Noua creaţie - Organizarea Noii creaţii
STUDIUL V
„Pietrele vii" pentru templul
spiritual -- Noua Creaţie nominală faţă de cea adevărată
-- „Taina lui Dumnezeu" şi „taina fărădelegii" -- Marea
organizaţie a lui Anticrist -- Scripturile sunt demne de
încredere -- Libertatea permisă lumii şi bisericismului
-- Ordine din confuzie -- „La timpul potrivit" -- „Sfârşiturile
veacurilor" -- Via sădită de Tatăl -- Cei „doisprezece
apostoli ai Mielului" -- Pavel succesorul lui Iuda --
Numărul apostolilor este limitat la doisprezece --
Misiunea apostolică -- Caracterul tare al apostolilor --
Apostolul Pavel „cu nimic mai prejos" decât ceilalţi
apostoli -- Inspiraţia celor doisprezece --
Supravegherea divină a scrierilor apostolilor -- „Pe
această stâncă voi zidi Biserica Mea" -- Armonia
Evangheliilor -- Cheile autorităţii -- Infailibilitatea
apostolică -- Considerarea unor obiecţii -- „Unul singur
este învăţătorul vostru" -- Biserica adevărată este „turma
lui Dumnezeu" -- Apostoli, profeţi, evanghelişti,
învăţători -- Organizarea Noii Creaţii de către Domnul
este absolut completă -- El este şi supraveghetorul ei
-- Darurile Spiritului au încetat când n-au mai fost
necesare -- Unitatea „credinţei care a fost dată
sfinţilor o dată pentru totdeauna" -- Unitatea prin
forţă este anticreştină -- Episcopi, bătrâni, diaconi --
Semnificaţia adevărată a cuvântului „proroc" -- Smerenia
este esenţială pentru funcţia de bătrân -- Alte calităţi
necesare -- Diaconi, slujitori şi alţi servi --
învă=ătorii în Biserică -- Mulţi ar trebui să fie în
stare să înveţe -- „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi
învăţători" -- „Nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva" --
„Cine primeşte învăţătura" şi „cel care învaţă" -- Locul
femeii în Biserică -- Femeile în calitate de
colaboratori -- „Să se acopere"
După cum Noua Creaţie nu va ajunge la
perfecţiunea sau completarea ei până la Întâia Înviere, tot
aşa nici organizarea ei nu va fi completă până atunci.
Imaginea templului ilustrează acest lucru: ca pietre vii noi
suntem acum chemaţi sau invitaţi pentru locuri în templul
glorios, şi, după cum explică apostolul (1 Pet. 2:5), venim
la Isus, care, ca reprezentant al Tatălui, ne formează, ne
cizelează, ne potriveşte şi ne şlefuieşte pentru locuri în
Templul glorios al viitorului -- locul de întâlnire între
((196)) Dumnezeu şi lume. Aşa cum în templul tipic
construit de Solomon fiecare piatră a fost pregătită
amănunţit în carieră pentru locul ei în clădire, tot aşa
este şi cu noi -- toată pregătirea se face în viaţa
prezentă. După cum în tip fiecare piatră formată intra la
locul ei fără sunet de ciocan, tot aşa este şi în antitip --
pietrele vii care se supun acum cu bucurie pregătirii
Domnului vor fi complet organizate sub El ca şi piatra din
vârf, când se vor uni cu El dincolo de văl -- fără confuzie,
fără a mai fi nevoie de aranjare şi pregătire.
Totuşi, Scripturile recunosc o unitate
sau o legătură a acestor pietre vii în perioada pregătirii
lor. De fapt ele fac încă un pas şi recunosc o organizare
temporară care permite fiecărui membru al viitoarei
Împărăţii să fie părtaş cu marele Învăţător şi Maestru în
lucrarea pregătitoare de „zidire a unuia pe altul în
credinţa preasfântă" -- ajutându-se unul pe altul la
formarea caracterului în armonie cu liniile modelului --
Domnul nostru Isus. Trecând la o examinare amănunţită a
aranjamentelor divine pentru timpul prezent, pe mulţi i-ar
putea surprinde să descopere ce multă libertate a lăsat
Domnul fiecărui membru individual al Noii Creaţii: dar când
recunoaştem faptul că El caută închinători de bună voie,
sacrificatori de bună voie, care sunt îndemnaţi de iubirea
faţă de Domnul şi faţă de principiile dreptăţii să-şi dea
viaţa pentru fraţi şi pentru a fi colaboratori cu El, atunci
este clar că planul Domnului, de acordare a marii libertăţi,
este cel mai bun plan -- cel care în modul cel mai sigur
încearcă loialitatea inimii, în modul cel mai deplin
dezvoltă caracterul şi dovedeşte dispoziţia fiecăruia de a
urma Legea Iubirii în relaţiile cu ceilalţi, făcând
celorlalţi ceea ce ar vrea să-i facă alţii lui.
Astfel de libertate, sau independenţă
relativă, este bine adaptată obiectivului Domnului din
prezent -- anume, selecţia turmei mici, desăvârşirea
caracterului şi instruirea lor pentru Preoţia Împărătească
din viitor -- dar ar fi total nepotrivită şi insuficientă
pentru lucrarea de convertire a lumii, care în general se
presupune că El o va face. Din cauza acestei doctrine
greşite -- acestei presupuneri că Dumnezeu a însărcinat
((197)) Biserica să cucerească lumea şi să aducă în
supunerea Lui toate lucrurile în decursul veacului actual --
atât de multe persoane cu o judecată bună s-au minunat de
simplitatea organizării Bisericii de către Domnul şi de
către apostoli. Şi văzând cât de inadecvat ar fi un astfel
de aranjament pentru convertirea lumii, oamenii au
încercat să elaboreze organizarea, după cum se vede în
diferitele instituţii eclesiastice ale creştinătăţii.
Printre acestea este papalitatea, una dintre cele mai
subtile şi mai puternice organizaţii imaginabile. Sistemul
Metodist Episcopal este de asemenea autoritar, dar pe un
plan mai înalt; el stăpâneşte o altă clasă. Organizarea
amănunţită a acestor două mari sisteme este cea care le-a
adus succesul şi puterea în „lumea creştină". Vom vedea, pe
măsură ce vom continua, că acestea şi toate „bisericile"
omeneşti sunt foarte diferite în organizarea lor de
Biserica pe care a instituit-o Domnul -- că procedeele lor
nu sunt ale Lui, întocmai cum nici planurile lor nu sunt
planurile Lui; deoarece, cât sunt de sus cerurile faţă de
pământ, atât sunt de sus căile şi planurile Domnului de cele
ale oamenilor (Isa. 55:8, 9). În curând cei cu inima sinceră
vor vedea că au greşit mult lăsând simplitatea lui Cristos
şi încercând să fie mai înţelepţi decât Dumnezeu în
conducerea lucrării Sale. Rezultatele vor arăta
înţelepciunea Lui şi nechibzuinţa oamenilor.
Noua Creaţie nominală faţă de cea
adevărată
După cum în poporul tipic toţi erau
israeliţi în sens nominal, dar comparativ puţini erau
„israeliţi adevăraţi", tot aşa şi în antitip, nu trebuie să
fim surprinşi că găsim o Biserică nominală şi o Biserică
adevărată, o Nouă Creaţie nominală şi o Nouă Creaţie
adevărată. De când creştinătatea a devenit într-o oarecare
măsură populară, „neghina", „imitaţia de grâu", a infestat
câmpul de grâu, simulând a fi grâu adevărat. Oricât de greu
ar fi pentru om, care nu poate citi inima, să deosebească ce
este adevărat de ce este fals, grâul de neghină, Domnul însă
ne asigură că El cunoaşte inima, că -- „Domnul cunoaşte pe
cei care sunt ai Săi". El de fapt aşteaptă de la noi să
facem ((198)) deosebire între oile adevărate şi lupii
în piei de oaie, şi între via adevărată care produce roade
adevărate şi spinii şi mărăcinii care ar putea încerca să
treacă drept membri ai Viţei adevărate, şi ne spune să facem
acest lucru. Dar Domnul nu-i permite poporului Său să treacă
peste această judecată generală -- o examinare liberală a
caracterului exterior general -- zicând: „Nu judecaţi nimic
înainte de vreme". Printre cei pe care-i recunoaşteţi ca
mlădiţe legitime în Viţă, să nu încercaţi să hotărâţi cât
timp trebuie să li se acorde pentru a produce roadele
coapte. Trebuie să lăsăm acest lucru pentru Tatăl, Vierul,
care curăţă fiecare mlădiţă şi care în cele din urmă va tăia
fiecare mlădiţă sau membru „care n-aduce roadă". De aceea
noi lăsăm pentru Vier curăţarea „Viţei" -- corectarea
fiecărui membru cu adevărat consacrat al Bisericii lui
Cristos -- lăsându-L pe El să facă excluderea, recunoscând
că El a semănat şi El a şi udat, şi a făcut să odrăslească
fiecare mlădiţă în Viţa adevărată. Spiritul Viţei trebuie să
fie recunoscut într-o anumită măsură în fiecare mlădiţă sau
membru şi fiecare trebuie să fie încurajat şi ajutat în
creşterea sa. Iubirea trebuie să fie legea printre toate
aceste mlădiţe; şi numai aşa cum este auzit Cuvântul divin
-- fără a trece cu nimic peste ceea ce el ne autorizează --
are vreo mlădiţă dreptul să critice, să mustre, sau în vreun
alt fel să cureţe ori să facă ceva împotriva altei mlădiţe.
Spiritul iubirii este, dimpotrivă, să îndemne la milă,
amabilitate, îndelungă răbdare şi răbdare până la chiar
limitele îngăduite de marele Vier, care, după cum am sugerat
deja, sunt largi, liberale şi menite să dezvolte caracterul
în fiecare mlădiţă.
Toată această organizare este diferită de
cea omenească, în măsura în care oamenii au ignorat sau au
abandonat simplitatea aranjamentului divin. Ei au făcut
reguli arbitrare în privinţa celor care pot fi recunoscuţi
ca membri sau mlădiţe ale Viţei şi a celor care nu pot fi
admişi la părtăşie deplină; au făcut impuneri financiare şi
diferite reguli şi reglementări pe care Scripturile nu le-au
făcut, au aşezat diferite crezuri şi confesiuni pe care
Scripturile nu le-au aşezat, au prescris ((199))
pedepse pentru violarea acestora pe care Scripturile nu
le-au prescris şi au făcut reglementări de excludere, de
excomunicare etc., contrare oricărei autorizări date
Bisericii Adevărate, Corpul lui Cristos, Viţa Adevărată,
Noua Creaţie.
Am atras deja atenţia asupra faptului că
Biserica lui Cristos este numită în Scripturi „Taina lui
Dumnezeu"* deoarece, contrar aşteptării, Biserica urma să
fie Corpul Mesianic, care, sub Capul ei Uns, Isus, va
domni şi va binecuvânta lumea. Această taină sau acest
secret descoperit acum sfinţilor a fost ţinut ascuns în
veacurile şi dispensaţiile trecute (Efes. 3:3-6), şi este
taina lui Dumnezeu care se va sfârşi curând, prin
desăvârşirea Noii Creaţii la sfârşitul acestui Veac
Evanghelic. Am atras atenţia şi asupra faptului că
Scripturile se referă la Babilon ca fiind un sistem fals
(mama şi fiicele -- unele mai corupte, altele mai puţin
corupte, unele fiind o imitaţie mai bună, altele mai slabă)
şi că acesta este numit „Taina Fărădelegii". Să nu fim
înţeleşi că vrem să spunem că fondatorii acestor sisteme
false le-au organizat cu scopul şi intenţia de a induce în
eroare poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă să nu uităm că în
Scripturi lui Satan i se atribuie „înşelarea întregii lumi"
asupra acestui subiect, punând răul în locul binelui şi
binele în locul răului, lumina în locul întunericului şi
întunericul în locul luminii. Satan „lucrează acum în fiii
neascultării" (Isa. 5:20; Efes. 2:2), întocmai cum I-a
oferit cooperare şi Domnului nostru Isus. Lui îi place să
coopereze cu toţi urmaşii lui Cristos pe care-i poate abate
de la umblarea în urmele Învăţătorului. După cum a încercat
să-L convingă pe Domnul nostru că erau căi mai bune -- căi
care implică mai puţin sacrificiu personal şi mai puţină
negare de sine decât căile Tatălui -- prin care El putea
binecuvânta toate familiile pământului, la fel, în acest
Veac Evanghelic, el s-a concentrat ca să-i convingă pe
fraţii Domnului cu adevărat consacraţi să adopte planurile
lui -- să nu dea mare atenţie planurilor şi regulilor
Tatălui. El îi voia să fie preaînţelepţi -- să simtă că
((200)) pot servi pe Domnul mai bine prin alte metode
decât prin cele indicate de Scripturi. I-a umflat cu
sentimente de zel pentru sistemele lor omeneşti, de mândrie
cu ele, cu lucrarea pe care o fac şi cu organizaţiile pe
care le-au realizat. Adversarul n-a avut nici un succes la
Învăţătorul, răspunsul Său invariabil fiind: „Este scris".
Dar nu este aşa cu urmaşii Săi. Mulţi, mulţi neglijează ce
este scris; neglijează exemplul şi cuvintele Învăţătorului;
neglijează cuvintele şi exemplul apostolilor şi se
concentrează asupra ducerii la îndeplinire pentru Dumnezeu a
unui plan pe care ei speră şi cred că El îl aprobă şi pentru
care îi va lăuda.
*Vol. I, cap. 5
Ce uimiţi vor fi când vor constata cât au
greşit, când vor vedea în curând Împărăţia aşa cum Dumnezeu
a plănuit-o iniţial şi de atunci înainte a realizat lucrarea
după planul Său! Vor descoperi atunci cu cât este mai bine
să ai grijă să te laşi învăţat de Domnul, decât să încerci
să înveţi pe Domnul -- să faci lucrarea Lui în felul dorit
de El, mai degrabă decât să lucrezi pentru El într-un mod pe
care El nu l-ar recunoaşte. Succesul acestor planuri umane
-- ca în papalitate, metodism şi proporţional în alte
denominaţii -- ajută să facă din aceste sisteme „lucrări de
rătăcire".
Domnul nu S-a amestecat, sau n-a
împiedicat creşterea „neghinei" în câmpul de grâu de-a
lungul Veacului Evanghelic. Dimpotrivă, El Şi-a instruit
poporul să aştepte ca ambele să crească împreună până la
vremea „secerişului", când El Însuşi va fi prezent,
supraveghind separarea, adunând grâul în grânarul Său
(condiţia glorificată) şi ocupându-Se de legarea neghinei
pentru marele timp de necaz cu care se va sfârşi veacul şi
care-i va nimici ca „neghină" sau imitaţii de Noi
Creaturi, fără a-i nimici ca fiinţe umane. De
fapt, mulţi dintre „neghină" sunt respectabili, morali, şi,
cum spune lumea, „oameni buni". Tot aşa, printre toate
religiile păgâne se află şi elemente de bunătate, deşi mult
mai puţine decât printre „neghină" care au fost mult
binecuvântaţi şi avantajaţi în toate modurile datorită
contactului lor strâns cu „grâul" adevărat şi datorită
discernerii parţiale a spiritului Domnului în acesta din
urmă.
((201))
Despre această Taină a Fărădelegii
(„Babilon", confuzie, creştinătate) apostolul Pavel spune că
deja în zilele lui începea să lucreze printre poporul
Domnului; dar se pare că lucrarea era încă slabă, până după
moartea lui Pavel şi a celorlalţi apostoli. Atâta vreme cât
apostolii au rămas cu Biserica, ei au putut indica pe unii
dintre învăţătorii falşi prin care Adversarul căuta în
particular, în secret, să introducă erezii nimicitoare
pentru a submina credinţa şi a îndepărta pe credincioşi de
la speranţele, făgăduinţele şi simplitatea Evangheliei (2
Pet. 2:1). Apostolul Pavel de asemenea vorbeşte în termeni
generali despre unii dintre aceştia, care începeau lucrările
nelegiuirii, dar îi numeşte pe unii dintre ei personal,
Imeneu şi Filet, şi pe alţii care „s-au abătut de la adevăr"
etc., -- „răsturnând credinţa unora" (2 Tim. 2:17). În
privinţa acestor învăţători mincinoşi şi a erorilor lor, el
previne iarăşi Biserica prin Bătrânii din Efes, în special
arătând că aceştia vor înflori după moartea sa -- lupi
răpitori, care nu vor cruţa turma (Fapt. 20:29). Aceasta din
urmă este în armonie remarcabilă cu prezicerea Domnului
nostru din pildă (Mat. 13:25, 39). Domnul nostru arată clar
că aceşti învăţători mincinoşi şi învăţăturile lor
mincinoase erau mijloace ale Adversarului care a semănat
neghină printre grâul pe care-l semănaseră El şi apostolii.
El zice: „În timp ce oamenii (servii speciali, apostolii)
dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină".
N-a trecut mult după ce apostolii au
adormit, putem fi siguri, până ce spiritul rivalităţii sub
conducerea Adversarului a dus pas cu pas la organizarea în
final a marelui sistem Anticrist -- papalitatea. Organizarea
lui, după cum am văzut deja*, nu s-a făcut instantaneu, ci
treptat -- începând să-şi asume puterea cam prin secolul al
patrulea. Marele Anticrist a prosperat un timp cu atâta
succes încât toate istoriile scrise de la acea vreme şi până
la „Reformă" au nesocotit practic dreptul oricărei persoane
şi clase la numele de creştin sau dreptul de a fi considerat
((202)) ortodox şi credincios, dacă nu aparţinea
acestui sistem Anticrist sau dacă în vreun fel nu-l
sprijinea. Altora nu le-a fost permis să existe decât în
privat şi sub interdicţie, iar dacă au fost istorii despre
ei, se pare că au fost distruse, dar probabil că
credincioşii din timpul acela, asemenea celor care umblă
astăzi în lumina adevărului prezent, erau atât de
neînsemnaţi ca număr şi influenţă, încât nimeni nu i-a
considerat vrednici să fie menţionaţi, în comparaţie cu
sistemul mare şi plin de succes căruia au încercat să i se
opună şi care s-a căţărat atât de rapid până la locul
influent de putere, atât în problemele pământeşti cât şi în
cele spirituale.
*Vol. II, cap. 9
De la „Reformă" încoace Adversarul şi-a
arătat din nou şiretenia organizând fiecare nou început
(fiecare nou efort de a ajunge la adevăr) ca un alt
Anticrist, aşa încât astăzi avem nu numai „mama
prostituatelor" iniţială, ci şi multele ei „fiice"*. Având
în vedere aceste fapte, nu vom căuta istorii ale Bisericii
adevărate în afara celor pe care le găsim în Noul Testament,
care evident au fost păstrate pentru noi cu mare sfinţenie
şi puritate, în ciuda interpolărilor ocazionale, cum este
ilustrat în Ioan 21:25 şi 1 Ioan 5:7.
*Vol. 3, pag. 42, 154, 155
Vom atrage totuşi atenţia pe scurt asupra
unor fapte, care ne dovedesc nu numai că Scripturile au fost
păstrate în relativă puritate, dar care în acelaşi timp
atestă şi că multele sisteme care pretind că au fost
organizate de Domnul şi de apostoli sunt cu totul diferite
de cel pe care ei l-au organizat, despre care se relatează
în Noul Testament.
1) Dacă Biserica primară ar fi fost
organizată după maniera papalităţii sau a altor denominaţii
de astăzi, relatările ar fi fost cu totul diferite de cum
sunt. Am fi avut unele referiri la instalarea cu mare pompă
a apostolilor în funcţie de către Domnul nostru, El Însuşi
şezând undeva la loc de cinste ca papă, primind pe apostoli
în robe stacojii ca ((203)) şi cardinali etc., etc.;
am fi avut legi şi reglementări stricte cu privire la ziua
de vineri, la abţinerea de la carne etc. -- ceva în privinţa
„apei sfinţite" stropite peste apostoli şi peste mulţime,
precum şi ceva despre facerea semnului crucii. Nici Maria,
mama Domnului nostru, n-ar fi fost uitată. S-ar fi dat o
relatare despre presupusa concepere miraculoasă a ei şi ar
fi fost anunţată ca „mama lui Dumnezeu", iar Isus ar fi fost
prezentat ca aducându-i ceva omagii speciale şi informându-i
pe apostoli să se apropie de El prin ea. Ceva sugestii s-ar
fi dat în privinţa „sfintelor lumânări", când, cum şi unde
să fie folosite; ceva instrucţiuni în privinţa invocării
sfinţilor; ceva instrucţiuni despre „liturghie", şi cum
Petru, întâlnindu-se cu ceilalţi ucenici, a fost recunoscut
ca papă, cum s-au închinat înaintea lui şi cum a făcut
pentru toţi liturghie, declarând că el avea puterea să-L
creeze din nou pe Cristos prin pâine şi să-L sacrifice din
nou pentru păcatele personale. Am fi avut ceva relatare
despre înmormântarea lui Ştefan; cum Petru sau ceilalţi au
„sfinţit" un mormânt pentru el, aşa încât să poată zăcea în
„pământ sfinţit", şi că i-au pus în mână o „lumânare
sfinţită" în timp ce spuneau anumite rugăciuni peste el. Am
fi avut reguli şi reglementări cu privire la diferite ordine
clericale; şi cum laicii nu sunt deloc „fraţi" cu ei, ci
subordonaţi lor. Am fi avut ordine printre cler, mai înalte
şi mai joase: reverend, sfinţia sa, preasfinţia sa;
episcopi, arhiepiscopi, cardinali şi papi; şi îndrumări
specifice cum ar urma să ajungă fiecare la poziţia lui,
căutând onoare unul de la altul şi cine să fie cel mai mare.
Faptul că aceste chestiuni nu sunt, în
nici un sens al cuvântului, nici măcar sugerate de către
apostoli, este o dovadă la prima vedere că sistemele
care pretind în totalitate sau în parte asemenea diviziuni
ale Bisericii, asemenea autorităţi, asemenea funcţii etc.,
n-au fost organizate de apostoli ori sub îndrumarea lor,
nici de Domnul care i-a numit şi le-a recunoscut lucrarea.
Ioan 15:16; Fapt. 1:2; Apoc. 21:14.
((204))
2) Pe lângă aceasta, mai dovedeşte că
Biblia n-a fost născocită de aceşti organizatori înţelepţi;
căci dacă ar fi falsificat-o, putem fi siguri că i-ar fi
furnizat din abundenţă referinţe de felul celor pe care
le-am sugerat.
3) Având această autoritate şi această
dovadă că „mama" şi numeroasele „fiice"-sisteme din prezent
n-au fost instituite de Domnul şi de apostoli, ci au
rezultat din coruperea învăţăturilor simple ale lor şi sunt
ca atare numai instituţii umane -- încercări de a fi mai
înţelepţi decât Dumnezeu în efectuarea lucrării divine -- să
avem cu atât mai mare încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi
să dăm cu atât mai serioasă atenţie chiar şi celor mai mici
amănunte pe care Cuvântul ni le pune în faţă, asupra acestui
subiect şi asupra tuturor subiectelor.
În cei şase mii de ani ai istoriei lumii
până în prezent, Dumnezeu a permis omenirii în general să
facă tot ce poate pentru rezolvarea problemelor vieţii. Omul
natural a fost creat cu însuşiri mintale care-l făceau să
încline spre a onora şi adora pe Creatorul său; şi aceste
însuşiri mintale n-au fost complet şterse prin cădere --
„degradarea totală" nu este desigur un lucru adevărat în
legătură cu omenirea în general. La fel cum Dumnezeu le-a
îngăduit oamenilor să-şi exercite celelalte însuşiri mintale
după cum doreau, tot aşa El le-a îngăduit să-şi exercite şi
trăsăturile morale şi religioase conform înclinaţiilor lor.
Putem vedea că, exceptând Israelul natural şi Israelul
spiritual şi influenţele care au ieşit de la aceştia spre
lume, Dumnezeu a lăsat lumea în voia ei -- a lăsat-o să facă
pe cât a putut mai bine în privinţa autodezvoltării etc.
Omul în ignoranţa şi orbirea lui a căzut în mare măsură
pradă uneltirilor lui Satan şi a îngerilor căzuţi, care,
prin diferite forme de superstiţie, religii false, magie
etc., au abătut masele departe de adevăr. Apostolul explică
situaţia, spunând că acest lucru este aşa fiindcă atunci
când oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca
Dumnezeu şi nici n-au fost recunoscători, ci s-au dedat la
gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat,
iar Dumnezeu i-a lăsat -- le-a permis să apuce pe calea pe
care au preferat-o, pentru a învăţa ((205)) anumite
lecţii în legătură cu propria lor degradare, iar prin
degradarea în care vor cădea să se manifeste păcătoşenia
peste măsură a păcatului şi nechibzuinţa de a asculta de
orice alt sfat în afara celui al Creatorului lor.
După cum am văzut deja, Domnul nu
intenţionează să lase omenirea în această stare slabă şi
decăzută, ci, prin Creaţia Nouă, la timpul Său cuvenit,
cunoştinţa de Domnul va ajunge la fiecare membru al familiei
umane, cu posibilitate deplină să ajungă la cunoştinţa
adevărului şi la toate binecuvântările asigurate prin
răscumpărare. Dar punctul pe care vrem să-l enunţăm aici în
mod special este că, aşa cum Dumnezeu a lăsat neamurile
păgâne în voia lor, tot aşa El lasă aşa-zisa „creştinătate"
în voia ei. El permite oamenilor care au primit ceva din
lumina revelaţiei divine s-o folosească aşa cum le place --
să-şi încerce mâna în ameliorări ale planului divin, să
organizeze sisteme umane etc. Toate acestea nu înseamnă că
El n-are putere să intervină, nici că aprobă aceste diferite
mecanisme şi instituţii contradictorii şi mai mult sau mai
puţin dăunătoare ale omenirii şi ale bisericismului. Aceste
experienţe vor constitui o altă lecţie care în curând va
mustra pe mulţi, când vor recunoaşte marele rezultat al
planului divin şi vor vedea cum Dumnezeu a continuat
constant, realizând împlinirea scopurilor Sale iniţiale,
ignorând de fapt schemele şi mecanismele omului, uneori
obţinându-Şi rezultatele în parte prin ele, iar alteori în
absolută opoziţie cu ele. Exact aşa a făcut şi la sfârşitul
Veacului Iudeu, când El a permis unora din acea naţiune să-I
realizeze planul în persecutarea şi răstignirea Domnului şi
a apostolilor Săi. Şi după cum unii dintre ei au fost
„israeliţi adevăraţi", mai apoi binecuvântaţi, ridicaţi şi
făcuţi părtaşi la suferinţele lui Cristos pentru ca astfel
să poată fi în curând şi părtaşi la gloriile Sale, tot aşa,
probabil sunt acum „israeliţi adevăraţi" spirituali care,
asemenea lui Pavel, vor fi recuperaţi din capcanele
Adversarului.
Încă un punct este demn de remarcat:
Domnul are un timp special pentru a-Şi începe Împărăţia, un
timp special, prin ((206)) urmare, în care Noua Sa
Creaţie aleasă să fie dezvoltată şi pregătită pentru
serviciul Său; şi se pare că făcea parte din planul Său ca
asupra începutului şi sfârşitului acestei perioade să
strălucească lumină specială. Apostolul sugerează aceasta
când se referă la noi, „peste care au venit sfârşiturile
veacurilor" (1 Cor. 10:11). În suprapunerea Veacului Iudeu
cu cel Evanghelic au fost manifestate întâi Calea, Adevărul
şi Viaţa; au intervenit „Veacurile Întunecate", iar acum în
timpul suprapunerii Veacului Evanghelic cu cel Milenar
lumina străluceşte ca niciodată înainte -- asupra
„lucrurilor noi şi vechi". În timp ce trebuie să presupunem
că acelora care la începutul veacului erau în armonie cu
Domnul li s-a dat lumină specială şi că unii ca aceştia acum
la încheierea veacului vor fi favorizaţi cu lumina
Adevărului Prezent, pentru ca prin ea să poată fi sfinţiţi,
nu trebuie să gândim că aceeaşi măsură de lumină a fost
necesară pentru sfinţire de-a lungul secolelor care au
intervenit, dintre care unele sunt cunoscute ca „Veacurile
Întunecate". Nu trebuie să presupunem că Domnul S-a lăsat
vreodată fără martori, chiar dacă ei au fost ignoraţi în
paginile istoriei; ci trebuie să privim această ignorare ca
fiind datorată relativei lor obscurităţi şi faptului că ei
n-au fost în legătură şi în armonie cu marile sisteme
anticreştine -- deşi unii dintre ei se poate să fi fost în
acele sisteme. Astfel chemarea Domnului, care se aplică
acum, arată clar că trebuie să ne aşteptăm să găsim mulţi
din poporul Domnului în Babilon, încurcaţi şi
dezorientaţi de sectarism: „A căzut Babilonul cel mare".
„Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi
părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei."
Apoc. 18:2, 4.
După ce am aruncat în grabă o privire
asupra Bisericii şi asupra istoriei ei limitate, să trecem
acum în mod mai specific la o examinare a Bisericii aşa cum
ea a fost iniţial instituită de Domnul nostru. După cum este
doar un Spirit al Domnului, pe care toţi câţi sunt ai
Lui trebuie să-l posede, tot aşa este doar un Cap şi
centru al Bisericii, Domnul nostru Isus. Trebuie însă să
reţinem că în toată lucrarea Sa, Tatăl a fost recunoscut în
toate, şi conform cu propria Sa relatare, lucrarea Sa a fost
făcută în numele Tatălui, prin autoritatea Tatălui -- „Orice
((207)) răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel
ceresc, va fi smuls din rădăcină" (Mat. 15:13). Biserica
adevărată, Noua Creaţie, este sădită de Tatăl. Domnul nostru
spune: Eu sunt adevărata Viţă, voi sunteţi mlădiţele, iar
Tatăl Meu este Viticultorul. Mai târziu El arată că există o
„vie a pământului", o biserică nominală, o biserică falsă,
care n-a fost sădită de Tatăl şi care va fi smulsă. Rodul
Viei Adevărate este Iubirea şi acesta este preţios pentru
Tatăl; dar rodul Viei pământului este egoismul sub diferite
forme şi acesta va fi adunat în cele din urmă în teascul
mare al mâniei lui Dumnezeu în marele timp de necaz cu care
se va încheia acest veac. Ioan 15:1-6; Apoc. 14:19.
Fiecare persoană care studiază Biblia a
observat desigur că Domnul nostru şi apostolii n-au
recunoscut nici o diviziune în Biserică şi au ignorat orice
este asemănător cu dezbinarea, atât în fapt cât şi în nume.
Pentru ei Biserica a fost una şi indivizibilă, precum şi
credinţa ei una singură, Domnul ei unul singur şi botezul ei
unul singur. Din acest punct de vedere s-a vorbit despre ea
ca fiind Biserica, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Viului
Dumnezeu, Biserica lui Cristos, Biserica Întâilor-Născuţi;
iar indivizii din ea au fost numiţi „fraţi", „ucenici",
„creştini". Toate aceste nume sunt folosite fără
discriminare în legătură cu întreaga Biserică şi în legătură
cu cele mai mici adunări -- chiar doi sau trei -- şi în
legătură cu indivizi, în Ierusalim, în Antiohia sau în altă
parte. Varietatea acestor nume şi folosirea lor generală
implică în mod clar că nici unul dintre ele n-a fost
intenţionat să fie nume propriu. Toate au fost numai
ilustraţii ale marelui fapt pe care Domnul nostru şi
apostolii Săi l-au prezentat continuu, şi anume, că Biserica
(Ecclesia, corpul, compania) urmaşilor Domnului sunt
„aleşii" Săi -- ca să se împărtăşească acum de crucea Sa şi
să înveţe lecţiile necesare, iar în curând să fie asociaţi
cu El în gloria Sa.
Acest obicei trebuia să fi continuat, dar
a fost schimbat în Veacurile Întunecate. Când s-a dezvoltat
eroarea, cu ea a intrat şi spiritul sectar, urmat de
denumiri speciale -- Biserica Romei, Biserica Baptistă,
Biserica Luterană, Biserica Angliei, Sfânta Biserică
Catolică, Biserica Wesleyană, Biserica Creştină, Biserica
Presbiteriană etc. Acestea sunt semne de ((208))
carnalitate, după cum arată apostolul (1 Cor. 3:3, 4);
şi pe măsură ce Noua Creaţie iese din întunericul dens care
atâta vreme a acoperit lumea, ea se luminează şi asupra
acestui punct; şi observând eroarea şi înfăţişarea răului,
nu numai că iese din sectarism, dar şi refuză să fie
cunoscută după aceste nume nescripturale -- totuşi
răspunzând cu râvnă la oricare sau la toate numele biblice.
Să examinăm acum temeliile acelei
Biserici pe care a stabilit-o Domnul:
Cei doisprezece apostoli ai Mielului
Apostolul declară că nimeni nu poate să
pună o altă temelie decât aceea care este pusă -- Isus
Cristos (1 Cor. 3:11). Pe această temelie Domnul nostru, ca
reprezentant al Tatălui, a început să-Şi zidească Biserica,
şi făcând astfel, El a chemat doisprezece apostoli -- nu la
întâmplare, ci intenţionat, întocmai cum cele douăsprezece
seminţii ale lui Israel n-au fost douăsprezece la
întâmplare, ci în conformitate cu planul divin. Domnul
nostru nu numai că n-a ales pentru poziţia aceea mai mult de
doisprezece apostoli, dar de atunci încoace nici n-a dat
autoritate să fie mai mulţi -- cu excepţia faptului că Iuda,
dovedindu-se nevrednic de o poziţie printre cei doisprezece,
a căzut de la locul său şi a fost înlocuit cu apostolul
Pavel.
Remarcăm cu câtă grijă a vegheat Domnul
asupra apostolilor -- grija Sa faţă de Petru, S-a rugat
pentru el în ceasul încercării lui, şi după aceea cererile
speciale către el să-I hrănească oile şi mieii. Notăm de
asemenea grija Sa pentru Toma care s-a îndoit şi voinţa Sa
de a-i demonstra clar faptul învierii Sale. Din cei
doisprezece n-a pierdut pe nici unul în afară de fiul
pierzării -- iar abaterea acestuia a fost cunoscută mai
dinainte de Domnul şi prezisă în Scripturi. Nu putem
recunoaşte alegerea lui Matia consemnată în Fapte ca fiind
în vreun sens alegerea Domnului. El a fost fără îndoială un
om bun, dar a fost ales de către cei unsprezece fără
autorizare. Ei au fost informaţi să zăbovească în Ierusalim
şi să aştepte înzestrarea de sus prin Spiritul sfânt la
Cincizecime, iar în această perioadă ((209)) de
aşteptare şi înainte ca ei să fie înzestraţi cu putere au
făcut greşeala să tragă la sorţi şi să-l aleagă pe Matia ca
să ia locul lui Iuda. Domnul nu i-a mustrat pentru acest
amestec fără intenţie rea în aranjamentul Său, ci pur şi
simplu le-a ignorat alegerea şi la timpul Său l-a prezentat
pe apostolul Pavel, zicând: „El este un vas pe care Mi l-am
ales"; şi, iarăşi, avem declaraţia apostolului că el a fost
ales din pântecele mamei sale ca să fie un slujitor special
şi că el n-a fost cu nimic mai prejos decât cei mai
însemnaţi dintre apostoli. Gal. 1:15; 2 Cor. 11:5.
Din aceasta se va vedea că suntem în
total dezacord cu vederile papalităţii şi ale Bisericii
Episcopale Protestante, cu ale Bisericii Catolico-Apostolice
şi ale Mormonilor, toate pretinzând că numărul apostolilor
n-a fost limitat la doisprezece şi că din zilele lor încoace
au existat succesori care au vorbit şi au scris cu aceeaşi
autoritate ca şi cei doisprezece iniţiali. Noi negăm acest
lucru, şi spre a dovedi observăm cum Domnul i-a ales în mod
special pe cei doisprezece, amintindu-ne proeminenţa
numărului doisprezece în lucrurile sacre aparţinătoare de
această alegere; şi, ca să mergem până la capăt, indicăm
imaginea simbolică a Bisericii glorificate dată în
Apocalipsa 21. Acolo, Noul Ierusalim -- simbolul noului
guvern Milenar, Biserica, Mireasa unită cu Domnul ei -- este
descrisă foarte clar; şi în imagine se face foarte clar
declaraţia că cele douăsprezece temelii ale Cetăţii sunt
scumpe şi că pe cele douăsprezece temelii erau scrise numele
celor „doisprezece apostoli ai Mielului" -- nici mai mulţi,
nici mai puţini. Ce dovadă mai bună am putea avea că n-au
fost niciodată mai mulţi decât doisprezece apostoli ai
Mielului şi că oricare alţii, după cum sugerează Apostolul
Pavel, au fost „apostoli mincinoşi". 2 Cor. 11:13.
Nu ne putem imagina nici că a fost nevoie
de mai mulţi apostoli, deoarece îi avem încă pe cei
doisprezece cu noi -- mărturia lor şi rodul lucrării lor --
într-o formă mult mai convenabilă decât au avut cei care au
fost personal cu ei în timpul slujirii lor. Relatările
despre slujirea lor sunt cu noi; înregistrarea de către ei a
cuvintelor, a miracolelor Domnului ((210)) etc.
Discursurile asupra diferitelor subiecte de doctrină
creştină din epistolele lor se află astăzi în mâinile
noastre într-o formă cât se poate de satisfăcătoare. Aceste
lucruri sunt „de ajuns", după cum explică apostolul,
„pentru ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul
pregătit". Explicând chestiunea mai departe, apostolul a
spus: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui
Dumnezeu". Este necesar mai mult? 2 Tim. 3:17; Fapt. 20:27.
Imediat după cele patruzeci de zile de
meditare şi de încercare din partea Adversarului în pustie
şi după ce S-a hotărât asupra căii potrivite, Domnul nostru
a început să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei viitoare
şi să-Şi invite urmaşii, care au fost numiţi ucenici. Dintre
aceşti ucenici i-a ales în cele din urmă pe cei doisprezece
(Luca 6:13-16). Toţi erau din ceea ce s-ar putea numi stări
sociale umile, câţiva dintre ei pescari, şi despre ei se
spune fără dezaprobare că mai-marii „ştiau că erau oameni
fără carte şi simpli" (Fapt. 4:13). Evident că cei
doisprezece au fost chemaţi dintre „ucenici" sau dintre
urmaşi în general, care au îmbrăţişat cauza Domnului şi L-au
recunoscut fără să-şi lase ocupaţiile zilnice. Cei
doisprezece au fost invitaţi să devină asociaţi în slujirea
Evangheliei şi relatarea spune că ei au părăsit toate pentru
a-L urma (Mat. 4:17-22; Marcu 1:16-20; 3:13-19; Luca
5:9-11). Cei „şaptezeci" însărcinaţi mai târziu n-au fost
niciodată recunoscuţi ca apostoli. Luca ne dă o relatare
specială despre alegerea celor doisprezece, informându-ne că
tocmai înainte de acest eveniment Domnul nostru S-a retras
pe munte să Se roage -- evident să Se consulte cu Tatăl în
privinţa lucrării Sale şi în privinţa colaboratorilor Săi în
ea. A continuat toată noaptea în rugăciune -- şi când s-a
făcut ziuă a chemat la El pe ucenicii Săi (greceşte,
mathetes -- învăţăcei sau elevi); şi dintre ei a ales
doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli (greceşte,
apostolos -- trimişi). Astfel cei doisprezece au fost
marcaţi ca separaţi şi distincţi printre ucenici. Luca 6:12,
13, 17.
Ceilalţi ucenici nealeşi astfel pentru
slujba de apostoli au fost şi ei iubiţi de Domnul şi fără
îndoială că au fost în armonie deplină cu numirea celor
doisprezece, recunoscând-o a fi în interesul lucrării în
general. Pe ce bază a făcut Domnul ((211)) alegerea,
nu se declară; dar avem relatarea propriei Sale rugăciuni în
această privinţă, că, „ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat"; şi
„Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul din
ei n-a pierit, afară de fiul pierzării" -- Iuda. În ce sens
sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu
are importanţă pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe
care o aveau aceştia era smerenia; şi fără îndoială că
ocupaţiile lor modeste şi experienţele anterioare din viaţă
fuseseră astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni
smeriţi, dar pe lângă aceasta şi să ducă la tărie de
caracter, hotărâre, perseverenţă etc., până la un grad la
care alte îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel
de bine. Suntem informaţi că alegerea celor doisprezece
atunci când a avut loc, în loc de a aştepta până la
Cincizecime (data conceperii Bisericii), a fost în mare
măsură cu scopul de a permite celor doisprezece să fie în
mod special cu Domnul, să-I vadă lucrările, să-I audă
mesajul, pentru ca astfel să poată fi la timpul cuvenit
martori care să ne spună direct, nouă şi întregului popor al
lui Dumnezeu, minunatele lucrări ale lui Dumnezeu şi
minunatele cuvinte ale vieţii manifestate prin Isus. Luca
24:44-48; Fapt. 10:39-42.
Însărcinarea apostolică
Nu există nicăieri nici cea mai vagă
sugestie făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei
urmau să fie stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu; că
trebuiau să se considere diferiţi de ceilalţi credincioşi,
scutiţi de acţiunile legii divine, sau în mod special
favorizaţi sau asiguraţi în privinţa moştenirii lor veşnice.
Trebuiau să-şi amintească tot timpul că „voi toţi sunteţi
fraţi" şi că „unul singur este Îndrumătorul vostru:
Hristos". Trebuiau să ţină minte totdeauna că era necesar
să-şi întărească chemarea şi alegerea; şi dacă nu se
supuneau Legii Iubirii şi nu erau smeriţi precum copilaşii,
cu nici un chip nu „intrau în Împărăţie". Nu li s-a dat nici
un titlu oficial şi nici alte instrucţiuni cu privire la o
îmbrăcăminte deosebită sau la o purtare deosebită, ci doar
că în toate aceste lucruri ei trebuiau să fie exemple pentru
turmă; pentru ca alţii văzând faptele lor ((212))
bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alţii care mergeau în
urmele lor să urmeze şi ei astfel în urmele conducătorului
şi în final să ajungă la aceeaşi glorie, onoare, nemurire --
părtaşi ai aceleiaşi naturi divine, membri ai aceleiaşi Noi
Creaţii.
Însărcinarea apostolilor a fost una de
serviciu -- ei urmau să se servească unul pe altul, să
servească pe Domnul şi să-şi dea viaţa pentru fraţi. Aceste
servicii urmau să fie făcute în mod special în legătură cu
promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtaşi ai ungerii
premergătoare, care deja venise peste Învăţătorul lor --
aceeaşi ungere care aparţine tuturor celor din Noua Creaţie,
tuturor celor din Preoţimea Împărătească, şi care este
descrisă de profet când zice: „Duhul Stăpânului Domnul este
peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune
celor blânzi . . . să pansez pe cei cu inima zdrobită" etc.
Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21; Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15;
Luca 10:1-17.
Deşi această ungere n-a venit peste ei în
mod direct până la Cincizecime, ei gustaseră mai înainte din
ea, prin aceea că Domnul le-a acordat o parte din puterea
Spiritului Său sfânt etc., când i-a trimis să
propovăduiască. Dar, chiar şi în aceasta, o posibilitate
specială de mândrie a fost îndepărtată când Domnul nostru
mai târziu a trimis încă şaptezeci să facă o lucrare
similară şi în mod similar i-a împuternicit să facă minuni
în numele Său. Adevărata lucrare a apostolilor n-a început,
prin urmare, în sensul propriu al cuvântului, până când au
primit Spiritul sfânt la Cincizecime. Atunci le-a fost
acordată o manifestare specială a puterii divine -- nu numai
Spiritul sfânt şi darurile Spiritului, dar, de asemenea, şi
în mod special, puterea de a acorda aceste daruri şi altora.
De atunci încolo, prin această ultimă putere menţionată, ei
s-au deosebit de toţi ceilalţi din Biserică. Şi alţi
credincioşi au fost socotiţi ca membri ai corpului uns al
lui Cristos, făcuţi părtaşi ai Spiritului Său şi concepuţi
de acest Spirit pentru înnoirea vieţii etc., însă nici unul
n-a putut avea un dar sau o manifestare specială decât dacă
acestea erau conferite prin ((213)) apostoli. Trebuie
totuşi să reţinem că aceste daruri ale minunilor, limbilor,
interpretării limbilor etc., n-au împiedicat în nici un sens
sau n-au luat locul roadelor Spiritului sfânt, care trebuiau
să fie crescute sau dezvoltate de către fiecare credincios
prin ascultare de instrucţiunile divine -- pe măsură ce
fiecare creştea în har, cunoştinţă şi iubire. Acordarea
acestor daruri, pe care un om le poate primi şi totuşi să
fie aramă sunătoare, un chimval zângănitor, i-a marcat însă
pe apostoli ca servii sau reprezentanţii speciali ai
Domnului în lucrarea de fondare a Bisericii. 1 Cor. 12:7-10;
13:1-3.
Domnul nostru în alegerea şi instruirea
acestor apostoli a avut în vedere binecuvântarea şi
instruirea tuturor urmaşilor Săi până la sfârşitul veacului.
Acest lucru este evident din rugăciunea de la sfârşitul
slujirii Sale, în care, referindu-Se la ucenici, a zis: „Eu
am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor (apostolilor) pe care
Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat şi ei au
păzit Cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi-ai
dat Tu sunt de la Tine. Căci le-am dat cuvintele
(doctrinele) pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit . . .
Eu Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia
pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi . . . Şi Mă
rog nu numai pentru ei (apostoli), ci şi pentru cei care vor
crede în Mine prin cuvântul lor (toată Biserica
Evangheliei), ca toţi să fie una (în scop, în iubire), cum
Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în
Noi, (apoi, arătând scopul final al acestei alegeri a
apostolilor şi a Noii Creaţii întregi, El adaugă:) pentru ca
lumea (iubită de Dumnezeu pe când era încă păcătoasă şi
răscumpărată prin sângele preţios) să creadă că Tu M-ai
trimis" -- s-o răscumpăr şi s-o restaurez. Ioan 17:6-9, 20,
21.
Apostolii, deşi oameni neînvăţaţi, au
fost evident caractere tari, şi sub învăţătura Domnului
lipsa lor de înţelepciune şi educaţie lumească a fost mai
mult decât compensată prin „spiritul minţii sănătoase". De
aceea nu este ciudat că aceşti oameni au fost recunoscuţi în
mod uniform de către Biserica timpurie ca îndrumători în
calea Domnului -- instructori ((214)) special numiţi
-- „stâlpi în Biserică", urmând în autoritate Domnului
Însuşi. Domnul i-a pregătit pentru această poziţie în
diferite moduri.
Ei au fost continuu cu El şi au putut,
prin urmare, să fie martori în privinţa tuturor afacerilor
slujirii Sale, a învăţăturilor Sale, a minunilor Sale, a
rugăciunilor Sale, a compătimirii Sale, a sfinţeniei Sale, a
jertfirii de Sine chiar până la moarte, şi, în final,
martori ai învierii Sale. Nu numai Biserica timpurie a avut
nevoie de toate aceste mărturii, ci toţi care au fost
chemaţi de atunci încoace de Domnul şi care I-au acceptat
chemarea pentru Creaţia Nouă -- toţi care au fugit pentru a
găsi refugiu şi se încred în speranţele glorioase centrate
în caracterul Său, în moartea Sa de sacrificiu, în marea Sa
înălţare şi în planul lui Dumnezeu pe care El trebuie să-l
împlinească -- au avut nevoie tocmai de asemenea mărturie
personală în privinţa tuturor acestor lucruri, cu scopul ca
ei să poată avea o credinţă puternică, o consolare
puternică.
Mai târziu au fost trimişi de către
Domnul încă şaptezeci de ucenici, pentru a vesti prezenţa Sa
şi secerişul Veacului Iudeu, dar lucrarea lor a fost în
multe privinţe diferită de a celor doisprezece. Într-adevăr,
se pare că în toate modurile Domnul a pus deoparte în mod
atât de deosebit pe apostoli, încât noi, împreună cu toată
Biserica, să putem avea cea mai deplină încredere în ei.
Numai aceştia au participat cu El la ultimele Paşti şi la
instituirea noii amintiri, cea a morţii Sale; numai aceştia
au fost cu El în Ghetsimani; de asemenea lor li s-a arătat
în mod special după învierea Sa; şi numai aceştia au fost în
mod special folosiţi ca purtători de cuvânt ai Spiritului
sfânt în Ziua Cincizecimii. Cei unsprezece erau „bărbaţi din
Galileea", aşa cum unii care i-au auzit au remarcat, „toţi
aceştia . . . nu sunt galileeni?" Fapt. 2:7; Luca 24:48-51;
Mat. 28:16-19.
Deşi -- după cum arată relatarea --
Domnul nostru li S-a descoperit după învierea Sa la vreo
cinci sute de fraţi, totuşi apostolii au fost trataţi în mod
special şi s-a intenţionat ca ei să fie „martori" specifici
„a tot ce a făcut El în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim.
El, pe care „L-au omorât, atârnându-L pe lemn. ((215))
Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi . . . Isus ne-a
poruncit să predicăm poporului" etc. Fapt. 10:39-45;
13:31; 1 Cor. 15:3-8.
Apostolul Pavel, deşi nu în mod direct
martor în aceeaşi măsură ca şi cei unsprezece, a fost totuşi
făcut martor al învierii Domnului prin aceea că i s-a dat o
sclipire ulterioară a prezenţei Sale glorioase, după cum el
însuşi declară -- „După ei toţi, ca unuia născut înainte de
vreme, mi S-a arătat şi mie" (1 Cor. 15:8, 9 -- nota de
subsol la Cornilescu revizuită, n. e.). Apostolul Pavel n-a
fost de fapt îndreptăţit să-L vadă pe Domnul în glorie
înainte de restul Bisericii la a Doua Venire a Sa, când toţi
credincioşii Săi vor fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui
şi-L vor vedea aşa cum este; dar, pentru ca apostolul să
poată fi un martor, i s-a acordat această privire şi
i s-au dat viziuni şi revelaţii mai mult decât tuturor
celorlalţi. El a fost astfel bine compensat, poate, pentru
lipsa anterioară a legăturii personale cu Învăţătorul.
Experienţele sale deosebite n-au fost doar pentru avantajul
său propriu, ci în principal, putem presupune, pentru
avantajul întregii Biserici. Cert este că experienţele
deosebite, viziunile, revelaţiile etc., acordate apostolului
care a luat locul lui Iuda, au fost mai folositoare decât
ale oricăruia dintre ceilalţi apostoli.
Experienţele i-au permis nu numai să
cunoască şi să aprecieze „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu"
-- chiar anumite lucruri neîngăduit a fi rostite (2 Cor.
12:4), dar iluminarea pe care ele au adus-o în mintea
apostolului s-a şi reflectat prin scrierile sale
asupra Bisericii din zilele lui până în prezent.
Fiindcă apostolul Pavel a avut acele
viziuni şi revelaţii, el a putut înţelege situaţia, a putut
aprecia noua dispensaţie şi a putut recunoaşte atât de clar
lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea caracterului şi
planului divin, şi fiindcă el însuşi a apreciat atât de clar
aceste lucruri, a fost pregătit pentru a le spune în
învăţăturile şi epistolele sale într-un astfel de mod încât
să confere binecuvântări casei credinţei de-a lungul
întregului veac. De fapt, chiar şi astăzi Biserica şi-ar
putea permite mai degrabă să piardă mărturiile oricăruia
dintre ceilalţi apostoli sau ale tuturor, decât să piardă
mărturia ((216)) acestuia singur. Cu toate acestea,
noi suntem bucuroşi să avem întreaga mărturie -- bucuroşi
s-o apreciem pe toată, precum şi caracterele nobile ale
tuturor celor doisprezece. Să marcăm mărturia care arată
calitatea lui de apostol, întâi de toate cuvintele Domnului:
„El este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu
înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor
lui Israel" (Fapt. 9:15). Propria declaraţie a apostolului
este: „Fraţilor, vreau să ştiţi că Evanghelia vestită de
mine nu este omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am
învăţat-o de la om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos"
(Gal. 1:11, 12); şi din nou el spune: „Cel care lucrase în
Petru pentru apostolia circumciziei (evreilor), lucrase şi
în mine faţă de neamuri" (Gal. 2:8). Zelul lui pentru Domnul
şi pentru fraţi şi dispoziţia lui de a-şi da viaţa pentru
fraţi -- cheltuind timp şi energie pentru binecuvântarea lor
-- mărturisesc nu numai pentru vrednicia lui de a se clasa
ca un egal al oricărui apostol, dar când unii i-au pus la
îndoială legătura apostolică cu Biserica, el a arătat
deschis aceasta şi binecuvântările Domnului legate de
revelaţiile şi slujirile sale etc., dovedind că el nu era
„cu nimic mai prejos" de ceilalţi. 1 Cor. 9:1; 2 Cor. 11:5,
23; 12:1-7, 12; Gal. 2:8; 3:5.
N-a fost intenţia Domnului ca apostolii
să facă o lucrare numai printre evrei -- relatarea este
chiar în sens contrar. El i-a informat pe cei unsprezece că
lucrarea Sa şi mesajul lor erau pentru toţi oamenii, în cele
din urmă, deşi ei urmau să aştepte în Ierusalim până când
erau înzestraţi cu putere, urmând să-şi înceapă acolo
mărturia. Cuvintele Domnului nostru au fost: „Voi veţi primi
putere, când va veni Duhul sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi
martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la
marginile pământului" (Fapt. 1:8). Această mărturie a
continuat nu numai în timpul vieţii apostolilor, ci mai
continuă încă. Ei şi acum ne propovăduiesc, şi acum îi
instruiesc pe credincioşi, îi încurajează, îi previn, îi
mustră. Moartea lor nu le-a oprit slujirea. Ei şi acum
vorbesc, şi acum mărturisesc, şi acum sunt purtători de
cuvânt ai Domnului către credincioşii Săi.
((217))
Inspiraţia apostolilor
Este bine să avem încredere în apostoli
ca martori sau istorici credincioşi şi să notăm că
mărturiile lor poartă pecetea onestiei, prin aceea că ei
n-au căutat nici bogăţie, nici glorie printre oameni, ci
şi-au sacrificat toate interesele pământeşti în zelul lor
pentru Învăţătorul înviat şi glorificat. Mărturia lor ar fi
incalculabilă chiar dacă n-ar avea altă greutate în afară de
aceasta; dar găsim că Scripturile dau învăţătura că ei au
fost folosiţi de Domnul ca agenţii Săi inspiraţi şi că ei au
fost în mod special îndrumaţi de El în ceea ce priveşte
mărturia, doctrinele, obiceiurile etc., pe care să le
stabilească în Biserică. Ei au adeverit nu numai lucrurile
pe care le-au auzit şi le-au văzut, ci, pe lângă acestea, şi
instrucţiunile pe care le-au primit prin Spiritul sfânt;
astfel ei au fost administratori credincioşi. „Iată cum
trebuie să fim priviţi noi: ca nişte . . . administratori ai
tainelor lui Dumnezeu", a spus Pavel (1 Cor. 4:1). Aceeaşi
idee a fost exprimată de către Domnul nostru când a spus în
privinţa celor doisprezece: „Vă voi face pescari de oameni"
şi „Paşte oile Mele", „Paşte mieluşeii Mei." Apostolul spune
de asemenea -- taina (adevărurile adânci ale Evangheliei cu
privire la chemarea de sus a Noii Creaţii -- Cristosul)
ascunsă în alte veacuri, este acum descoperită sfinţilor Săi
apostoli şi profeţi prin Spirit. Obiectivul acestei
revelaţii este explicat astfel: „Să pun în lumină înaintea
tuturor: care este administrarea acestei taine (pe ce
condiţii se poate obţine participarea la această Nouă
Creaţie) ascunse din veacuri în Dumnezeu" (Efes. 3:3-11).
Iar descriind cum Biserica trebuie să fie zidită pe temelia
apostolilor şi profeţilor, Isus Cristos Însuşi fiind piatra
din capul unghiului, apostolul declară: „Iată de ce (pentru
zidirea Bisericii, templul lui Dumnezeu), eu, Pavel, (sunt)
întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, neamurilor". Efes.
2:20, 22; 3:1.
Mângâietorul a fost promis că „vă va
învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus"; şi
„vă va vesti lucrurile viitoare" (Ioan 14:26; 16:13). Fără
îndoială, într-o anumită măsură aceasta se aplică la
întreaga Biserică, dar în mod special ((218)) s-a
aplicat la apostoli; şi de fapt mai operează încă pentru
rămăşiţa Bisericii prin apostoli -- cuvintele lor fiind încă
mijloacele prin care Spiritul sfânt ne învaţă lucruri noi şi
vechi. În armonie cu această făgăduinţă putem înţelege că
inspiraţia apostolică a avut un caracter întreit. (1)
Împrospătarea memoriei le-a permis să-şi amintească şi să
reproducă învăţăturile personale ale Domnului. (2)
Îndrumarea în aprecierea adevărului referitor la planul
divin al veacurilor. (3) Descoperiri speciale de lucruri
viitoare -- lucruri despre care Domnul nostru a declarat:
„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi
purta". Ioan 16:12.
Nu trebuie să presupunem că împrospătarea
memoriei apostolilor a implicat o dictare a frazeologiei
exacte sau a ordinii exacte a cuvintelor Domnului nostru. Şi
nici scrierile apostolice nu dau dovadă de asemenea dictare.
Făgăduinţa Domnului este însă în sine o garanţie a
corectitudinii declaraţiilor lor. În fiecare din cele patru
Evanghelii avem o istorie a vieţii şi misiunii timpurii a
Domnului; totuşi în fiecare se manifestă individualitatea
scriitorului. Fiecare în stilul său înregistrează acele
lucruri care lui i se par cele mai importante; şi sub
supravegherea Domnului aceste diferite relatări dau împreună
o istorie atât de completă cât este necesar pentru
stabilirea credinţei Bisericii, a identităţii lui Isus ca
Mesia arătat de profeţi, a împlinirii profeţiilor
referitoare la El, a faptelor vieţii Sale şi a învăţăturilor
Sale. Dacă inspiraţia era verbală (o dictare cuvânt de
cuvânt), nu era nevoie de câţiva oameni ca să repete
naraţiunea; dar este vrednic de notat că în timp ce fiecare
scriitor şi-a exercitat libertatea individuală de exprimare
şi a făcut alegerea evenimentelor cele mai importante şi mai
vrednice de înregistrat, Domnul prin Spiritul Său sfânt a
supravegheat lucrarea astfel încât nimic de importanţă n-a
fost omis -- tot ce este necesar este înregistrat fidel --
„pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul
pregătit". Este interesant de remarcat că relatarea
((219)) apostolului Ioan le completează pe celelalte
trei -- Matei, Marcu şi Luca -- şi el vorbeşte în principal
despre împrejurările şi întâmplările importante omise de
ceilalţi.
Afirmaţia Domnului, că El prin Spiritul
sfânt îi va îndruma pe apostoli şi prin ei pe Noua Creaţie,
„în tot adevărul", implică faptul că îndrumarea va fi o
îndrumare generală în tot adevărul, mai degrabă decât
personală şi individuală -- îndeplinirea după această
manieră este evidenţiată din relatări. Deşi apostolii, cu
excepţia lui Pavel, au fost oameni simpli şi neînvăţaţi,
totuşi expunerile lor scripturale sunt cu totul remarcabile.
Ei au putut „face de ruşine înţelepciunea" teologilor
„înţelepţi" din zilele lor -- şi de atunci încoace. Oricât
de elocventă ar fi eroarea, ea nu poate sta în faţa logicii
deducţiilor lor din Lege, din Profeţi şi din învăţăturile
Domnului. Învăţaţii Legii evreieşti au remarcat aceasta, şi,
după cum citim, „au recunoscut că fuseseră cu Isus" -- că
învăţaseră doctrina Lui şi copiaseră spiritul Lui. Fapt.
4:5, 6, 13.
Epistolele apostolice conţin astfel de
argumente logice bazate pe scrierile inspirate ale Vechiului
Testament şi pe cuvintele Domnului; şi toţi care de-a lungul
Veacului Evanghelic s-au împărtăşit din acelaşi spirit
urmând liniile argumentării puse de Domnul în faţa noastră
prin purtătorii Săi de cuvânt, sunt conduşi spre aceleaşi
concluzii corecte, aşa încât credinţa noastră nu stă în
înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor.
2:4, 5). Totuşi, în aceste învăţături, ca şi în prezentările
lor istorice, n-avem nici o dovadă a unei dictări cuvânt de
cuvânt -- nici o dovadă că ei au fost doar secretari ai
Domnului, vorbind şi scriind într-un mod mecanic, aşa cum au
făcut profeţii din timpurile vechi (2 Pet. 1:21). Mai
degrabă, clarviziunea apostolilor a fost o iluminare a
minţii care i-a făcut capabili să vadă şi să aprecieze
scopurile divine, şi astfel să le declare în mod clar;
întocmai cum, urmând conducerea lor, toţi din poporul
Domnului de atunci încoace au fost făcuţi capabili să
crească în har, cunoştinţă şi iubire, şi astfel au fost
((220)) făcuţi capabili să „înţeleagă pe deplin împreună
cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi
înălţimea şi să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece
orice cunoştinţă (omenească)". Efes. 3:18, 19.
Cu toate acestea, suntem pe deplin
îndreptăţiţi să credem că celelalte învăţături ale lor, ca
şi relatările lor istorice, au fost atât de supravegheate de
Domnul încât cuvintele nepotrivite au fost evitate, iar
adevărul a fost prezentat în astfel de formă încât să
constituie „hrană la timp potrivit" pentru casa credinţei
din zilele lor până astăzi. Această supraveghere divină a
apostolilor a fost indicată dinainte prin cuvintele Domnului
nostru: „Orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi
orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer" (Mat.
18:18). Înţelegem că aceasta înseamnă, nu faptul că Domnul
Îşi va ceda prerogativa şi va asculta de ordinele
apostolilor, ci faptul că ei vor fi astfel păstraţi, astfel
îndrumaţi de Spiritul sfânt, încât deciziile lor în
Biserică, în privinţa lucrurilor care să fie considerate
obligatorii şi care să fie considerate opţionale, vor fi
decizii corecte; iar Biserica în general să ştie, prin
urmare, că lucrurile au fost fixate, stabilite --
concluziile la care s-a ajuns fiind atât hotărârea Domnului
cât şi a apostolilor.
Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea
În deplină armonie cu aceasta, după ce
apostolul Petru a mărturisit că Domnul nostru era Mesia,
„Isus răspunzând i-a zis: «Ferice de tine, Simon, fiul lui
Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul
acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea
îţi spun: Tu eşti Petru (petros -- piatră, stâncă) şi
pe această stâncă (petra -- masă de piatră -- marea
stâncă fundamentală a adevărului pe care tocmai l-ai
exprimat tu) voi zidi Biserica Mea»". Domnul Însuşi este
ziditorul, după cum se spune despre El că este şi temelia,
„Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea
care este pusă şi care este Isus Hristos" (1 Cor. 3:11). El
este marea Stâncă, iar mărturia lui Petru despre El a fost
ca atare o ((221)) mărturie de stâncă -- o declaraţie
a principiilor care stau la baza planului divin. Apostolul
Petru aşa a înţeles această chestiune şi aşa şi-a exprimat
înţelegerea (1 Pet. 2:5, 6). El a spus că toţi credincioşii
consacraţi cu adevărat sunt „pietre vii" care vin la
marea Stâncă a planului divin, Cristos Isus -- să fie zidiţi
ca templu sfânt al lui Dumnezeu prin unire cu El -- temelia.
Petru, prin urmare, a respins orice pretenţie de a fi el
însuşi piatra de temelie şi în mod potrivit s-a clasificat
împreună cu toate celelalte „pietre vii" (greceşte,
lithos) ale Bisericii -- chiar dacă petros,
stâncă, înseamnă o piatră mai mare decât lithos şi
toţi apostolii ca pietre de „temelie" vor avea o importanţă
mai mare decât fraţii lor în planul şi ordinea divină. Apoc.
21:14.
Cheile autorităţii
În aceeaşi împrejurare Domnul i-a spus
lui Petru: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice
vei lega pe pământ va fi legat în ceruri" etc. Astfel,
aceeaşi autoritate dată apostolilor în ansamblu a fost
exprimată în mod specific faţă de Petru, plus privilegiul
sau onoarea cheilor -- puterea sau autoritatea deschiderii.
Ne amintim cum apostolul Petru a folosit cheile Împărăţiei
şi a făcut lucrarea de deschidere a noii dispensaţii,
întâi pentru evrei la Cincizecime, iar mai târziu pentru
neamuri în casa lui Corneliu. Citim că, în Ziua
Cincizecimii, când a fost revărsat Spiritul sfânt, „Petru a
stat în picioare cu cei unsprezece" -- a luat iniţiativa; el
a deschis, ceilalţi au urmat şi astfel a fost
deschisă invitaţia evanghelică pentru evrei. În cazul lui
Corneliu, Domnul a trimis mesageri la Petru şi l-a îndrumat
în mod special printr-o viziune să le urmeze invitaţia, şi
astfel l-a folosit în mod special la deschiderea uşii
îndurării, libertăţii şi privilegiului pentru neamuri -- ca
şi ei să poată veni şi avea parte de privilegiul chemării de
sus a Noii Creaţii. Aceste lucruri sunt în deplină armonie
cu ceea ce am văzut în privinţa scopurilor Domnului legate
de alegerea celor doisprezece apostoli. Şi cu cât poporul
Domnului va discerne mai clar faptul că aceşti doisprezece
oameni au fost făcuţi ((222)) reprezentanţi deosebiţi
ai noii dispensaţii, iar cuvintele lor canale speciale ale
adevărului în privinţa Noii Creaţii, cu atât va fi mai bine
pregătit să le accepte cuvintele şi cu atât va fi mai puţin
dispus să sprijine învăţăturile altora care sunt în conflict
cu mărturia lor. „Dacă nu vorbesc după acest Cuvânt, zorile
nu sunt pentru ei". Isa. 8:20 (Biblia interlineară
ebraico-engleză, J. P. Green -- n.e.).
Ultima declaraţie a făgăduinţei Domnului
nostru spune: „El (Spiritul sfânt al Tatălui) . . . vă va
vesti lucrurile viitoare". Aceasta implică o inspiraţie
specială a apostolilor, iar indirect implică binecuvântarea
şi iluminarea poporului Domnului prin învăţăturile lor chiar
până la încheierea acestui veac. Ei urmau să fie nu numai
sfinţi apostoli, ci şi profeţi sau văzători care să
înştiinţeze Biserica despre evenimentele viitoare. Nu
trebuie să presupunem că toţi apostolii au fost folosiţi în
aceeaşi măsură în vreunul sau în toate aceste moduri de
slujire. Fapt este că unii au fost onoraţi mai mult nu numai
în privilegiile de serviciu ca apostoli, ci onoraţi mai mult
şi în arătarea lucrurilor viitoare. Apostolul Pavel indică
diferite lucruri viitoare: marea apostazie în Biserică;
descoperirea „Omului Păcatului"; taina referitoare la a doua
venire a Domnului şi că nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi
schimbaţi; taina ascunsă în veacurile şi dispensaţiile
trecute, că Biserica, în care se includ şi neamurile, va fi
împreună moştenitoare a făgăduinţei făcute lui Avraam -- că
sămânţa lui va binecuvânta toate familiile Pământului etc.,
etc. El arată de asemenea că la sfârşitul veacului în
Biserică vor predomina condiţiile rele, că oamenii vor fi
iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu,
având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea; vor fi
călcători de legământ etc., şi că „lupi răpitori" (adepţi ai
Criticii Radicale distructivi) nu vor cruţa turma Domnului.
Într-adevăr, toate scrierile apostolului Pavel sunt în mod
strălucit luminate de viziunile şi revelaţiile de care el
s-a bucurat ca văzător al lucrurilor care în zilele sale
erau viitoare şi care nu era cuvenit a fi explicate încă
deplin, dar care acum sunt descoperite sfinţilor prin
tipurile şi profeţiile Vechiului Testament -- putându-se
înţelege ((223)) acum în lumina cuvintelor
apostolilor fiindcă a sosit „timpul potrivit" ca ele să fie
înţelese.
Şi apostolul Petru ca văzător arată
intrarea în Biserică a învăţătorilor mincinoşi, care în
ascuns, în secret, vor introduce erezii nimicitoare, chiar
negând că Domnul i-a cumpărat. Privind până în zilele
noastre, el profeţeşte zicând: „În zilele din urmă vor veni
batjocoritori . . . zicând: «Unde este făgăduinţa
prezenţei (2 Pet. 3:4, Diaglott -- n. e.) Lui
(Cristos)»" etc. El de asemenea a profeţit că „Ziua Domnului
va veni ca un hoţ" noaptea etc.
Apostolul Iacov în mod asemănător a
profeţit referitor la sfârşitul acestui veac, zicând:
„Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din
cauza nenorocirilor care vin peste voi! . . . V-aţi strâns
comori în zilele din urmă!" etc.
Apostolul Ioan însă a fost cel mai
remarcabil văzător sau profet dintre toţi apostolii;
viziunile sale, care formează cartea Apocalipsei, descriu în
cea mai admirabilă manieră lucrurile viitoare.
Infailibilitatea apostolică
Din cele anterioare suntem pe deplin
îndreptăţiţi să credem că apostolii au fost îndrumaţi de
Domnul prin Spiritul Său sfânt, astfel încât toate cuvintele
lor publice au fost de inspiraţie divină pentru învăţătura
Bisericii şi tot atât de infailibile ca şi cuvintele
profeţilor din dispensaţia precedentă. Dar în timp ce suntem
astfel asiguraţi în privinţa caracterului adevărat al
mărturiei lor şi a faptului că tot ce au spus ei către
Biserică are aprobarea divină, este bine să examinăm cu
grijă cinci împrejurări diferite, menţionate în Noul
Testament, care sunt de obicei considerate ca opuse ideii că
apostolii n-au greşit în învăţăturile lor. Le vom examina cu
atenţie separat.
(1) Tăgăduirea de către Petru a Domnului
nostru tocmai înainte de răstignirea Sa. Nu se poate
contesta că aici Petru a fost surprins într-o greşeală mare,
pe care el a regretat-o sincer mai târziu; dar să nu uităm
că această încălcare, deşi comisă după alegerea lui ca
apostol, a fost înainte de ungerea lui cu ((224))
Spiritul sfânt la Cincizecime şi de înzestrarea lui ca
apostol în sensul cel mai deplin. Mai mult, infailibilitatea
apostolilor pe care noi o pretindem este cea care se aplică
la învăţăturile şi scrierile lor publice, şi nu la
toate întâmplările şi amănuntele din viaţa lor, care, fără
îndoială, au fost afectate de neajunsurile vaselor lor
pământeşti, stricate prin căderea pe care toţi copiii lui
Adam au suferit-o. Cuvintele apostolului, „comoara aceasta o
purtăm în nişte vase de lut", evident că s-au aplicat şi la
el şi la ceilalţi apostoli, precum şi la toată Biserica --
primitorii Spiritului sfânt. Partea noastră, ca indivizi, în
marea lucrare de ispăşire a Învăţătorului nostru, acoperă
aceste neajunsuri ale trupului care sunt contrare dorinţelor
noastre ca Noi Creaturi.
Funcţia apostolică pentru serviciul
Domnului şi al Bisericii a fost cu totul separată de
slăbiciunile trupului şi le-a fost conferită nu datorită
perfecţiunii umane, ci în timp ce erau, după cum se ştie,
„oameni cu aceleaşi patimi" ca şi noi (Fapt. 14:15). Funcţia
nu le-a adus restabilirea -- perfecţiunea corpurilor lor
muritoare -- ci le-a adus numai mintea nouă şi Spiritul
sfânt care să le conducă pe acestea. Ea nu le-a făcut
perfecte gândurile şi acţiunile, ci doar a condus acele
gânduri şi acţiuni aşa încât învăţăturile publice ale celor
doisprezece să fie infailibile -- Cuvântul Domnului. Acesta
este felul de infailibilitate pretins de papi -- că atunci
când papa vorbeşte ex catedra, sau oficial, el este
condus de Dumnezeu şi nu i se permite să greşească. Această
lipsă de greşeli a papilor este pretinsă pentru ei pe
motivul că şi ei sunt apostoli -- trecând cu vederea şi
ignorând învăţătura Scripturilor că sunt numai „doisprezece
apostoli ai Mielului".
(2) Într-o împrejurare, Petru „prefăcut"
-- s-a făcut vinovat de făţărnicie (Gal. 2:11-14). Aceasta
se arată ca dovadă că apostolii n-au fost infailibili în
conduită. Noi recunoaştem acest lucru deoarece ne dăm seama
că şi apostolii l-au recunoscut (Fapt. 14:15); dar
repetăm că n-a fost permis ca aceste slăbiciuni omeneşti să
strice lucrarea lor sau utilitatea lor ca apostoli -- care
„au predicat Evanghelia prin Duhul sfânt trimis din cer"
((225)) (1 Pet. 1:12; Gal. 1:11, 12) -- nu prin
înţelepciunea oamenilor, ci prin înţelepciunea de sus (1
Cor. 2:5-16). Această eroare din partea lui Petru a fost
prompt corectată de Dumnezeu prin apostolul Pavel, care în
mod blând dar ferm „i-a stat împotrivă în faţă, căci era de
condamnat"; şi faptul că acest lucru a fost bine primit de
către apostolul Petru şi că el şi-a învins slăbiciunea în
privinţa preferinţei pentru evrei este cu prisosinţă
mărturisit prin cele două epistole ale sale, în care nu se
poate găsi nici o umbră de şovăială în acest subiect şi nici
vreo lipsă de credincioşie în recunoştinţa sa faţă de
Domnul.
(3) Se pretinde că apostolii au aşteptat
ca a doua venire a Domnului să aibă loc foarte repede,
probabil în timpul vieţii lor, şi că în aceasta ei au greşit
din punct de vedere doctrinar şi au arătat că învăţăturile
lor nu sunt demne de încredere. Noi răspundem că Domnul a
declarat că i-a lăsat pe apostoli în nesiguranţă în privinţa
timpului celei de-a doua veniri şi a stabilirii Împărăţiei
-- pur şi simplu spunându-le lor şi tuturora să vegheze,
pentru ca atunci când evenimentul va fi cuvenit, ei să ştie
şi să nu fie în întuneric în legătură cu acest subiect, aşa
cum va fi lumea în general. Întrebarea lor despre această
chestiune, după învierea Domnului, a adus din partea Lui
răspunsul: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau
perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa". Să
găsim noi greşeală la apostoli pentru o chestiune despre
care Domnul a spus că pentru un timp era un secret divin?
Desigur că nu. Găsim însă că sub conducerea Spiritului în
privinţa „lucrurilor viitoare" apostolii au fost foarte
precauţi în expresiile lor legate de timpul celei de-a doua
veniri; şi departe de a aştepta acest lucru în timpul vieţii
lor, cuvintele lor indică contrariul.
De exemplu, apostolul Petru spune clar că
el a scris epistolele cu scopul ca Biserica să-i aibă
mărturia după moartea sa -- o dovadă clară că el nu s-a
aşteptat să trăiască până la stabilirea Împărăţiei (2 Pet.
1:15). Apostolul Pavel, deşi a spus că „timpul s-a scurtat",
n-a pretins că putea spune cât era de scurt. De fapt, privit
din punctul de vedere al săptămânii formate din ((226))
şapte zile de câte o mie de ani -- din care a şaptea va
aduce Împărăţia -- mai mult de patru şesimi din timpul de
aşteptare trecuseră deja şi timpul era înaintat. Exact în
acelaşi mod vorbim acum despre asemenea lucruri legate de
afacerile pământeşti, când joia spunem că săptămâna va fi
curând trecută. Pavel a vorbit şi despre timpul plecării
lui, despre faptul că el era gata să-şi dea viaţa, despre
preferinţa lui de a face astfel. El arată că ziua Domnului
va veni ca un hoţ noaptea. El a corectat unele impresii
false asupra subiectului, zicând: „Să nu vă lăsaţi clătinaţi
aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de
vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca
venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar.
Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni
înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi
descoperit omul păcatului, fiul pierzării . . . Nu vă
aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram
încă la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să nu se
descopere decât la timpul lui".
(4) Se obiectează că Pavel, care a scris:
„Eu, Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu
vă va folosi cu nimic" (Gal. 5:2), l-a făcut pe Timotei să
se circumcidă (Fapt. 16:3). Şi suntem întrebaţi: Oare prin
aceasta n-a dat el învăţătură falsă şi în contradicţie cu
propria sa mărturie? Noi răspundem: Nu; Timotei era evreu,
fiindcă mama lui era evreică (Fapt. 16:1); iar circumcizia
era un obicei naţional printre evrei, care a început
înainte de Legea lui Moise şi care a continuat după ce
Cristos „a şters înscrisul (Legământul) . . . pironindu-l pe
cruce". Circumcizia i-a fost dată lui Avraam şi seminţei lui
cu patru sute treizeci de ani înainte de a fi dată Legea lui
Israel ca naţiune la Muntele Sinai. Petru a fost numit
apostolul circumciziei (adică pentru evrei), iar Pavel al
necircumciziei (adică pentru neamuri). Gal. 2:7, 8.
Argumentul său din Galateni 5:2 nu era
adresat evreilor. Pavel se adresa neamurilor, al căror
singur motiv pentru care doreau sau chiar numai se gândeau
la circumcizie era că anumiţi învăţători falşi îi încurcau,
spunându-le că trebuiau să ţină atât Legământul
Legii, cât şi să accepte pe Cristos, făcându-i astfel
să ignore Legământul de Har. Aici apostolul ((227))
arată că, dacă ei se circumcideau (pentru un astfel de
motiv), aceasta ar fi o respingere a Legământului de Har
şi, ca atare, o respingere a întregii lucrări a lui Cristos.
El n-avea nici o obiecţie ca evreii să-şi continue obiceiul
naţional al circumciziei: acest lucru este evident din
cuvintele sale în 1 Cor. 7:18, 19, ca şi din procedurile
sale cu Timotei. Nu doar că era necesar ca Timotei
sau oricare alt evreu să se circumcidă, dar nu era
nepotrivit; şi cum el umbla în măsură considerabilă printre
evrei, era spre avantajul lui -- îi aducea încrederea
evreilor. Dar vedem împotrivirea neclintită a lui Pavel în
acest subiect, când unii care au înţeles greşit chestiunea
au căutat să-l facă pe Tit, un grec pur, să se circumcidă.
Gal. 2:3-5.
5) Relatarea despre purtarea lui Pavel,
înregistrată în Fapt. 21:20-26, se consideră a fi contrară
cu propriile sale învăţături despre adevăr şi arată că el a
greşit în privinţa doctrinelor şi practicilor. Se pretinde
că din cauza procedurii greşite în această împrejurare a
fost permis ca Pavel să sufere atât de mult ca prizonier şi
în final a fost trimis la Roma. Dar asemenea vedere nu este
susţinută de faptele declarate în Scripturi. Relatarea arată
că în toată această experienţă Pavel a avut simpatia şi
aprobarea tuturor celorlalţi apostoli, şi, mai presus de
toate, favoarea continuă a Domnului. Purtarea lui a fost la
cererea celorlalţi apostoli. I s-a mărturisit prin profeţie,
înainte de a pleca la Ierusalim (Fapt. 21:10-14), că lanţuri
şi închisoare îl aşteptau; şi în ascultare de convingerea pe
care o avea cu privire la datoria sa a înfruntat toate acele
adversităţi prezise. Şi citim că tocmai când era în mijlocul
necazului „Domnul a stat lângă el şi i-a zis: «Îndrăzneşte,
căci după cum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim,
tot aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma»". Mai târziu
aflăm că Domnul i-a aratat iarăşi favoare, după cum citim:
„Căci un înger al Dumnezeului al Căruia sunt eu şi Căruia Îi
slujesc, a stat lângă mine azi noapte şi mi-a zis: «Nu te
teme, Pavel! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată,
Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei care merg cu corabia
împreună cu tine»". Fapt. 23:11; 27:23, 24.
În vederea acestor fapte, trebuie să
căutăm o înţelegere a purtării lui Pavel în concordanţă cu
purtarea lui în mod constant îndrăzneaţă şi nobilă -- având
o mare apreciere ((228)) pentru lucrarea şi mărturia
pe care Dumnezeu nu numai că n-a mustrat-o, ci a aprobat-o.
Ajungând apoi să examinăm Fapt. 21:21-27, remarcăm (versetul
21) că Pavel n-a dat învăţătura că evreii convertiţi
nu trebuiau să-şi circumcidă copiii şi nici n-a respins
Legea Mozaică -- mai degrabă a onorat-o, arătând realităţile
mai mari şi mai impresionante pe care legea lui Moise le-a
simbolizat cu atâta forţă. Prin urmare, departe de a
respinge pe Moise, el a onorat pe Moise şi Legea, zicând:
„Legea . . . este sfântă, dreaptă şi bună", şi a arătat că
prin ea a crescut cunoştinţa despre caracterul hain
al păcatului; că Legea a fost atât de grandioasă încât nici
un om imperfect n-a putut asculta de ea pe deplin, şi că
Cristos, ţinând-o, câştigase răsplăţile ei, iar acum sub
Legământul de Har oferea viaţă veşnică şi binecuvântări ca
un dar pentru cei care nu erau în stare să ţină legea,
dar care prin credinţă au acceptat ascultarea şi
sacrificiul Său perfect ca acoperire a imperfecţiunilor lor,
şi care au devenit urmaşii Săi pe cărarea dreptăţii.
Anumite ceremonii ale dispensaţiei iudee
-- cum ar fi posturile, celebrarea lunilor noi, a zilelor şi
a sărbătorilor de sabat -- au fost tipuri ale adevărurilor
spirituale aparţinătoare Veacului Evanghelic. Apostolul
arată clar că Evanghelia Legământului de Har nici nu le
impune nici nu le interzice pe acestea (Cina Domnului şi
Botezul fiind singurele lucruri cu caracter simbolic
poruncite nouă, iar acestea sunt noi). Col. 2:16, 17; Luca
22:19; Mat. 28:19.
Unul dintre aceste ritualuri evreieşti
simbolice, numit „curăţire", a fost cel respectat de Pavel
şi de cei patru evrei, în cazul pe care-l examinăm acum.
Fiind evrei, ei aveau dreptul, dacă voiau, nu numai să se
consacre lui Dumnezeu în Cristos, dar şi să facă simbolul
acestei curăţiri. Şi ei au făcut acest lucru --
oamenii care erau cu Pavel făcând pe lângă aceasta un
jurământ de a se umili înaintea Domnului şi a oamenilor,
prin aceea că şi-au ras capetele. Aceste ceremonii simbolice
costau ceva; şi preţul se pare că forma „jertfa" de
bani -- un cuantum pentru fiecare, pentru a acoperi
cheltuielile Templului.
((229))
Apostolul Pavel n-a învăţat niciodată pe
evrei că ei erau eliberaţi de Lege -- ci, dimpotrivă,
că Legea avea stăpânire asupra fiecăruia din ei atâta vreme
cât trăia. El a arătat însă că dacă un evreu accepta pe
Cristos şi devenea „mort împreună cu El", aceasta
rezolva pretenţiile Legământului Legii asupra acelui evreu
şi-l făcea un om al lui Dumnezeu, liber în
Cristos (Rom. 7:1-4). Dar el i-a învăţat pe convertiţii
dintre neamuri că ei niciodată nu fuseseră sub Legământul
Legii evreieşti, şi a încerca să practice ceremoniile şi
ritualurile Legii evreieşti presupunea că ei se încredeau în
acele simboluri pentru mântuire şi nu se bazau cu totul pe
meritul sacrificiului lui Cristos. Şi cu aceasta toţi
apostolii au fost de acord. Vezi Fapt. 21:25; 15:20, 23-29.
Concluzia noastră este că Dumnezeu i-a
folosit pe apostoli în modul cel mai minunat, făcându-i
slujitori foarte capabili ai adevărului Său şi îndrumându-i
supranatural în subiectele despre care au scris -- aşa încât
nimic ce este folositor pentru omul lui Dumnezeu n-a fost
omis -- şi chiar în cuvintele scrierilor lor originale s-a
manifestat o grijă şi o înţelepciune mai presus de ceea ce
au înţeles apostolii înşişi. Lăudat fie Dumnezeu pentru
această temelie sigură a credinţei noastre!
Apostolii n-au fost stăpâni peste
moştenirea lui Dumnezeu
Trebuie oare apostolii să fie priviţi în
vreun sens ca stăpâni în Biserică? Sau, cu alte
cuvinte, când Domnul şi Capul Bisericii a plecat, a luat
careva dintre ei locul Capului, ori toţi împreună au
constituit un cap, ca să-I ia locul şi frâiele guvernării?
Sau, au fost ei, sau careva dintre ei, ceea ce pretind papii
de la Roma că sunt, în calitate de succesori ai lor --
vicarii sau înlocuitorii lui Cristos pentru Biserică, corpul
Său?
Împotriva unei astfel de ipoteze avem
declaraţia simplă a lui Pavel (Efes. 4:4, 5): „Este un
singur trup" şi „un singur Domn"; şi, de aceea,
printre diferitele membre ale corpului, nu contează care ar
fi relativa importanţă a unora, numai acel singur Domn
şi Cap trebuie să fie recunoscut. Acest lucru l-a dat şi
Domnul ca învăţătură când, adresându-Se mulţimilor
((230)) şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarilor şi
fariseilor . . . le place . . . să fie numiţi de oameni:
«Rabi! Rabi!» Voi să nu vă numiţi Rabi fiindcă unul singur
este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi
fraţi" (Mat. 23:1, 2, 6-8). Şi, adresându-Se iarăşi
apostolilor, Isus a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept
cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai-marii lor
exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este
aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie
slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între
voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a
venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea
viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi". Marcu 10:42-45.
N-avem nici o dovadă că Biserica timpurie
i-a privit vreodată pe apostoli ca stăpâni în Biserică, ori
că apostolii şi-au asumat vreodată asemenea autoritate sau
demnitate. Purtarea lor a fost într-adevăr foarte departe de
ideea papală a stăpânirii, ca şi de aceea a tuturor
slujitorilor proeminenţi din toate sectele creştine. De
exemplu, Petru nu s-a numit niciodată „prinţul apostolilor",
cum îl numesc papiştii; şi nici el nici ceilalţi nu şi-au
dat titluri unul altuia, sau n-au primit omagii din partea
Bisericii. Ei s-au adresat ori s-au referit unul la altul
simplu, cu, Petru, Ioan, Pavel etc., sau altfel, cu, fratele
Petru, fratele Ioan etc.; şi toată Biserica era salutată
similar -- ca fraţi şi surori în Cristos. (Vezi Fapt. 9:17;
21:20; Rom. 16:23; 1 Cor. 7:15; 8:11; 2 Cor. 8:18; 2 Tes.
3:6, 15; Filim. 7, 16.) Şi este scris că Însuşi Domnul nu
S-a ruşinat să-i numească pe toţi „fraţi" (Evr. 2:11), atât
este El de departe de orice atitudine dominatoare în
exercitarea adevăratei şi recunoscutei Sale stăpâniri sau
autorităţi.
Aceşti slujitori de frunte în Biserica
timpurie nici n-au umblat în robe preoţeşti, sau cu cruce şi
rozar etc., căutând să-şi atragă reverenţa şi omagiul
oamenilor; căci, după cum i-a învăţat Domnul, cei mai
importanţi dintre ei au fost cei care au servit mai mult.
Astfel, de exemplu, când persecuţia a risipit Biserica şi
i-a scos din Ierusalim, „cei unsprezece" s-au ţinut tare pe
poziţii, dispuşi să facă orice trebuia, fiindcă în acest
timp de ((231)) încercare Biserica din altă parte
căuta încurajare şi ajutor la cei din Ierusalim. Dacă ar fi
fugit, întreaga Biserică ar fi fost disperată şi cuprinsă de
panică. Şi-l găsim pe Iacov pierind de sabia lui Irod; pe
Petru aşteptându-l o soartă similară, aruncat în închisoare
şi prins cu lanţul de doi soldaţi (Fapt. 12:1-6); iar pe
Pavel şi Sila în slujirea lor bătuţi cu multe lovituri şi
apoi aruncaţi în închisoare cu picioarele fixate în butuci;
şi pe Pavel îndurând „o mare luptă de suferinţe" (Fapt.
16:23, 24; 2 Cor. 11:23-33). Au arătat ei ca stăpânii, ori
s-au purtat ca stăpânii? Desigur că nu.
Petru a fost foarte explicit în această
chestiune când i-a sfătuit pe bătrâni: „Păstoriţi turma
lui Dumnezeu". El n-a zis, turma voastră, poporul
vostru, biserica voastră, cum spun mulţi
slujitori de astăzi, ci turma lui Dumnezeu, nu ca stăpâni
peste moştenire, ci ca exemple pentru turmă -- exemple
de smerenie, credincioşie, zel şi evlavie (1 Pet. 5:1-3). Şi
Pavel zice: „Gândesc că Dumnezeu a făcut din noi, apostolii,
oamenii cei mai de pe urmă, ca nişte condamnaţi la moarte,
fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi
pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos . . . în
dispreţ . . . suferim de foame şi de sete, suntem goi,
chinuiţi, fără locuinţă stabilă, ne obosim muncind cu
mâinile noastre; când suntem insultaţi, binecuvântăm; când
suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne
rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii, ca
lepădătura tuturor" (1 Cor. 4:9-13). Nu prea semănau cu
stăpânii în toate acestea, nu-i aşa? Şi împotrivindu-se
ideii unora dintre fraţii care păreau să aspire la stăpânire
peste moştenirea lui Dumnezeu, Pavel zice ironic: „O,
iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind
fără noi"; dar mai târziu el recomandă singura cale
dreaptă, care este aceea a smereniei, zicând: „Călcaţi pe
urmele mele" în această privinţă. Şi iarăşi: „Iată cum
trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui
Hristos şi ca nişte administratori ai tainelor lui
Dumnezeu". 1 Cor. 4:8, 16, 1.
Şi din nou acelaşi apostol adaugă: „După
cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ne fie încredinţată
Evanghelia, ((232)) tot aşa şi vorbim, ca să plăcem
nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inimile. În
adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat cuvinte
linguşitoare, nici haina lăcomiei de bani: martor este
Dumnezeu. N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi,
nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi
putut să fim o greutate. Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în
mijlocul vostru, ca o doică (ce-şi hrăneşte) ce-şi creşte cu
drag copiii" (1 Tes. 2:4-7). Apostolii n-au scos nici bule
nici anateme, dar printre implorările lor iubitoare găsim
expresii cum sunt acestea: „Când suntem vorbiţi de rău, ne
rugăm", „Pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog",
„Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l".
1 Cor. 4:13; Filip. 4:3; 1 Tim. 5:1.
Biserica timpurie a respectat cum se
cuvine evlavia, cunoştinţa spirituală superioară şi
înţelepciunea apostolilor, şi privindu-i, aşa cum de fapt au
fost, ca ambasadori speciali ai Domnului către ei, au stat
la picioarele apostolilor ca învăţăcei; totuşi nu cu mintea
indiferentă, fără nici un fel de întrebări, ci cu dispoziţia
de a încerca spiritele şi a verifica mărturia (1 Ioan 4:1; 1
Tes. 5:21; Isa. 8:20). Iar apostolii, învăţându-i, au
prescris această atitudine a minţii care cerea un motiv
pentru speranţa lor şi au încurajat-o, fiind pregătiţi s-o
satisfacă -- nu prin cuvinte amăgitoare, de înţelepciune
omenească (de filosofie şi teorie omenească), ci prin
demonstrarea Spiritului şi puterii, pentru ca
credinţa Bisericii să poată sta nu în înţelepciunea
oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor 2:4, 5). N-au
cultivat un respect orb şi superstiţios faţă de ei.
Citim că bereenii „aveau un caracter mai
nobil decât cei din Tesalonic. Au primit cuvântul cu toată
bunăvoinţa şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă
dacă ce li se spunea este aşa". Iar efortul constant al
apostolilor a fost să arate că Evanghelia pe care ei o
vesteau era chiar aceeaşi Evanghelie exprimată tainic de
către profeţii din vechime, cărora „le-a fost descoperit că
nu pentru ei înşişi, ci pentru voi (corpul lui
Cristos) spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit
acum cei (apostolii) care v-au predicat Evanghelia,
prin Duhul sfânt trimis din cer" (1 Pet. 1:10-12) ((233))
-- că era chiar aceeaşi Evanghelie a vieţii şi nemuririi
adusă la lumină prin Însuşi Domnul -- că mai marea ei
amplificare şi toate detaliile specifice descoperite
Bisericii prin ei, sub conducerea şi îndrumarea Spiritului
sfânt -- fie prin revelaţii speciale, fie prin alte mijloace
mai naturale, ambele acestea fiind folosite -- au fost în
împlinirea promisiunii Domnului faţă de apostoli şi prin ei
faţă de întreaga Biserică -- „Mai am să vă spun încă
multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta".
Era corect prin urmare ca bereenii să
cerceteze Scripturile ca să vadă dacă mărturia apostolilor
corespundea cu aceea a Legii şi a profeţilor, şi să le
compare şi cu învăţăturile Domnului. Domnul nostru de
asemenea a invitat la o verificare similară a mărturiei Sale
prin Lege şi profeţi, zicând: „Voi cercetaţi Scripturile . .
. dar tocmai ele mărturisesc despre Mine". Toată mărturia
divină trebuie să fie în armonie, fie că este comunicată
prin Lege, prin profeţi, prin Domnul sau prin apostoli.
Întreaga ei armonie este o dovadă a inspiraţiei lor divine.
Şi, mulţumim lui Dumnezeu! noi găsim că acea armonie există,
aşa încât Scripturile Vechiului şi Noului Testament
constituie ceea ce Domnul Însuşi numeşte „harpele lui
Dumnezeu" (Apoc. 15:2). Iar diferitele mărturii ale Legii şi
profeţilor sunt cele câteva corzi ale harfei, care, dacă
sunt acordate de Spiritul sfânt ce locuieşte în inima
noastră şi sunt atinse de degetele servilor şi căutătorilor
devotaţi ai adevărului divin, scot cele mai încântătoare
sunete care au ajuns vreodată la urechile muritorilor.
Lăudat fie Domnul pentru aleasa melodie a binecuvântatei
„cântări a lui Moise şi a Mielului", pe care noi o învăţăm
prin mărturia sfinţilor Săi apostoli şi profeţi, dintre care
Domnul Isus este cel mai însemnat!
Dar în timp ce mărturia Domnului şi a
apostolilor trebuie să fie în armonie cu aceea a Legii şi
profeţilor, noi trebuie să aşteptăm ca ele să mărturisească
despre lucruri atât noi cât şi vechi; fiindcă
aşa ne-au îndrumat profeţii să aşteptăm (Mat. 13:35; Ps.
78:2; Deut. 18:15, 18; Dan. 12:9). Şi astfel îi găsim nu
numai expunând adevărurile ascunse ale profeţiei vechi, dar
şi explicând noi revelaţii de adevăr.
((234))
Apostoli, profeţi, evanghelişti,
învăţători
Conform ideii generale a creştinătăţii,
Domnul a lăsat problema organizării Bisericii cu prevederi
total neadecvate pentru scopurile pe care le-a intenţionat,
şi a aşteptat ca poporul Său să-şi folosească propria
înţelepciune în ceea ce priveşte organizarea. Mulţi oameni
cu diferite idei au favorizat mai mult sau mai puţin
organizaţiile stricte, şi astfel îi găsim astăzi pe
creştinii de peste tot din lume organizaţi după diferite
criterii şi cu mai multă sau mai puţină rigiditate, fiecare
pretinzând că denominaţia sau sistemul său specific de
guvernare este avantajos. Acest lucru este greşit! Nu este
raţional să presupunem că Dumnezeu, cunoscând această Nouă
Creaţie mai înainte de întemeierea lumii, ar fi atât de
neglijent cu propria Sa lucrare încât să-Şi lase poporul
credincios fără o înţelegere clară a voinţei Sale şi fără un
aranjament sau o organizare adecvată pentru binele lor.
Tendinţa minţii umane este fie spre anarhie pe de o parte,
fie spre o organizare strictă şi robie pe de altă parte.
Aranjamentul divin, care evită ambele aceste extreme,
stabileşte pentru Noua Creaţie o organizare extrem de simplă
şi lipsită de orice este înrudit cu robia. Într-adevăr,
îndemnul Scripturii pentru orice creştin este: „Hristos ne-a
eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă
supuneţi iarăşi sub jugul robiei!" Gal. 5:1.
În prezentarea acestui aranjament divin
trebuie să ne limităm strict la mărturiile divine şi să
ignorăm în întregime istoria eclesiastică -- ţinând minte că
„lepădarea de credinţă" prezisă începuse să lucreze chiar în
timpul apostolilor şi că aceasta a înaintat rapid după
moartea apostolilor, culminând mai întâi în sistemul papal.
Luând relatarea Bibliei, putem include împreună cu
relatările Noului Testament şi aranjamentele tipice de sub
Lege, dar să ne amintim continuu că acele tipuri au
reprezentat nu numai lucruri din timpul acestui Veac
Evanghelic, ci au simbolizat şi aranjamente pentru Veacul
Milenar viitor. De exemplu, Ziua Ispăşirii cu lucrarea ei a
reprezentat, după cum am văzut, acest Veac Evanghelic.
((235))
În ziua aceea Marele Preot nu purta
hainele sale glorioase, ci doar hainele sfinte, sau hainele
de in -- ilustrând faptul că în timpul acestui Veac
Evanghelic nici Domnul nici Biserica nu ocupă un loc distins
sau glorios în ochii oamenilor -- întreaga lor stare fiind
reprezentată doar ca o stare de puritate, dreptate --
simbolizată prin hainele de in care, în cazul Bisericii,
simbolizează dreptatea Domnului şi Capului ei. După Ziua
Ispăşirii, Marele Preot se îmbrăca cu hainele glorioase,
reprezentând gloriile, demnităţile etc., autorităţii şi
puterii lui Cristos în timpul Veacului Milenar. Şi Biserica
este reprezentată cu Domnul ei în gloriile din acea
ilustraţie, fiindcă, aşa cum capul Marelui Preot a
reprezentat pe Domnul şi Învăţătorul nostru, tot aşa corpul
preotului a reprezentat Biserica; iar hainele glorioase,
prin urmare, au reprezentat demnităţile şi onorurile
întregii Preoţimi Împărăteşti când va fi venit timpul
înălţării. Ierarhia papală -- pe nedrept pretinzând că
domnia lui Cristos se îndeplineşte prin împuternicire,
că papii sunt locţiitorii Lui, iar cardinalii, arhiepiscopii
şi episcopii reprezintă Biserica în glorie şi putere --
încearcă să exercite control civil şi religios asupra lumii,
imitând gloriile şi demnităţile Noii Creaţii alese, prin
hainele somptuoase ale funcţiei lor, pe care ei le poartă.
Însă adevărata Preoţime Împărătească mai poartă încă hainele
albe de sacrificiu şi-L aşteaptă pe adevăratul Domn al
Bisericii şi adevărata înălţare la „slavă, cinste şi
nemurire", când ultimul membru al celor aleşi îşi va fi
sfârşit partea în lucrarea de sacrificiu.
Îndrumările cu privire la organizarea şi
regulile Bisericii în zilele ei de umilire şi sacrificiu
trebuie căutate în special în Noul Testament. Faptul că
aceste reguli nu sunt aşezate într-o formă compactă nu
trebuie să ne împiedice să aşteptăm şi să găsim că ele sunt
totuşi un sistem complet. Trebuie să luptăm împotriva
aşteptărilor naturale ale judecăţii noastre pervertite în
privinţa legilor şi trebuie să reţinem că Bisericii, în
calitate de fii ai lui Dumnezeu, i s-a dat o „lege
desăvârşită, cea a libertăţii", pentru că ei nu mai sunt
servitori, ci fii, şi ((236)) pentru că fiii lui
Dumnezeu trebuie să înveţe să-şi folosească libertatea de
fii şi prin aceasta să-şi arate cu atât mai deosebit
absoluta lor ascultare de legile şi principiile iubirii.
Apostolul pune în faţa noastră o imagine
a Noii Creaţii care ilustrează întregul subiect. Este o
imagine umană, capul reprezentând pe Domnul, diferitele
părţi şi membre reprezentând Biserica. În 1 Corinteni 12
acest subiect este foarte bine dezvoltat, şi cu mare
simplitate, explicaţia dată fiind: „După cum trupul este
unul şi are multe mădulare, dar după cum toate mădularele
trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot
aşa este şi Hristos (un corp sau o companie compusă din
mulţi membri). Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost
botezaţi într-un singur trup" (fie evrei, fie
neamuri, fie robi, fie liberi). Apostolul continuă şi atrage
atenţia asupra faptului că după cum binele unui corp uman
depinde în mare măsură de unitatea, armonia şi cooperarea
tuturor membrelor lui, tot aşa este şi cu Biserica, corpul
lui Cristos. Dacă un membru suferă durere sau degradare sau
dizgraţie, toţi membrii sunt afectaţi, cu voie sau fără
voie, iar dacă un membru este în mod deosebit binecuvântat,
mângâiat sau reconfortat, toţi ceilalţi îi vor împărtăşi
proporţional binecuvântările. El arată (versetul 23) că noi
căutăm să acoperim şi să ascundem slăbiciunile şi
neajunsurile etc., corpului nostru natural şi căutăm să-l
uşurăm şi să-l ajutăm; şi la fel trebuie să fie şi cu
Biserica, corpul lui Cristos -- celor mai slabi membri
trebuie să li se acorde atât grijă deosebită cât şi
acoperire cu iubirea-caritate; „ca să nu fie dezbinare
(diviziune) în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă
unele de altele", de cele mai umile ca şi de cele mai
favorizate. Versetul 25.
În conformitate cu aceasta, organizarea
Bisericii de către Domnul este într-adevăr completă; dar,
cum este în natură, aşa este şi cu harul -- unde organizarea
este completă, este mai mică nevoie de atele şi de bandaje.
Un arbore este bine organizat şi unificat de la vârf la
rădăcini, dar ramurile nu sunt susţinute pe el prin
fixatoare sau sfori sau şuruburi ((237)) aprobate
prin certificat, sau prin reguli şi legi tipărite; la fel
este şi cu corpul lui Cristos. Dacă este cum se cuvine
reglat, armonizat şi unit în modul stabilit de Domnul, nu
vor fi necesare sfori, atele şi şuruburi care să-i ţină pe
diferiţii membri împreună -- nu va fi nevoie de legi,
crezuri şi mecanisme omeneşti spectaculoase pentru a-i aduna
sau ţine împreună. Acel singur Spirit este legătura de
unire, şi atâta vreme cât spiritul vieţii rămâne, trebuie să
rămână şi unitatea, unicitatea corpului, iar aceasta va fi o
unitate puternică sau slabă, după cum prisoseşte Spiritul
Domnului.
Apostolul merge mai departe şi arată că
Dumnezeu este administratorul general al afacerilor acestei
organizaţii, Noua Creaţie, pe care El Însuşi a plănuit-o şi
a inaugurat-o. Cuvintele Sale sunt: „Voi sunteţi trupul lui
Hristos şi fiecare în parte mădularele lui. Şi Dumnezeu a
rânduit în Biserică (Ecclesie, corp), întâi, apostoli;
al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, puteri
miraculoase; apoi, daruri de vindecări, ajutorări,
administrări, felurite limbi". Va fi ceva nou pentru mulţi
care sunt obişnuiţi să se pună ei înşişi şi unii pe alţii în
locuri de glorie şi onoare, încredere şi serviciu în
Biserică, să-şi dea seama că Dumnezeu a promis supravegherea
acestei probleme printre cei care aşteaptă de la El
îndrumare şi sunt conduşi de Cuvântul şi Spiritul Său.
Dacă acest lucru ar fi recunoscut, cât de
puţini ar îndrăzni să caute locuri de frunte şi să tragă
sforile pentru poziţii de cinste, după cum este la modă în
politică! A înţelege grija divină asupra Bisericii adevărate
înseamnă întâi de toate a deosebi Biserica adevărată de
sistemele nominale; iar apoi a căuta reverenţios şi smerit
să se cunoască voinţa divină în privinţa tuturor
aranjamentelor, serviciilor şi slujitorilor Bisericii
adevărate.
Apostolul întreabă: „Oare toţi sunt
apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători?",
implicând că se va admite în general că nu acesta este
cazul; şi că oricine este recunoscut în vreuna din aceste
poziţii trebuie să poată da ceva dovadă a numirii sale
divine şi trebuie să-şi exercite funcţia sau serviciul nu ca
((238)) să placă oamenilor, ci ca să placă marelui
supraveghetor al Bisericii -- Capul şi Domnul ei. Apostolul
ne atrage atenţia asupra faptului că aceste deosebiri în
Biserică corespund deosebirilor între membrele corpului
natural, şi că fiecare membru este necesar şi nici unul nu
trebuie să fie dispreţuit. Ochiul nu poate spune piciorului,
n-am nevoie de tine; nici urechii, n-am nevoie de tine; nici
mâinii, n-am nevoie de tine; dacă toate ar fi un singur
mădular, unde ar fi trupul? „Astfel trupul nu este un singur
mădular, ci mai multe". Versetele 19, 14.
Este adevărat, acum nu există în Biserică
aceeaşi varietate de membri; căci, după cum arată apostolul:
„Limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei
necredincioşi", tot aşa sunt şi minunile. Când apostolii,
care aveau puterea să dea aceste daruri ale
Spiritului, au murit, şi când şi cei care primiseră aceste
daruri de la ei au murit, aceste miracole -- daruri
-- după cum am văzut deja, au încetat în Biserică. Dar a
existat totuşi în Biserică o lucrare corespunzătoare
pentru fiecare bărbat şi pentru fiecare femeie -- o ocazie
de a servi pe Domnul, Adevărul şi pe membrii confraţi ai
corpului lui Cristos, fiecare după capacităţile lui
naturale. Când aceste minuni au încetat, le-a luat locul
educaţia în Adevăr, în cunoştinţa Domnului şi în darurile
Spiritului. Chiar şi în timp ce aceste daruri inferioare ale
vindecării, limbilor, interpretărilor şi minunilor erau în
Biserică, apostolul îi îndemna pe fraţi să „dorească cu
înflăcărare darurile cele mai bune".
În mod raţional ei nu puteau dori cu
înflăcărare sau nu puteau aştepta slujba de apostol,
deoarece erau numai doisprezece apostoli; dar puteau dori cu
înflăcărare să fie profeţi (expunători) sau învăţători.
„Şi", adaugă apostolul, „vă voi arăta o cale nespus mai
bună" (versetul 31). Mai departe el arată că mult mai presus
de oricare din aceste daruri sau servicii în Biserică este
onoarea de a poseda în mare măsură spiritul Învăţătorului --
Iubirea. El arată că şi cel mai umil membru al Bisericii
care ajunge la iubirea desăvârşită, a ajuns la o poziţie mai
înaltă şi mai nobilă în ochii Domnului decât aceea a
oricărui apostol, profet sau ((239)) învăţător căruia
îi lipseşte darul iubirii. El spune că nu contează care sunt
darurile, dacă iubirea lipseşte, totul este gol şi
nesatisfăcător în ochii Domnului. Într-adevăr, putem fi
siguri că nimeni n-ar putea deţine mult timp cu aprobarea
Domnului poziţia de apostol, profet sau învăţător în
Biserică, dacă n-a ajuns la starea iubirii desăvârşite, sau
dacă n-a căutat cel puţin să ajungă la acest standard.
Altfel, în mod sigur i se va permite să devieze în întuneric
şi va putea deveni învăţător al erorii în loc să fie
învăţător al Adevărului -- un slujitor al lui Satan ca să
cearnă pe fraţi.
În Scrisoarea sa către Efeseni (4:1-16)
apostolul repetă această lecţie a unităţii Bisericii ca un
corp din multe membre, sub un Cap, Cristos Isus, şi unite
printr-un spirit -- spiritul iubirii. El îi îndeamnă pe toţi
aceşti membri să umble într-un chip vrednic de chemarea lor,
în smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduindu-se unii
pe alţii în iubire, căutând să păstreze unitatea Spiritului
în legătura păcii. În acest capitol apostolul prezintă pe
diferiţii membri ai corpului numiţi pentru servicii speciale
în corp şi ne spune obiectivul serviciului, zicând:
„El a dat pe unii (să fie) apostoli, pe alţii proroci, pe
alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători,
pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de
slujire (pregătindu-i pentru misiunea sau serviciul glorios
al Împărăţiei Milenare), pentru zidirea (edificarea)
trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea
credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de
om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca . .
. spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la
Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine
alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare
încheietură, îşi face creşterea . . . şi se zideşte în
dragoste". Efes. 4:11-16.
Remarcăm imaginea pe care o zugrăveşte
apostolul pentru noi -- aceea a unui corp uman, însă mic şi
nedezvoltat. El ne informează că voinţa divină este ca toţi
membrii să crească până la deplina dezvoltare, deplina tărie
şi putere -- „starea de om matur" este imaginea care
reprezintă Biserica în starea ei cuvenită, completă. Ducând
imaginea de-a lungul veacului până în prezent, vedem că
membrii au ((240)) adormit unul după altul pentru a
aştepta marea organizare a dimineţii Milenare la Întâia
Înviere, iar locurile acestora au fost continuu completate
aşa încât Biserica n-a fost niciodată fără o organizare
deplină, deşi uneori se putea să existe la un membru
slăbiciuni mai mari, iar la altul putere mai mare. Totuşi,
străduinţa fiecărui membru trebuie să fie întotdeauna să
facă tot ce-i stă în putere pentru zidirea trupului, pentru
întărirea membrilor şi pentru desăvârşirea lor în darurile
Spiritului -- „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei".
Unitatea credinţei este de dorit; trebuie
să se depună străduinţă pentru ea -- dar nu felul de unitate
spre care se ţinteşte în general. Unitatea trebuie să fie în
privinţa „credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna" în puritatea şi simplitatea ei, şi cu deplina
libertate a fiecărui membru de a avea vederi diferite asupra
punctelor minore şi fără nici o instruire în privinţa
speculaţiilor, teoriilor etc., omeneşti. Ideea scripturală
despre unitate este pe principiile fundamentale ale
Evangheliei. (1) Răscumpărarea noastră prin sângele preţios
şi îndreptăţirea noastră prin credinţă demonstrată în acest
sânge. (2) Sfinţirea noastră, punerea deoparte pentru
Domnul, pentru Adevăr şi pentru serviciul acestora --
inclusiv serviciul fraţilor. (3) În afara acestor lucruri
esenţiale, pe baza cărora trebuie cerută unitatea, nu poate
exista nici o părtăşie scripturală; asupra oricărui alt
punct trebuie să se acorde cea mai deplină libertate, cu
dorinţa însă de a vedea şi de a ajuta pe alţii să vadă
planul divin în fiecare trăsătură şi detaliu al lui. Astfel,
fiecare membru al corpului lui Cristos, menţinându-şi
libertatea personală, va fi atât de complet devotat Capului
şi tuturor membrilor, încât îi va face plăcere să dea totul
pentru ei, chiar şi viaţa.
Am văzut deja lucrarea specială a
apostolilor şi faptul că numărul lor a fost limitat, şi că
ei îşi fac încă serviciul în Biserică vorbind poporului
Domnului ca purtători de cuvânt ai Săi prin Cuvântul Său. Să
examinăm acum ceva în privinţa celorlalte servicii în
Biserică, la care apostolul se referă ca la darurile
Domnului pentru corpul general, sau ecclesia.
((241))
Domnul dă apostoli, proroci,
evanghelişti, păstori, învăţători, pentru binecuvântarea
corpului general în privinţa binelui lor, atât prezent cât
şi veşnic. Urmează ca aceia care se sprijină cu seriozitate
pe Domnul ca şi Cap, Instructor, Îndrumător al Bisericii,
corpul Său, să aştepte, să caute şi să remarce darurile Lui
în toate aceste amănunte, precum şi să le accepte şi să le
folosească -- dacă vreau să aibă binecuvântarea promisă.
Aceste daruri nu se impun asupra Bisericii, iar cei care le
neglijează când sunt oferite, suferă o pierdere
corespunzătoare. Domnul le-a pus pe acestea în Biserică la
început şi ne-a dat astfel aranjamentul ideal al Bisericii,
lăsând pentru poporul Său să urmeze modelul astfel dat şi să
aibă binecuvântări proporţionale, sau să ignore modelul şi
să aibă greutăţi şi dezamăgiri corespunzătoare. Fiind din
aceia care doresc să fie învăţaţi şi conduşi de Domnul, să
căutăm să aflăm cum a pus El iniţial pe diferiţii membri şi
ce daruri de felul acesta a acordat El de atunci încoace
poporului Său, pentru ca în acest fel să putem aprecia
darurile de această natură aflate la dispoziţia noastră,
oricare ar fi ele, şi pe viitor să ne putem folosi mai zelos
de ele.
Apostolul declară că plăcerea Domnului
este să nu existe nici o dezbinare în corp -- nici o
separare, nici o diviziune. Cu metodele omeneşti,
diviziunile sunt inevitabile -- cu excepţia perioadei de
triumf a papalităţii când sistemul nominal a devenit
puternic şi a folosit metode drastice de persecuţie faţă de
cei care nu erau în totul de acord cu el. Aceea însă a fost
o unitate de forţă, de obligaţie -- o unitate
exterioară, şi nu o unitate a inimii. Cei pe care Fiul îi
face liberi niciodată nu pot participa din inimă la astfel
de uniri, în care libertatea personală este cu totul
distrusă. Problema cu denominaţiile protestante nu este că
ele sunt prea liberale şi de aceea s-au separat în multe
fragmente, ci mai degrabă că au încă spiritul instituţiei
mamă, fără a avea puterea pe care ea odată a exercitat-o ca
să înăbuşe şi să suprime libertatea de gândire. Fără
îndoială va fi surprinzător pentru mulţi când vom zice că în
loc de a avea prea multe diviziuni sau dezbinări de felul
((242)) celor pe care le vedem acum peste tot, nevoia
reală a Bisericii lui Cristos este de încă şi mai mare
libertate -- până când fiecare membru în parte va sta
liber şi independent de toate legăturile, crezurile,
confesiunile etc., omeneşti. Dacă fiecare creştin individual
ar sta tare în libertatea cu care a fost făcut liber de
către Domnul (Gal. 5:1; Ioan 8:32), şi dacă fiecare creştin
în parte ar fi unit în loialitate cu Domnul şi Cuvântul Său,
unitatea originală pe care o învaţă Scripturile ar fi
discernută foarte repede şi toţi copiii adevăraţi ai lui
Dumnezeu, toţi membrii Noii Creaţii, ar constata că sunt
atraşi unii către alţii în mod asemănător liberi şi ar fi
legaţi unii de alţii prin legăturile iubirii cu mult mai
puternic decât sunt legaţi oamenii în sistemele şi
societăţile pământeşti. „Dragostea lui Hristos ne
constrânge" (ne ţine împreună -- Concordanţa
Young). 2 Cor. 5:14.
Toţi membrii familiei aaronice erau
eligibili pentru serviciile preoţiei; cu toate acestea erau
anumite limitări, bariere şi descalificări pentru serviciu.
Tot aşa este şi printre „Preoţimea Împărătească" antitipică
-- toţi sunt preoţi, toţi sunt membri ai corpului uns, şi
ungerea înseamnă pentru fiecare o deplină autoritate
de a propovădui şi a învăţa pe alţii veştile bune, după cum
este scris: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci
Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi; El
M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită" etc. Deşi
aceste cuvinte se aplică în mod special la Capul
Cristosului, al Noii Creaţii, al Preoţimii Împărăteşti, ele
se aplică şi la toţi membrii -- prin urmare, în sens
general, fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu are prin
această ungere a Spiritului sfânt o deplină autorizare sau
însărcinare de a propovădui Cuvântul -- „să vestească
virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată". 1 Pet. 2:9.
Dar aşa cum se cerea ca preoţii tipici să
nu aibă anumite neajunsuri şi să fi ajuns la o anumită
vârstă, tot aşa printre membrii Preoţimii Împărăteşti se
află unii care nu au calităţile pentru serviciu public pe
care alţii le au. Fiecare trebuie, în cumpătare (Rom. 12:3,
6), să hotărască pentru sine măsura pe care o are din
darurile lui Dumnezeu şi prin ((243)) urmare măsura
administraţiei şi responsabilităţii sale. Şi la fel, toţi
membrii trebuie să ia cunoştinţă de calităţile naturale şi
de calităţile şi realizările spirituale ale celorlaţi, şi să
judece referitor la voinţa divină în conformitate cu
acestea. În tip vârsta era un factor, dar pentru preoţii
antitipici aceasta ar însemna experienţă, dezvoltare de
caracter; defectul strabismului din tip ar însemna la
preoţimea antitipică o lipsă de claritate a discernământului
şi a viziunii în privinţa lucrurilor spirituale, care ar fi
în mod cuvenit o piedică pentru serviciul public în
Biserică. În mod asemănător, toate diferitele neajunsuri
care erau piedici pentru preoţimea tipică ar reprezenta
diferitele incapacităţi morale şi fizice sau intelectuale
printre Preoţimea Împărătească antitipică.
Cu toate acestea, aşa cum în tip preoţii
care erau deformaţi exercitau toate privilegiile celorlalţi
în privinţa întreţinerii lor proprii, mâncând din pâinea
pentru punere înainte, din jertfe etc., tot aşa este şi cu
noi în antitip -- acele deformări care ar putea împiedica pe
un membru al corpului lui Cristos de a fi serv public al
Bisericii şi al Adevărului nu trebuie să-i împiedice
dezvoltarea spirituală şi recunoaşterea, având drepturi
depline ca şi toţi ceilalţi la masa spirituală a Domnului şi
la tronul harului. Aşa cum nimenea nu putea exercita funcţia
de Mare Preot decât dacă din punct de vedere fizic era fără
defect şi matur, tot aşa cei care vreau să servească în
calitate de servi ai Adevărului în „cuvânt şi învăţătură" nu
trebuie să fie începători, ci membri ai corpului a căror
maturitate în caracter, cunoştinţă şi roadele Spiritului îi
califică pentru astfel de serviciu. Aceştia trebuie să fie
recunoscuţi ca bătrâni -- nu în mod necesar bătrâni în anii
vieţii naturale, ci bătrâni, vârstnici sau maturi în
privinţa Adevărului şi a capacităţii de a sfătui şi îndemna
pe fraţi în ceea ce priveşte Cuvântul Domnului.
Cu acest înţeles al cuvântului Bătrân,
recunoaştem caracterul raţional al Scripturilor care spun că
toţi care se ocupă de slujirile spirituale ale Adevărului
sunt în mod potrivit descrişi prin termenul „Bătrâni", fie
că ei fac serviciu de apostol, de proroc, de evanghelist, de
păstor, sau de ((244)) învăţător. Pentru ca cineva să
ocupe în mod cuvenit vreuna din aceste poziţii, acesta
trebuie să fie recunoscut ca Bătrân în Biserică. Astfel
apostolii declară că ei au fost Bătrâni (1 Pet. 5:1; 2 Ioan
1), iar când se referă la slujitorii (servii) Bisericii şi
la alegerea lor, ei sunt menţionaţi în versiunea comună a
Bibliei noastre sub trei nume:
Episcopi, bătrâni, păstori
Aceşti trei termeni induc totuşi în
eroare, având în vedere aplicarea lor greşită în bisericile
diferitelor denominaţii; de aceea este necesar să explicăm
că episcop înseamnă pur şi simplu supraveghetor şi că
fiecare Bătrân numit a fost recunoscut ca supraveghetor al
unei lucrări mari sau mici. Astfel, de exemplu, într-o
împrejurare apostolul a fost întâmpinat de bătrânii
Bisericii din Efes, şi dându-le sfaturile de despărţire a
zis: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în
care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori". Fapt.
20:28.
Totuşi, sub providenţele Domnului, unora
dintre aceşti bătrâni li s-a acordat o sferă mai largă de
influenţă sau supraveghere în Biserică şi de aceea ar putea
fi numiţi în mod cuvenit supraveghetori generali. Aşa
erau toţi apostolii -- apostolul Pavel având o sferă
mai mare de supraveghere, în special printre Bisericile
stabilite în ţările locuite de neamuri -- în Asia Mică şi în
sudul Europei. Dar această poziţie de supraveghetor general
n-a fost limitată la apostoli: Domnul în providenţa Sa a
ridicat şi pe alţii care să servească în acest mod -- „nu
pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă" -- cu dorinţa
de a servi Domnului şi fraţilor. În primul rând, Timotei s-a
angajat în acest serviciu sub îndrumarea apostolului Pavel
şi în parte ca reprezentant al său, şi a fost recomandat
diferitelor grupuri sau ecclesii ale poporului
Domnului. Domnul a fost, şi este încă, cu totul competent să
continue a trimite astfel de supraveghetori cum doreşte El,
ca să sfătuiască şi să îndemne turma Sa. Iar poporul
Domnului trebuie să fie cu totul competent să judece
valoarea sfatului oferit de aceşti supraveghetori. Acesta
trebuie să fie atestat printr-o viaţă evlavioasă, ((245))
comportament smerit şi spirit sacrificator de sine, prin
absenţa oricărei uneltiri pentru onoare şi câştig ruşinos,
precum şi prin învăţătura care va rezista la examinarea
atentă a studiului biblic serios -- cercetând Scripturile
zilnic pentru a vedea dacă prezentările lor sunt sau nu în
armonie deplină atât cu litera cât şi cu spiritul
Cuvântului. Acest lucru, după cum am văzut, s-a făcut cu
învăţăturile apostolilor -- şi aşa cum ei i-au invitat pe
fraţi să facă -- lăudând în mod special pe aceia care erau
precauţi, fără însă a fi greu de mulţumit, hipercritici.
Fapt. 17:11.
Cu toate acestea, după câte putem noi
judeca din istoria Bisericii, spiritul rivalităţii şi al
iubirii onoarei a luat rapid locul devotării smerite şi
sacrificiului de sine, în timp ce credulitatea şi măgulirea
au înlocuit repede cercetarea Scripturilor, şi ca rezultat
supraveghetorii au devenit treptat dictatoriali -- au
pretins treptat egalitate cu apostolii etc. -- până când în
final s-a ivit printre ei o rivalitate, iar unii dintre ei
au ajuns să fie cunoscuţi şi distinşi cu titlul de episcopi
principali, sau arhiepiscopi. La rândul ei, o rivalitate
printre aceşti arhiepiscopi a condus la înălţarea unuia
dintre ei la poziţia de papă. Şi de atunci acelaşi spirit
s-a dezvoltat într-un grad mai mic sau mai mare nu numai în
papalitate, ci şi printre cei care au fost înşelaţi şi
induşi în eroare prin exemplul ei, departe de simplitatea
aranjamentului timpuriu. În consecinţă, găsim astăzi că
asemenea organizare cum a fost în Biserica timpurie -- adică
fără nume sectar şi fără glorie, onoare şi autoritate din
partea celor puţini asupra celor mulţi şi fără o împărţire
în cler şi laici -- este privită ca nefiind deloc
organizare. Noi însă suntem fericiţi să ne ocupăm locul
printre aceştia nestimaţi, să copiem fidel exemplul
Bisericii timpurii şi să ne bucurăm în mod corespunzător de
libertăţi şi binecuvântări asemănătoare.
Ca bătrâni ai Bisericii toţi sunt
supraveghetori, îngrijitori, veghetori ai intereselor
Sionului, unii local iar alţii în sens larg şi general, de
asemenea fiecare, conform talentului şi capacităţii, ar
putea servi turma, unul ca evanghelist, ale cărui calităţi
l-ar face potrivit şi ale cărui condiţii i-ar permite să
umble propovăduind adevărul începătorilor -- găsind pe aceia
((246)) care au urechi să audă vestea bună etc.;
altul servind turma ca pastor (păstor), datorită calităţilor
de natură socială deosebite, care-i permit să se îngrijească
de interesele poporului Domnului în mod personal, individual
-- vizitându-i la casele lor, încurajându-i, întărindu-i,
ţinându-i împreună şi apărându-i împotriva lupilor în piei
de oaie care i-ar muşca şi devora. „Prorocii" ar avea de
asemenea calităţi speciale de serviciu.
Cuvântul proroc nu este în general
folosit astăzi în sensul larg în care era folosit în
timpurile vechi, ci mai degrabă este înţeles că înseamnă
văzător sau prezicător. Totuşi, cuvântul „proroc" în mod
strict înseamnă vorbitor public -- orator. Un
vizionar sau un primitor de revelaţii de asemenea ar putea
fi proroc, în sensul că le-ar expune; dar cele două idei
sunt clar deosebite. În cazul lui Moise şi Aaron, Moise a
fost cel mai mare, fiind reprezentantul divin, şi Domnul i-a
zis: „Iată că te-am făcut dumnezeu (puternic sau superior)
pentru faraon; şi fratele tău, Aaron, va fi prorocul tău" --
purtătorul de cuvânt (Exod. 7:1). Am văzut deja că unii
dintre apostoli au fost văzători în sensul că li s-a acordat
o cunoştinţă a lucrurilor viitoare; acum remarcăm că aproape
toţi au fost şi proroci, adică oratori publici -- în special
Petru şi Pavel. Însă au existat mulţi alţi vorbitori publici
sau proroci. Unul a fost Barnaba, de exemplu; şi este scris:
„Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci (vorbitori publici),
au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte".
Fapt. 15:32.
În Scripturi nu există nici o sugestie că
o persoană inaptă pentru lucrarea care este de făcut trebuie
să fie considerată ca numită de Domnul în acea poziţie
pentru care nu este potrivită în mod special; ci mai degrabă
este o datorie ca în corpul lui Cristos fiecare membru să
servească pe alţii conform talentelor sale -- conform
capacităţilor sale -- şi ca fiecare să fie destul de modest,
destul de smerit, „să nu aibă despre sine gânduri înalte,
mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri
cumpătate", conform valorii reale a talentelor pe care
Domnul i le-a acordat. Şi nici Biserica nu trebuie să
recunoască pe aceia dintre ei care doresc să fie cei mai
mari, pentru faptul că ei doresc. ((247))
Dimpotrivă, Biserica trebuie să ia cunoştinţă de smerenie,
ca fiind una din calităţile esenţiale pentru funcţia de
bătrân sau pentru serviciul din oricare ramură. Dacă prin
urmare doi fraţi par să fie la fel de talentaţi, dar unul
este ambiţios şi îndrăzneţ, iar celălalt smerit şi timid,
Spiritul Domnului, care este spiritul înţelepciunii şi al
minţii sănătoase, ar învăţa pe poporul Domnului să aprecieze
pe fratele mai smerit ca fiind acela pe care Domnul îl
favorizează în mod deosebit şi vrea ca ei să-l pună în locul
mai proeminent de serviciu.
Se pare că este mai puţin remarcabil
cazul „caprelor" şi oilor cu dispoziţie de capre din turma
Domnului care aspiră la conducere, decât cazul oilor
adevărate, care recunosc vocea Stăpânului, care-I recunosc
Spiritul şi caută să-I facă voia, dar care permit cu
docilitate acestor oi cu dispoziţie de capre să preia
conducerea printre ei. Este bine să urmărim pacea cu toţi
oamenii; dar acolo unde nesocotim Cuvântul şi Spiritul
Domnului de dragul păcii, în mod sigur va rezulta daună
într-o măsură mai mare sau mai mică. Este bine ca toţi să
aibă o natură supusă, asemenea oilor; dar este necesar şi ca
oile să aibă caracter, altfel ei nu pot fi
învingători; şi dacă au caracter trebuie să-şi amintească
cuvintele Păstorului Principal: „Oile Mele ascultă (se
supun) glasul Meu . . . şi ele vin după Mine", „ele nu merg
după un străin . . . pentru că nu cunosc glasul
străinilor" (Ioan 10:5, 27). Este ca atare datoria fiecărei
oi să dea atenţie specială mesajului şi modului de viaţă al
fiecărui frate înainte de a ajuta ca acesta să fie pus ca
supraveghetor, fie local, fie general. Membrii adunării
trebuie să fie întâi convinşi că acesta are calităţile reale
ale unui Bătrân în Biserică -- este sănătos în doctrinele de
bază ale Evangheliei -- ispăşirea, răscumpărarea prin
sângele preţios al lui Cristos şi consacrare deplină faţă de
El, faţă de mesajul Lui, faţă de fraţii Lui, faţă de
serviciul Lui. Ei trebuie să fie caritabili şi compătimitori
faţă de cei mai slabi dintre miei şi faţă de toate oile
şchioape din punct de vedere mintal şi moral; dar ar încălca
aranjamentul divin dacă ar alege pe unii ca aceştia din urmă
ca şi conducători sau Bătrâni ai lor. Nu trebuie să
((248)) aibă nici o simpatie faţă de capre sau faţă de
lupii în piei de oaie care se zbat după loc şi autoritate în
Biserică.
Ar trebui să fie recunoscut că este mult
mai bine ca ecclesia să fie fără nici un serv public,
decât să aibă ca şi conducător o „capră" cu gură de aur,
care în mod sigur nu le-ar „îndrepta inimile spre dragostea
lui Dumnezeu", ci în mod seducător spre canale greşite.
Despre unii ca aceştia Domnul nostru a prevenit Biserica; pe
unii ca aceştia i-a descris apostolul zicând: „Se vor scula
din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri
stricăcioase (doctrine greşite, înşelătoare), ca să tragă pe
ucenici după ei (cu şiretenie să atragă după ei urmaşi)".
Apostolul zice că mulţi îi vor urma în căile lor stricate,
fapt datorită căruia va fi vorbit de rău Adevărul. Fapt.
20:30; 2 Pet. 2:2.
Vedem că aşa este astăzi. Mulţi se
propovăduiesc pe ei înşişi mai degrabă decât Evanghelia,
veştile bune ale Împărăţiei; ei atrag ucenici după ei şi
după denominaţiile lor mai degrabă decât să-i atragă spre
Domnul şi să-i unească numai cu El, ca membri ai corpului
Său. Ei caută să fie capii bisericilor, în loc să-i facă pe
toţi membrii corpului să privească ţintă spre Domnul ca şi
Cap. Trebuie să ne depărtăm de toţi aceştia -- oile
adevărate nu trebuie să le dea nici o încurajare în calea
lor greşită. Apostolul Pavel spune despre aceştia că au o
formă de evlavie dar îi tăgăduiesc puterea (2 Tim. 3:5). Ei
sunt mari iubitori de zile, formalităţi, ceremonii,
autorităţi eclesiastice etc., şi sunt foarte apreciaţi
printre oameni, dar sunt o urâciune în ochii Domnului, zice
apostolul. Oile adevărate trebuie nu numai să fie atente ca
să recunoască vocea adevăratului Păstor şi să-L urmeze, dar
ele trebuie să-şi amintească şi să nu urmeze, să nu
sprijine, să nu încurajeze pe aceia care-şi urmăresc
propriile interese. Oricine este apreciat ca vrednic de
încredere în Biserică în calitate de Bătrân, trebuie să fie
dinainte cunoscut suficient de bine pentru a justifica
astfel de încredere; astfel apostolul spune: „Să nu fie
întors la Dumnezeu de curând". Un novice ar putea aduce
daună Bisericii şi ar putea să-şi dăuneze sieşi, fiind
umflat de mândrie şi astfel să fie îndepărtat de Domnul, de
spiritul cuvenit şi de cărarea îngustă spre Împărăţie.
((249))
Apostolul Pavel* dă sfat foarte explicit
în legătură cu cei care pot fi recunoscuţi de Biserică în
mod cuvenit ca bătrâni -- descriind în detaliu cum trebuie
să fie caracterul lor etc. În scrisoarea sa către Timotei
asupra acestui subiect (1 Tim. 3:1-7), el repetă aceleaşi
lucruri în cuvinte uşor diferite. Adresându-i-se lui Tit,
care evident a fost un alt supraveghetor general (Tit
1:5-11), el descrie datoriile acestora faţă de Biserică.
Apostolul Petru spune despre acest subiect: „Sfătuiesc pe
bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân . . . păstoriţi
turma lui Dumnezeu care este între voi, veghind asupra ei .
. . nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca şi
cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă
exemple turmei". 1 Pet. 5:1-3.
*1 Tim. 3:2; 5:17; 1 Tes. 5:12; Iac. 5:14
Aceştia trebuie să fie bărbaţi generoşi,
bărbaţi cu viaţa curată, având doar o singură soţie; şi dacă
au copii, trebuie să se remarce în ce măsură părintele a
exercitat o influenţă sănătoasă în familia sa -- pentru că,
trebuie gândit că dacă el a fost neglijent în datoria faţă
de copiii săi, va fi probabil neînţelept sau neglijent şi în
sfaturile şi slujirile sale generale printre copiii Domnului
în Ecclesie, în Biserică. Să nu fie mincinos sau
înşelător, nici certăreţ sau gâlcevitor. Trebuie să aibă
reputaţie bună printre cei din afara Bisericii; nu fiindcă
lumea va iubi vreodată sau va aprecia în mod corect pe
sfinţi, dar lumea ar trebui cel puţin să nu aibă pricină de
a arăta ceva în defavoarea caracterului lor în privinţa
onestiei, corectitudinii, moralităţii, sincerităţii. Nu
există limită în privinţa numărului de bătrâni în Biserică
sau Ecclesie.
Pe lângă precedentele limitări, se cere
ca un Bătrân să fie „în stare să înveţe pe alţii", adică,
trebuie să aibă capacitate să înveţe, să explice, să expună
planul divin, şi astfel să poată fi în stare să ajute turma
Domnului în cuvânt şi învăţătură. Nu este esenţial pentru
funcţia de bătrân să posede talentul sau calităţile unui
„proroc" sau vorbitor public; în aceeaşi Biserică s-ar putea
găsi câţiva care să aibă capacităţi de a învăţa şi calităţi
pastorale şi alte calităţi de ((250)) Bătrân, şi
totuşi nici unul care să aibă calităţile unui vorbitor
public sau ale unuia care să expună nuanţat planul divin. Să
se încredinţeze acest lucru Domnului, ca El să ridice servii
care sunt necesari, iar dacă nu ridică, necesitatea
poate fi pusă sub semnul îndoielii. Am putea remarca aici că
unele din cele mai prospere Ecclesii, adunări sau
congregaţii, sunt cele în care nu există nici un talent mare
pentru vorbirea publică şi în care, de aceea, studiile
biblice sunt mai degrabă o regulă decât o excepţie.
Scripturile arată clar că acesta era un obicei şi în
Biserica timpurie, şi că adunându-se împreună se oferea
posibilitatea exercitării diferitelor talente posedate de
diferiţii membri ai corpului -- unul să vorbească, altul să
se roage, mulţi, dacă nu toţi, să cânte. Experienţa pare să
arate că grupurile poporului Domnului care urmează cel mai
fidel această regulă primesc cea mai mare binecuvântare şi
dezvoltă cele mai tari caractere. Ceea ce numai se aude cu
urechea, oricât ar fi de bine spus şi oricât ar fi de bun,
nu se imprimă în inimă atât de bine ca şi când individul
însuşi şi-ar folosi mintea în legătură cu subiectul, aşa cum
desigur este cazul într-un studiu biblic bine condus, în
care toţi să fie încurajaţi să ia parte.
Alţi bătrâni, poate nu atât de în stare
să înveţe, ar putea fi tocmai în elementul lor în adunările
de rugăciune şi mărturisirea experienţelor, care trebuie să
fie un aspect important printre diferitele adunări ale
poporului Domnului. Cel care constată că are bun talent
pentru îndemnare să-şi folosească acel talent mai degrabă
decât să-l lase să zacă inactiv, în timp ce se străduieşte
să folosească un talent pe care nu-l are în vreun grad
apreciabil. Apostolul spune: „Cine îndeamnă, să se ţină de
îndemnare", să-şi folosească capacitatea şi serviciul în
acea direcţie; „cine învaţă pe alţii (cine are talent pentru
expunere -- pentru a explica clar Adevărul), să se ţină de
învăţătură".
Aşa cum cuvântul episcop sau
supraveghetor are o gamă largă de sensuri, tot aşa are şi
cuvântul pastor. Nici unul în ((251)) afară de un
Bătrân nu este competent să fie pastor, supraveghetor sau
păstor. Un pastor sau păstor într-o turmă este un
supraveghetor al turmei; cele două cuvinte sunt practic
sinonime. Domnul Iehova este Pastorul sau Păstorul nostru în
cel mai larg sens al cuvântului (Ps. 23:1), iar Singurul Său
Fiu Conceput, Domnul nostru Isus, este marele Păstor şi
Episcop (supraveghetor) al sufletelor noastre -- al întregii
turme, de pretutindeni. Supraveghetorii generali şi
„peregrinii" sunt toţi păstori sau pastori -- îngrijindu-se
de interesele turmei generale; şi fiecare Bătrân local este
pastor, păstor, supraveghetor, în calitate locală. Se va
vedea prin urmare că bătrânii Bisericii trebuie să aibă în
primul rând calităţile generale care-i fac potriviţi pentru
funcţia de bătrâni, şi în al doilea rând calităţile lor
naturale speciale trebuie să determine în ce parte a
serviciului pot ei servi cel mai bine cauza Domnului -- unii
în legătură cu lucrarea de evanghelizare, iar alţii în
legătură cu lucrarea pastorală printre oile deja
evanghelizate, deja consacrate, deja în staul; unii local,
alţii pe un câmp mai larg.
Citim: „Bătrânii care cârmuiesc bine să
fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care
lucrează în cuvânt şi în învăţătură" (1 Tim. 5:17, 18). În
virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o
clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi
bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu
dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a
„conducerii" este contrară cu toate prezentările din
Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de
supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către
apostol, zicând: „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci
sfătuieşte-l ca pe un tată" etc. „Robul Domnului nu trebuie
să se certe, ci să fie blând cu toţi". Nimic, desigur, n-ar
aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială
-- smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea
frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente
ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple
pentru turmă ((252)) în toate sensurile. Dacă ei,
prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi
ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi,
îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci
ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O
redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză
arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în
care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile
serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să
redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi
vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt
împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.
Diaconi, slujitori, servi
După cum cuvântul episcop înseamnă doar
supraveghetor şi în nici un sens al cuvântului nu înseamnă
domn sau stăpân, deşi treptat a ajuns să fie greşit înţeles
de oameni, tot aşa este şi cuvântul diacon, care literal
înseamnă serv sau slujitor. Apostolul se referă la sine şi
la Timotei ca fiind „slujitori ai lui Dumnezeu" (2 Cor.
6:4). Cuvântul redat aici slujitori este din cuvântul
grecesc diakonos, care înseamnă servi. Apostolul
spune iarăşi: „Destoinicia noastră este de la Dumnezeu, care
ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ
nou" (2 Cor. 3:5, 6). Şi aici cuvântul grecesc diakonos
este redat prin slujitori şi înseamnă servi. De fapt
apostolul spune că el şi Timotei erau diaconi (servi) ai lui
Dumnezeu şi diaconi (servi) ai Noului Testament -- Noului
Legământ. Putem vedea deci că toţi bătrânii adevăraţi din
Biserică sunt astfel diaconi sau servi ai lui Dumnezeu, ai
Adevărului şi ai Bisericii -- altfel ei nu trebuie deloc să
fie recunoscuţi ca bătrâni.
Nu vrem să dăm ideea că în Biserica
timpurie nu se făcea nici o distincţie în privinţa
serviciului. Dimpotrivă. Ceea ce vrem să arătăm este că
chiar şi apostolii şi prorocii care erau bătrâni în Biserică
erau diaconi sau servi, întocmai cum a spus Domnul nostru:
„Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul ((253)) (diakonos)
vostru" (Mat. 23:11). Caracterul şi credincioşia servului
trebuie să marcheze gradul de onoare şi stimă care să fie
dată cuiva în ecclesiile Noii Creaţii. După cum în
Biserică existau servi care nu erau calificaţi prin talente
etc., pentru a fi recunoscuţi ca bătrâni, fiind mai puţin în
stare să înveţe sau cu mai puţină experienţă, tot aşa,
apostolii şi prorocii (învăţătorii) fără vreo numire a
Bisericii, au ales cu anumite ocazii pe unii ca servi ai
lor, ajutoare sau diaconi; ca, de exemplu, când Pavel şi
Barnaba erau împreună, l-au avut pentru un timp ca serv sau
ajutor pe Ioan Marcu. Iar când Pavel şi Barnaba s-au
despărţit, Barnaba l-a luat cu el pe Ioan, în timp ce Pavel
şi Sila l-au luat cu ei ca serv sau ajutor pe Luca. Aceste
ajutoare nu s-au considerat egali cu apostolii, nici egali
în serviciu cu alţii mai talentaţi şi cu mai multă
experienţă decât ei, ci s-au bucurat în privilegiul de a fi
ajutoare, servi sub îndrumarea celor pe care ei îi
considerau servii lui Dumnezeu şi ai Adevărului,
calificaţi şi acceptaţi. N-a trebuit ca ei să fie aleşi de
Biserică în asemenea serviciu pentru apostoli; după cum
Biserica şi-a ales propriii ei servi sau diaconi, tot aşa
apostolii şi i-au ales pe ai lor. Şi nici n-a fost o
chestiune de constrângere, ci una de opţiune. Ioan şi Luca,
putem presupune, au considerat că puteau servi pe Domnul în
această manieră mai bine poate decât în oricare alt mod
deschis pentru ei, şi de aceea au acceptat din proprie
voinţă şi fără nici chiar cea mai uşoară constrângere, după
cum puteau la fel de bine să refuze serviciul, dacă credeau
că-şi pot folosi talentele cu mai multă credincioşie în altă
manieră.
Totuşi, acest cuvânt diacon este
aplicat în Noul Testament la o clasă de fraţi folositori ca
servi ai corpului lui Cristos şi onoraţi corespunzător, dar
nu atât de bine calificaţi ca alţii pentru poziţia de
bătrâni. Cu toate acestea, alegerea lor pentru un serviciu
special în Biserică presupunea un caracter bun, credincioşie
faţă de Adevăr şi zel pentru serviciul Domnului şi al turmei
Sale. Astfel, în Biserica timpurie, când s-a aranjat
distribuirea hranei etc., pentru săracii turmei, la început
((254)) apostolii au preluat sarcina; dar mai apoi
când s-au ridicat murmure şi pretenţia că unii au fost
neglijaţi, apostolii au predat sarcina credincioşilor,
Bisericii, zicând: Alegeţi dintre voi bărbaţi potriviţi
pentru acest serviciu, iar noi ne vom preda timpul,
cunoştinţa şi talentele pentru slujirea Cuvântului. Fapt.
6:2-5.
Ne vom aminti că au fost aleşi şapte
slujitori sau diaconi şi că printre aceştia şapte a fost şi
Ştefan, care mai târziu a devenit primul martir -- având
onoarea de a fi primul care să meargă în urmele
Învăţătorului chiar până la moarte. Faptul că Ştefan a fost
ales de Biserică să fie diacon nu l-a împiedicat în nici un
sens de la propovăduirea Cuvântului în oricare alt mod în
care putea găsi ocazie. Astfel vedem libertatea perfectă
care a predominat în Biserica timpurie. Întreaga companie,
recunoscând talentele unui membru al corpului, îi putea cere
să-i facă un serviciu; dar cererea ei şi acceptarea lui nu
erau în nici un sens o robie -- în nici un sens nu-l
împiedica să-şi folosească talentele în oricare mod în care
el putea găsi ocazie. Ştefan, diaconul, credincios în
servirea la mese, ocupându-se de problemele financiare ale
comunităţii etc., a fost binecuvântat de Domnul şi i s-a
acordat ocazia de a-şi folosi zelul şi talentele într-un fel
mai public în propovăduirea Evangheliei -- viaţa lui
demonstrând că Domnul l-a recunoscut ca Bătrân în Biserică
înainte ca fraţii să-i observe capacitatea. Fără îndoială că
dacă ar fi trăit mai mult, fraţii i-ar fi văzut şi ei cu
timpul calităţile de Bătrân şi de expunător al Adevărului şi
l-ar fi recunoscut ca atare.
Însă punctul pe care vrem să-l fixăm este
libertatea completă a fiecărui individ de a-şi folosi
talentele cum poate, ca evanghelist, fie că are o
numire directă a Ecclesiei Noii Creaţii, fie că nu.
(Ştefan n-ar fi fost însă competent să înveţe în Biserică
decât dacă ar fi fost ales de Biserică pentru acel
serviciu.) Această libertate absolută de conştiinţă
individuală şi de folosire a talentelor, ca şi absenţa
oricărei robii sau autorităţi care să le restrângă, este
unul dintre ((255)) aspectele marcante ale Bisericii
timpurii, pe care noi facem bine dacă îl copiem în spirit şi
faptă. După cum Biserica are nevoie de bătrâni calificaţi şi
competenţi să înveţe şi de evanghelişti să propovăduiască,
tot aşa are nevoie şi de diaconi s-o servească în alte
calităţi: ca uşieri, casieri, şi câte altele. Aceştia sunt
servi ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii, şi sunt onoraţi
corespunzător; bătrânii sunt servi, dar serviciul lor este
recunoscut ca fiind de un ordin mai înalt -- osteneala în
cuvânt şi învăţătură.
Învăţătorii în biserică
După cum tocmai am văzut, a fi „în stare
să înveţe pe alţii" este o calitate necesară pentru poziţia
sau serviciul bătrânilor în Biserică. Am putea da mai multe
citate din Scripturi pentru a arăta că Sf. Pavel s-a clasat
nu numai ca apostol şi ca Bătrân şi serv,
ci şi ca învăţător,„nu prin cuvinte învăţate de la
înţelepciunea omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul" (1
Cor. 2:13). El n-a învăţat pe alţii limbile, nici
matematica, nici astronomia, nici alte ştiinţe, decât acea
mare ştiinţă la care se referă Evanghelia sau vestea bună a
Domnului. Aceasta este semnificaţia cuvintelor apostolului,
pe care tocmai le-am citat; şi este bine ca tot poporul
Domnului să ţină minte acest lucru cu stricteţe. Nu numai
cei care învaţă şi propovăduiesc, dar şi cei care ascultă
trebuie să aibă grijă să nu se vestească înţelepciunea
omului, ci înţelepciunea divină. Astfel apostolul îndeamnă
pe Timotei: „Vesteşte Cuvântul" (2 Tim. 4:2). „Porunceşte şi
învaţă aceste lucruri" (1 Tim. 4:11). „Învaţă pe oameni
aceste lucruri şi îndeamnă-i" (1 Tim. 6:2). Mergând şi mai
departe, apostolul arată că atât Biserica în ansamblu cât şi
bătrânii trebuie să aibă grijă ca învăţătorii doctrinelor
false şi învăţătorii filosofiei şi „ştiinţei pe nedrept
numită astfel" să nu fie recunoscuţi ca învăţători ai
Bisericii. Recomandarea apostolului este: „Dacă cineva
învaţă pe oameni într-alt fel", retrage-te -- nu da sprijin
la ceea ce este altă Evanghelie decât cea pe care aţi
primit-o, care v-a fost dată prin cei ((256)) care au
propovăduit Evanghelia cu Spiritul sfânt venit din cer. 1
Tim. 6:3-5; Gal. 1:8.
Sunt totuşi unii competenţi să înveţe,
capabili să explice altora planul divin în mod individual,
care însă n-au capacitate pentru oratorie, vorbire publică,
„prorocie". Cei care pot vorbi individual pentru Domnul şi
pentru cauza Sa nu trebuie să fie descurajaţi, ci,
dimpotrivă, trebuie să fie încurajaţi să folosească fiecare
ocazie de a servi pe aceia care au ureche de auzit şi să
vestească virtuţile Domnului şi Regelui nostru. Apoi iarăşi,
noi trebuie să facem deosebirea între „învăţare şi vestire"
(Fapt. 15:35). Vestirea este vorbire publică; învăţarea se
poate realiza mai bine într-un fel mai privat -- într-o
adunare de studiu biblic sau într-o discuţie particulară --
şi cei mai capabili predicatori, vorbitori publici sau
„proroci" au constatat ocazional că lucrarea lor publică
prosperă mai bine când este în mod competent suplimentată cu
discursuri mai puţin publice, cu expuneri ale lucrurilor
adânci ale lui Dumnezeu într-un mod mai privat, în faţa unui
grup mai mic*.
*Pentru acest motiv noi susţinem ca,
atunci când vă vizitează peregrinii, numai una sau două
servicii să fie dedicate „profeţitului" sau predicării
publice, în timp ce restul timpului cât stau în zona voastră
să fie folosit pentru învăţare, în cercuri mici pentru cei
mai adânc interesaţi, sau, dacă aceasta n-ar fi posibil,
pentru vizitare şi învăţare în particular.
Darul de evanghelist, puterea de a mişca
inimile şi minţile oamenilor pentru investigarea Adevărului,
este un dar special pe care nu toţi îl au astăzi, la fel ca
în Biserica timpurie. Mai mult, schimbarea condiţiilor a
schimbat mai mult sau mai puţin şi caracterul acestei
lucrări, astfel încât vedem astăzi că drept urmare a
educaţiei generale printre oameni, lucrarea de evanghelizare
poate fi în mare măsură îndeplinită prin pagina tipărită.
Mulţi sunt angajaţi în prezent în această lucrare --
distribuind pliante şi mostre din Turnul de Veghere şi
volumele de Studii În Scripturi. Faptul că aceşti
evanghelişti nu mai folosesc metodele din trecut ci metode
adaptate zilelor noastre, nu este un argument împotriva
acestei lucrări, după cum nu ((257)) este un argument
nici faptul că ei călătoresc cu mijloace de transport cu
aburi sau electrice în loc să călătorească pe jos sau pe
cămile. Evanghelizarea se face prin prezentarea Adevărului
-- planul divin al veacurilor -- Cuvântul lui Dumnezeu --
„vestea bună de mare bucurie". Conform judecăţii noastre, nu
există astăzi nici o altă lucrare de evanghelizare care să
dea rezultate aşa de mari ca şi aceasta. Şi sunt mulţi care
au talentul, calităţile pentru a se angaja în acest
serviciu, care nu sunt pregătiţi să se angajeze în alte
ramuri ale lucrării -- mulţi secerători care n-au intrat
încă în vie şi pentru care noi ne rugăm continuu ca Domnul
secerişului să-i trimită -- să-i facă să-şi vadă
privilegiile şi ocaziile de a se angaja în această slujire
de evanghelizare.
Când Filip evanghelistul a făcut ce-a
putut pentru oamenii din Samaria, au fost trimişi la ei
Petru şi Ioan (Fapt. 8:14). Tot aşa şi evangheliştii noştri
colportori, după ce trezesc mintea sănătoasă a
ascultătorilor, le prezintă Studiile în Scripturi şi
Turnurile de Veghere, ca învăţători la care pot
asculta şi cu care se pot consulta mai departe în legătură
cu calea Domnului. Aşa cum Petru, Pavel, Iacov şi Ioan, ca
mesageri şi reprezentanţi ai Domnului, au scris epistole
către casa credinţei şi astfel au păstorit, au sfătuit şi au
încurajat turma Lui, tot aşa acum, Turnurile de Veghere
vizitează pe prieteni, personal şi colectiv, în mod regulat
-- căutând să le întărească credinţa şi să le formeze şi
cristalizeze caracterul pe liniile stabilite de Domnul şi de
apostolii Săi.
Mulţi ar trebui să fie în stare să înveţe
Apostolul le-a scris unora: „Căci deşi de
mult (de când sunteţi în Adevăr) trebuia să fiţi învăţători,
aveţi iarăşi nevoie (ca urmare a lipsei de zel pentru Domnul
şi a unui spirit lumesc) de cineva să vă înveţe cele dintâi
adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu" (Evr. 5:12). Aceasta
implică faptul că, într-un sens general cel puţin, întreaga
Biserică, întreaga preoţime, membrii Noii Creaţii, ar trebui
să fie iscusiţi în Cuvântul Tatălui lor în măsura în care să
fie „totdeauna gata să răspundă oricui le-ar ((258))
cere socoteală de nădejdea care este în ei; dar cu blândeţe
şi cu teamă" (1 Pet. 3:15). Astfel vedem din nou că
învăţarea, văzută scriptural, nu este limitată la o clasă
clericală, că fiecare membru al Noii Creaţii este un membru
al Preoţimii Împărăteşti „uns să vestească" şi astfel pe
deplin autorizat să spună veştile bune celor care au urechi
de auzit -- fiecare conform capacităţii sale de a-l prezenta
fidel şi clar. Urmează însă o altă declaraţie ciudată a unui
alt apostol:
„Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători"
-- Iacov 3:1 --
Ce înseamnă aceasta? Apostolul răspunde
zicând: „Căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră" --
căci ştiţi că atât ispitele cât şi responsabilităţile cresc
cu fiecare pas înainte spre proeminenţă în corpul lui
Cristos. Apostolul nu îndeamnă ca nici unul să nu devină
învăţător, dar vrea ca fiecare, dacă crede că are ceva
talent pentru învăţare, să nu uite că este o
responsabilitate a încerca să fie purtătorul de cuvânt al
lui Dumnezeu în vreo măsură -- să se asigure să nu rostească
nici un cuvânt care să prezinte greşit caracterul şi planul
divin, şi astfel să dezonoreze pe Dumnezeu şi să dăuneze
celor care aud.
Bine ar fi pentru Biserică dacă toţi ar
recunoaşte şi ar asculta de acest sfat, de această
înţelepciune de sus. S-ar putea să se facă mult mai puţină
învăţare decât se face astăzi, dar efectul asupra
învăţătorilor şi învăţăceilor ar fi nu numai o reverenţă mai
mare faţă de Domnul şi faţă de Adevăr, Cuvântul Său, ci şi o
mai mare eliberare de erori producătoare de confuzie. În
această privinţă, cuvintele Învăţătorului nostru sugerează
că unii, ale căror învăţături n-au fost în cea mai deplină
armonie cu planul divin, vor avea o parte în Împărăţie, dar
că, drept urmare, vor avea o poziţie mai joasă în Împărăţie
decât dacă ar fi dat atenţie mai serioasă ca învăţătura să
nu fie altceva decât mesajul divin. Cuvintele Sale sunt:
„Aşa că, oricine va înlătura una din cele mai mici din
aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel
mai mic în împărăţia cerurilor". Mat. 5:19.
((259))
„Nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva"
„Ungerea pe care aţi primit-o de la El
rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva; ci,
după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este
adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum
v-a învăţat ea."
„Dar voi aveţi ungerea din partea Celui
Sfânt şi ştiţi toate." 1 Ioan 2:27, 20.
Având în vedere numeroasele scripturi
care încurajează Biserica să înveţe, să crească în har şi
cunoştinţă, să se zidească unii pe alţii în cea mai sfântă
credinţă şi să aştepte ca Domnul să ridice apostoli,
profeţi, evanghelişti, învăţători etc., această declaraţie a
apostolului Iacov pare foarte stranie până când este
înţeleasă corect. Ea a fost o piatră de poticnire pentru
mulţi, deşi putem fi siguri că Domnul n-a permis ca nici
unul a cărui inimă a fost în atitudinea corectă faţă de El
să fie lezat. Sensul predominant al scripturilor care arătă
contrariul -- regulă peste regulă, învăţătură peste
învăţătură -- precum şi experienţele vieţii, sunt cu totul
suficiente să convingă pe fiecare persoană cu mintea smerită
că se află ceva radical greşit în traducerea acestui pasaj
sau în ideile scoase din el în general. Cei care sunt lezaţi
sunt de obicei oameni foarte conştienţi de sine, a căror
îngâmfare îi face să prefere ca Domnul să-i trateze separat
şi aparte de restul Noii Creaţii. Aceasta este însă în
absolută contradicţie cu învăţătura generală a Scripturilor,
că corpul este unul şi are multe membre unite în el; şi că
hrana dată pentru hrănirea şi întărirea fiecărui membru al
corpului este adusă prin ceilalţi membri sau prin legătura
cu ei. Astfel Domnul a intenţionat ca cei din poporul Său să
fie dependenţi unii de alţii, cu scopul de a nu fi nici o
dezbinare în corp; şi în acest scop El ne-a îndemnat prin
apostol să nu neglijăm strângerea noastră laolaltă, ci să ne
amintim că Lui îi place în mod deosebit să se întâlnească cu
Ecclesia, corpul, în orice loc, chiar dacă numărul este atât
de mic încât sunt numai „doi sau trei adunaţi" în numele
Său.
Examinând textul, găsim că apostolul
contrazice o eroare predominantă în zilele lui -- o eroare
mare care, în numele ((260)) Adevărului, în numele
creştinismului, în numele uceniciei în slujba Domnului,
desfiinţa de fapt toată revelaţia. El spune că acest sistem
eronat nu este parte din Biserica adevărată sau din
doctrinele ei, ci, dimpotrivă, este anticrist sau opus lui
Cristos, în timp ce-I pretinde numele, navigând astfel sub
culori false. Despre aceştia el spune că „au ieşit din
mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri (fie că n-au
fost niciodată creştini adevăraţi, fie că au încetat a fi
astfel). Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas
cu noi". El le arată eroarea, şi anume, că profeţiile despre
Mesia au fost figurative şi n-au să se îndeplinească prin
omenire, şi spune că aceasta este o negare completă a
declaraţiei Evangheliei că Fiul lui Dumnezeu a devenit trup,
a fost uns la botezul Său prin Spiritul sfânt ca Mesia şi că
ne-a răscumpărat.
Gândul apostolului este că aceia care au
devenit creştini, aceia care au înţeles în vreo măsură
planul divin, trebuiau să aibă în faţă mai întâi faptul că
ei şi toţi ceilalţi au fost păcătoşi şi aveau nevoie de un
Răscumpărător, şi apoi faptul că Isus, Unsul, i-a
răscumpărat prin sacrificarea propriei Sale vieţi. Mai
departe apostolul spune că ei n-au nevoie să-i înveţe
cineva acest adevăr de bază. Nu puteau fi creştini şi
totuşi să fie în ignoranţă de acest lucru fundamental al
religiei creştine -- că Cristos a murit pentru păcatele
lor conform Scripturilor şi a înviat pentru
îndreptăţirea lor -- şi că îndreptăţirea şi sfinţirea care-i
urmează, precum şi speranţa la glorie, sunt toate dependente
de faptul şi valoarea sacrificiului lui Cristos pentru ei.
El arată că deşi era posibil să-şi fi pus încrederea şi să
fi crezut în Tatăl, fără să creadă în Fiul înainte ca Fiul
să Se fi arătat, totuşi, acum, oricine tăgăduieşte pe
Fiul lui Dumnezeu, tăgăduieşte prin aceasta pe Tatăl; şi
nimeni nu poate mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu fără să-L
mărturisească în acelaşi timp pe Tatăl şi planul Tatălui,
centrul şi înfăptuitorul acestuia fiind El.
Astfel că acum putem vedea exact ce a
vrut să spună apostolul, şi anume, că oricine a fost
conceput de Spiritul ((261)) sfânt trebuie întâi să
fi crezut în Domnul Isus; că El a fost Singurul Conceput al
Tatălui; că El a fost arătat în trup; că El a fost sfânt,
nevinovat şi despărţit de păcătoşi; că El S-a dat pe Sine ca
răscumpărarea noastră şi că sacrificiul a fost acceptat de
Tatăl şi mărturisit prin învierea Sa pentru a fi Regele şi
Eliberatorul glorios. Fără această credinţă nimeni n-ar
putea primi Spiritul sfânt, ungerea: prin urmare, oricine
are ungerea n-are nevoie ca cineva să-şi irosească timpul în
discutarea întrebării fundamentale dacă Isus a fost sau nu
Fiul lui Dumnezeu; dacă El a fost sau nu Răscumpărătorul;
dacă El a fost sau nu Mesia, unsul care va îndeplini la
timpul cuvenit al lui Dumnezeu făgăduinţele preţioase ale
Scripturilor. Aceeaşi ungere pe care am primit-o, dacă
rămâne în noi, ne va asigura de adevărul acestor lucruri --
„rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea". Oricine nu rămâne
în El, în Viţă, sigur se va veşteji -- ca mlădiţă tăiată;
oricine rămâne în El, sigur va rămâne şi în Spiritul Lui şi
nu-L va putea nega.
„Aveţi o ungere de la Cel sfânt şi voi o
ştiţi" (Diaglott). Spiritul sfânt a fost simbolizat
de-a lungul dispensaţiei iudee prin uleiul sfânt care,
turnat pe capul Marelui Preot, curgea în jos peste tot
corpul; astfel, oricine este din corpul lui Cristos este sub
ungere, sub influenţa Spiritului, şi oriunde este Spiritul
Domnului, el unge, netezeşte, gresează. Tendinţa lui este să
urmărească pacea cu toţi oamenii, pe cât este posibil şi în
măsura în care va permite fidelitatea faţă de dreptate. El
este opus frecuşului -- mâniei, răutăţii, urii,
conflictului. Cei care se află sub influenţa lui sunt
bucuroşi să fie învăţaţi de Domnul, şi departe de a fi în
conflict cu planul şi revelaţia Sa, ei intră repede în
deplină armonie cu acestea şi au în mod corespunzător
gresarea promisă -- ungerea, netezimea, pacea, bucuria,
sfinţenia minţii.
Cei care au primit Spiritul Domnului în
acest sens al cuvântului, aducând pace, bucurie şi armonie
în inimile lor, ştiu că ei le au pe acestea ca rezultat al
faptului că Domnul ((262)) lucrează cu ei şi că le-au
primit de când au crezut în Domnul Isus şi L-au acceptat ca
Unsul. Această ungere este, prin urmare, o dovadă nu numai
pentru ei, ci este în măsură considerabilă o dovadă şi
pentru alţii, că ei sunt membri ai corpului lui Cristos; pe
când celor cărora le lipseşte această pace şi bucurie şi ale
căror inimi sunt pline de răutate, vrajbă, ură, gâlceavă,
certuri, dispute, desigur că le lipseşte dovada ungerii,
gresării, netezimii care însoţeşte Spiritul Domnului. Este
adevărat, nu toţi suntem la fel, iar netezimea în afacerile
exterioare ale vieţii se poate să nu se manifeste la unii
tot aşa de repede ca şi la alţii; dar foarte devreme în
experienţa creştină netezimea trebuie căutată în inimă, ca o
dovadă că am umblat cu Isus, am învăţat de la El şi am
primit Spiritul Lui, şi la scurt timp după aceea ea trebuie
să înceapă să fie văzută şi de alţii în viaţa zilnică.
Vedem deci că nimic din Scripturi nu este
împotriva ţinutei generale a Cuvântului Domnului cu privire
la necesitatea învăţătorilor şi a învăţării gândului
Domnului prin ei. Nu vrem să spunem că Dumnezeu este
dependent de învăţători şi că El n-ar putea instrui,
edifica şi zidi membrii Noii Creaţii prin alt mijloc sau
agenţie; dar Cuvântul Domnului declară că acesta este
mijlocul Său şi agenţia Sa, metoda Sa de instruire şi de
zidire a Bisericii, corpul lui Cristos -- pentru ca să nu
fie nici o dezbinare în corp şi pentru ca fiecare membru să
poată învăţa să compătimească cu ceilalţi, să coopereze cu
ei şi să-i ajute.
Am analizat deja faptul că aceşti
învăţători nu trebuie să fie priviţi ca infailibili, ci
cuvintele lor trebuie să fie cântărite şi măsurate după
standardele divine -- cuvintele Domnului, ale apostolilor şi
ale sfinţilor profeţi din dispensaţiile trecute, care au
vorbit şi au scris aşa cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt
pentru învăţătura noastră peste care au venit sfârşiturile
veacului. Acum atragem atenţia asupra cuvintelor
apostolului: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă
parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă". Gal.
6:6.
((263))
„Cine primeşte învăţătură" şi „cel ce
învaţă"
Această scriptură, în armonie cu toate
celelalte, ne arată că Dumnezeu a intenţionat să-Şi
instruiască poporul prin metoda instruirii reciproce; ca
până şi cel mai umil din turmă să gândească pentru sine şi
astfel să dezvolte o credinţă individuală şi un caracter
individual. Vai! această chestiune importantă este atât de
general trecută cu vederea printre cei care se numesc cu
numele lui Cristos! Această scriptură recunoaşte învăţători
şi învăţăcei; dar învăţăceii trebuie să se simtă liberi să
comunice, să spună învăţătorilor orice lucru pe care l-au
observat şi care pare a fi în legătură cu subiectul discutat
-- nu cu dorinţa de a fi învăţător, ci ca un student
inteligent unui frate student mai mare. Ei nu trebuie să fie
maşini, nici să le fie frică să comunice, ci, punând
întrebări, atrăgându-le atenţia asupra a ceea ce lor li se
pare a fi aplicare greşită a scripturii sau câte altele, ei
trebuie să-şi facă partea în menţinerea corpului lui Cristos
şi a învăţăturilor Lui curate -- ei trebuie să fie astfel
critici; şi, în loc să se descurajeze a face acest lucru şi
în loc să li se spună că nu trebuie să critice pe învăţător
sau să-i pună la îndoială expunerile, ei, dimpotrivă, sunt
îndemnaţi să comunice, să critice.
Însă nu trebuie să presupunem că Domnul a
dorit să încurajeze un spirit hipercritic sau combativ, o
dispoziţie de a găsi greşeli. Un astfel de spirit este cu
totul contrar Spiritului sfânt, şi nu numai atât, dar este
şi foarte periculos, fiindcă oricine prezintă într-un spirit
de polemică un caz ipotetic sau presupus, despre care el nu
crede că este Adevărul, numai cu scopul de a-şi încurca
adversarul, de a avea o „polemică" etc., în mod sigur va fi
lezat şi destul de sigur că va leza şi pe alţii prin
asemenea procedeu. Onestitatea faţă de Adevăr este lucrul
esenţial pentru progresul în el: a se împotrivi la ceea ce
crede că este Adevărul şi chiar numai temporar a susţine
ceea ce crede a fi eroare, „în glumă", sau pentru oricare
alt motiv, ar fi desigur ofensator pentru Domnul şi ar aduce
o răsplătire dreaptă. Vai, câţi au încercat „să vadă ce s-ar
putea spune" ((264)) împotriva unei poziţii care ei
credeau că este Adevărul şi au fost complet încurcaţi,
captivaţi şi orbiţi în timp ce urmau această cale. Alături
de Domnul, Adevărul este cel mai preţios lucru din toată
lumea; nu este de luat în glumă şi în joacă; şi oricine este
neglijent în această privinţă va fi lezat el însuşi. Vezi 2
Tes. 2:10, 11.
Este bine să se remarce că acest cuvânt
„a comunica" este larg şi cuprinde nu numai
comunicare în privinţa gândurilor, sentimentelor etc., dar
poate fi înţeles şi în sensul că acela care primeşte
învăţătură şi care primeşte beneficii spirituale trebuie să
fie bucuros să comunice într-un fel pentru sprijinirea celor
care dau învăţătură -- dând Domnului, fraţilor, Adevărului,
din roadele muncii şi talentelor sale. Şi aceasta este
însăşi esenţa dispoziţiei sfinte a Noii Creaţii. Devreme în
experienţa creştină, fiecare află sensul cuvintelor
Învăţătorului lor: „Este mai fericit să dai decât să
primeşti", şi ca atare toţi care au acest spirit sunt
bucuroşi să dea din lucrurile pământeşti în serviciul
Adevărului, iar aceasta în măsura în care primesc
binecuvântările spirituale în inimi bune şi oneste. Cât
priveşte felul în care să dea şi înţelepciunea ce trebuie
exercitată, este un lucru care se va vedea mai târziu, sub
un alt titlu.
Locul femeii în biserică
În unele privinţe acest subiect ar putea
fi mai bine analizat după examinarea relaţiei generale
dintre bărbat şi femeie în ordinea divină; dar într-un sens
important acesta este un loc potrivit pentru a fi prezentat
-- celelalte opinii asemănătoare, prezentate mai târziu,
credem că vor confirma ceea ce prezentăm acum.
Nimic nu este mai clar decât faptul că
Domnul nu face deosebire între bărbat şi femeie în alegerea
Ecclesiei Noii Sale Creaţii. Atât bărbaţii cât şi
femeile sunt botezaţi pentru a fi membri în acel „singur
corp" al cărui Cap este Isus. Prin urmare, ambii sunt la fel
eligibili pentru o parte în Întâia Înviere şi pentru gloria,
onoarea şi nemurirea ei, pe condiţia generală, „dacă răbdăm,
vom şi împărăţi împreună cu El". Ambii au fost în mod
onorabil menţionaţi de Domnul nostru şi ((265)) de
apostoli în termenii cei mai calzi. Ca atare, orice limitări
puse asupra femeilor în privinţa caracterului şi măsurii
serviciului Evangheliei, trebuie să fie înţelese că aparţin
numai timpului prezent, în timp ce suntem încă în trup, şi
trebuie justificate în altă manieră decât aceea de a
presupune că există o preferinţă divină pentru bărbaţi. Ne
vom strădui să arătăm că discriminările între sexe sunt pe
linii simbolice şi tipice -- fiindcă bărbatul simbolizează
pe Isus Cristos, Capul Bisericii, în timp ce femeia
simbolizează Biserica, Mireasa, sub Capul care este numit
divin.
Iubirea Domnului nostru pentru mama Sa şi
pentru Marta, Maria şi alte onorabile „femei . . . care
slujeau cu averile lor", este foarte evidentă din relatare,
chiar fără declaraţia directă, că El le-a „iubit" (Ioan
11:5); totuşi, când a ales pe cei doisprezece apostoli ai
Săi şi mai târziu pe cei „şaptezeci", El n-a inclus pe nici
una dintre ele. Nu putem presupune că aceasta a fost o
scăpare din vedere -- întocmai cum n-a fost o scăpare din
vedere nici faptul că femeile din seminţia lui Levi au fost
ignorate în privinţa serviciilor publice timp de mai bine de
şaisprezece secole înainte de aceasta. Nu putem explica
problema nici presupunând că femeile dintre prietenii
Domnului nostru nu erau suficient de educate pentru a fi
folosite de El, căci relatarea spune despre cei aleşi că s-a
constatat repede că „erau fără carte şi simpli". De aceea,
trebuie să tragem concluzia că prin intenţie divină numai
bărbaţii au fost aleşi dintre „fraţi" ca servi publici
speciali şi ambasadori ai Evangheliei. Şi aici, să se
remarce, acest aranjament divin este contrar metodei marelui
Adversar care, deşi este gata să folosească atât bărbaţi cât
şi femei ca unelte ale sale, a găsit totdeauna femeia ca cel
mai eficient reprezentant al său.
Prima femeie a fost primul ambasador al
lui Satan -- plin de succes atât în inducerea în eroare a
primului bărbat cât şi în aruncarea întregii omeniri în
păcat şi moarte. Vrăjitoarele din trecut şi mediile
spiritiste, adepţii „Ştiinţei Creştine" din timpurile
noastre, toate sunt dovezi pe această linie -- ale
propagandei lui Satan prin femei, aproape tot atât de
marcante ca şi ale propagandei lui Dumnezeu prin bărbaţi.
Mai mult, programul divin este contra tendinţei naturale a
tuturor ((266)) bărbaţilor de a aprecia în mod
special femeile în chestiunile religioase -- de a pune pe
seama femeii un grad mai înalt de puritate, spiritualitate,
părtăşie cu Dumnezeu. Această tendinţă este notabilă atât în
relatările din trecut cât şi în cele din prezent, cum se
dovedeşte prin zeiţa egipteană Isis, zeiţa asiriană
Astarteea, zeiţa greacă Diana, apoi zeiţele Juno, Venus şi
Belona, şi idolatrizarea Mariei care de secole întregi până
astăzi domină complet două treimi din cei care pretind
numele lui Cristos -- în ciuda numirii explicite a
bărbatului ca purtător de cuvânt şi reprezentant al Domnului
în Biserica Sa.
Cuvântul Domnului nu ne informează dacă
în afară de semnificaţia simbolică există şi alte motive
pentru deosebirea între sexe, iar presupunerile noastre în
privinţa acestei probleme pot fi corecte sau nu: după opinia
noastră, totuşi, unele dintre calităţile inimii şi minţii
care se combină în cele mai nobile tipuri de femei, o fac
nepotrivită pentru serviciul religios public. De exemplu,
prin natură femeia este, din fericire, înzestrată cu dorinţa
de a plăcea şi a-şi câştiga aprobarea şi lauda.
Această calitate este o binecuvântare inestimabilă în cămin,
care duce la pregătirea a numeroase mâncăruri delicioase şi
la împodobirea atractivă a căminului, ceea ce deosebeşte un
cămin de apartamentele femeilor sau bărbaţilor celibatari.
Adevărata soţie este fericită când se străduieşte să-şi facă
familia fericită şi se bucură de manifestarea aprecierii
eforturilor ei -- în arta culinară etc., şi n-ar trebui
niciodată să i se refuze laudele când desigur le merită şi
pe care natura ei le doreşte şi care sunt absolut esenţiale
pentru sănătatea şi progresul ei.
Dar, dacă femeia este ridicată din sfera
ei -- atât de largă şi importantă încât bine a exprimat
poetul: „Mâna care leagănă copilul este mâna care şi conduce
lumea" -- dacă iese în faţa publicului ca şi vorbitor,
învăţător sau scriitor, ea ajunge într-o poziţie de mai mare
pericol; deoarece câteva dintre caracteristicile sexului ei
(dintre care am menţionat una) care contribuie spre a o face
femeie adevărată şi atractivă pentru bărbaţii adevăraţi, sub
condiţii nenaturale ((267)) vor conspira spre
a-i strica feminitatea -- spre a o face „bărbătoasă". Natura
a fixat limite şi hotare sexelor, nu numai în conturul fizic
şi în înzestrarea cu păr, dar şi în caracteristicile inimii
şi capului -- adaptându-se unul altuia atât de bine încât
orice amestec sau nesocotire a legilor ei va produce desigur
daună în cele din urmă, oricât de benefice ar părea să fie
schimbările la momentul acela.
Plăcerea de a fi aprobată, pe care natura
i-a acordat-o cu atâta dărnicie, şi care dacă este
exercitată corect este atât de folositoare pentru ea, pentru
căminul şi familia ei, aproape sigur că devine o capcană
dacă este exercitată faţă de public -- căutând aprobarea
Bisericii sau a lumii. Ambiţia de a străluci -- de a apărea
mai înţelept şi mai capabil decât alţii -- este un pericol
pentru toţi care sunt în faţa ochiului public, şi, fără
îndoială, a poticnit pe mulţi bărbaţi care au devenit
mândri, căzând astfel în capcana Adversarului; dar însăşi
feminitatea ei o face în mod deosebit predispusă nu numai să
se poticnească ea însăşi în încercarea de a străluci, ci să
poticnească şi pe alţii; fiindcă o astfel de persoană,
părăsind calea, în mod sigur ar fi aprovizionată de Adversar
cu ulei fals -- prin a cărui lumină falsă mulţi ar putea fi
scoşi de pe calea Domnului. Astfel prevenirea apostolului --
„Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom
primi (unii care sunt învăţători) o judecată mai aspră"
(Iac. 3:1) -- ar fi încă şi mai plină de forţă dacă s-ar
aplica la surori. Într-adevăr, pericolul pentru ele ar fi
atât de mare, încât nici una nu urma să fie numită
învăţător; şi apostolul scrie: „Femeii nu-i dau voie să
înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci
să rămână în tăcere". 1 Tim. 2:11, 12.
Declaraţia accentuată şi explicită nu
poate fi totuşi înţeleasă a însemna că surorile din Noua
Creaţie nu pot da niciodată o binecuvântare spunând vestea
cea veche, veche. Acelaşi apostol se referă cu cel mai mare
respect la femeile nobile din zilele lui ca fiind
ajutoare în slujire. De exemplu, el menţionează pe
Priscila şi pe soţul ei ca fiind „ajutoare" sau „lucrători
împreună" cu el (Rom. 16:3). Aceasta înseamnă mai mult decât
doar gazde care i-au primit pe apostoli în casa lor:
înseamnă că au lucrat împreună cu el în ((268))
lucrarea lui -- nu numai la facerea corturilor, ci în mod
special în lucrarea lui principală ca slujitor al
Evangheliei. Într-un alt verset în continuare (6) el
menţionează în alt mod serviciile Mariei, zicând: „Salutaţi
pe Maria, care a lucrat mult pentru voi". În mod
evident ea n-a fost o împreună lucrătoare. Serviciile făcute
de ea apostolului, pe care el dorea să le recunoască, au
fost servicii personale -- poate spălarea sau repararea
hainelor. Serviciile Priscilei, dimpotrivă, sunt menţionate
în acelaşi limbaj ca şi serviciile lui Urban (vers. 9). De
fapt, deoarece numele lui Acuila este menţionat după al
soţiei sale, aluzia este raţională, că dintre cei doi soţia
a fost mai eficientă ca „împreună lucrător". Trifena şi
Trifosa (vers. 12) sunt alte două surori a căror „lucrare
în Domnul" este menţionată cu cinste.
Orice interpretare a cuvintelor
apostolilor care ar ignora toate posibilităţile pentru
surori de a „lucra în Domnul", ar fi în mod evident eronată.
În adunările Bisericii (fie că sunt doi, trei sau mai mulţi)
pentru adorare, laudă şi edificare reciprocă, surorile
trebuie să aibă un loc subordonat şi să nu încerce să fie
conducători şi învăţători -- a face astfel ar însemna să
se ridice mai presus de bărbat, asupra căruia, atât prin
natură cât şi prin învăţătură, Domnul a pus
responsabilitatea slujirilor principale -- fără îndoială
pentru motive înţelepte, fie că noi putem fi de acord cu
ele, fie că nu.
Restricţiile apostolului erau evident
legate de adunări cum sunt cele descrise în 1 Corinteni 14.
Aceste adunări includeau şi surori, care desigur că se
împărtăşeau de toate binecuvântările adunării -- luând parte
la psalmi, cântări de laudă, cântări spirituale şi la
rugăciuni, indiferent de persoana care le oferea. Apostolul
a dorit să insufle necesitatea ordinii în adunări pentru a
le fi tuturor mai folositoare. El îndeamnă ca nu mai mult de
un vorbitor să vorbească sau să prorocească deodată şi toţi
ceilalţi să fie atenţi; şi nu mai mult de doi sau trei
vorbitori sau proroci să vorbească la o adunare, aşa încât
să nu se dea o prea mare diversitate de sentimente în cadrul
unui serviciu. Tot aşa, dacă cineva vorbea limbi
necunoscute, acesta trebuia să stea în tăcere dacă nu era
cineva prezent care să-i interpreteze cuvintele.
((269))
În asemenea adunări femeile nu trebuiau
să vorbească deloc, deşi în afara adunărilor sau acasă ele
puteau „să întrebe pe soţii lor", sau, mai potrivit, pe
bărbaţii lor; ele îşi puteau sugera opiniile sau puteau
pune întrebări prin fraţii (bărbaţi) cu care erau mai
familiare -- soţii lor, dacă era posibil, sau fraţii cu care
discutau pe drumul spre casă întorcându-se de la adunări
etc. Cuvântul acasă în acest text are semnificaţia de
familie sau cunoscuţi. Ideea este deci, să întrebe pe
bărbaţii dintre cunoştinţele lor. Apostolul continuă şi
spune: „Lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie
supuse, cum zice şi legea". 1 Cor. 14:34-36.
Evident că unii din Biserica din Corint
favorizau ideea „drepturilor femeii", pretinzând că în
Biserică drepturile bărbaţilor şi femeilor sunt
nediscriminatorii. Apostolul însă nu numai că neagă această
idee, ci, în plus, mustră îndrăzneala lor de a gândi să
inaugureze o procedură nerecunoscută de alţii din poporul
Domnului. Cuvintele lui sunt: „De la voi a pornit (voi aţi
iniţiat) cuvântul (mesajul) lui Dumnezeu? Sau numai până
la voi a ajuns el (din altă parte)? Dacă cineva crede că
este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu
eu este o poruncă a Domnului", şi nu doar părerile
sau capriciile mele personale. Noi deci, n-avem dreptul mai
mult decât corintenii să ne exercităm preferinţele şi
judecăţile personale asupra acestui subiect, ci să ne plecăm
în faţa declaraţiilor apostolului ca fiind porunca Domnului.
Şi dacă cineva contestă îndrumarea apostolului în acest
subiect, să fie constant şi să-l respingă în totalitate ca
apostol.
În legătură cu aceasta este bine să
atragem atenţia asupra cuvintelor apostolului când vorbeşte
despre darurile Domnului nostru pentru Biserică -- începând
de la Cincizecime. El zice: „El a dat pe unii apostoli, pe
alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi
învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea
lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos"
(Efes. 4:11, 12). În limba greacă genul -- masculin, feminin
sau neutru --este indicat prin articol. Acest text,
deci, este un text excelent din care să se ((270))
decidă cât de distinct Domnul prin Spiritul sfânt a demarcat
genul printre servii activi daţi Bisericii Sale. Care sunt
faptele în privinţa textului de mai sus, care gen este
indicat în greacă? Răspunsul este că articolul tous
(plural, acuzativ, masculin) apare înaintea
cuvintelor, apostoli, proroci, evanghelişti şi păstori, şi
nu apare nici un articol înaintea cuvântului, învăţători,
care, după cum se pare, este fie pentru „ajutoare" (1 Cor.
12:28), fie altfel, ca un termen cuprinzător referindu-se la
bărbaţi apostoli, bărbaţi oratori, bărbaţi evanghelişti şi
bărbaţi pastori, ca fiind toţi învăţători.
Să remarcăm aici totuşi că, faptul ca o
soră să atragă atenţia adunării asupra cuvintelor Domnului
sau ale apostolilor în legătură cu vreun subiect în discuţie
fără a-şi da părerile personale, n-ar putea fi considerată
învăţare, nici în sensul că s-ar ridica mai presus de
bărbat; ea, dimpotrivă, ar aminti numai cuvintele
învăţătorilor recunoscuţi şi autorizaţi. La fel, faptul ca o
soră să se refere la această carte sau la alte publicaţii
care explică Scripturile, sau să citească din ele altora,
n-ar fi învăţare din partea ei, ci din partea autorului
citat. Astfel vedem că aranjamentele Domnului apără turma Sa
şi în acelaşi timp fac pregătiri îndestulătoare pentru
nevoile ei.
Toţi se pot supune poruncii Domnului,
dar, în mod sigur, nimeni n-o va înţelege decât dacă îşi va
da seama că în uzanţa biblică o femeie simbolizează
Biserica, iar un bărbat simbolizează pe Domnul, Capul sau
Învăţătorul Bisericii. (Vezi Efes. 5:23; 1 Cor. 11:3.) După
cum Biserica nu trebuie să încerce să-L înveţe pe Domnul,
tot aşa o femeie, care simbolizează Biserica, nu trebuie
să-şi asume rolul de învăţător peste bărbat, care simbolic
reprezintă pe Domnul. Cu acest gând în minte, nici o soră nu
trebuie să se simtă desconsiderată şi nici un bărbat nu se
poate umfla de mândrie prin această reglementare
scripturală; mai degrabă toţi vor avea în minte că Domnul
este singurul învăţător şi că fraţii nu vor îndrăzni să
rostească propria lor înţelepciune, ci doar să prezinte
altora ceea ce Capul lor le prezintă ca fiind Adevărul. Să
aplicăm această scriptură (1 Tim. 2:11, 12) la Domnul şi la
Biserică, astfel: „Biserica să primească învăţătură în
tăcere, cu toată supunerea. Bisericii ((271)) nu-i
dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de
Cristos, ci să rămână în tăcere".
„Să se acopere"
Am arătat deja* că Marele Preot care-L
simboliza pe Cristos, Marele Preot al mărturisirii noastre,
era singurul care intra cu capul descoperit când era în
ţinuta preoţească, şi că toţi preoţii subordonaţi, care
simbolizau Biserica, „Preoţimea Împărătească", purtau
acoperitoare pentru cap numite „scufii". Învăţătura acestui
tip este în armonie deplină cu ceea ce tocmai am văzut,
deoarece în adunările Ecclesiei Noii Creaţii, Domnul,
Marele Preot antitipic, este reprezentat prin fraţi, în timp
ce Biserica sau Preoţimea Împărătească este reprezentată
prin surori, despre care apostolul spune că trebuie şi ele
să poarte o acoperitoare pentru cap indicând aceeaşi
învăţătură -- supunerea Bisericii faţă de Domnul. Apostolul
prezintă în detaliu acest lucru în 1 Corinteni 11:3-7,
10-15.
*Umbrele Cortului Întâlnirii privind
sacrificiile mai bune, pag. 36.
Unii au presupus că deoarece apostolul
menţionează că părul lung al femeii i-a fost dat de la
natură ca acoperitoare, el n-a vrut să spună nimic mai mult
de atât; dar versetul 6 arată în mod clar contrariul -- el a
vrut să spună nu numai că femeile ar trebui să-şi lase părul
să crească lung aşa cum a dat natura, ci, pe lângă aceasta,
să poarte o acoperitoare, despre care în versetul 10 zice că
este un semn, sau o recunoaştere simbolică a faptului
că este supusă sau subordonată autorităţii bărbatului, dând
simbolic învăţătura că întreaga Biserică este supusă lui
Cristos. Relatarea din versetul 4 la început pare a fi în
conflict cu cerinţa ca femeile să rămână în tăcere în
ecclesii. Gândul nostru este că deşi în serviciul
general din Biserică femeile nu trebuie să aibă o parte
publică, totuşi în adunările de tip social, pentru rugăciune
şi mărturisire, şi nu pentru învăţare doctrinară, n-ar putea
fi nici o obiecţie ca surorile să participe având capul
acoperit.
În privinţa acestei chestiuni a
perpetuării acoperirii tipice a capului de către surori,
apostolul îndeamnă la aceasta dar nu ((272)) declară
că este o poruncă divină. Dimpotrivă, el adaugă: „Dacă
cineva ar vrea să se certe (în legătură cu acest subiect),
noi n-avem astfel de obicei (lege hotărâtă în Biserică)".
Acesta nu trebuie să fie considerat un subiect vital; deşi
toţi care caută să facă voia Domnului trebuie să fie
minuţioşi şi în această privinţă ca şi în altele, din
momentul în care discern caracterul ei potrivit ca simbol.
Cuvintele, „din cauza îngerilor", par să se refere la
bătrânii aleşi ai Bisericii, care în mod special
reprezintă pe Domnul, Capul, în ecclesii. Apoc. 2:1.
* * *
În rezumat, sugerăm să se dea cea mai
liberală interpretare posibilă cuvintelor apostolului
inspirat, în privinţa sferei libertăţilor surorilor în
afacerile Bisericii. Prezentăm judecata noastră asupra
acesteia, astfel:
(1) Surorile au aceeaşi libertate ca şi
fraţii în ceea ce priveşte alegerea servilor Bisericii --
Bătrânii şi Diaconii.
(2) Surorile nu pot servi ca bătrâni sau
învăţători în Biserică, fiindcă apostolul zice: „Femeii nu-i
dau voie să înveţe pe alţii" (1 Tim. 2:12). Aceasta însă nu
trebuie să fie înţeles că împiedică pe surori de a participa
în adunări care nu sunt de învăţare sau propovăduire, aşa
cum sunt cele de rugăciune şi experienţe, de studiu bereean
etc., deoarece apostolul spune că dacă se roagă sau
proroceşte (vorbeşte) trebuie să aibă capul acoperit,
reprezentând faptul că ea recunoaşte că Domnul, Marele
Învăţător, este în mod special reprezentat prin fraţi (1
Cor. 11:5, 7, 10). Astfel de participare nu trebuie să fie
considerată învăţare, fiindcă nici fraţii care participă nu
sunt învăţători, după cum spune apostolul: „Toţi sunt
învăţători?" Nu, învăţătorii sau Bătrânii sunt în mod
special aleşi, dar totdeauna dintre bărbaţi. Efes. 4:11; 2
Tim. 2:24; 1 Cor. 12:28, 29.