintre toate binecuvântările pe care le
avea El de dat -- „premiul chemării de sus” ca să formeze
Noua Creaţie. Ilustrând aceasta, el atrage atenţia asupra
celor doi fii ai lui Isaac şi ne arată că Dumnezeu, pentru a
ilustra condiţiile care vor ((172)) fi cu sute de ani
mai târziu, pe care El le cunoştea dinainte, a făcut o
alegere arbitrară între cei doi fii ai Rebecăi, Iacov şi
Esau. Domnul a făcut tipuri din aceşti gemeni, unul ca să
reprezinte pe credincioşii Săi, Noua Creaţie, iar celălalt
să reprezinte Israelul natural, care vor prefera lucrurile
vieţii prezente şi vor vinde privilegiile lor cereşti pentru
o ciorbă de linte -- pentru lucrurile bune pământeşti. În
cazul lui Iacov şi Esau, alegerea lui Iacov ca tip al
biruitorilor a fost desigur o binecuvântare pentru el, chiar
dacă l-a costat considerabil; dar alegerea lui Esau ca tip
al clasei cu o minte naturală, care va prefera lucrurile
pământeşti celor cereşti, n-a fost cu nimic spre
dezavantajul lui. Ea n-a însemnat nici că el va merge în
chin veşnic, nici că în viaţa prezentă va suferi ceva ca
urmare. Dimpotrivă, el a fost binecuvântat -- întocmai cum
oamenii lumeşti, naturali, au astăzi binecuvântări de vreun
fel, pe care Domnul plin de graţie le reţine de la Noua
Creaţie aleasă, fiind mai puţin favorabile pentru interesele
lor spirituale -- întocmai cum a reţinut unele dintre
binecuvântările pământeşti de la Iacov, pentru ca în
dezamăgirile lui etc., el să poată fi un tip al acestei
clase; Iacov totuşi a avut bucurii şi binecuvântări pe care
Esau nu le-a avut şi pe care nu le-ar fi apreciat --
întocmai cum Noua Creaţie acum, în mijlocul încercărilor şi
dezamăgirilor timpului prezent, are pace, bucurie şi
binecuvântare pe care omul natural nu le cunoaşte.
Declaraţia: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe
Esau l-am urât” (Rom. 9:13), este pentru mulţi o „expresie
tare”, deoarece cuvântul urât pare să dea ideea de
antagonism nejustificat -- cât poate discerne mintea umană
-- pentru ceva ce Esau a făcut mai rău decât alţi oameni şi
pentru că i-a fost ataşat de la naştere, „înainte de a fi
făcut bine sau rău”. Cuvântul „urât”, evident a însemnat
iubit mai puţin, ca în Deuteronom 21:15-17. Ideea este
că Iacov a fost favorizat de Domnul, iar Esau a fost
favorizat mai puţin; şi că aceştia doi, după cum arată
apostolul, au fost tipuri ale Israelului, natural şi
spiritual. Favoarea lui Dumnezeu faţă de Israelul natural,
reprezentat prin Esau, a fost mai mică decât favoarea Sa
((173)) faţă de Israelul spiritual, născut mai târziu,
reprezentat prin Iacov. Cu această idee, totul este armonie
şi consecvenţă.
„Te-am ridicat înadins”
Ca dovadă pentru susţinerea sa, că Domnul
a exercitat tot timpul autoritate, suzeranitate în afacerile
omenirii, şi recunoscând pe deplin dreptul Lui de a face
astfel, apostolul citează cazul lui faraon, regele Egiptului
pe vremea eliberării lui Israel. El citează cuvintele
Domnului prin Moise (Exod. 9:16): „Te-am ridicat înadins, ca
să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să
fie vestit pe tot pământul”. „Astfel El are milă de cine
vrea şi împietreşte pe cine vrea.” Rom. 9:17, 18.
Cu câtva timp în urmă guvernul francez a
pus deoparte câţiva prizonieri care fuseseră condamnaţi
legal la moarte, dându-i pe mâna oamenilor de ştiinţă ca să
experimenteze pe ei influenţa exercitată de frică asupra
omenirii. Unul a fost plasat într-o celulă şi i s-a spus că
în noaptea anterioară acolo murise de vărsat negru un
prizonier şi că probabil se va molipsi de acea boală şi până
dimineaţa va muri. Prezicerea s-a adeverit, deşi nici un
bolnav cu vărsat negru nu ocupase vreodată celula. Altul a
fost legat la ochi şi i s-a trecut braţul printr-un paravan
de tablă. I s-a spus că urma să fie ucis prin sângerare, în
interesul ştiinţei, pentru a se constata în cât timp ar
surveni moartea prin sângerare dintr-o rană mică a unei
artere de la braţ. Omul a fost doar zgâriat şi a pierdut
doar câteva picături de sânge, dar se făcuseră aranjamente
ca pe braţul lui să curgă apă caldă ca sângele şi el s-o
simtă curgând în jos pe braţ şi să audă picăturile căzând de
pe degete într-un vas. A murit în câteva ore. Asemenea
tratament al cetăţenilor care se supun legii n-ar fi
încuviinţat de nimeni; dar nimeni n-ar putea în mod
rezonabil găsi că este greşită asemenea procedură faţă de
oameni a căror viaţă a fost deja pierdută prin lege. Şi
tocmai aşa sunt procedurile Domnului cu familia umană; dacă
omul ar fi continuat să fie ascultător de Dumnezeu, el ar fi
rămas fără condamnarea morţii, şi rămânând astfel el ar fi
avut ((174)) anumite drepturi sub legea divină, pe
care acum nu le are. Ca rasă noi am fost cu toţii vinovaţi
de păcat şi cu toţii condamnaţi la moarte (Rom. 5:12); şi
Domnului I-a plăcut să-Şi arate puterea şi înţelepciunea în
legătură cu unii dintre aceşti vinovaţi într-un mod, iar în
legătură cu alţii în alt mod -- cum a ales El. Am observat
acest lucru în legătură cu amaleciţii, hitiţii şi
canaaniţii, pe care Israelului i s-a poruncit să-i
nimicească -- Israelul simbolizându-i pe credincioşii
Domnului din viitor, iar vrăjmaşii lor simbolizându-i pe
păcătoşii cu voia şi pe vrăjmaşii dreptăţii din veacul
viitor. Vedem acelaşi principiu ilustrat în distrugerea
Sodomei şi a Ierihonului, în măturarea prin molime a mii de
israeliţi, prin lovirea lui Uza, care doar şi-a întins mâna
pentru a sprijini chivotul, încălcând sfinţenia lui şi
porunca Domnului.
Folosirea de către Domnul a lui faraon şi
a diferitelor plăgi asupra egiptenilor, inclusiv uciderea
întâilor-născuţi dintre oameni şi animale, şi nimicirea
finală a oştilor egiptene în Marea Roşie, sunt în armonie cu
aceste ilustraţii; deoarece egiptenii, ca parte a omenirii,
erau condamnaţi sub sentinţa morţii şi, fără nici cea mai
mică nedreptate, puteau fi trataţi în consecinţă -- pentru a
face cunoscut peste tot demnitatea lui Dumnezeu şi pentru
a-I arăta puterea în legătură cu eliberarea poporului Său
tipic, Israel. Similar, pe de altă parte, Dumnezeu a arătat
favoare îmbelşugată faţă de unii dintre aceşti condamnaţi --
Avraam, Moise şi alţii -- făcând din ei tipuri ale
lucrurilor bune pe care El intenţionează să le îndeplinească
în viitorul apropiat în întregime şi în mod real -- şi acest
lucru fără a elibera, în vreun sens al cuvântului, pe
Avraam, pe Moise, pe faraon sau pe alţii de partea lor în
sentinţa morţii, ci lăsând acea lucrare să fie realizată
prin răscumpărarea care este în Isus Cristos Domnul nostru.
După ce am văzut clar faptul că Dumnezeu
a exercitat autoritate suzerană printre creaturile Sale
condamnate şi că El a ales ca unii să aibă o experienţă şi
alţii altă experienţă, iar toate aceste lucruri n-au fost
decât lecţii ((175)) ilustrative ale acestui subiect,
lecţii pregătitoare, după cum arată apostolul, pentru marea
alegere a Noii Creaţii în timpul acestui Veac Evanghelic,
trebuie să vedem că Dumnezeu în nici un caz n-a forţat sau
n-a încălcat voinţa umană în nici una din aceste alegeri.
Vom fi satisfăcuţi să vedem că a constrânge vreodată voinţa
umană ar fi contrar programului divin. Alegând pe Avraam, pe
Isaac, pe Iacov, pe Moise şi pe toţi ceilalţi ca tipuri şi
ilustraţii, Dumnezeu a ales oameni a căror minte era în
acord general cu planurile şi revelaţiile Sale, dar nici o
forţă n-a fost exercitată pentru a-i reţine dacă ei ar fi
vrut altfel. Astfel, în mod asemănător, pentru a ilustra
latura opusă şi principiile opuse, alegând oameni cum sunt:
Ismael, Esau, canaaniţii, sodomiţii, egiptenii, Domnul a
folosit iarăşi oameni potrivit tendinţelor lor naturale.
Ceea ce dorim să fixăm este că Dumnezeu n-a constrâns voinţa
lui Avraam, Isaac, Iacov, Moise etc., şi n-a constrâns nici
voinţa celor care au făcut rău şi au ilustrat anumite
principii rele. Domnul a procedat cu anumite clase doar
potrivit înclinaţiilor acestora.
Declarând despre faraon că El l-a ridicat
tocmai pentru acel scop, nu trebuie prin urmare să înţelegem
că Dumnezeu vrea să spună că El a format în faraon un
caracter rău -- că El „l-a ridicat înadins” în sensul de a-l
obliga să fie un caracter rău. Trebuie să înţelegem că
printre diferiţii moştenitori ai tronului Egiptului, conform
obiceiurilor acelui popor, Dumnezeu aşa a orânduit, prin
moartea unora dintre membrii familiei regale care au
intervenit, încât acest anume faraon să vină la tron
fiindcă el avea un caracter atât de încăpăţânat încât
lupta sa împotriva lui Dumnezeu şi a lui Israel să ceară pe
drept pedepse -- ceea ce Dumnezeu preorânduise nu numai ca
un semn al favorii Sale faţă de Israel şi al credincioşiei
Sale faţă de făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov,
ci, pe lângă acestea, şi pentru că aceste pedepse asupra
Egiptului au fost intenţionate într-o măsură să
preumbrească, să ilustreze pedepsele cu care se va sfârşi
acest Veac Evanghelic -- primele trei şi „ultimele şapte
urgii”. Apoc. 15:1.
((176))
Dar trăsătura specifică a acestei
ilustraţii prin faraon, care le produce multora confuzie, se
găseşte în declaraţia că „Domnul a împietrit inima lui
faraon” şi „n-a lăsat pe popor să plece”. La început aceasta
ar părea să fie contradictorie cu ceea ce tocmai am spus, şi
anume, că Dumnezeu nu intervine în voinţa umană. Noi credem
totuşi că nepotrivirea poate fi rezolvată dacă ne amintim
cum a împietrit Domnul inima lui faraon -- ce procedură
din partea Domnului a avut ca efect creşterea îndărătniciei
faraonului. Bunătatea lui Dumnezeu a fost cea care
l-a împietrit pe faraon -- bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-i
asculta rugăciunea pentru uşurare şi de a-i accepta
făgăduinţa de a lăsa pe Israel să plece -- mila lui
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi continuat cu prima urgie sau
pedeapsă până când Israel ar fi fost lăsat să plece, acea
singură pedeapsă ar fi fost suficientă ca să împlinească
eliberarea; dar când Domnul uşura poporul şi ţara de o
pedeapsă, faraon trăgea concluzia că trecuse şi că poate nu
vor mai veni; şi astfel, pas cu pas, mila lui Dumnezeu l-a
dus tot mai departe în ostilitatea lui. Astfel privind
lucrurile, libertatea de voinţă a faraonului se evidenţiază
cu totul, iar Domnul este în afara oricărei cooperări cu
răul. „Lucrarea Lui este perfectă”; chiar dacă bunătatea lui
Dumnezeu, care ar trebui să ducă pe oameni spre pocăinţă,
poate exercita uneori o influenţă opusă asupra lor, din
cauza condiţiilor prezente imperfecte.
Naţiunea israelită aleasă
Toţi creştinii care sunt familiari cu
Biblia vor admite repede că Dumnezeu a făcut o alegere a
naţiunii Israel dintre toate naţiunile lumii, pentru a fi
poporul Său şi pentru a simboliza Israelul spiritual.
Declaraţia prin profetul Amos (3:2) este exact la subiect:
„Eu v-am ales numai pe voi, dintre toate familiile
pământului”. Prin gura lui Isaia (45:4) Domnul îi spune lui
Cirus, regele mezilor care urma să permită întoarcerea lui
Israel din captivitate: „Din dragoste pentru slujitorul Meu
Iacov şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe
nume”. Faptul că în această declaraţie ((177)) putem
vedea o anumită aplicare tipică la Cristos şi la eliberarea
Israelului spiritual nominal din Babilonul mistic, nu vine
în contradicţie cu faptul că Israelul tipic este numit aici
„ales”. În argumentările sale clare şi convingătoare cu
privire la trecerea favorii divine de la Israelul natural la
cel spiritual (Rom. 9-11), apostolul arată clar că favoarea
divină a fost acordată pentru un timp Israelului natural ca
poporul tipic ales a lui Dumnezeu -- cu toate acestea Domnul
a ştiut mai dinainte şi a prezis respingerea lor din locul
de favoare specială şi aducerea altui Israel, cel spiritual,
în locul acela reprezentat prin Iacov.
Apostolul arată cum Israelul, ca naţiune
favorizată sau aleasă de Dumnezeu pentru un timp, prin acest
fapt a avut „avantaj mare, oricum”, mai presus de toate
naţiunile înconjurătoare din lume; că lor le-au aparţinut
făgăduinţele, că ei au fost ramurile de măslin şi că
Dumnezeu a rupt din favoarea Sa numai pe acelea dintre
ramurile naturale care nu erau în armonie cu rădăcina
făgăduinţei şi cu tulpina reprezentată tipic prin Avraam,
Isaac şi Iacov. El arată că „Israel n-a căpătat ce căuta,
iar cei aleşi (cei vrednici -- Ioan 1:12, 13) au căpătat, pe
când ceilalţi au fost împietriţi”. Deşi iniţial toată
naţiunea a fost aleasă ca să primească favorurile cele mai
alese ale lui Dumnezeu, totuşi când a venit timpul pentru
această favoare, numai cei credincioşi au fost în starea
cuvenită a inimii pentru a deveni israeliţi spirituali.
Aceştia au fost chiar cei aleşi din acea naţiune, cărora la
încheierea acelui veac li s-a permis să intre în dispensaţia
mai înaltă -- trecând din casa servitorilor în casa fiilor
(Evr. 3:5, 6; Ioan 1:12). Apostolul arată că noi, care am
fost neamuri din fire, „fără drept de cetăţenie . . .
străini” faţă de legămintele şi făgăduinţele făcute
Israelului tipic, am dezvoltat acum sub harul lui Dumnezeu
credinţă şi ascultare asemănătoare celei a lui Avraam şi vom
fi socotiţi ca mireasa lui Cristos, sămânţa adevărată
a lui Avraam, luând locul ramurilor tăiate, în planul
originar al lui Dumnezeu şi în făgăduinţele legate de el;
dar, deşi aceste ramuri tăiate au fost tratate ca vrăjmaşi
în cursul Veacului ((178)) Evanghelic, totuşi, „în ce
priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor
lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără
schimbare”. Rom. 11:28, 29.
Suntem astfel informaţi că unele aspecte
ale alegerii originare rămân la Israelul natural, în ciuda
respingerii lor ca popor de la favoarea principală din
planul divin -- respingerea lor de a fi din Israelul
spiritual ales. Deoarece făgăduinţele făcute lui Avraam,
Isaac, Iacov şi profeţilor trebuie să fie împlinite faţă de
ei, şi ei vor deveni „prinţi” sau reprezentanţi ai
Împărăţiei spirituale peste tot pământul în decursul
Veacului Milenar, fără îndoială că aceasta va lucra în mare
măsură spre avantajul multor israeliţi naturali care în
prezent sunt într-o stare de înstrăinare şi întuneric. Ei
vor putea veni şi vor veni mai repede decât restul lumii în
armonie cu conducătorii lor din trecut; şi astfel Israelul
ca popor va avea iarăşi locul cel mai proeminent printre
naţiuni la începutul Mileniului. „Dumnezeu a închis pe toţi
în neascultare, ca să aibă milă de toţi.” Rom. 11:32.
Noua Creaţie aleasă
Ajungem acum la cea mai importantă
trăsătură a subiectului nostru, echipaţi însă cu o anumită
cunoştinţă în privinţa alegerilor din trecut şi cu
înţelegerea că multe dintre acestea au fost tipuri sau umbre
ale acestei mari lucrări a lui Dumnezeu -- alegerea Noii
Creaţii. Am văzut deja că această alegere nu presupune că
nealeşii vor fi prejudiciaţi, ci, dimpotrivă, presupune
binecuvântarea celor nealeşi la timpul cuvenit. În legătură
cu aceasta am putea adăuga că nici Dreptatea, nici Iubirea
nu puteau obiecta la acordarea unei favori speciale unora,
care nu le-a fost acordată altora, chiar dacă n-ar fi fost
intenţionat ca favorizaţii să fie canale de binecuvântare a
celor mai puţin favorizaţi sau a celor nefavorizaţi. Acesta
este sensul cuvântului har sau favoare: el implică a face
ceva ce nu este cerut sau pretins în mod special de către
Dreptate, şi aceste cuvinte, „har” şi „favoare”, sunt în mod
repetat folosite peste tot în Scripturi în legătură cu
această clasă aleasă în Veacul Evanghelic. „Prin har sunteţi
mântuiţi” şi alte scripturi ((179)) similare ne
învaţă că n-a existat nici o obligaţie din partea
Atotputernicului să recupereze de sub sentinţa morţii pe
cineva din rasa lui Adam şi nici să dea cuiva posibilitatea
vieţii veşnice printr-o răscumpărare; cu atât mai mult
Dumnezeu n-a avut nici o obligaţie faţă de vreuna din
creaturile Sale cu privire la chemarea de sus -- pentru a fi
membru în Noua Creaţie. Totul este prin favoare divină --
„har după har” sau favoare după favoare -- şi oricine nu
înţelege clar această idee nu va aprecia niciodată cum se
cuvine ceea ce are loc acum.
Apostolul Petru ne asigură că noi, ca şi
clasă, am fost „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a
lui Dumnezeu Tatăl”. El nu se opreşte însă la această
declaraţie, ci continuă spunând: „prin sfinţirea Duhului,
prin ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1
Pet. 1:2). Aceasta înseamnă că Dumnezeu a cunoscut mai
dinainte Noua Creaţie ca şi clasă -- El a ştiut mai dinainte
intenţia Sa de a-i îndreptăţi prin credinţă, prin
sângele lui Cristos -- El a ştiut mai dinainte că destui din
cei care să completeze această clasă vor fi ascultători şi
vor ajunge la sfinţire prin adevăr. Nimic din Scriptură nu
implică o cunoaştere mai dinainte a indivizilor care
vor compune clasa aleasă, cu excepţia Capului Bisericii. Ni
se spune că Dumnezeu L-a cunoscut mai dinainte pe Isus ca
fiind Cel ales al Său. Să nu fim înţeleşi că noi limităm
capacitatea Domnului de a-i identifica pe indivizii care vor
compune clasa aleasă, ci doar că, oricare I-ar fi puterea în
această direcţie, El n-a spus că intenţiona să exercite
asemenea putere. El a orânduit ca Cristos să fie
Răscumpărătorul lumii şi ca răsplata Lui să fie înălţarea ca
cel dintâi dintre membri -- Cap, Domn, Căpetenia Noii
Creaţii. De asemenea a orânduit să fie aleşi dintre oameni
un număr specific pentru a fi moştenitori împreună cu El în
Împărăţie -- participanţi cu El în Noua Creaţie. Avem toate
motivele să credem că numărul definit, fixat al celor aleşi
este cel declarat de câteva ori în Apocalipsa (7:4; 14:1);
adică 144.000 „răscumpăraţi dintre oameni”.
Preorânduirea sau alegerea mai înainte de
întemeierea lumii, ca să fie aleasă o astfel de companie,
înţelegem că ((180)) este după aceeaşi manieră ca
preorânduirea unei anumite trupe de soldaţi din armata
britanică, cunoscută ca „Garda Regală”, compusă din oameni
mari de statură, de o dezvoltare specială, diferitele
particularităţi de înălţime, greutate etc., fiind
determinate dinainte, iar numărul care să constituie trupa
fiind clar fixat, înainte ca membrii actuali să se fi
născut. După cum decretul regal a orânduit aceste cerinţe
fizice şi numărul care să constituie acea trupă, tot aşa
decretul regal al Creatorului a fixat şi a limitat numărul
care să constituie Noua Creaţie a lui Dumnezeu, şi a
definit, nu măsurătorile fizice, ci calităţile lor morale şi
măsurătorile inimii. După cum n-a fost necesar să se
orânduiască mai dinainte numele celor care să constituie
„Garda Regală”, nu este necesar nici ca Creatorul nostru să
orânduiască mai dinainte numele sau persoanele acceptabile
pentru El ca Noi Creaţii în Cristos, sub măsurătorile şi
limitele prezentate de El.
Asupra acestui lucru ni se atrage în mod
special atenţia într-un pasaj din Scripturi care în general
este menţionat şi este citat numai în parte -- „Pe care i-a
cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte”.
Poporul Domnului să nu se mulţumească să ia astfel o parte
din Cuvântul divin şi să-l separe de context. Când citim
restul pasajului aşa cum este scris, totul ne este clar în
minte: „Pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât
mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său (adică,
să fie în asemănarea Fiului Său), pentru ca El să fie Cel
întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Rom. 8:29.
O asemenea predestinare este diferită
într-adevăr de cea înţeleasă în general de către cei care în
trecut au apărat doctrina alegerii. După concepţia şi
învăţătura lor, pasajul ar trebui să spună -- pe aceia pe
care El i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai
dinainte să scape de chinul veşnic şi să aibă binecuvântare
veşnică în slavă. Cât de diferită este o asemenea vedere de
cea raţională şi cuvenită, prezentată în cuvintele
Scripturii! Dumnezeu a predestinat ca Singurul Său Conceput
să fie Capul acestei Noi Creaţii şi El a hotărât cu mult
înainte de a ne chema pe vreunul dintre noi, ca nici unul să
nu fie membru al Noii Creaţii ((181)) decât dacă va
deveni asemenea Fiului Său. Ce frumoasă, ce raţională este
doctrina scripturală a alegerii! Cine ar putea pune la
îndoială Înţelepciunea, Dreptatea sau Iubirea unei astfel de
alegeri, având astfel de limitări în privinţa asemănării de
caracter cu Isus şi pentru o lucrare aşa de mare cum a
intenţionat Dumnezeu? -- să fie moştenitori împreună cu
Cristos în binecuvântarea tuturor familiilor pământului.
„Chemaţi după planul Său” -- Rom. 8:28-30
--
În analizarea acestui subiect n-am putea
face mai bine decât să urmărim cu atenţie cuvintele şi
raţionamentul logic al apostolului. Versetele precedente
(22, 23) arată care este scopul lui Dumnezeu în chemarea
Creaţiei Noi -- că ei sunt chemaţi să primească o mare
binecuvântare şi de asemenea să dea altora o binecuvântare,
adică creaţiei care suspină şi suferă durerile naşterii,
aşteptând descoperirea acestor fii aleşi ai lui Dumnezeu din
Noua Creaţie (Vers. 21, 22). Apostolul continuă apoi şi
arată că totul lucrează favorabil pentru această clasă pe
care Dumnezeu o cheamă pentru Noua Creaţie; că acesta este
sensul prezentelor dezamăgiri, încercări, supărări, opoziţii
din partea lumii, a cărnii şi a Adversarului -- că aceste
experienţe sunt menite să lucreze în noi roadele paşnice ale
dreptăţii şi astfel să producă pentru noi „mai presus de
orice măsură o greutate veşnică de slavă”, la care noi am
fost chemaţi şi la care în mod cuvenit aspirăm. Apostolul
urmăreşte împreună cu noi providenţele Domnului legate de
cei chemaţi, pentru care toate lucrurile lucrează favorabil.
Noi nu trebuie să ne gândim la chemarea noastră decât în
legătură cu Fratele nostru mai mare şi subordonaţi Lui.
Nimeni nu L-a putut preceda, căci numai observând şi mergând
în urmele Lui putem spera să devenim părtaşi ai gloriei
Sale. Predestinarea lui Dumnezeu, că toţi aceşti fraţi ai
lui Cristos trebuie să fie asemenea Fratelui lor mai mare,
dacă vreau să fie părtaşi în Noua Creaţie, ne-ar lăsa fără
speranţă în privinţa atingerii acelei glorii de către vreun
membru al familiei umane, dacă Domnul nostru nu ((182))
ne-ar arăta foarte clar în altă parte pregătirea făcută de
El pentru noi prin răscumpărarea care este în Cristos Isus
Domnul nostru; că toate slăbiciunile cărnii, pe care noi le
moştenim şi nu le putem controla cu totul, sunt acoperite
prin meritul sacrificiului Răscumpărătorului; aşa încât
Domnul ne poate scuza că în carne nu suntem în mod absolut
asemenea Fiului Său şi ne poate accepta după predestinarea
Sa, dacă găseşte că suntem asemenea Lui în inimă, în
intenţie, în voinţă -- confirmând voinţa noastră printr-un
astfel de control al cărnii cum ne este posibil, Domnul
nostru Isus, prin al Său „har care ne este de ajuns”,
acoperindu-ne lipsurile neintenţionate.
Continuând descrierea acestei clase de
chemaţi astfel predestinată, apostolul zice: „Şi pe aceia pe
care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe
care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care
i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit”. Acest pasaj este de obicei
greşit înţeles, pentru că cititorii primesc impresia că aici
apostolul urmăreşte experienţele creştine în modul obişnuit
-- aşa cum tocmai le-am urmărit în capitolul anterior --
unde am analizat cum Cristos a fost făcut pentru noi
înţelepciune, îndreptăţire, sfinţire şi eliberare; însă aici
apostolul ia un punct de observaţie opus şi începe de la
celălalt capăt. El vede aici Biserica în sfârşit completată,
ca aleasa lui Dumnezeu sub Cristos Capul ei -- Biserica,
„chiar cei aleşi” în glorie. El urmăreşte înapoi
dezvoltarea Bisericii, Noua Creaţie. El arată că nimeni nu
va ajunge la marea poziţie de aleşi slăviţi ai lui Dumnezeu
în afară de cei chemaţi (acceptaţi) pentru aceasta
prin harul lui Dumnezeu; iar aceştia trebuie să fi fost
înainte îndreptăţiţi, pentru că Dumnezeu nu cheamă
sau nu invită pe alţii să alerge în alergarea pentru acest
mare premiu, decât pe credincioşi. Şi aceşti îndreptăţiţi
trebuie întâi, înaintea îndreptăţirii lor, să fi fost
onoraţi ( nu „slăviţi”, cum redă versiunea comună) --
onoraţi de Dumnezeu prin aceea că le-a trimis o cunoştinţă
despre El şi despre Fiul Său iubit -- Calea, Adevărul şi
Viaţa.
Aceasta este o onoare mai mare decât au
presupus mulţi, chiar şi a auzi despre harul lui Dumnezeu în
prezent. După cum mântuirea este un dar de la Dumnezeu care
se va deschide pentru lume în timpul Veacului Milenar, tot
aşa este o onoare ((183))
Noua Creaţie, predestinată
specială să ai o cunoştinţă despre harul
Domnului şi o posibilitate de reconciliere cu El în prezent,
înaintea lumii; căci astfel fiind onoraţi şi astfel având
cunoştinţa necesară pentru îndreptăţirea noastră prin
credinţă, acesta devine al doilea pas, după cum am
văzut, care duce la sfinţire în armonie cu chemarea, şi
acesta iarăşi ducând mai departe prin credincioşie la „slava
viitoare care va fi descoperită faţă de noi”,
constituindu-ne membri ai Noii Creaţii a „chiar celor
aleşi”.
„Dacă Dumnezeu este pentru noi”
Urmărind pe apostol mai departe în
analizarea acestei alegeri, parafrazăm exprimarea lui
astfel: Nu vedem noi oare, fraţilor, că Dumnezeu are un plan
mare şi minunat pe care-l duce la îndeplinire? Nu vedem noi
oare că după ce a hotărât asupra alegerii unei anumite clase
pentru a coopera la planul Său, El ne favorizează prin aceea
că ne descoperă termenii şi condiţiile -- îndreptăţindu-ne
şi chemându-ne cu această chemare cerească? Aceasta înseamnă
că Dumnezeu este pentru noi -- că El doreşte ca noi
să fim din această clasă aleasă; că El a făcut toate
aranjamentele necesare prin care să putem ajunge la o
poziţie în ea. Simţim noi uneori că deşi Domnul este pentru
noi, Satan, păcatul şi slăbiciunile noastre ereditare sunt
toate împotriva noastră, căutând să ne prindă în capcană şi
să ne pună piedică? Să reflectăm că, Atotputernicul Dumnezeu
fiind de partea noastră, nici una dintre aceste opoziţii nu
trebuie să ne cauzeze frică sau agitaţie, deoarece El este
cu prisosinţă capabil să ne scoată din toate acestea. Să
privim în urmă şi să remarcăm favoarea Lui faţă de noi pe
când eram încă păcătoşi, îngrijindu-Se de răscumpărarea care
este în Isus Cristos. Să reflectăm că dacă El a făcut toate
acestea pentru noi pe când eram păcătoşi, El va face mult
mai mult pentru noi acum că am devenit copiii Săi -- acum că
I-am auzit glasul, că am acceptat pe Fiul Său, că ne
încredem în El şi am fost îndreptăţiţi prin meritul Său --
acum că am auzit chemarea la natura divină şi am făcut
consacrarea, punând puţinul nostru pe care-l avem pe altar
-- desigur, Dumnezeu ne va favoriza şi va face pentru noi cu
mult mai mult acum, deşi nu ne putem gândi cum ar putea face
mai mult decât ce ((184)) este reprezentat în darul
Fiului Său. Putem fi siguri că Acela care nu Se schimbă ne
iubeşte încă, este pentru noi încă şi Îşi va folosi puterea
ca să facă toate lucrurile să lucreze pentru binele nostru
spiritual cel mai înalt şi pentru obţinerea în final a unui
loc în Noua Creaţie, dacă noi rămânem în El, în credinţă,
iubire şi supunere de inimă -- oricât de slabe şi imperfecte
ar fi chiar cele mai bune eforturi ale noastre de a ne
controla carnea. Să fim asiguraţi că dându-ne pe Fiul Său şi
astfel deschizându-ne calea să ajungem la chemarea pentru
Noua Creaţie, Domnul a făcut pregătire în Cristos pentru
fiecare necesitate a noastră care s-ar putea ivi. În El ne-a
dat generos toate lucrurile.
Sugerează cineva că poate Legea ne-ar
condamna, neţinând seama de Dumnezeu? Să ne gândim că
Dumnezeu este Cel care ne-a condamnat sub Legea Sa; şi chiar
acelaşi Dumnezeu care ne-a condamnat, fiind marele
Judecător, este Cel care acum a pronunţat îndreptăţirea
noastră -- care a pronunţat că suntem „îndreptăţiţi prin El
de toate lucrurile de care n-am putut fi îndreptăţiţi prin
lege” -- prin harul Său, prin Cristos Isus Domnul nostru. În
faţa acestui fapt, „cine va ridica vreo acuzaţie împotriva
aleşilor lui Dumnezeu” -- pe care Dumnezeu i-a favorizat?
Cine ne-ar putea condamna pe seama defectelor sau
slăbiciunilor neintenţionate? Acestora noi le-am răspunde:
Cristos este Cel care a murit; da, care a înviat şi S-a
înălţat la cer ca reprezentantul nostru şi care a atribuit
pentru noi îndestularea meritului Său, acoperindu-ne toate
neajunsurile. Rom. 8:34.
Se mai susţine că poate interveni ceva să
ne separe de dragostea lui Dumnezeu sau de Cristos şi de
dragostea şi îndurarea Sa, şi că astfel putem fi lăsaţi
singuri şi ne putem ruina credinţa şi viitorul în privinţa
Noii Creaţii? Răspundem: Dimpotrivă, Cristos are mare iubire
pentru noi, altfel nu ne-ar fi răscumpărat. Fiecare
procedură a Sa este iubitoare şi nu trebuie să permitem
nimic să ne separe de acea dragoste. Dacă vin necazurile,
noi trebuie să le permitem numai ca să ne ducă mai aproape
de Domnul, singurul care ne poate sprijini. Dacă suferinţa
sau persecuţia sau foametea sau lipsa sau alt pericol ar
veni peste noi -- să înceteze oare iubirea noastră
((185)) pentru Domnul din cauza fricii de acestea, să
renunţăm la numele şi la cauza Lui şi să nu mai mergem în
urmele Lui, alegând mai degrabă o cale mai uşoară în viaţă?
Nu, tocmai prin aceste experienţe trebuie să fim dezvoltaţi
ca biruitori. Cum am putea fi marcaţi ca învingători dacă
n-ar fi nimic de învins -- dacă toată calea ar fi netedă şi
fără un urcuş nefavorabil? Noi am fost făcuţi primitorii
îndurărilor şi binecuvântărilor lui Dumnezeu; şi acum El ne
încearcă, să vadă în ce măsură suntem vrednici să rămânem în
iubirea Sa şi în favorurile Sale. El vrea ca noi să rămânem
în ele şi a făcut toate pregătirile necesare, însă El nu ne
va constrânge voinţa. Sunt convins, am încredere că noi
suntem hotărâţi să nu permitem nimic ce să ne separe de
dragostea lui Dumnezeu manifestată în Cristos -- nici frica
de moarte, nici dragostea de viaţă; şi că nici una dintre
celelalte creaturi ale lui Dumnezeu nu va lua sau nu va
îndepărta de la noi favoarea lui Dumnezeu -- nici îngerii,
nici stăpânirile, nici puterile create acum, nici cele care
vor mai fi create vreodată. În toate aceste lucruri suntem
mai mult decât doar biruitori -- suntem adoptaţi ca fii ai
lui Dumnezeu pe planul divin, prin Cel care ne-a iubit.
„Să ne întărim chemarea şi alegerea” -- 2
Petru 1:10, 11 --
„Fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să
vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi
lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; (lucrurile
specificate anterior, adică, să ne dăm silinţa, să unim cu
credinţa virtutea şi cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea,
evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, lucruri care dacă le
avem din belşug nu ne vor lăsa nici leneşi, nici neroditori)
căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în
împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus
Hristos.”
În această alegere vedem că paşii
importanţi aparţin lui Dumnezeu; adică: (1) predeterminarea
de a avea o astfel de Creaţie Nouă; (2) invitarea unora să
dezvolte caracterul necesar; (3) aranjarea lucrurilor aşa
încât cei invitaţi să poată ajunge la o stare acceptabilă în
conformitate cu chemarea.
Pe de altă parte, cei care ajung printre
cei aleşi trebuie să facă paşi importanţi: (1) Depinde de
cei chemaţi, pentru care s-au făcut toate aceste pregătiri
şi aranjamente, să accepte ((186)) chemarea -- făcând
o deplină consacrare. (2) Ei trebuie să devină atât de plini
de spiritul chemării lor şi atât de recunoscători pentru
binecuvântările lor, încât se vor conforma cu zel
condiţiilor şi limitărilor legate de ea.
Am văzut deja că aceste condiţii şi
limitări sunt, pe scurt, asemănarea în inimă cu iubitul Fiu
al lui Dumnezeu; dar, analizând această asemănare mai
în amănunt, aflăm că înseamnă, aşa cum arată aici apostolul
Petru, că noi trebuie să avem roadele spiritului sfinţeniei.
Dumnezeu este sfânt, iar cei aleşi trebuie să aibă spiritul
Său, dispoziţia Sa de iubire faţă de dreptate şi de opoziţie
faţă de nelegiuire. În scriptura de mai sus apostolul arată
diferitele elemente ale acestui Spirit sfânt al lui Dumnezeu
şi indică faptul că noi nu ajungem la această asemănare
perfectă (perfecţiunea iubirii) la începutul căii noastre,
ci mai degrabă ea este ţinta sau standardul care
indică sfârşitul căii. Iubirea ca expresie generală cuprinde
toate aceste elemente ale caracterului, care de fapt sunt
părţi ale iubirii. Smerenia, blândeţea, dragostea frăţească,
evlavia, toate sunt elemente ale iubirii.
Cineva a sugerat că aceste roade ale
spiritului lui Dumnezeu ar putea fi definite după cum sunt
arătate mai jos, şi noi suntem cu totul de acord:
(1) Bucuria -- iubire exuberantă
(2) Pacea -- iubire în linişte
(3) Îndelunga răbdare -- iubire care îndură
(4) Blândeţea -- iubire în societate
(5) Bunătatea -- iubire în acţiune
(6) Credinţa -- iubire pe câmpul de luptă al vieţii
(7) Smerenia -- iubire în resemnare
(8) Înfrânarea poftelor (moderaţia) -- iubire în
antrenament.
Când am început alergarea, hotărâţi să
facem acest lucru fiindcă Dumnezeu ne-a îndreptăţit prin
harul Său şi ne-a invitat să alergăm în acest concurs pentru
premiul chemării de sus a Noii Creaţii, noi am spus întâi de
toate: vom lăsa deoparte greutăţile şi piedicile ambiţiilor
pământeşti prin consacrarea voinţei noastre Domnului şi prin
hotărârea că vom face acest singur lucru; adică, vom căuta
şi prin harul Domnului ((187)) vom ajunge la
binecuvântările la care El ne-a chemat. În acelaşi timp am
hotărât că vom îndepărta, pe cât posibil, păcatele care atât
de uşor ne asaltează -- oricare ar fi ele -- fie că sunt la
fel cu ale altora din alergare fie că nu; şi că vom alerga
cu credincioşie în această alergare pentru marele premiu.
Intrarea noastră în alergare corespunde
cu consacrarea. Acesta a fost începutul. Noi ne-am consacrat
Domnului -- ca să fim stăpâniţi de spiritul Său de iubire;
totuşi noi ne-am dat seama că datorită căderii eram grozav
de deficitari în acele elemente de caracter pe care Tatăl
le-ar aproba. Totuşi, alergăm şi perseverăm în dobândirea
acestei asemănări de caracter cu Fiul Său -- care este
voinţa Sa în privinţa noastră şi a condiţiei de părtăşie a
noastră cu El. În privinţa aceasta noi ne deosebim de Domnul
nostru, deoarece El fiind perfect nu putea ajunge făcând un
pas după altul sau trecând de la un grad la altul în
dezvoltarea iubirii. El a fost umplut de spirit de la
început -- El a fost la ţintă de la început; probarea
Sa a fost ca să se constate dacă va sta sau nu va sta
credincios la acea ţintă a iubirii perfecte faţă de
Dumnezeu, faţă de poporul Său şi faţă de vrăjmaşii Săi. Noi
însă trebuie să alergăm, să ne străduim să ajungem la ţinta
aceea.
Am putea împărţi alergarea în patru părţi
egale şi să spunem că în prima pătrime recunoaştem iubirea
ca o cerinţă divină şi căutăm s-o avem, deşi nu
suntem în stare s-o înţelegem decât din punctul de vedere al
datoriei. Noi simţim iubire-datorie faţă de Dumnezeu
pentru că El, ca şi Creator al nostru, are dreptul să ne
ceară ascultarea, iubirea, devotamentul; de asemenea o
iubire-datorie faţă de Domnul nostru Isus pentru că El ne-a
iubit, şi noi ar trebui, în dreptate, să-I răspundem cu
iubire; şi o iubire-datorie faţă de tovarăşii noştri pentru
că ne dăm seama că aceasta este voia lui Dumnezeu.
A doua pătrime a alergării ne duce puţin
mai încolo, puţin mai aproape de „ţintă”, aşa încât acele
lucruri pe care la început am căutat să le facem dintr-o
iubire-datorie, le-am privit treptat într-o manieră
apreciativă şi nu doar ca o datorie. De atunci încolo am
văzut că lucrurile pe care Dumnezeu le porunceşte ca fiind
drepte şi datoare, sunt lucruri bune; că principiile
cele mai nobile pe care le ((188)) putem concepe sunt
indentificate cu Dreptatea, Iubirea şi Înţelepciunea pe care
Domnul le porunceşte şi le pune în faţa noastră şi pe care
de atunci încolo începem să le apreciem. Noi am început să-L
iubim pe Dumnezeu nu numai pentru că era datoria noastră
faţă de Creator, ci, pe lângă aceasta şi în mod special,
pentru că am văzut că El posedă acele elemente mari de
caracter pe care ni le cere nouă -- personificarea oricărui
har şi a oricărei bunătăţi. Cei care ajung la această ţintă
de la a doua pătrime iubesc pe Domnul nu numai fiindcă El
ne-a iubit întâi şi fiindcă este datoria noastră să-L iubim
la rândul nostru, ci fiindcă acum ochii înţelegerii noastre
au fost deschişi destul de mult pentru a le permite să vadă
ceva din maiestatea glorioasă a caracterului Său, ceva din
lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea Dreptăţii,
Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii Creatorului nostru.
Ţinta de la a treia pătrime a acestei
alergări o numim -- iubire de fraţi. De la început noi
recunoaştem o iubire-datorie faţă de fraţi întocmai cum
recunoaştem faţă de Tatăl, dar într-un grad mai mic, fiindcă
fraţii au făcut mai puţin pentru noi; şi noi îi recunoaştem
mai cu seamă fiindcă aşa este voinţa Tatălui. Dar ajungând
să vedem principiile dreptăţii, să apreciem pe Tatăl şi să
vedem că Însuşi Tatăl ne iubeşte în ciuda lipsurilor noastre
neintenţionate, inimile noastre au început să se lărgească
şi să se adâncească faţă de fraţi, şi am fost în stare tot
mai mult să le trecem cu vederea imperfecţiunile, lipsurile
şi greşelile neintenţionate, când am putut vedea în ei
dovezi ale dorinţei inimii de a merge în urmele lui Isus şi
în armonie cu principiile caracterului divin. Iubirea de
fraţi a devenit clar marcată în experienţele noastre. Vai!
se pare că mulţi din poporul iubit al Domnului n-au ajuns
încă la această ţintă de la a treia pătrime a alergării
către premiul chemării noastre de sus. Există mare nevoie de
a dezvolta iubirea frăţească, îndelunga răbdare, răbdarea pe
care Scripturile o învaţă -- şi care sunt în mod necesar
încercate şi probate mai mult în legătura noastră cu fraţii
decât în legătura noastră cu Tatăl şi cu Domnul nostru. Noi
putem vedea perfecţiunea Tatălui şi a Fiului, şi că Ei n-au
nici o imperfecţiune; ne putem da seama de mărinimia Lor în
((189)) comparaţie cu noi şi de neajunsurile noastre
în comparaţie cu Ei; dar când privim către fraţi, vedem la
unul o slăbiciune şi la altul altă slăbiciune; iar ispita
este, vai, prea obişnuit, să-i spunem unui frate: „Lasă-mă
să-ţi scot paiul din ochiul tău” -- în loc să ne dăm seama
că o asemenea dispoziţie de scotocire, zgândărire şi găsire
de greşeli la fraţi este o dovadă că noi avem totuşi bârna
noastră mare de nerăbdare şi de lipsă de iubire cu care să
ne luptăm. Apropiindu-ne de această ţintă de la a treia
pătrime, ne scoatem treptat bârna din propriii ochi --
ajungem să ne vedem propriile neajunsuri şi să apreciem tot
mai mult bogăţiile harului Domnului nostru faţă de noi; şi
influenţa asupra inimii noastre este să producă în noi un
grad mai mare din spiritul smereniei, răbdării şi blândeţii
faţă de toţi -- iar aceasta iarăşi ne permite să trecem cu
vederea sau să acoperim o mulţime de păcate, o mulţime de
imperfecţiuni care se află la fraţi, atâta vreme cât ne dăm
seama că ei sunt în mod sigur fraţi -- atâta vreme cât ei se
încred în sângele preţios şi caută să alerge aceeaşi
alergare pentru acelaşi premiu.
A patra pătrime sau ţinta finală a
alergării noastre este Iubirea Perfectă -- faţă de Dumnezeu,
faţă de fraţii noştri, faţă de toţi oamenii -- şi este cea
pe care în mod serios trebuie să căutăm cu toţii s-o
atingem, şi aceasta cât se poate de repede. Nu trebuie să
zăbovim la fiecare ţintă, ci să alergăm cu răbdare, cu
perseverenţă, cu energie. Există un sens în care nu trebuie
să „iubim lumea, nici lucrurile din lume”; dar există un
sens în care trebuie să iubim pe toţi oamenii şi „cât avem
ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa
credinţei” (Gal. 6:10) -- o iubire care include chiar şi pe
vrăjmaşii noştri. Această iubire nu anulează sau nu
diminuează iubirea noastră faţă de Tatăl, faţă de
principiile caracterului Său şi faţă de fraţi, ci o
intensifică; şi în acea intensificare ea face posibil ca noi
să includem în iubirea bunăvoinţei şi simpatiei toată
creaţia care geme în durerile naşterii şi aşteaptă
descoperirea fiilor lui Dumnezeu. „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri şi faceţi bine celor ce vă urăsc”, este porunca
Învăţătorului; şi până când n-am ajuns la acest grad de
iubire -- iubirea chiar de vrăjmaşi -- să nu ne gândim nici
măcar o clipă că am ajuns la ţinta pe ((190))
care Domnul a fixat-o pentru noi ca urmaşi ai Săi. Până când
n-am ajuns la acea poziţie, nu suntem asemenea iubitului Fiu
al lui Dumnezeu.
Trebuie să ajungem la această culme a
iubirii înainte de a putea fi socotiţi vrednici de un loc în
Noua Creaţie şi nu trebuie să aşteptăm ca fiecare din
urmaşii Domnului să ajungă la această ţintă doar la momentul
stingerii în moarte. Chiar dimpotrivă. Trebuie să aşteptăm
să ajungem la ea cât se poate de devreme în experienţa
noastră creştină şi apoi să ne amintim cuvintele
apostolului: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi
biruit toate” (Efes. 6:13). Avem nevoie de încercări ale
iubirii după ce am ajuns la ţintă; şi antrenarea noastră
când suntem la ţintă -- străduinţa noastră pentru a menţine
acea ţintă sau standard în viaţa noastră -- va fi foarte
întăritoare pentru caracterul nostru. În aceasta, în mod
special, experienţele noastre vor corespunde cu cele ale
Domnului nostru, căci El, deşi n-a trebuit să alerge ca să
ajungă la ţintă, a trebuit să lupte o luptă bună a credinţei
fiind la ţintă -- ca să nu fie mişcat de la ea, să nu
fie biruit de diferitele atacuri ale lumii şi ale
Adversarului. „Alerg spre ţintă”, spune apostolul; şi tot
astfel, fiecare dintre noi trebuie să stăm neclintiţi la
acea ţintă după ce am ajuns la ea şi să avem grijă ca în
toate încercările pe care Domnul le permite să vină asupra
noastră să fim socotiţi de El ca biruitori -- nu prin putere
proprie, ci prin puterea ajutorului Răscumpărătorului
nostru.
Împotriva noastră vor fi atacuri ca să ne
abată de la iubirea perfectă faţă de Tatăl, ca să ne facă să
consimţim a da mai puţin decât omagiul şi ascultarea deplină
datorate Lui. Vor fi atacuri şi în privinţa fraţilor, ca să
ne sugereze să nu permitem ca iubirea de fraţi să acopere o
mulţime de greşeli -- sugestii să ne supărăm pe aceia pe
care am învăţat să-i iubim şi să-i apreciem şi să-i
compătimim pentru slăbiciunile lor. Vor fi atacuri împotriva
noastră în privinţa vrăjmaşilor noştri, după ce am învăţat
să-i iubim -- sugerându-ne că sunt cazuri excepţionale şi că
mărinimia noastră faţă de ei trebuie să aibă limite.
Binecuvântaţi suntem dacă în aceste ispite stăm neclintiţi,
aruncându-ne înainte spre ţintă, străduindu-ne să păstrăm
poziţia la care deja am ajuns -- ((191)) luptând
lupta bună a credinţei -- ţinându-ne cu tărie de viaţa
eternă care ne este socotită prin Isus.
„Ştim . . . alegerea voastră”
„Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu,
alegerea voastră, pentru că Evanghelia noastră v-a fost
adusă nu numai prin cuvânt, ci şi cu putere şi cu Duhul
sfânt şi cu o mare siguranţă.” 1 Tes. 1:4, 5.
În altă parte am arătat care sunt
semnele, dovezile că suntem copii ai lui Dumnezeu, adică,
conceperea noastră de Spiritul sfânt, sigilarea noastră,
însufleţirea noastră*. Nu vom repeta aici, ci doar vom
atrage atenţia într-un mod general asupra faptului că
oricine participă în această alegere are diferite dovezi
prin care nu numai el o poate discerne, ci, nu după mult
timp, şi „fraţii” cu care vine în contact o pot discerne. În
această alegere există atât o putere cât şi un mesaj. Pentru
clasa aleasă, acest mesaj pentru alegere, sau chemare, sau
„cuvânt”, nu este numai Evanghelia sau vestea bună, ci
pentru ei este mai mult decât atât: este puterea lui
Dumnezeu care lucrează în ei ca să voiască şi să facă buna
Sa plăcere. Ea aduce pentru cei aleşi Spiritul sfânt şi mare
siguranţă, iar ei, la rândul lor, sunt gata să vestească în
afară cu orice preţ Cuvântul Domnului.
*Vol. V, cap. 9
Apostolul scrie către Coloseni (3:12-14)
în privinţa acestei clase alese a Noii Creaţii, zicând că
aceştia trebuie să se dezbrace de vechea apreciere a
lucrurilor şi să se îmbrace cu una nouă care va recunoaşte
pe membrii aleşi, nu după naţionalitate, nici după
denominaţie, ci îi va recunoaşte în Cristos pe
toţi, şi numai pe ei, ca fiind Noua Creaţie
aleasă. El spune: „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui
Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă
plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul
are să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a
iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Iar peste toate
acestea (realizări), îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este
legătura desăvârşirii”.
Domnul nostru, vorbind despre Biserica
aleasă ca întreg, sugerează că ea trebuie să aibă diferite
încercări şi probe, şi ((192)) pare să implice că
acestea se vor intensifica spre sfârşitul acestui Veac
Evanghelic şi că ele vor fi permise în aşa măsură încât vor
înşela pe toţi în afara „chiar celor aleşi”. Mat. 24:24*.
*Vezi Vol. IV, cap. 12
În aceasta există o încurajare: nu
sugerează că „chiar cei aleşi” vor avea o capacitate mintală
superioară prin care vor putea discerne diferitele
subtilităţi ale Adversarului în această zi rea; nici nu
sugerează că ei vor fi ajuns la perfecţiune în stăpânirea
vasului lor pământesc aşa încât nu vor putea greşi, ci, mai
degrabă, înseamnă că celor care rămân în Cristos le va fi
acordat har îndeajuns, înţelepciune îndeajuns,
ajutor îndeajuns pentru timp de lipsă. Ce mângâiere
este în aceasta pentru toţi cei care au fugit să găsească
adăpost în speranţa pusă în faţa noastră în Evanghelie! Ce
încredere ne dă, simţind că ancora noastră este înăuntru
vălului -- în Cristos! Asemenea predestinare este
întăritoare, mângâietoare, cum a spus apostolul: „Ne-a ales
în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim (în cele din
urmă) sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a
rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos,
pentru Sine, după buna plăcere a voii Sale . . . pentru
administrarea plinătăţii timpurilor, spre a uni în Hristos
toate lucrurile care sunt în ceruri şi lucrurile care sunt
pe pământ. În El am primit o moştenire, fiind rânduiţi mai
dinainte, după hotărârea Aceluia care lucrează toate după
sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda slavei Sale, noi
(Noua Creaţie), care mai dinainte am nădăjduit în Hristos”.
Efes. 1:4-12.
„În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să
intrăm prin multe necazuri”
Necesitatea eforturilor şi a biruinţelor
în zidirea caracterului pe care Dumnezeu a ataşat-o chemării
Noii Creaţii a „chiar celor aleşi” îşi are paralele în
natură. Ca o ilustrare a acestui lucru să observăm
următoarele:
„Se spune că un om care a dorit să adauge
la colecţia sa de insecte un fluture imperial, a avut
norocul să obţină o gogoaşă pe care a ţinut-o ((193))
agăţată toată iarna în biblioteca sa. Primăvara a găsit
fluturele încercând să iasă. Orificiul era aşa de mic şi
fluturele părea că se forţează cu atâta disperare împotriva
fibrei tari, încât el a lărgit orificiul cu foarfecele. Ei
bine, fluturele frumos, mare, a ieşit dar n-a zburat
niciodată. Mai târziu cineva i-a spus că sforţările erau
necesare pentru a împinge vigoarea trupului în aripile mari
ale insectei. Scutirea de sforţare a fost o bunătate
greşită. Efortul avea scopul salvării fluturelui. Morala
este evidentă. Sforţările pe care oamenii trebuie să le facă
pentru binele natural dezvoltă caracterul aşa încât fără ele
nu s-ar putea dezvolta. Este bine ca şi pentru îmbogăţirea
spirituală să se facă sforţări”.
Am arătat deja* că Scripturile învaţă
foarte explicit doctrina „harului liber” care va fi introdus
grandios imediat ce aleşii vor fi fost completaţi --
glorificaţi. În timpul Mileniului ei („Sămânţa lui Avraam”)
vor binecuvânta toate familiile pământului cu posibilităţi
depline pentru a ajunge la caractere perfecte, restabilire
completă şi viaţă veşnică.
*Vol. I, pag. 96
Fără pată
--Iuda 24 --
Fără pată în prezenţa Sa slăvită!
Sufletul mi-a fost mişcat,
Inima a ajuns la ceruri
La cuvântu-I fermecat.
Să mă prezinţi fără pată?
Doamne, iartă-mi îndoiala, am strigat.
Mâini, picioare, coastă, Tu ai arătat
Iubitoarei îndoieli odată.
Pentru mine, o, înalţă o scară!
Strălucind de aur, tot mai sus,
Ca speranţa gându-acesta să cuprindă
Şi s-ajung la al credinţei înalt punct!
Cerând astfel, iată-mi scara,
În zi perfectă ajungând,
Ieşită dintr-o poveste
Lăsată de cineva-n drum.
O regină, zice istoria,
Căutând noutăţi mereu,
O găsise într-o moară
Unde numai zdrenţe se vedeau.
((194))
Zdrenţe, ca cele din şanţuri,
De orice forme şi culori;
Iar copiii ce le-adunară
Erau şi ei zdrenţe, de la creştet până-n tălpi.
Ce poţi face cu aste lucruri decăzute?
De la ea veni întrebarea atunci.
În alb desăvârşit, zise stăpânul, eu le voi topi;
Şi un zâmbet faţa îi înveseli.
Alb? zise atunci regina pe ton de îndoială;
Dar toate astea-s roşii precum e cârmâzul,
Nimic să le albească nu poate, şi asta-i sigur,
Pentru ca-n ochii tăi ele să fie potrivite.
Răspune el atuncea, chiar de-i greu
Culorile toate să scot,
Puterea aceea eu o am
Ca fulgul alb de nea să le transform.
Atunci cuvintele acelea simple
În ecou se-nvolburau în mintea mea:
Cârmiziu -- satacojiu, -- alb ca fulgul de nea;
Omul acela poate? Şi Dumnezeu n-ar putea?
Ei, şi mai târziu, odată,
(Aşa zice povestea fermecată)
Regina un dar primi
De la stăpânul morii.
Straturi, straturi albe, pure;
Cea mai scumpă ţesătură,
Cu numele-i lucind în lumină
Pe hârtia albă, fină.
Scumpă învăţătură, aşa scria stăpânul,
Mi-a dat prin aceasta moara mea,
Arătând cum Cristos poate aduna
Inimi cât de slabe, de pe uscat şi de pe ape;
Şi din stacojiu apoi să scoată
Acel alb ca neaua, într-o retortă cerească,
Şi pe fiecare cu-al Său nume să pecetluiască,
Apoi să-i aducă-n casa împărătească.
* * * *
O, ce viziune fermecată m-a cuprins!
Porţile cerului păreau că s-au deschis,
Iar eu lângă El stam în lumina clară,
Lângă dragul Mântuitor, fără pată.
Fără pată în prezenţa Sa slăvită!
Fără pată în lumina aceea strălucită!
Dragostea-I maiestuoasă, tandră, pură,
Îmi făcuse stacojiul alb ca neaua şi fără încreţitură.