Noua Creaţie - Ordinea şi disciplina
noii creaţii
STUDIUL VI
Sensul rânduirii -- Numai cei
doisprezece au fost slujitori plenipotenţiari -- „Cler”
şi „laici” -- Alegerea de bătrâni şi diaconi --
Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie -- Cine poate
alege bătrâni şi cum -- Majoritatea nu este suficientă
-- Diferiţi slujitori -- O slujire plătită? --
Disciplina în ecclesii -- Chemări greşite de a
propovădui -- „Mustraţi pe cei care trăiesc în
neorânduială” -- A mustra nu este o poruncă generală --
Mustrările publice rare -- „Luaţi seama ca nimeni să nu
întoarcă altuia rău pentru rău” -- Provocarea la iubire
-- „Strângerea noastră laolaltă” -- Varietatea şi
caracterul adunărilor noastre -- Doctrina este totuşi
necesară -- Ocazii pentru întrebări -- Ilustrarea unor
adunări folositoare -- „Fiecare să fie deplin convins în
mintea lui” -- Servicii funerare -- Zeciuieli, colecte,
binefaceri
În analizarea acestui subiect este bine
să avem clar în minte unitatea Bisericii, şi că în timp ce
întreaga Biserică din lume este una, totuşi în alt sens
fiecare adunare sau grup de credincioşi în parte este o
reprezentare a întregului. Fiecare Ecclesie în parte
trebuie prin urmare să-L considere pe Domnul ca şi Cap al
ei şi să-i considere pe cei doisprezece apostoli ca cele
douăsprezece stele, cei strălucitori, învăţătorii, pe care
Domnul i-a ţinut în mod special în mâna Sa şi i-a controlat
-- folosindu-i ca purtătorii Săi de cuvânt pentru instruirea
Bisericii Sale din orice loc, din orice adunare, de-a lungul
întregului veac.
Fiecare adunare sau Ecclesie --
chiar dacă este formată numai din doi sau trei -- trebuie să
caute a recunoaşte voinţa Capului în privinţa tuturor
afacerilor ei. Trebuie să simtă unitatea cu toate
ecclesiile de „o credinţă la fel de preţioasă” -- de
pretutindeni -- în sacrificiul iubitului Răscumpărător şi în
promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să fie bucuroşi să audă
despre binele acestora şi să recunoască faptul că Domnul, ca
((274)) supraveghetor al lucrării Sale, poate astăzi
ca şi în oricare perioadă să folosească instrumente speciale
pentru serviciul Bisericii ca întreg, precum şi să
folosească anumiţi membri din fiecare mic grup local.
Uitându-se astfel la Domnul şi recunoscând caracterul
servilor pe care-i va folosi -- smeriţi, zeloşi, vorbiţi de
bine, limpezi în Adevăr, dând dovadă că au ungerea,
învestirea Spiritului -- ei vor fi pregătiţi să se
aştepte la astfel de slujiri generale pentru nevoile
întregii Biserici şi să caute o parte în
binecuvântarea generală şi în administrarea „hranei la timp”
promisă nouă de Învăţătorul. Ei de asemenea îşi vor aminti
în mod special cum El a făgăduit binecuvântări deosebite
pentru sfârşitul acestui veac şi că El va da casei credinţei
lucruri noi şi vechi prin canale cuvenite pe care El le va
alege. Mat. 24:45-47.
Mijloacele, canalele acestor
binecuvântări, vor fi supravegheate şi îndrumate de Domnul
Însuşi. Toţi membrii corpului uniţi cu Capul trebuie să aibă
încredere şi să caute împlinirea făgăduinţelor Lui; dar
trebuie, cu toate acestea, să „cerceteze duhurile” -- să
încerce doctrinele de la oricine ar proveni ele. Încercarea
nu implică o lipsă de încredere în cei recunoscuţi drept
canale ale Adevărului îndrumate divin, ci implică o
credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Adevăr care sunt mai
presus de toţi învăţătorii omeneşti şi de cuvintele lor;
implică de asemenea că ei nu ascultă vocea omului, ci vocea
Păstorului Principal; că ei se ospătează din cuvintele Lui
şi le iubesc -- le place să le mestece şi să le digere.
Astfel de membri ai corpului se întăresc tot mai mult în
Domnul şi în puterea tăriei Lui, mai rapid decât alţii,
fiindcă sunt mai atenţi la conducerea şi instruirea
Domnului.
Această unitate generală a corpului,
această simpatie generală, această instruire generală
printr-un canal general pe care Domnul l-a pregătit pentru
adunarea la Sine a mărgăritarelor Sale la a doua prezenţă a
Sa (Mal. 3:17; Mat. 24:31), nu este opusă unei recunoaşteri
cuvenite a ordinii în fiecare grup mic sau ecclesie.
Oricât de mic ar fi grupul, trebuie să fie ordine în el.
Totuşi, prin acest cuvânt „ordine” ((275)) nu vrem să
spunem rigiditate sau formalism. Ordinea care funcţionează
cel mai bine şi cel mai satisfăcător este cea care
funcţionează fără zgomot şi al cărei mecanism este ascuns.
Dacă adunarea este numai din doi, trei, cinci sau zece, ea
trebuie totuşi să privească spre Domnul ca să-I recunoască
îndrumarea în privinţa membrilor care să fie recunoscuţi ca
bătrâni, vârstnici sau cei mai avansaţi în Adevăr, care
posedă diferitele calităţi de Bătrân, după cum le-am văzut
deja schiţate în Cuvântul inspirat -- claritate în Adevăr,
capacitate de a învăţa, curăţenia vieţii în privinţa
caracterului moral şi abilitatea de a păstra ordinea fără
fricţiuni inutile, cum ar putea fi exemplificat în familia
sa etc.
Dacă membrii micului grup au astfel în
faţă Cuvântul şi Spiritul Domnului şi-i însufleţesc,
rezultatul raţionamentelor lor combinate, aşa cum este
exprimat într-o alegere de slujitori, trebuie să fie
acceptat ca fiind gândul Domnului asupra acelui subiect --
persoanele alese ca bătrâni ar fi după toate probabilităţile
cele mai bune şi cele mai potrivite dintre ei. Totuşi, este
nevoie de grijă, ca asemenea selecţii să nu se facă fără o
considerare cuvenită şi rugăciune; prin urmare, este
recomandabil să se facă dinainte anunţul cuvenit şi să se
recunoască faptul că numai cei care pretind că sunt membri
ai Noii Creaţii (bărbaţi şi femei) vor încerca să exprime
gândul Domnului asupra acestui subiect -- prin vot. Aceştia
trebuie să fi trecut de punctul căinţei de păcat şi
al reparării în măsura capacităţii lor, precum şi al
acceptării sacrificiului Domnului Isus ca bază a
armoniei lor cu Dumnezeu, şi trebuie să fi făcut apoi o
deplină consacrare a lor faţă de Domnul, venind
astfel sub ungere şi sub toate privilegiile „casei fiilor”.
Numai aceştia sunt competenţi să aprecieze şi să exprime
gândul, voinţa Capului corpului. Numai aceştia constituie
Biserica, corpul lui Cristos, chiar dacă şi alţii, care n-au
făcut încă pasul consacrării, dar care se încred în sângele
preţios, pot fi socotiţi ca membri ai „casei credinţei” în
al căror progres se speră şi al căror bine trebuie avut în
vedere.
((276))
Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie
„Au rânduit bătrâni în fiecare adunare
(ecclesie) şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au
încredinţat în mâna Domnului.” Fapt. 14:23.
Forma acestei declaraţii, împreună cu
alte frecvente referiri la bătrâni în legătură cu toate
bisericile, justifică deducţia că acesta era obiceiul
invariabil în Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, aşa
cum se vede din text, include evanghelişti, pastori,
învăţători şi profeţi (sau expunători publici); de aceea
este important să aflăm ce înseamnă cuvântul „rânduit”.
În prezent acest cuvânt este folosit cu referire la o
ceremonie de instalare; dar nu aceasta este semnificaţia
cuvântului grecesc kirotoneo folosit în acest text.
El înseamnă „a alege prin ridicare de mâini”, forma
încă obişnuită a votării. Această definiţie este dată în
„Young's Analytical Concordance” (Concordanţa Analitică a
lui Young). Deoarece aceasta poate fi considerată o
autoritate presbiteriană, vom da şi definiţia din „Strong's
Exhaustive Concordance” (Concordanţa Completă a lui Strong),
care poate fi considerată o autoritate metodistă. Cea din
urmă defineşte rădăcina cuvântului -- „unul care ridică
mâna, sau care votează (prin ridicare de mână)”.
Unde Domnul nostru a spus despre
apostoli: „Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit” (Ioan
15:16), este folosit un cuvânt grecesc complet diferit.
Acesta este acelaşi cuvânt, tithemi, folosit de
apostol când a vorbit despre rânduirea sa, zicând: „Am fost
pus predicator şi apostol” (1 Tim. 2:7). Dar această
rânduire, aşa cum apostolul spune clar, n-a fost „de la
oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu
Tatăl” (Gal. 1:1). Toţi membrii Corpului Uns, uniţi cu Capul
şi părtaşi ai Spiritului Său, sunt prin aceasta rânduiţi în
mod asemănător, de fapt nu la apostolie ca şi Pavel, ci să
fie slujitori (servi) ai Adevărului, fiecare după măsura
talentelor şi ocaziilor sale (Isa. 61:1) -- numai cei
doisprezece fiind rânduiţi să fie apostoli, sau
reprezentanţi speciali -- slujitori plenipotenţiari.
Revenind la rânduirea sau recunoaşterea
bătrânilor prin votul adunării (Ecclesiei) Noii
Creaţii, prin „ridicare de ((277)) mână”, după cum am
văzut mai sus, observăm că acesta era modul obişnuit,
fiindcă apostolul foloseşte acelaşi cuvânt grecesc, spunând
cum a devenit Tit ajutorul lui. El spune că Tit „a fost
de asemenea ales de biserici ca tovarăşul nostru de
călătorie” (King James -- n. e.). Cuvintele în caractere
cursive sunt din cuvântul grecesc kirotoneo, care
înseamnă, după cum s-a arătat mai sus, „a alege prin
ridicare de mână”. Mai mult, cuvântul „de asemenea” implică
aici faptul că apostolul a fost ales prin vot similar. Ales,
nu ca să fie apostol, ci să fie misionar -- un reprezentant
al bisericilor pentru această ocazie şi fără îndoială pe
cheltuiala lor.
Evident însă că unele dintre călătoriile
de mai târziu ale apostolului au fost fără votul sau
sprijinul Bisericii din Antiohia (2 Tim. 1:15).
Reglementările Bisericii timpurii lăsau pe toţi liberi să-şi
exercite talentele şi administraţia conform propriei
conştiinţe. Ecclesiile (adunările) puteau accepta sau
refuza chiar şi serviciile apostolilor ca reprezentanţi
speciali ai lor, iar apostolii puteau accepta sau respinge
astfel de servicii -- fiecare folosindu-şi propria libertate
de conştiinţă.
Dar oare nu este menţionată în Noul
Testament nici o rânduire de bătrâni etc., în afară de
aceasta -- o alegere? Nu este oare nimic ce să însemne a
da autoritate sau permisiune de a propovădui, aşa cum
este folosit în general cuvântul rânduit acum în
toate denominaţiile în legătură cu permisiunea sau rânduirea
bătrânilor, predicatorilor etc.? Vom examina aceste
întrebări.
Cuvântul a rândui, în privinţa
bătrânilor, este folosit numai într-un singur loc şi este
traducerea unui cuvânt grecesc diferit, anume,
kathestemi, care înseamnă -- „a aşeza sau a stabili” --
Young. „A aşeza” -- Strong. Acest cuvânt apare
în Tit 1:5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce
mai rămâne de rânduit şi să aşezi bătrâni în fiecare
cetate, după cum ţi-am poruncit” -- adică, după cum am
aranjat eu. Versiunea Revizuită (engleză -- n. e.),
„după cum te-am însărcinat”. La suprafaţă acest text pare să
implice că Tit a fost împuternicit să-i numească pe aceşti
bătrâni, indiferent de dorinţele ((278)) adunărilor
(bisericilor, ecclesiilor); şi pe această
vedere se bazează teoria episcopală despre ordinea
bisericii. Toţi catolicii, episcopalii şi
metodiştii-episcopali pretind pentru episcopii lor
autoritate apostolică să pună, să aşeze sau să numească
bătrâni pentru adunări -- fără ridicare de mână sau fără
votul Bisericii.
Textul respectiv este un zid de apărare
pentru această idee; dar el pare să fie mai degrabă un
sprijin slab când remarcăm ultima propoziţie -- „după cum
ţi-am poruncit” -- şi reflectă faptul că apostolul în mod
sigur n-ar fi „poruncit” sau dat instrucţiuni lui Tit să
facă diferit de ceea ce a făcut el (apostolul) în această
chestiune. Relatarea despre procedeul apostolului, tradusă
corect, este foarte explicită: „Au ales bătrâni prin
ridicare de mâini în fiecare Ecclesie şi, după ce
s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului”.
Fapt. 14:23.
Fără îndoială că sfatul apostolului şi
sfatul lui Tit, pe care el în mod special l-a recomandat
fraţilor, ca un slujitor credincios al Adevărului, va fi nu
numai dorit, dar şi căutat de fraţi şi urmat în mod foarte
general; cu toate acestea, apostolul şi toţi cei care au
urmat în urmele sale au căutat să pună responsabilitatea
acolo unde a pus-o Dumnezeu -- pe Ecclesie, a cărei
preocupare trebuie să fie să „cerceteze duhurile
(învăţăturile şi învăţătorii), dacă sunt de la Dumnezeu” (1
Ioan 4:1). „Dacă cineva nu vorbeşte după acest cuvânt,
zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 -- Biblia interlineară
ebraico-engleză, J. Green -- n. e.); şi „depărtează-te de
aceştia”, sfătuieşte apostolul; nu trebuie să voteze pentru
aceştia şi sub nici o formă să nu-i accepte ca învăţători,
bătrâni etc.
În orice caz, acordul Ecclesiei va
fi necesar -- fie exprimat prin vot, după cum s-a spus, fie
nu; deoarece să presupunem că Tit ar fi numit bătrâni
nepotriviţi pentru fraţi, cât timp ar fi domnit pacea? --
cât serviciu pastoral sau alt fel de serviciu ar fi
îndeplinit un astfel de bătrân respins de sentimentele
Bisericii? Practic deloc.
Intrigile clericale, şi nu învăţăturile
Domnului nostru şi ale celor doisprezece apostoli ai Săi,
sunt responsabile de dezbinarea sfinţilor în două clase
numite „cler” şi „laici”. Spiritul clerical şi al lui
anticrist caută încă să stăpânească peste moştenirea lui
Dumnezeu în orice mod posibil -- proporţional ((279))
cu densitatea ignoranţei care predomină într-o adunare.
Domnul şi apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu pe
bătrâni, ci Biserica (Ecclesia), şi orice demnitate
sau onoare le acordă bătrânilor credincioşi, ca servi ai
Domnului şi ai Bisericii, nu este doar recunoaşterea lor de
către ei înşişi sau recunoaşterea lor de către alţi bătrâni.
Adunarea care-i alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le
recunoască darurile şi capacităţile creştine în lumina
Cuvântului lui Dumnezeu, altfel nu le poate acorda asemenea
stare sau onoare. Ca atare, nici un Bătrân n-are vreo
autoritate prin propria sa numire. De fapt, dispoziţia de a
ignora Biserica, corpul lui Cristos, şi a se pune pe sine şi
judecata sa mai presus de toţi, este cea mai bună dovadă că
un astfel de frate nu este în atitudinea cuvenită să fie
recunoscut ca Bătrân -- smerenia şi recunoaşterea unităţii
Ecclesiei ca şi corp al Domnului fiind de primă
necesitate pentru astfel de serviciu.
Nici un frate nu trebuie să-şi asume
datorii publice ca şi conducător sau reprezentant etc., în
Biserică fără alegere -- chiar dacă este sigur că nu există
nici o îndoială în privinţa acceptării sale. Metoda
scripturală de rânduire a bătrânilor în toate bisericile
este alegerea în adunare -- prin vot prin ridicare de mână.
A insista asupra unei astfel de alegeri înainte de a servi
înseamnă a urma ordinea scripturală; aceasta îl întăreşte pe
Bătrân, şi, pe lângă aceasta, îi aminteşte Ecclesiei
datoriile şi responsabilităţile ei, ca fiind aceea care
numeşte pe bătrâni în numele şi spiritul Domnului -- ca
exprimând alegerea lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu. Mai
mult, acest aranjament scriptural îi face pe membrii
Ecclesiei să fie interesaţi în toate cuvintele şi
faptele bătrânilor, ca slujitori şi reprezentanţi ai lor. Ea
se opune ideii larg răspândite, că bătrânii au în
proprietate şi stăpânesc adunarea, şi pune capăt obişnuinţei
lor de a gândi şi a vorbi despre membrii ei ca „poporul meu”
-- mai degrabă decât ca „poporul Domnului pe care eu îl
servesc”.
De ce nu sunt aceste lucruri, atât de
evident scripturale, mai general înţelese şi prezentate?
Fiindcă naturii umane îi place să aibă onoare şi grad înalt,
şi cade repede în condiţiile greşite favorabile acestora;
fiindcă ele au fost populare timp de şaptesprezece secole;
fiindcă oamenii cedează acestor condiţii ((280)) şi
le preferă în locul libertăţilor cu care Cristos îi face
liberi. Apoi, de asemenea, mulţi s-au simţit atât de
încrezători că obiceiurile Babilonului trebuie să fie
corecte, încât n-au studiat niciodată Cuvântul Domnului
asupra acestui subiect.
Durata serviciului bătrânilor
Nimic nu se spune prin inspiraţie în
privinţa perioadei pentru care trebuie ales un Bătrân: avem
prin urmare libertatea să exercităm raţiune şi judecată în
această chestiune. Mulţi pot fi socotiţi bătrâni sau fraţi
dezvoltaţi în Biserică şi pot fi folositori şi foarte
apreciaţi, şi totuşi să nu fie dintre bătrânii aleşi, puşi
de Ecclesie ca reprezentanţi ai ei -- evanghelişti,
învăţători, pastori. „Femeile bătrâne”* sunt astfel
menţionate de câteva ori cu cinste de către apostoli, fără
nici cea mai vagă sugestie că vreunele dintre ele au fost
vreodată alese ca bătrâni sau învăţători reprezentativi în
adunare (Ecclesia). Unii aleşi, ca fiind potriviţi
pentru serviciul Ecclesiei, ar putea înceta să aibă
calităţile stipulate, sau alţii ar putea, sub providenţa
divină, înainta la o mai mare eficienţă în serviciul
Bisericii. Un an, sau diviziunile lui -- o jumătate sau un
sfert de an -- ar părea perioade potrivite pentru astfel de
servicii -- cea din urmă dacă persoana este mai puţin
încercată, prima dacă este bine încercată şi cunoscută
favorabil. În absenţa legii, sau chiar a sfatului sau
sugestiei, rămâne pentru fiecare adunare să decidă cum poate
mai bine care este voinţa Domnului în fiecare caz.
*Locul femeii în Biserică este tratat în
cap. 5
Numărul bătrânilor
Scripturile nu limitează numărul
bătrânilor, dar, în mod raţional, acesta ar depinde mult de
mărimea Ecclesiei şi de numărul celor disponibili --
competenţi etc. (Să nu se presupună despre nimeni că
este credincios şi deplin consacrat; prin cuvânt şi faptă el
trebuie să dea dovezi negreşite de credinţa şi consacrarea
sa cu mult timp înainte de a fi ales Bătrân.) Noi favorizăm
ideea de a fi atâţia câţi ((281)) posedă calităţile
arătate şi de a împărţi serviciile între ei. Dacă îi va
mişca zelul cuvenit, ceva fel de lucrare misionară sau
evanghelistă îi va prinde curând pe unii dintre ei, sau
părţi din timpul multora. Fiecare Ecclesie trebuie să
fie astfel un seminar teologic din care să iasă continuu
învăţători eficienţi spre câmpuri de slujire mai largi.
Bătrânul care ar manifesta gelozie faţă de alţii şi o
dorinţă de a-i împiedica să slujească, ar trebui să fie
considerat ca nevrednic de a continua în funcţie; totuşi
nici unul incompetent sau începător să nu fie ales -- pentru
a-i satisface vanitatea. Biserica, în calitate de membri ai
corpului lui Cristos, trebuie să voteze cum cred ei că ar
dori Capul ca ei să voteze.
Poate trebuie să facem o prevenire
împotriva alegerii unui Bătrân unde nu se găseşte nici unul
competent pentru serviciu, în privinţa calităţilor
prezentate de apostoli -- este cu mult mai bine a nu avea
deloc bătrâni decât a avea unii incompetenţi. Între timp,
până când se va găsi un frate competent pentru serviciu,
adunările să se desfăşoare fără bătrân, cu Biblia ca manual
şi cu fratele Russell prezent în mod reprezentativ ca
învăţător prin Studii şi prin Turnuri -- ca
Bătrânul vostru ales, dacă aşa preferaţi.
Cine poate alege bătrâni şi cum?
Numai Ecclesia (corpul -- bărbaţi
şi femei), Noile Creaturi, sunt alegători sau votanţi. „Casa
credinţei” în general, credincioşii care nu s-au
consacrat, n-au nimic de-a face cu astfel de alegere,
fiindcă alegerea Domnului, prin „corpul” Său care posedă
Spiritul Său, este cea căutată. Tot corpul consacrat trebuie
să voteze şi oricare dintre ei poate face nominalizări la o
adunare generală convocată în acest scop -- de preferinţă cu
o săptămână înaintea votării, aşa încât să se ofere timp
pentru analiză.
Unii au propus ca votarea să fie cu
buletine de vot, aşa încât cu toţii să fie mai liberi să-şi
exprime alegerea lor reală. Noi răspundem că oricare ar fi
avantajul acesteia, este anulat printr-un dezavantaj: şi
anume, pierderea disciplinei şi zidirii caracterului,
lucruri care se câştigă prin metoda apostolilor de „ridicare
a mâinii”. Fiecare trebuie să înveţe să fie sincer şi
((282)) neprefăcut, totuşi, în acelaşi timp, iubitor şi
blând. Votul, să nu se uite, este alegerea Domnului --
exprimat prin membrii corpului în măsura capacităţii lor de
a o discerne. Nimeni nu are libertatea de a se sustrage de
la această datorie, nici să favorizeze pe unul mai mult ca
pe altul, decât dacă crede că el are şi exprimă gândul
Domnului.
O majoritate nu este suficientă
În chestiuni lumeşti vocea unei
majorităţi simple decide, dar evident n-ar trebui să fie aşa
în Ecclesia sau corpul Domnului. Mai degrabă, pe cât
este posibil, ar trebui să predomine regula juraţilor şi să
se caute un verdict sau o decizie unanimă. Fratele care ar
obţine o majoritate simplă la vot nu s-ar putea simţi prea
bine să accepte acest lucru ca fiind „alegerea Domnului”,
după cum nu s-ar putea simţi prea bine nici adunarea. Un alt
candidat care ar putea atrage sprijinul tuturor, sau aproape
al tuturor, ar trebui să fie căutat, prin vot după vot,
săptămână după săptămână, până când s-ar găsi, sau
chestiunea ar fi abandonată; sau toţi să fie de acord asupra
a doi, trei sau mai mulţi care ar putea servi pe rând şi
astfel ar satisface ideile tuturor. Dar dacă predomină
dragostea fierbinte pentru Domnul şi pentru Adevăr, cu
rugăciune pentru îndrumare şi cu dispoziţia de a da
întâietate unul altuia în onoare, acolo unde talentele sunt
la egalitate se va găsi în general că este uşor să fie
unitate în judecată în privinţa voinţei divine asupra
subiectului. „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din
slavă deşartă.” „Păstraţi unirea Duhului în legătura păcii.”
Filip. 2:3; Efes. 4:3.
Aceeaşi ordine trebuie să domnească şi în
legătură cu alegerea ajutoarelor numiţi diaconi şi
diaconese, a căror reputaţie bună trebuie de asemenea să fie
remarcată ca o calitate. (Vezi 1 Tim. 3:8-13.) Aceştia pot
fi pentru orice serviciu cerut -- şi ei trebuie să aibă cât
se poate de multe din calităţile bătrânilor, inclusiv
capacitatea de a învăţa şi harurile Spiritului.
Diversitatea slujitorilor
După cum am văzut deja, bătrânii ar putea
avea calităţi speciale într-o privinţă sau în alta -- unii
excelând la ((283)) îndemnuri, alţii la învăţare,
alţii la prorocie sau oratorie, unii ca evanghelişti, în a
trezi interesul necredincioşilor, iar alţii ca pastori,
realizând o supraveghere generală a turmei în diferitele ei
interese, locale şi generale. Cuvintele apostolului Pavel
către Bătrânii Ecclesiei din Efes ne dau sfera
generală a slujirii la care fiecare trebuie să se adapteze
şi să-şi potrivească talentele ca administrator. Cuvintele
lui sunt foarte vrednice de a fi considerate atent şi cu
rugăciune de către toţi cei care acceptă serviciul de Bătrân
în oricare parte a lucrării. El a zis: „Luaţi seama dar la
voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt
supraveghetori (cuvânt în altă parte redat greşit
episcopi) ca să păstoriţi Biserica (Ecclesia) lui
Dumnezeu” (Fapt. 20:28). O, da! bătrânii au nevoie întâi de
toate să ia seama la ei înşişi, ca nu cumva mica
onoare a poziţiei lor să-i facă mândri şi aroganţi şi ca nu
cumva să-şi asume autoritatea şi onorurile care aparţin
Capului -- Păstorul Principal. Păstorirea turmei este de
competenţa Domnului; după cum este scris, „El Îşi va paşte
turma ca un Păstor” (Isa. 40:11). Prin urmare, când unul
este ales Bătrân, este ales ca să reprezinte pe Păstorul
Principal -- ca el să poată fi instrumentul sau canalul prin
care marele Păstor al turmei să trimită celor care sunt ai
Săi „hrană la timp”, „lucruri noi şi vechi”.
„«Vai de păstorii (pastorii) care
nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele», zice Domnul. De
aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, împotriva
păstorilor (pastorilor) care pasc pe poporul Meu: «Mi-aţi
risipit oile, le-aţi izgonit şi nu v-aţi îngrijit de ele;
iată, vă voi pedepsi pentru răutatea faptelor voastre», zice
Domnul. . . . «Voi pune peste ele păstori care le vor paşte;
nu le va mai fi teamă, nici groază».” Ier. 23:1,2,4.
Punerea mâinilor de către bătrâni
(1) „Nu fi nepăsător de darul care este
în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie (prezicere), cu
punerea mâinilor de către ceata bătrânilor (bătrânii
adunaţi).” 1 Tim. 4:14.
(2) „I-au adus (pe cei şapte diaconi
aleşi de Biserică) înaintea apostolilor, care, după ce s-au
rugat, şi-au pus mâinile peste ei.” Fapt. 6:6.
(3) „În biserica (Ecclesia) din
Antiohia . . . uhul sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe
Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care ((284))
i-am chemat.» Atunci, după ce au postit şi s-au rugat,
şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.”
Fapt. 13:1-3.
(4) „Să nu-ţi pui mâinile peste
nimeni cu grabă şi să nu te faci părtaş păcatelor altora.” 1
Tim. 5:22.
(5) „Când şi-a pus Pavel
mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi
vorbeau în limbi şi proroceau (predicau).” Fapt. 19:6.
(6) „Atunci Petru şi Ioan au pus
mâinile peste ei şi aceia au primit Duhul Sfânt.” Fapt.
8:17-19.
(7) „De aceea îţi aduc aminte să
înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin
punerea mâinilor mele.” 2 Tim. 1:6.
Adunăm astfel mărturia inspirată privind
punerea mâinilor în Ecclesia Noii Creaţii. În
ultimele trei (5, 6 şi 7) referirea la împărţirea
„darurilor” obişnuită în Biserica timpurie este evidentă.
Apostolii îşi puneau astfel mâinile peste toţi credincioşii
consacraţi şi urmau unul sau mai multe daruri -- „limbi”
etc. „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul
tuturor.”* Primele patru texte (1, 2, 3, 4) pot fi grupate
împreună, dând aceeaşi învăţătură generală, şi anume, ca un
semn de aprobare sau sprijinire -- dar nu ca un semn de
permisiune sau autorizare.
*Vezi Vol. V, cap. 8.
(1) Timotei, „fiul” adoptiv al lui Pavel
în slujire, fusese deja botezat şi primise deja un dar al
Spiritului sfânt prin apostolul Pavel (vezi 7) când a plecat
cu el la Ierusalim (Fapt. 21:15-19). Fără îndoială, atunci
şi acolo „Iacov şi toţi bătrânii”, bătrânii-apostoli,
recunoscând devotarea lui Timotei şi legătura lui strânsă cu
Pavel, l-au binecuvântat împreună, punându-şi mâinile peste
el prin aceea că l-au sprijinit; şi relatarea sugerează că
ei au făcut acest lucru nu conform unui obicei şi nici faţă
de toţi tovarăşii lui Pavel, ci „prin prorocie” -- indicând
că au fost îndrumaţi spre aceasta prin ceva prezicere sau
instrucţiune din partea Domnului.
(2) Aceşti diaconi n-au fost însărcinaţi
sau autorizaţi să propovăduiască, prin punerea mâinilor
apostolilor, deoarece ei n-au fost aleşi să fie predicatori,
ci să servească la mese; şi, oricum, prin ungerea lor cu
Spiritul sfânt, ei aveau deplină autoritate să
propovăduiască în măsura talentelor şi ocaziei. Şi fără a fi
menţionată vreo autorizare sau ((285)) permisiune,
sau altă rânduire din partea cuiva, îl găsim pe Ştefan, unul
dintre aceşti diaconi, propovăduind cu atâta zel încât a
fost primul, după Învăţătorul, care şi-a pecetluit mărturia
cu sângele său. Această punere a mâinilor a însemnat în mod
evident numai aprobarea şi binecuvântarea apostolică.
(3) Punerea mâinilor peste Pavel şi
Barnaba nu putea fi o permisiune de a propovădui, deoarece
ei erau deja recunoscuţi ca bătrâni şi dădeau învăţătură în
Biserica din Antiohia de peste un an. Pe lângă aceasta,
amândoi propovăduiseră mai înainte în altă parte. (Compară
Fapt. 9:20-29; 11:26.) Această punere a mâinilor putea numai
însemna sprijinirea lucrării misionare care urma să
fie întreprinsă de Pavel şi de Barnaba -- că Ecclesia
din Antiohia s-a unit cu ei în misiune şi probabil le-a
suportat cheltuielile.
(4) Aici apostolul sugerează că punerea
mâinilor lui Timotei peste un împreună-lucrător în vie ar
însemna aprobarea sau sprijinirea acestuia, aşa încât, dacă
respectivul s-ar dovedi slab în vreo privinţă, Timotei ar
suporta consecinţele negative împreună cu el. El trebuia pe
cât posibil să se asigure să nu-şi folosească influenţa
pentru a prezenta pe unul care ar aduce daună oilor
Domnului, fie moral, fie doctrinar.
Nu trebuia riscat nimic; trebuia folosită
precauţia, fie că se dădea o scrisoare de recomandare, fie o
sprijinire publică sub forma unei declaraţii ca Domnul să-l
aibă în pază. Acelaşi sfat este potrivit şi acum pentru tot
poporul Domnului proporţional cu gradul influenţei lor.
Nimic din aceasta însă nu sugerează că cineva era dependent
de sprijinul lui Timotei pentru a avea dreptul de a
propovădui: acel drept conform capacităţii fiindu-le acordat
de Domnul tuturor celor care primesc Spiritul sfânt al
ungerii.
O slujire plătită?
Obiceiul unei slujiri plătite, acum atât
de general şi considerat de către mulţi inevitabil şi
indispensabil, n-a fost folosit în Biserica timpurie. Domnul
nostru şi cei doisprezece aleşi de El, după câte putem noi
judeca din mărturiile inspirate, au fost săraci -- în afară
poate de Iacov, Ioan şi Matei. Obişnuiţi ((286)) să
dea de bună voie leviţilor, evreii evident au extins această
obişnuinţă la orice aparţinea de domeniul religios, care li
se părea că era de la Dumnezeu. Ucenicii aveau un casier
general, Iuda (Ioan 12:6; 13:29), şi evident n-au dus lipsă
niciodată, deşi, la fel de evident, n-au solicitat pomeni
niciodată. Nici o aluzie de acest fel nu este nici măcar
sugerată în relatarea cuvintelor Domnului nostru. El S-a
încrezut în prevederea Tatălui şi anumite femei onorabile
L-au slujit pe El (şi pe ai Săi) din îndestularea lor. Vezi
Mat. 27:55, 56; Luca 8:2, 3.
Dacă în predicile şi pildele Domnului
nostru ar fi fost introduse apeluri pentru bani, aceasta ar
fi stors viaţa din ele. Nimic nu ne atrage mai mult decât
evidenta lipsă de egoism a Învăţătorului şi a tuturor celor
care au fost aleşi de El în mod special, Iuda fiind singura
excepţie şi avariţia lui costându-l căderea (Ioan 12:5, 6).
Iubirea de bani şi de a face impresie şi sistemul cerşitului
din Babilon fac mult astăzi împotriva puternicei lui
influenţe; iar absenţa acestui spirit printre cei
credincioşi ai Domnului acum, ca şi la prima venire, spune
mult în favoarea lor pentru cei care îi studiază ca epistole
vii, dar care nu apreciază cu totul învăţăturile lor. Domnul
S-a îngrijit până acum într-o manieră uimitoare de lucrarea
Sa de „seceriş” fără a se face nici măcar un apel pentru
bani; şi noi avem încredere că niciodată nu va fi altfel,
crezând că acesta este gândul Domnului.
Cei ambiţioşi după plăcerile şi bogăţia
lumii să le caute în domeniul comerţului sau profesiilor
lucrative, dar nimeni să nu devină slujitor al Evangheliei
lui Cristos din vreun alt motiv decât iubirea pentru
Dumnezeu, pentru Adevărul Său şi pentru fraţi: o iubire care
se va bucura să sacrifice comoditatea, bogăţia şi onoarea
oamenilor -- nu murmurând, ci din inimă. Dar, vai!
creştinătatea nominală a devenit mare şi lumească, iar
servii ei sunt onoraţi cu titlurile, Sfinţia Sa, Preasfinţia
Sa, Înalt Preasfinţia Sa şi Doctor în Teologie; şi împreună
cu aceste onoruri şi titluri merg salarii -- nu conform
nevoilor slujitorului, ci pe baza rentabilităţii în
capacitatea sa de a atrage număr mare şi oameni bogaţi. Au
urmat rezultatele naturale -- „Preoţii lui învaţă pe popor
pentru plată şi prorocii lui prezic pentru ((287))
bani; totuşi se sprijinesc pe Domnul şi zic: «Oare nu este
Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o
nenorocire»”. „Păzitorii lui sunt orbi, fără cunoştinţă,
toţi sunt nişte (D....D....s) câini muţi (în limba engleză
„dumb dogs”, făcând aluzie la iniţialele titlului Doctors of
Divinity, adică Doctori în Teologie -- n.e.), care nu pot să
latre; visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă
(comoditatea): sunt nişte câini lacomi, care nu se mai
satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi
îşi văd de calea (bunăstarea) lor, fiecare după câştigul lui
din partea (denominaţia) în care se află (Biblia
ebraico-engleză, J. P. Green -- n. e.) „Îi vor gâdila
urechile (după lauda oamenilor) . . . şi îşi vor aduna în
jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea
de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” Isa. 56:10, 11;
Mica 3:11; Filip. 3:2; 2 Tim. 4:3, 4.
Unii s-ar putea gândi că trebuie să se
evite ambele extreme -- salarii mari şi lipsa de salarii --
şi şi-ar putea aminti cuvintele Domnului: „Vrednic este
lucrătorul de plata sa” şi cuvintele apostolului: „Dacă am
semănat între voi cele duhovniceşti, mare lucru este dacă
vom secera bunurile voastre vremelnice?” Trebuie să reţinem
însă că nici aceste declaraţii tari ale Scripturii nu se
referă la salarii princiare, ci la simplele necesităţi.
Acest lucru este ilustrat de apostol prin citatul: „Să nu
legi gura boului care treieră grâul”. Boul trebuia să fie
lăsat liber să se îngrijească de necesităţile lui, dar nu
mai mult. Apostolul ne-a arătat cheia slujirii sale pline de
succes, zicând: „Nu vă voi fi o sarcină, căci nu caut
bunurile voastre, ci pe voi înşivă . . . Şi eu voi cheltui
prea bucuros şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi
pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt
iubit de voi cu atât mai puţin.” 2 Cor. 12:14, 15.
Nici mersul în urmele lui Isus nici
mersul în urmele celui mai important dintre apostolii Săi,
Pavel, nu ne va duce în direcţia salariilor. Acesta din
urmă, după ce arată că a cere remuneraţie pământească pentru
servicii spirituale n-ar încălca dreptatea în nici un sens,
ne spune despre propria sa cale în această chestiune prin
cuvintele:
„N-am poftit nici argintul, nici
aurul, nici hainele cuiva. Voi înşivă ştiţi că mâinile
acestea (ale mele) au lucrat pentru nevoile mele şi ale
((288)) celor care erau cu mine. În toate
privinţele v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să
ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele
Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: «Este mai ferice
să dai decât să primeşti»”. Fapt. 20:33-35.
„Dar noi nu ne-am folosit de dreptul
acesta (asupra voastră ca să cerem lucruri pământeşti în
schimbul celor spirituale), ci răbdăm totul, ca să nu punem
vreo piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Cor. 9:12).
„Când eram la voi şi m-am găsit în nevoie, n-am fost sarcină
nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit (voluntar) fraţii
care au venit din Macedonia.” 2 Cor. 11:9.
Libertăţile noastre în aceste privinţe
sunt la fel cu ale apostolilor; şi fidelitatea faţă de cauză
trebuie să ne facă să umblăm în urmele lor în această
privinţă şi în toate. Domnul, apostolii şi cei asociaţi cu
ei, care au călătorit şi şi-au folosit tot timpul în
slujirea adevărului, au acceptat contribuţii voluntare de la
fraţi pentru a-şi acoperi cheltuielile, şi, după cum a fost
deja sugerat, punerea mâinilor Bisericii din Antiohia peste
Pavel şi Barnaba, când erau pe cale să pornească în prima
lor călătorie misionară, pare să fi implicat că Biserica
devenea responsabilă de cheltuielile lor şi în mod
corespunzător participa în lucrarea lor; întocmai cum noi
toţi, ca Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere,
ne unim pentru a trimite „Peregrini”, devenind răspunzători
pentru cheltuielile lor.
Nu există nici o aluzie, directă ori
indirectă, că bătrânii care serveau Biserica acasă primeau
fie salariu fie bani de cheltuială; şi noi credem că în
general se va găsi că este avantajos ca fiecare Biserică
locală să folosească serviciile voluntare ale membrilor ei
-- puţine sau multe, mari sau neînsemnate. Această metodă
scripturală este sănătoasă din punct de vedere spiritual: ea
tinde să atragă pe toţi membrii spre exercitarea darurilor
lor spirituale şi-i face pe toţi să privească spre Domnul ca
adevăratul Păstor, mai mult decât metoda angajării. Pe
măsură ce creşte numărul învăţătorilor calificaţi, să se
imite exemplul Bisericii din Antiohia -- unii să fie trimişi
ca misionari, colportori, peregrini etc.
Cu toate acestea, dacă o adunare
consideră că sfera ei de folosinţă este largă şi că un frate
ar putea să-şi dedice în mod avantajos tot timpul pentru
slujirea ei şi a lucrării misionare, ((289)) şi dacă
îi oferă voluntar bani suficienţi pentru cheltuielile
lui, nu cunoaştem nici o scriptură care să interzică
acceptarea acestora. Dar atât Bătrânul care serveşte cât şi
Ecclesia care-l sprijină trebuie să aibă grijă ca
suma pusă la dispoziţie să nu fie mai mare decât
cheltuielile rezonabile de trai ale slujitorului şi ale
celor care în mod cuvenit depind de el. Şi ambii trebuie să
aibă grijă ca toţi membrii Ecclesiei să fie
folosiţi, şi îndeosebi cei care posedă calităţi pentru
slujba de bătrâni, altfel spiritul Babilonului,
bisericismului, se va dezvolta în mod sigur.
Disciplina în Ecclesie
-- Mat. 18:15-18 --
Administrarea disciplinei nu este numai
funcţia bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare
să fie în eroare sau în păcat, presupusa lui greşeală
trebuie să-i fie arătată numai de către cel care a fost
lezat sau de către primul care a descoperit greşeala. Dacă
cel mustrat nu-şi dovedeşte nevinovăţia şi continuă
în eroare sau păcat, atunci să li se ceară la doi sau trei
fraţi fără idei preconcepute să asculte problema şi să
sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie
bătrâni, dar funcţia lor n-ar aduce nici o forţă sau
autoritate în cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi
mai matură şi influenţa lor cu atât mai puternică.) În cazul
în care comitetul ar decide în unanimitate pentru una dintre
părţi, cealaltă parte să accepte şi chestiunea să se
sfârşească total -- corectarea sau repararea fiind făcută
prompt, pe cât posibil. Dacă unul dintre cei iniţial în
dispută mai persistă în calea sa greşită, cel care a făcut
acuzaţia iniţială sau unul dintre cei chemaţi în comitet,
sau preferabil toţi aceştia împreună îşi pot exercita
atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce
chestiunea în faţa Ecclesiei, corpul, Biserica.
Astfel este evident că Bătrânii n-ar fi în nici un sens
judecători ai membrilor -- audierea şi judecata ar fi lăsată
pentru corpul local, pentru Biserică.
Cei doi paşi preliminari (menţionaţi mai
sus) fiind făcuţi, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi
de datoria lor să convoace o adunare generală a
Ecclesiei, sau a corpului consacrat, ca o ((290))
curte cu juri -- pentru a audia cazul în toate
amănuntele lui şi în numele Capului şi în reverenţă faţă de
El să ia o decizie. Iar chestiunea să fie atât de clară şi
cel condamnat să primească un tratament atât de generos,
încât decizia să fie unanimă sau aproape unanimă. În acest
fel pacea şi unitatea corpului (Ecclesiei) ar fi
păstrate. Căinţa este posibilă chiar până în momentul
condamnării de către Biserică. Ba mai mult, însuşi
obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este asigurarea
căinţei şi reformării -- pentru a-l recupera pe încălcător;
obiectivul nu este deloc pedepsirea lui. Pedepsirea
nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. „Răzbunarea este a
Mea. Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel
care a greşit se căieşte la vreunul din paşii demersului,
aceasta trebuie să fie o pricină de mulţumire şi bucurie
pentru toţi câţi posedă Spiritul Domnului, şi numai aceştia
sunt membri ai corpului Său. Rom. 8:9.
De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză
să asculte decizia (să se supună) întregii Biserici, nu
trebuie să i se administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie
nici măcar să se încerce. Ce trebuie făcut atunci? Pur şi
simplu Biserica trebuie să-i retragă părtăşia şi toate
semnele sau manifestările de legătură frăţească. De atunci
încolo încălcătorul trebuie tratat „ca un păgân şi
ca un vameş”. Mat. 18:17.
În cursul acestor demersuri, greşelile
sau eşecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite public --
scandalizându-l pe el, Biserica şi pe Domnul, Capul
Bisericii. Nu trebuie să se vorbească aspru despre el nici
chiar după separare, întocmai cum noi nu trebuie să dojenim
sau să blamăm pe păgâni şi pe vameşi, ci să „nu vorbim de
rău pe nimeni” şi să „facem bine la toţi” (Tit 3:2; Gal.
6:10). Iubirea este calitatea care insistă asupra celei mai
stricte ascultări de aceste ultime două cerinţe faţă de
„toţi” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca un
„frate”, un membru confrate din Ecclesie, corpul lui
Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declaraţii false sau
deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau
păcatele lui să fie acoperite cu grijă nu numai faţă de
lumea necompătimitoare, ci şi faţă de „casa credinţei” şi
chiar faţă de Biserică -- până când ultimul pas, de „a spune
Bisericii”, s-ar găsi că este absolut ((291))
necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel
care greşeşte lucrează sub unele înţelegeri greşite şi se va
ruga pentru înţelepciune şi har ca să întoarcă pe păcătos de
la eroarea căii lui şi astfel (dacă este posibil) să salveze
un suflet de la moarte. Iac. 5:20.
O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul
iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent
încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare
despre cineva, şi în special despre un membru-tovarăş! Acest
lucru ar elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar
mai mult. Şi nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de
Domnul nostru, n-ar duce la judecăţi frecvente în
Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul
animozităţilor, s-ar insufla un respect pentru judecata
Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar
fi auzită şi ar fi în consecinţă respectată. Mai mult, dacă
ordinea şi iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că
fiecare ar căuta pe cât posibil „să-şi vadă de treburile
sale” şi să nu încerce să-şi mustre fratele sau să-l
corecteze, sau să ducă problema în faţa unui comitet sau în
faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă
importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau
Adevărul.
Fără îndoială, majoritatea tulburărilor
în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu
dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis
neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel
puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba
este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din
spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi
inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate
care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele
şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie -- Biserica -- are
instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul lor asupra
acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie
să-i umple atunci când merg singuri, în particular,
la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să
discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el
(sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l
dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o
încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru
lezarea deja făcută. A ((292)) le spune altora despre
rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor --
contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu
trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat:
noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă
este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept
dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să
nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.
Dacă tulburarea nu este serioasă,
problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat
personal la cel care a comis greşeala, fie că acesta
ascultă, fie că refuză să asculte -- să cedeze. Dar dacă
este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea
nici o explicaţie despre necaz celor cărora li se cere să
discute, până când se întâlnesc în prezenţa acuzatorului şi
a acuzatului. Astfel „vorbirea” defăimătoare va fi evitată
şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi va putea cu
atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele părţi; căci
necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu totul de
partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi
impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult mai
posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li
se va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care
comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu,
toată chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să
se facă nici o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se
crede că este suficient de importantă, se aduce în faţa
Bisericii şi se face o examinare finală. Atunci pentru prima
dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinţi,
şi în măsura în care sunt sfinţi nu vor dori să spună
nimănui mai mult decât este necesar în privinţa
slăbiciunilor sau păcatelor cuiva*.
*Pe lângă acestea vedeţi cap. 9 -- „Dacă
fratele tău păcătuieşte împotriva ta”.
În privinţa împlinirii celor găsite de
curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui
individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru
sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este
destinată a fi o corectare în dreptate şi este prescrisă de
Domnul. Este spre a servi ca protecţie pentru Biserică, spre
a-i separa pe cei care umblă în ((293)) neorânduială,
nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o
separare continuă, ci numai până când cel mustrat va
recunoaşte greşeala şi o va repara în măsura capacităţii
sale.
Acuzaţii împotriva bătrânilor
„Împotriva unui Bătrân să nu primeşti
învinuire decât atunci când sunt doi sau trei martori.”
1 Tim. 5:19.
În această declaraţie apostolul
recunoaşte două principii. (1) Că un Bătrân a fost deja
recunoscut de adunare ca având un caracter bun şi nobil, şi
că este în mod special serios cu Adevărul şi devotat lui
Dumnezeu. (2) Că astfel de persoane, datorită proeminenţei
lor în Biserică, vor fi marcate de Adversar ca obiective
speciale ale atacurilor lui -- obiective ale invidiei,
răutăţii, urii şi conflictului din partea unora, întocmai
cum a prevenit Domnul nostru -- „Nu vă miraţi . . . dacă vă
urăşte lumea”; „Ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”;
„Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Belzebul, cu cât mai mult
vor numi aşa pe cei din casa Lui!” (1 Ioan 3:13; Ioan 15:18;
Mat. 10:25). Cu cât fratele va fi mai credincios şi mai
capabil, cu cât va fi mai aproape de asemănarea
Învăţătorului său, cu atât alegerea sa ca Bătrân va fi mai
potrivită; şi cu cât Bătrânul va fi mai credincios, cu atât
mai sigur va avea ca duşmani -- nu numai pe Satan şi pe
mesagerii lui, ci şi pe toţi aceia pe care Satan îi va putea
înşela şi induce în eroare.
Aceste motive trebuie să fie o garanţie
pentru un Bătrân împotriva condamnării lui pe cuvântul unei
persoane, dacă altfel viaţa lui pare armonioasă. Cât
priveşte bârfa sau zvonurile, ele nu trebuie luate deloc în
considerare, fiindcă nici un adevărat tovarăş de jug, care
recunoaşte regula Domnului (Mat. 18:15), n-ar răspândi
zvonuri sau n-ar avea încredere în cuvântul celor care
astfel ar nesocoti îndrumările Învăţătorului. Pentru a fi
ascultaţi, acuzatorii trebuie să pretindă că au fost
martori. Şi chiar dacă doi sau mai mulţi martori ar face
acuzaţii, n-ar exista altă cale de a audia cazul decât cea
numită deja. O persoană care aduce acuzaţii împotriva
Bătrânului trebuie, după ce discuţia personală a eşuat, să
ia cu el alţi doi sau trei care vor deveni ((294))
astfel martori la nesupunere. Apoi chestiunea, încă
necorectată, ar putea fi adusă de către Timotei sau de către
altul înaintea Bisericii etc.
De fapt, această acuzaţie în faţa a doi
sau trei martori fiind cerinţa în privinţa tuturor
membrilor, lasă loc presupunerii că apostolul pretindea doar
că un Bătrân trebuie să aibă toate drepturile şi
privilegiile garantate oricărui frate. Poate că unii ar fi
înclinaţi să susţină că deoarece un Bătrân trebuie să „aibă
mărturie bună” nu numai în Biserică ci şi în afara ei,
acesta ar trebui să fie judecat pentru cea mai mică
acuzaţie, datorită poziţiei sale influente. Dar cuvintele
apostolului stabilesc faptul că şansele unui Bătrân trebuie
să fie egale cu ale celorlalţi.
Această chestiune a martorilor
trebuie să fie adânc imprimată în mintea fiecărei Creaturi
Noi. Ceea ce alţii pretind a şti şi ceea ce spun în mod
defăimător nu trebuie nici măcar luat în seamă -- nu trebuie
primit. Dacă doi sau trei, urmând îndrumările Domnului, aduc
acuzaţii împotriva cuiva, nu muşcător şi defăimător, ci după
instrucţiuni -- în faţa Bisericii, aceştia nu trebuie
crezuţi nici atunci; dar atunci va fi timpul potrivit ca
Biserica să asculte cazul -- să asculte ambele părţi
în prezenţa ambilor, şi apoi să se ia o decizie în frică de
Dumnezeu şi să se dea un sfat, în aşa mod exprimat încât
să-l ajute pe vinovat să se întoarcă la dreptate şi nu să-l
împingă în întunericul din afară.
Chemări greşite de a propovădui
Un număr considerabil de oameni declară
că au primit din partea Domnului o chemare să
propovăduiască Evanghelia; poate că ei adaugă imediat că
niciodată n-au ştiut de ce, sau că sunt conştienţi că n-au
calităţi speciale pentru serviciu, sau că împrejurările
păreau să-i împiedice totdeauna de a răspunde la chemare.
Întrebându-i în legătură cu natura „chemării”, va ieşi la
iveală faptul că a fost numai imaginaţie sau presupunere.
Unul a fost atras cândva în experienţa sa (poate
înainte de a deveni creştin) de ideea că el ar trebui să se
devoteze lui Dumnezeu şi serviciului Său, iar idealul lui
cel mai înalt despre ((295)) serviciul lui Dumnezeu a
fost luat din experienţele sale cu biserica nominală,
reprezentat prin predicatorul ale cărui servicii le
frecventa familia sa. Altul a fost atras de ideea de a fi
aprobat şi şi-a spus: Cât mi-ar plăcea să pot purta haina şi
să primesc respectul, titlurile şi salariul unui predicator
-- chiar de mâna a doua sau a treia. De asemenea, dacă a
fost stăpânit de mare apreciere de sine, el a mai fost
probabil atras şi de ideea că, aşa cum apostolii aleşi au
fost „fără carte şi simpli”, tot aşa, poate, Dumnezeu l-a
avut în mod special în vedere datorită lipsei lui de talent
şi educaţie. Dumnezeu a favorizat pe mulţi ca aceştia,
precum şi cauza Sa, nedeschizând calea pentru ambiţiile lor
greşit interpretate a fi chemarea Lui de a propovădui.
După cum s-a arătat deja, fiecare membru
al Noii Creaţii este chemat să propovăduiască; nu
prin ambiţia sau imaginaţia sa, ci prin Cuvânt, care cheamă
pe toţi cei care n-au primit harul lui Dumnezeu în zadar, să
„vestească virtuţile Celui care i-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Această
chemare include prin urmare pe toţi cei concepuţi de
spiritul Adevărului -- bărbaţi şi femei, robi şi slobozi,
bogaţi şi săraci, educaţi şi needucaţi -- negri, cafenii,
galbeni şi albi. Ce încredinţare mai este necesară pe lângă
aceasta -- „Mi-ai pus în gură o cântare nouă”, chiar
„bunătăţile Domnului”? Ps. 40:3; 107:43.
Este adevărat, Domnul a ales în mod
special şi a chemat în mod special pe cei doisprezece
apostoli pentru o lucrare specială; este de asemenea
adevărat că El a intenţionat ca, în măsura în care poporul
Său va asculta cuvintele Sale, El va „pune mădularele
în trup”, pe fiecare aşa cum Îi va plăcea Lui -- pe unii
pentru un serviciu, iar pe alţii pentru altul, „fiecăruia
după puterea lui” (Mat. 25:15). Dar El arată clar că mulţi
vor căuta să „se pună” pe ei înşişi învăţători; că
datoria Bisericii este să privească continuu spre El ca şi
Capul şi Conducătorul lor adevărat şi să nu favorizeze pe
fraţii egoişti, ambiţioşi; că neglijarea acestei datorii va
însemna neglijarea cuvintelor Lui, prin urmare insuficienţa
iubirii şi ascultării; şi va fi în mod ((296)) sigur
spre dezavantajul spiritual atât al unei astfel de
Ecclesii cât şi spre al învăţătorului care se pune pe
sine.
Regula Domnului în acest subiect este
clar prezentată -- „Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine
se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să
urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în
toate problemele în care ea va căuta să cunoască şi să se
supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai
pe acela al cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în
facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. „Cine este
credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în
cele mari” (Luca 16:10). „Ai fost credincios peste puţine
lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23).
Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării
onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără
ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii în modurile
umile pe care cei cu spirit mândru le vor dispreţui şi
neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor.
Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le va
deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel voinţa
Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie
urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii --
în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al
corpului lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.
Un frate care-şi caută propriile interese
trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un
frate mai puţin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales
ca Bătrân. O mustrare aşa de blândă ar fi benefică pentru
toţi -- chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privinţa
motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil
care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este
înclinat să se considere mai presus de Biserică şi că el
aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept divin
de a învăţa, care nu vine prin Ecclesie (Biserică),
ar fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare
să fie pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos
pentru o vreme de la orice serviciu special, până când îşi
va însuşi această mustrare blândă şi-şi va reveni din
capcana Adversarului.
Cu toţii trebuie să nu uităm că
ambiţia, ca şi alte caracteristici, este necesară în
Biserică precum este şi în ((297)) lume; dar la Noua
Creaţie nu trebuie să fie o ambiţie egoistă, de a fi mare şi
proeminent, ci o ambiţie iubitoare, de a servi pe Domnul şi
poporul Său, chiar şi pe cel mai umil. Ştim cu toţii cum
ambiţia a dus la căderea lui Satan -- de la favoarea şi
serviciul lui Dumnezeu la poziţia unui vrăjmaş al
Creatorului său şi un împotrivitor al tuturor
reglementărilor Sale drepte. În mod similar, toţi cei care-i
adoptă cursul, zicând: „Mă voi ridica deasupra stelelor lui
Dumnezeu (mă voi pune mai presus de alţi fii ai lui
Dumnezeu), voi fi ca Cel Preaînalt -- (un conducător printre
ei, un uzurpator al autorităţii divine, fără numire divină
şi contrar reglementărilor divine)”, sigur vor suferi
dezaprobarea divină şi înstrăinare proporţională de Domnul.
Şi influenţa acestora, ca şi a lui Satan, sigur va fi
dăunătoare. După cum Satan ar fi un învăţător periculos, la
fel toţi care au dispoziţia lui ar conduce în mod sigur în
întuneric în loc de lumină, fiindcă ei nu sunt în atitudinea
cuvenită să primească lumina şi să fie folosiţi ca mesagerii
ei pentru alţii.
Prin urmare, ori de câte ori un frate se
simte sigur că el este chemat să predice în calitate publică
atunci când nici o uşă de serviciu nu i s-a deschis în modul
stabilit -- dacă el este înclinat să se impună Bisericii,
fără să aibă cererea ei aproape unanimă -- sau dacă, după ce
a fost ales în poziţia de conducător sau Bătrân, el caută să
menţină poziţia şi s-o considere ca fiind a lui de drept,
fără voturile obişnuite ale Bisericii care din timp în timp
îi cere să-şi continue serviciul, trebuie să considerăm fie
că fratele n-a remarcat specificul cazului, fie că el are
spiritul greşit, egoist, nepotrivit vreunui serviciu în
Ecclesie. În ambele cazuri ar fi cuvenit să se facă o
schimbare la prima ocazie potrivită pentru alegeri: şi,
după cum s-a sugerat deja, prima duminică a anului sau a
trimestrului ar fi un timp potrivit, uşor de reţinut.
„Mustraţi pe cei care trăiesc în
neorânduială”
„Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să
mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi
pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi
răbdători faţă de toţi. Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă
altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine,
atât între voi, cât şi faţă de toţi.” 1 Tes. 5:14, 15.
((298))
Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci
pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia
cunoştinţă de faptul că deşi Biserica întreagă, ca Noua
Creaţie a lui Dumnezeu, are o stare perfectă înaintea Lui ca
Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toţi au
imperfecţiunile lor după trup. Arată mai departe ceea ce
toţi recunoaştem, şi anume, că există diferenţe în gradul şi
felul imperfecţiunilor noastre trupeşti, aşa încât, după cum
la copiii unei familii pământeşti diferite dispoziţii cer un
tratament diferit din partea părinţilor, cu mult mai mult în
familia lui Dumnezeu există diferenţe de dispoziţie atât de
mari, încât cer consideraţie specială a unuia faţă de altul.
A lua în seamă imperfecţiunile altora din punctul de vedere
al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înşine,
cultivând în inimile noastre o dispoziţie de găsire a
greşelilor, foarte atenţi la slăbiciunile şi imperfecţiunile
altora, şi proporţional, poate, înclinaţi să fim orbi faţă
de propriile defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu
totul străină de spiritul şi intenţia îndemnului
apostolului.
Îndemnul li se adresează celor care au
fost concepuţi de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei,
spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel
în darurile Spiritului se vor teme şi vor critica mai ales
propriile lor defecte, în timp ce iubirea faţă de alţii îi
va face să-i scuze pe aceştia şi să-i îngăduie în mintea lor
cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii
scuză ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să fie
totuşi treaz pentru a le face bine -- nu prin gâlceavă,
conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi defăimarea
unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula
de Aur. Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare şi răbdare,
va căuta să îngăduie slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi
timp să se ajute reciproc să iasă din ele, fiecare
amintindu-şi de propriile slăbiciuni de vreun fel.
Cei care trăiesc în neorânduială
nu trebuie să fie mângâiaţi, sprijiniţi şi încurajaţi în
calea lor greşită; ci cu blândeţe, cu iubire, ei trebuie să
fie preveniţi că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, şi
că, în măsura în care vrem să creştem ((299)) în
asemănarea şi favoarea Lui, trebuie să respectăm regulile
ordinii. Ei trebuie să fie preveniţi că nimic nu este mai
departe de aranjamentul divin decât anarhia; şi că, după cum
chiar şi oamenii lumeşti recunosc principiul că până şi cea
mai rea formă de guvernare imaginabilă este preferabilă
anarhiei, tot aşa poporul lui Dumnezeu, care a primit
spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt, cu atât mai mult
trebuie să recunoască acest principiu în Biserică; şi
apostolul ne îndeamnă să ne supunem unul altuia, pentru
interesele generale ale cauzei Domnului. Dacă am fi toţi
perfecţi şi judecata noastră în privinţa voinţei Domnului ar
fi prefectă, toţi am gândi exact la fel -- n-ar exista
necesitatea deosebită de a ne supune unul altuia; dar,
deoarece judecata noastră diferă, este necesar ca fiecare
să-l ia în considerare pe celălalt şi punctul lui de
observaţie şi judecată, şi fiecare să caute să cedeze ceva
în interesul păcii generale -- da, să cedeze totul, aşa
încât să păstreze unitatea Spiritului în legăturile păcii în
corpul lui Cristos, exceptând cazul în care prin asemenea
curs ar fi încălcat principiul.
Cei care trăiesc în neorânduială sau
dezordine nu sunt cu totul de blamat pentru starea lor,
poate. Mulţi oameni s-au născut în dezordine şi sunt
înclinaţi să fie dezordonaţi în îmbrăcăminte şi în toate
afacerile vieţii. Dezordinea, prin urmare, este parte din
slăbiciunea lor, la care trebuie să ne gândim compătimitor,
blând, dar, cu toate acestea, să nu se permită a dăuna
Bisericii lui Dumnezeu, a-i împiedica folosul, a-i împiedica
cooperarea în studiul şi serviciul Adevărului. Voinţa lui
Dumnezeu nu este ca poporul Său să aibă acea blândeţe care
să nu-i dea tăria să se ocupe de persoanele dezordonate.
Amabil, iubitor dar ferm, trebuie să li se arate că aşa cum
ordinea este prima lege a cerului, tot aşa ea trebuie să fie
foarte apreciată printre cei care au minte cerească; şi că
ar fi un păcat din partea adunării să permită ca unul, doi
sau mai mulţi membri să încalce reglementările divine, aşa
cum sunt exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu şi cum sunt în
general înţelese de către adunarea cu care ei sunt asociaţi.
((300))
A mustra nu este o poruncă generală
Ar fi totuşi o mare greşeală a presupune
că apostolul folosind acest limbaj general către Biserică a
vrut să spună că fiecare persoană din Biserică trebuie să
facă astfel de mustrare. A mustra înţelept, cu folos, este
într-adevăr o problemă foarte delicată şi extrem de puţini
au talentul s-o facă. Se înţelege că alegerea bătrânilor de
către adunare înseamnă alegerea celor care posedă cea mai
mare măsură a dezvoltării spirituale, combinată cu calităţi
naturale care să-i constituie reprezentanţi ai adunării, nu
numai în privinţa conducerii adunărilor etc., ci şi în
privinţa menţinerii ordinii în adunări şi a mustrării celor
nesupuşi, în mod înţelept, blând, ferm. Că acesta este
gândul apostolului, este arătat clar în cele două versete
precedente, în care el spune:
„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi
pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul
şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din
pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi.” 1 Tes.
5:12, 13.
Dacă s-ar căuta şi s-ar aplica în mod
cuvenit înţelepciunea divină în alegerea bătrânilor
adunării, urmarea ar fi că acei astfel aleşi ar fi foarte
apreciaţi; şi deoarece începătorii nu trebuie aleşi,
înseamnă că aceştia au fost apreciaţi şi selecţionaţi pentru
lucrarea lor fiindcă fraţii au observat că aveau o măsură
considerabilă din spiritul sfânt al iubirii, înţelepciunii
şi smereniei, pe lângă anumite daruri şi calităţi naturale
pentru acest serviciu. „Trăiţi în pace între voi”, după cum
îndeamnă apostolul, ar însemna că, după ce a ales aceşti
bătrâni ca reprezentanţi ai adunării, corpul în general
va aştepta de la ei să facă serviciul pentru care au fost
aleşi şi nu va încerca fiecare să mustre sau să prevină
etc. Într-adevăr, după cum am văzut deja, poporul Domnului
nu trebuie să se judece personal unul pe altul; şi numai
adunarea ca întreg poate exclude pe unul dintre ei de la
părtăşia şi privilegiile adunării. Iar aceasta, după cum am
văzut, poate veni numai după ce au fost făcuţi diferiţii
paşi de natură mai personală -- ((301)) după ce toate
eforturile de reformare s-au dovedit inutile şi interesele
Bisericii în general au fost grav ameninţate prin cursul
greşit al încălcătorului. Dar în textul care ne stă în faţă
apostolul îndeamnă ca adunarea să „recunoască” -- adică să
cunoască, să privească spre cei pe care şi i-a ales ca
reprezentanţi şi să aştepte ca ei să păzească interesele
Bisericii, şi să prevină pe cei nesupuşi până la punctul în
care chestiunea ar fi destul de serioasă pentru a-i aduce în
faţa Bisericii ca o curte.
Mustrările publice, rare
Ar putea fi necesar ca această prevenire,
în unele împrejurări, să fie făcută public în faţa adunării,
după cum apostolul îi sugerează lui Timotei: „Pe cei care
păcătuiesc (public) mustră-i înaintea tuturor, ca şi
ceilalţi să aibă frică” (1 Tim. 5:20). Asemenea mustrare
publică implică un păcat public de natură gravă.
Pentru orice abatere relativ uşoară de la regulile de
ordine, bătrânii, sub legea iubirii şi sub Regula de Aur,
trebuie desigur să „vegheze unii asupra altora ca să se
îndemne la dragoste şi la fapte bune”, şi astfel veghind ei
vor şti că un cuvânt în particular va fi probabil mult mai
de ajutor pentru persoană decât o mustrare publică, ce ar
putea tăia, răni sau leza o natură sensibilă, unde astfel de
lezare nu era deloc necesară şi unde iubirea ar fi îndemnat
la o metodă diferită. Dar, chiar dacă un Bătrân trebuie să
mustre public un păcat grav, trebuie s-o facă totuşi iubitor
şi cu dorinţa ca cel mustrat să poată fi corectat şi ajutat
să-şi revină, şi nu cu dorinţa de a-l face plin de ură şi
a-l îndepărta. De fapt nici nu este de competenţa Bătrânului
să mustre pe cineva până la măsura excluderii lui de la
privilegiile adunării. Mustrarea până la această măsură,
după cum tocmai am văzut, poate pleca numai de la Biserica
întreagă şi după o deplină audiere a cazului, în care cel
acuzat are posibilitate deplină să se apere sau să-şi
îndrepte căile şi să fie iertat. Biserica, Ecclesia,
consacraţii Domnului, ca întreg, sunt reprezentanţii Săi,
iar ((302)) Bătrânul este numai reprezentantul
Bisericii -- cea mai bună concepţie a Bisericii în privinţa
alegerii Domnului. De aceea, Biserica, nu bătrânii,
constituie curtea la care se apelează în ultimă instanţă în
toate aceste chestiuni; prin urmare, cursul unui bătrân este
totdeauna supus reexaminării sau corectării de către
Biserică, conform judecăţii unite a voinţei Domnului.
În timp ce considerăm această fază a
subiectului, ne-am putea opri o clipă să vedem măsura în
care Biserica, direct sau indirect, sau prin bătrânii ei,
trebuie să exercite această datorie de a-i preveni pe cei
nedisciplinaţi şi în cele din urmă a-i exclude din adunare.
Nu stă în puterea Bisericii să excludă pentru totdeauna.
Fratele care, după ce a ofensat fie pe un frate membru sau
întregul corp al Bisericii, se întoarce şi spune: „Regret
calea mea greşită şi promit să depun cele mai bune
străduinţe pentru ca pe viitor să fac ce este bine”, sau
ceva echivalent, acesta trebuie să fie iertat -- pe deplin,
cu generozitate -- atât de sincer cum şi noi sperăm ca
Domnul să ierte păcatele tuturor. Nimeni în afară de Domnul
nu are puterea sau autoritatea să separe pentru totdeauna o
persoană -- puterea de a separa o mlădiţă din Viţă. Suntem
informaţi că există păcat spre moarte, pentru care este
inutil a ne ruga (1 Ioan 5:16); şi noi trebuie să ne
aşteptăm ca un astfel de păcat cu voia care ar aduce
pedeapsa cu Moartea a Doua să fie atât de deschis, atât de
flagrant, încât să fie repede văzut de către cei care sunt
în părtăşie cu Domnul. Nu trebuie să judecăm pe cineva după
ceea ce are în inimă, fiindcă noi nu-i putem citi inima;
dar, dacă comite păcat cu voia spre moarte, în mod sigur
acesta se va manifesta la exterior -- prin buzele lui, dacă
sunt încălcări doctrinare, negând sângele preţios al
ispăşirii; sau prin imoralităţile lui, dacă s-a întors ca să
umble conform trupului, „ca scroafa spălată care s-a întors
să se tăvălească iarăşi în mocirlă”. În privinţa unor astfel
de persoane, la care se face referire în Evrei 6:4-8;
10:26-31, apostolul ne atrage atenţia să n-avem nimic de-a
face cu ei -- nici să nu mâncăm cu ei, nici să nu-i primim
în casele noastre şi nici să nu le urăm succes (2 Ioan
9-11); fiindcă cei care au legături cu ei sau le urează
succes ar fi socotiţi ((303)) că-şi iau locul ca
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ca părtaşi la faptele rele sau
la doctrinele rele, după cum ar fi cazul.
Dar în privinţa altora, care „umblă în
neorânduială”, reglementarea este foarte diferită. Un astfel
de frate sau soră excluşi nu trebuie trataţi ca vrăjmaşi,
nici consideraţi ca atare, ci ca fraţi care greşesc, după
cum spune apostolul mai departe în aceeaşi epistolă: „Dacă
cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă (dacă
este nedisciplinat, nu este dispus să se supună judecăţii
sănătoase şi regulilor iubitoare şi generoase ale ordinii),
pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de
legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe
un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3: 14,
15). Un caz cum este acesta ar implica din partea fratelui
ceva împotrivire deschisă, publică faţă de regulile de
ordine aşezate de către apostol, ca purtător de cuvânt al
Domnului; iar o astfel de împotrivire publică la principiile
corecte trebuie mustrată de adunare, dacă adunarea decide că
fratele este atât de nedisciplinat încât are nevoie de
prevenire; iar dacă el nu consimte la forma cuvintelor
sănătoase, trimise nouă de Domnul nostru prin apostol, să
fie considerat atât de în dezacord, încât să nu mai fie
cuvenit a avea părtăşia fraţilor până când va consimţi la
aceste cerinţe raţionale. Fraţii nu trebuie să treacă pe
lângă el pe stradă fără să-l observe, ci să fie tratat cu
politeţe. Excluderea trebuie să fie numai de la privilegiul
adunării şi de la orice asocieri frăţeşti speciale etc.,
caracteristice pentru credincioşi. Acest lucru este implicat
şi în cuvintele Domnului nostru: „Să fie pentru tine ca un
păgân şi ca un vameş”. Domnul nostru n-a vrut să spună că
noi trebuie să-i facem rău unui păgân sau unui vameş, nici
în vreun fel să tratăm aspru pe vreunul din ei, ci numai că
noi nu trebuie să avem părtăşie cu aceştia ca fraţi,
nici să nu umblăm după confidenţele lor, nici noi, ca
Creaturi Noi, să nu le facem confidenţe. Casa credinţei
trebuie să fie cimentată şi legată împreună prin iubire,
prin simpatie reciprocă şi prin exprimarea acestora în
diferite moduri. Fratele exclus este făcut să sufere prin
lipsa acestor privilegii şi binecuvântări, până când simte
că trebuie să-şi reformeze căile şi să se întoarcă
((304)) la adunarea familiei. În privinţa aceasta există
o sugestie spre căldură, cordialitate, frăţie adevărată,
care trebuie să predomine printre membrii corpului Domnului.
„Mângâiaţi pe cei cu o minte mai slabă”
(King James -- n. e.)
Continuând examinarea cuvintelor
apostolului din textul nostru, remarcăm că Biserica trebuie
să mângâie pe cei cu o minte mai slabă. Observăm astfel că
primirea Spiritului sfânt nu transformă corpurile noastre
muritoare aşa încât să le învingem cu totul slăbiciunile.
Sunt unii cu o minte mai slabă, alţii cu un corp mai slab,
şi fiecare are nevoie de compătimire în privinţa slăbiciunii
sale. Cei cu o minte mai slabă nu se vor vindeca miraculos;
nici nu trebuie să aşteptăm ca, din cauză că mintea unora
este mai slabă şi nu sunt în stare să înţeleagă toate
lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile planului
divin, ei, prin urmare, să nu fie din corp. Dimpotrivă, după
cum Domnul nu caută pentru Biserica Sa numai pe aceia care
sunt frumos dezvoltaţi fizic, puternici şi robuşti, tot aşa
El nu caută numai pe aceia care sunt puternici şi robuşti la
minte, şi care sunt în stare să judece şi să analizeze
amănunţit, complet, fiecare trăsătură a planului divin. Se
vor afla în corp unii care sunt capabili de aceasta, dar
alţii au o minte mai slabă şi nu ajung nici la nivelul mediu
de cunoştinţă. Ce mângâiere să le dăm noi acestora?
Răspundem că bătrânii, în prezentarea Adevărului, şi toată
Biserica în relaţiile lor unii cu alţii, trebuie să-i
mângâie pe aceştia, nu în mod necesar arătând slăbiciunea
lor şi trecând peste ea, ci mai degrabă în general --
neaşteptând de la membrii familiei lui Dumnezeu acelaşi grad
de pricepere şi discernământ intelectual. Nimeni să nu
pretindă că aceia care au astfel de neputinţe nu sunt, de
aceea, din corp.
Învăţătura este aceeaşi şi dacă acceptăm
versiunea revizuită: „Îmbărbătaţi pe cei timizi” (engleză --
n. e.). Unora în mod natural le lipseşte curajul şi
combativitatea, şi oricâtă bunăvoinţă şi oricât de loiale
inimi ar avea, nu pot fi tot atât de „tari în Domnul” ca şi
alţii din corp, nici nu pot să „lupte lupta cea bună a
credinţei” în mod deschis. Domnul însă ((305))
trebuie să le vadă voinţa, intenţia de a fi curajoşi şi
loiali, şi fraţii de asemenea trebuie să le vadă -- dacă
este să ajungă în rândul biruitorilor.
Toţi trebuie să recunoască faptul că
Domnul judecă pe poporul Său după inimă, şi dacă aceştia
care au o minte mai slabă sau sunt timizi au avut suficientă
minte şi voinţă să înţeleagă principiile de bază ale
planului divin de răscumpărare prin Isus Cristos, şi
îndreptăţirea lor în ochii lui Dumnezeu prin credinţă în
Răscumpărătorul, şi dacă pe această bază se străduiesc să
trăiască o viaţă de consacrare Domnului, în toate modurile
trebuie trataţi aşa încât să fie ajutaţi să simtă că sunt
membri pe deplin ai corpului lui Cristos; iar faptul că ei
nu pot expune sau nu pot discerne, poate, cu claritate
fiecare trăsătură a planului divin din punct de vedere
intelectual şi nu-l pot apăra atât de curajos ca alţii, nu
trebuie să fie socotit că pune sub semnul întrebării
acceptarea lor de către Domnul. Ei trebuie să fie încurajaţi
să stăruie în sacrificiul de sine în serviciul divin, făcând
ceea ce mâinile lor găsesc de făcut, spre gloria Domnului şi
spre binecuvântarea poporului Său -- să fie mângâiaţi cu
gândul că la timpul cuvenit toţi care rămân în Cristos şi
cultivă roadele Spiritului Său şi umblă în urmele Sale de
sacrificiu vor avea corpuri noi cu capacitate perfectă, în
care toţi membrii vor putea cunoaşte aşa cum şi ei sunt
cunoscuţi -- şi că între timp Domnul ne asigură că puterea
Lui se arată cu atât mai deplin în slăbiciunea noastră.
„Sprijiniţi pe cei slabi”
Aceasta implică faptul că în Biserică
unii sunt mai slabi decât alţii; mai slabi nu numai fizic,
ci şi spiritual -- în sensul că au organisme umane degradate
în aşa fel încât întâmpină greutate mai mare în creşterea şi
dezvoltarea spirituală ca Noi Creaţii. Aceştia nu trebuie să
fie respinşi din corp, ci trebuie să înţelegem că,
dimpotrivă, dacă Domnul i-a socotit vrednici să ia
cunoştinţă de harul Său, înseamnă că El poate să-i scoată
biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu
sângele Său preţios. Ei trebuie să fie sprijiniţi cu astfel
de promisiuni ((306)) cum oferă Biblia -- în privinţa
faptului că atunci când suntem slabi prin noi înşine putem
fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, aruncând toată
grija noastră asupra Lui şi prin credinţă intrând în posesia
harului Său; în privinţa faptului că în ceasul slăbiciunii
şi ispitei vor găsi că se împlineşte făgăduinţa: „Harul Meu
îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se
desăvârşeşte”. Întreaga adunare poate ajuta la această
mângâiere şi sprijinire, deşi, desigur, bătrânii au faţă de
aceştia o însărcinare şi o responsabilitate deosebită,
deoarece ei sunt reprezentanţii aleşi ai Bisericii şi ca
atare ai Domnului. Apostolul, vorbind despre diferiţii
membri ai corpului, după ce spune despre pastori şi
învăţători, vorbeşte despre „ajutoare” (1 Cor. 12:28).
Evident că buna plăcere a Domnului ar fi ca fiecare membru
al Bisericii să caute să ocupe un astfel de loc folositor,
nu numai să ajute pe bătrânii aleşi ca reprezentanţi ai
Bisericii, dar şi să se ajute unul pe altul, făcând bine
tuturor oamenilor când avem ocazia, dar mai ales casei
credinţei.
„Fiţi răbdători faţă de toţi”
În ascultarea de acest îndemn, de a
exercita răbdare unul faţă de altul în toate împrejurările,
Noile Creaturi vor afla nu numai că exercită atitudinea
cuvenită unul faţă de altul, dar şi cultivă în sine unul din
cele mai mari daruri ale Spiritului sfânt -- răbdarea.
Răbdarea este un dar al Spiritului care va găsi posibilitate
abundentă de exercitare în toate afacerile vieţii, faţă de
cei din afara Bisericii şi faţă de cei din Biserică, şi este
bine să reţinem că toată lumea poate avea pretenţie
la răbdarea noastră. Discernem acest lucru numai când
obţinem vederi clare asupra stării creaţiei care suspină,
descoperite nouă prin Scripturi. Acolo vedem istoria căderii
şi cum toţi au suferit daune prin ea. Acolo vedem răbdarea
lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi iubirea Sa minunată în
răscumpărarea lor şi în pregătirea făcută pentru ei, nu
numai pentru binecuvântarea şi ridicarea Bisericii Sale din
mocirlă şi din groapa oribilă a păcatului ((307)) şi
morţii, ci şi pregătirile glorioase pentru toată omenirea.
Vedem de asemenea că marea greutate pentru lume este că ea
se află sub înşelările Adversarului, „dumnezeul veacului
acestuia”, care acum îi orbeşte şi-i înşală. 2 Cor. 4:4.
Desigur că această cunoştinţă trebuie să
ne dea răbdare! Şi dacă avem răbdare cu lumea, cu mult mai
mult trebuie să avem răbdare cu acei care nu mai sunt din
lume, dar care prin harul lui Dumnezeu au venit sub
condiţiile iertării Sale în Cristos Isus, au fost adoptaţi
în familia Sa şi caută acum să meargă în urmele Sale. Ce
răbdare iubitoare şi persistentă ar trebui să avem
faţă de aceşti ucenici confraţi, membri ai corpului
Domnului! În mod sigur n-am putea avea nimic altceva
decât răbdare faţă de aceştia; şi desigur că Domnul şi
Învăţătorul nostru ar dezaproba în mod special şi ar mustra
într-un anumit fel lipsa de răbdare faţă de vreunul din ei.
Mai mult, avem mare nevoie de răbdare chiar şi faţă de noi
înşine sub necazul şi slăbiciunile prezente şi în bătăliile
cu lumea, corpul şi Adversarul. Dacă învăţăm să apreciem
aceste fapte, ne va ajuta să devenim mai răbdători faţă de
toţi.
„Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă
altuia rău pentru rău”
Acesta este mai mult decât un sfat
individual: este o poruncă adresată Bisericii întregi şi
este aplicabilă fiecărei adunări a poporului Domnului. Ea
implică faptul că dacă unii din casa credinţei sunt dispuşi
să se răzbune, să-şi ia revanşa, să întoarcă altuia rău
pentru rău, fie fraţilor fie celor din afară, n-ar însemna
că Biserica se amestecă în treburile altora dacă ar observa
asemenea curs. Este de datoria Bisericii să ia seama
la aceasta. „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă
altuia rău pentru rău”, înseamnă, fiţi atenţi să se respecte
acest spirit cuvenit în mijlocul vostru printre fraţi. Prin
urmare, dacă bătrânii ar afla despre astfel de situaţii care
intră în sfera acestei porunci, ar fi de datoria lor să
sfătuiască blând fraţii sau surorile în privinţa ((308))
Cuvântului Domnului, şi dacă aceştia n-ar asculta, ar fi de
datoria celor dintâi să aducă chestiunea în faţa adunării
etc., etc. Şi aici este sarcina Bisericii să ia cunoştinţă
de un astfel de curs nepotrivit din partea cuiva. Noi
trebuie nu numai să luăm seama unul la altul şi să ne păzim
unul pe altul cu un interes blând, să observăm ca să nu se
facă paşi înapoi, ci trebuie să luăm seama ca, dimpotrivă,
toţi să urmărim ceea ce este bine. Trebuie să ne bucurăm şi
să lăudăm orice dovadă de progres în direcţia bună, dându-i
sprijinul nostru individual şi ca adunare a poporului
Domnului. Astfel făcând, după cum sugerează apostolul, putem
să ne bucurăm totdeauna, şi pe bune motive, fiindcă astfel
ajutându-ne unul pe altul, corpul lui Cristos va spori de la
sine în iubire, crescând tot mai mult în asemănarea Capului
şi devenind tot mai potrivit pentru moştenire împreună cu El
în Împărăţie.
„Să veghem unii asupra altora ca să ne
îndemnăm
la dragoste şi la fapte bune”
-- Evrei 10:24 --
Ce gând frumos şi iubitor este exprimat
aici! În timp ce alţii îşi observă semenii ca să le găsească
greşeli, să-i descurajeze sau să profite în mod egoist de
slăbiciunile lor, Noua Creaţie trebuie să facă contrariul --
să-şi studieze unii altora cu grijă dispoziţia, cu scopul
evitării de a spune sau a face unele lucruri care ar răni
inutil, ar stârni mânia etc., ci pentru a se îndemna la
iubire şi la conduită bună.
Şi de ce nu? Nu este oare toată
atitudinea lumii, a cărnii şi a diavolului provocatoare de
invidie, egoism, gelozie, şi plină de ispite rele spre păcat
în gând, cuvânt şi faptă? De ce atunci, Noile Creaturi din
corpul Cristosului să nu se abţină de la asemenea provocări
la adresa lor şi a altora, şi nu numai atât, dar şi să se
angajeze în provocarea sau îndemnarea în direcţie inversă --
spre iubire şi fapte bune? Sigur că acest sfat, ca toate
sfaturile şi îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu, este
raţional şi folositor.
((309))
„Strângerea noastră laolaltă”
„Să nu părăsim strângerea noastră
laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe
alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se
apropie.” Evr. 10:25.
Porunca Domnului, prin apostol, în
privinţa strângerii poporului Său, este în deplină armonie
cu cuvintele Sale: „Căci acolo unde doi sau trei sunt
adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”
(Mat. 18:20). Obiectivul acestor strângeri este indicat
clar; ele sunt pentru înaintarea reciprocă în lucrurile
spirituale -- sunt ocazii pentru a se provoca sau îndemna
unul pe altul la tot mai multă iubire faţă de Domnul şi unul
faţă de altul, şi la sporirea faptelor bune de orice fel
care ar slăvi pe Tatăl, care ar binecuvânta comunitatea
frăţească şi care ar face bine tuturor oamenilor cum avem
ocazia. Dacă cel care zice, iubesc pe Dumnezeu, dar urăşte
pe fratele său, nu ştie ce zice şi se înşală pe sine (1 Ioan
4:20), noi credem că la fel greşesc şi cei care zic, doresc
să fiu cu Domnul şi să mă bucur de binecuvântările şi
părtăşia Sa, dacă ei între timp neglijează ocaziile de a se
întâlni cu fraţii şi nu se bucură de tovărăşia şi părtăşia
lor.
Este în natura lucrurilor ca orice fiinţă
umană să caute ceva tovărăşie; şi experienţa atestă adevărul
proverbului: „Păsările de acelaşi soi se adună”. Dacă, prin
urmare, părtăşia celor cu minte spirituală nu este
apreciată, dorită şi căutată, dacă nu ne folosim de ocazii
ca să ne bucurăm de ea, putem fi siguri că acestea sunt
indicii nesănătoase în privinţa stării noastre spirituale.
Omul natural iubeşte şi se bucură de părtăşia şi tovărăşia
naturală, şi plănuieşte şi aranjează cu asociaţii lui în
privinţa afacerilor şi plăcerilor, chiar dacă speranţele şi
planurile lor comune sunt de fapt foarte limitate comparativ
cu speranţele nespus de mari şi preţioase ale Noii Creaţii.
Pe măsură ce minţile noastre se transformă prin înnoirea
făcută de Spiritul sfânt, dorinţa noastră de a avea părtăşie
nu dispare, ci doar se îndreaptă spre canale noi, unde găsim
un câmp minunat de părtăşie, investigare, discuţie şi
plăcere -- istoria trecută şi prezentă a păcatului şi a
creaţiei gemânde -- ((310)) relatarea lui Dumnezeu
despre răscumpărare şi despre eliberarea viitoare a creaţiei
gemânde -- chemarea noastră de sus la moştenire împreună cu
Domnul -- dovezile că eliberarea noastră se apropie etc. Ce
câmp bogat pentru gândire, studiu, părtăşie şi comuniune!
Nu-i de mirare când spunem că acela care
nu apreciază privilegiul întâlnirii cu alţii pentru
discutarea acestor subiecte este bolnav spiritual, în unele
privinţe, fie că el îşi recunoaşte boala fie că nu. Se poate
ca el să fie bolnav de un fel de mândrie spirituală şi
mulţumire de sine, ceea ce-l face să-şi spună, eu n-am
nevoie să merg în şcoala comună a lui Cristos ca să fiu
învăţat cu ceilalţi urmaşi ai Lui; voi lua lecţii
particulare de la Domnul acasă şi El mă va învăţa separat
lecţii mai adânci şi mai spirituale. Mulţi par să sufere de
acest individualism spiritual -- să-şi imagineze că sunt mai
buni decât alţi fraţi ai Domnului şi că El se va abate de la
procedura obişnuită şi de la liniile marcate în Cuvântul
Său, pentru a-i servi într-un mod deosebit, numai fiindcă ei
se apreciază mai mult decât ar trebui şi fiindcă ei o cer.
Asemenea fraţi să nu uite că n-au nici o făgăduinţă de
binecuvântare de la Domnul atâta vreme cât sunt în această
stare a inimii şi conduitei. Dimpotrivă, „Dumnezeu stă
împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”. Domnul
binecuvântează pe acei care aud şi se supun instrucţiunilor
Sale, zicând: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”.
Pentru cei care sunt în atitudinea corectă a inimii este
suficient că Domnul a poruncit să ne adunăm în numele Său;
că El a promis binecuvântări speciale chiar pentru doi sau
trei care-L ascultă şi că Biserica este în mod reprezentativ
corpul Său şi trebuie să-şi facă creşterea „prin ceea ce dă
fiecare încheietură”, şi să se edifice şi să „se zidească
unul pe altul” ca membri, în toate darurile şi roadele
Spiritului. Uneori dificultatea nu este numai egocentrismul
spiritual, ci parţial neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu şi
sprijinirea pe înţelegerea omenească, presupunând că
făgăduinţa „toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu” implică o
învăţare individuală, ((311)) separat unul de altul.
Obiceiurile apostolilor şi învăţăturile lor, ca şi
experienţa poporului Domnului, sunt contrare unui asemenea
gând.
Pe de altă parte însă, noi nu trebuie să
dorim numai număr, impresie şi popularitate, ci trebuie să
reţinem că binecuvântarea făgăduită de Domnul este pentru
„doi sau trei” dintre voi; şi iarăşi, îndemnul prin
apostol este la „strângerea noastră laolaltă”. Domnul
şi apostolii nu învaţă aici un spirit sectar, când dau de
înţeles că adunările nu trebuie să fie adunări lumeşti, în
care poporul Domnului trebuie să se amestece, ci adunări
creştine -- adunări ale celor care au cunoştinţă de harul
lui Dumnezeu şi care l-au acceptat printr-o deplină
consacrare faţă de El şi faţă de serviciul Lui. Cei lumeşti
nu trebuie îndemnaţi să vină la aceste adunări. Ei nu sunt
dintre voi, întocmai cum nici „voi nu sunteţi din
lume”; şi dacă ei ar fi atraşi, fie de muzică fie de alte
aspecte, spiritul poruncii s-ar pierde, fiindcă acolo unde
ar prisosi lumescul şi o dorinţă de a plăcea şi a atrage pe
cei lumeşti, obiectivul cuvenit al adunării s-ar pierde
foarte repede din vedere. Acest obiectiv cuvenit, după cum
se menţionează, este „să vă zidiţi pe credinţa
preasfântă”, „să vă zidiţi unii pe alţii”, „să ne
îndemnăm” unii pe alţii „la dragoste şi la fapte bune”. Iuda
20; 1 Tes. 5:11; Evr. 10:24.
Cei înclinaţi spre rău să se adune
laolaltă, dacă vreau; cei înclinaţi spre morală să se
adune laolaltă cu cei de felul lor; iar cei concepuţi de
Spirit să se adune laolaltă şi să procedeze după
liniile aşezate în Cuvântul Domnului pentru edificarea lor.
Dar dacă ei neglijează aceasta, vina pentru consecinţele
nefavorabile să nu cadă asupra Capului Bisericii sau asupra
apostolilor credincioşi, care au accentuat clar calea
potrivită şi au exemplificat-o în conduita lor.
Aceasta nu înseamnă că celor din afară
trebuie să li se interzică intrarea în adunările Bisericii,
dacă sunt destul de interesaţi să vină şi să „vadă buna
voastră rânduială”, precum şi să fie binecuvântaţi prin
conversaţia voastră sfântă, prin îndemnurile la fapte bune
şi la iubire şi prin expunerea ((312)) Cuvântului
divin al făgăduinţei etc. Apostolul face aluzie la aceasta
foarte clar în 1 Corinteni 14:24. Ceea ce vrem să spunem
este că „strângerea noastră laolaltă” nu este o strângere de
necredincioşi, unde se depun constant eforturi de a frânge
inimile păcătoşilor. Păcătosul trebuie să fie liber să
frecventeze, dar să fie lăsat să vadă singur ordinea şi
iubirea care predomină printre cei consacraţi ai Domnului,
pentru ca astfel, chiar dacă înţelege numai în parte, el să
fie mustrat pentru păcatele lui prin discernerea spiritului
sfinţeniei şi purităţii în Biserică, şi să fie convins de
erorile lui de doctrină văzând ordinea şi simetria
adevărului care domneşte printre poporul Domnului. Compară 1
Cor. 14:23-26.
Aceasta ne conduce spre o analiză
generală a
Caracterului adunărilor
poporului Domnului. Remarcăm întâi de
toate că în acest subiect, ca şi în altele, poporul Domnului
este lăsat fără reguli şi reglementări de fier -- lăsat
liber să se adapteze după condiţiile schimbătoare ale
timpului şi ţării, lăsat liber în exercitarea spiritului
minţii sănătoase, lăsat liber să caute înţelepciunea care
vine de sus şi să manifeste gradul în care a ajuns la
asemănarea de caracter a Domnului sub disciplinarea Legii
Iubirii. Legea Iubirii se va asigura să îndemne la modestie
în privinţa inovaţiilor sau schimbărilor de la obiceiurile
Bisericii timpurii; se va asigura să ezite a face schimbări
radicale, decât dacă le va discerne necesitatea, şi chiar şi
atunci va căuta să stea aproape de spiritul fiecărui îndemn,
al fiecărei instrucţiuni şi practici din Biserica timpurie.
În Biserica timpurie avem exemplul
apostolilor ca învăţători speciali. Avem exemplul bătrânilor
făcând lucrare pastorală, evanghelică şi profeţie sau
vorbire publică; şi dintr-o ilustraţie, dată specific în 1
Corinteni 14, putem judeca faptul că fiecare membru al
Bisericii era încurajat de apostoli să-şi mobilizeze orice
talent şi orice dar ar poseda, ca să slăvească pe Domnul şi
să servească fraţilor -- astfel să se pregătească pe sine şi
să se întărească în Domnul şi în Adevăr, ajutând pe alţii şi
fiind ((313)) la rândul lui ajutat de alţii. Acest
fel obişnuit de adunare a Bisericii din zilele apostolilor,
cum este relatat, n-ar putea fi urmat astăzi cu totul şi în
detaliu, datorită „darurilor Spiritului” deosebite, acordate
temporar Bisericii timpurii pentru convingerea celor din
afară şi pentru încurajarea personală într-o vreme când,
fără aceste daruri, ar fi fost imposibil ca vreunul dintre
ei să se edifice sau să aibă folos în vreo măsură. Cu toate
acestea, din obiceiul timpuriu aprobat de apostol putem
scoate anumite învăţături valoroase şi folositoare, care pot
fi însuşite de micile grupuri ale poporului Domnului de
pretutindeni, după împrejurări.
Învăţătura principală este aceea de
întrajutorare reciprocă, de „zidire unii pe alţii” în
„credinţa preasfântă”. Obiceiul nu era ca unul sau chiar mai
mulţi bătrâni să predice în mod regulat, nici să facă sau să
încerce să facă toată edificarea sau zidirea. Obiceiul era
ca fiecare membru să-şi facă partea, partea bătrânilor fiind
mai importantă, conform capacităţilor şi darurilor lor; şi
putem vedea că acesta ar fi un aranjament foarte folositor
şi ar aduce o binecuvântare nu numai pentru cei care ar
auzi, ci şi pentru cei care ar participa. Şi cine nu ştie că
până şi cel mai slab vorbitor şi cea mai analfabetă persoană
poate comunica gânduri preţioase pentru toţi care ascultă,
dacă inima lui este plină de iubire şi devotament pentru
Domnul. Felul de adunare descris aici de către apostol este
evident un exemplu de adunare aşa cum erau majoritatea
adunărilor ţinute de Biserică. Relatarea arată că era o
adunare combinată, în care, adaptând relatarea la prezent,
unul ar putea îndemna, altul ar putea expune, altul ar putea
oferi o rugăciune, altul ar putea propune o cântare, altul
ar putea citi o poezie care s-ar potrivi cu sentimentele şi
experienţele, în armonie cu subiectul adunării, altul ar
putea cita nişte scripturi care se referă la subiectul în
discuţie, şi astfel Domnul ar putea folosi pe toţi membrii
Bisericii în edificarea reciprocă, zidirea reciprocă.
Gândul nostru nu este că în Biserica
timpurie nu era niciodată predică. Dimpotrivă, găsim că
oriunde mergeau ((314)) apostolii, erau consideraţi
expunători deosebit de capabili ai Cuvântului lui Dumnezeu,
care erau probabil prezenţi doar puţin timp, iar în timpul
prezenţei lor, este posibil, ei ţineau toată vorbirea
publică, deşi nu ne îndoim că se ţineau şi alte adunări cu
caracter social, deschise pentru toţi. Această practică a
propovăduirii de către apostoli a fost fără îndoială urmată
şi de alţii care nu erau apostoli, ca de exemplu, Barnaba,
Timotei, Apolo, Tit etc., şi unii s-au bucurat de aceleaşi
libertăţi pe care le-au folosit abuziv şi au exercitat mare
influenţă pentru rău -- Imeneu, Filet şi alţii.
Unde Domnul n-a aşezat legi definite, ar
fi nepotrivit să fie fixată o lege de către noi sau de către
alţii. Oferim totuşi unele sugestii, adică, Biserica are
anumite nevoi spirituale care se cer a fi servite:
(1) Instruirea este necesară -- în
chestiunile mai mult profetice şi de asemenea în doctrinele
morale, precum şi în privinţa dezvoltării harurilor
creştine.
(2) Datorită metodelor mai mult sau mai
puţin diferite de folosire a limbii şi datorită unei
limitări mai mari sau mai mici a minţii şi a unor grade
diferite de percepţie spirituală, cum este între cei care
sunt prunci în Cristos şi cei care sunt mai maturi în
cunoştinţă şi în har, este recomandabil să se ofere ocazii
ca fiecare să fie încurajat să-şi exprime înţelegerea
lucrurilor pe care le-a învăţat, fie din citit fie din
auzit, cu scopul ca, dacă înţelegerea acestor lucruri este
defectuoasă, aceasta să poată fi corectată prin declaraţiile
altora despre subiectul respectiv.
(3) Trebuie să fie în mod frecvent
adunări obişnuite în care oricui să i se dea în mod
rezonabil posibilităţi depline pentru a-şi prezenta ceea ce
el crede că este o vedere despre adevăr diferită de cea în
general susţinută şi aprobată poate de Ecclesie.
(4) Trebuie să fie servicii devoţionale
nu numai legate de toate adunările poporului Domnului, ci
şi, după cum arată experienţa, fiecare are folos când
în prezenţa fraţilor săi mărturiseşte cu gura sa, fie
prin relatarea experienţelor fie prin rugăciune,
devotamentul său faţă de Domnul.
((315))
Doctrina este totuşi necesară
În privinţa primei propuneri: noi trăim
astăzi într-un timp când doctrinele în general sunt privite
batjocoritor şi mulţi pretind că doctrina şi credinţa n-au
nici o valoare în comparaţie cu faptele şi morala. Nu putem
fi de acord cu aceasta, fiindcă găsim că este complet în
dezacord cu Cuvântul divin, în care credinţa este plasată
întâi, iar faptele după ea. Credinţa noastră este acceptată
de Domnul şi conform credinţei ne va răsplăti, deşi El va
aştepta în mod cuvenit ca o credinţă bună să producă atâtea
fapte bune câte vor permite slăbiciunile vasului pământesc.
Aceasta este regula credinţei prezentată peste tot în
Scripturi. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi
Lui.” „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa
noastră” (Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4). Nimeni, prin urmare, nu
poate fi biruitor dacă nu exercită credinţă în Dumnezeu şi
în făgăduinţele Lui; şi pentru ca cineva să exercite
credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, acesta trebuie să le
înţeleagă; şi această posibilitate şi capacitate de a se
întări în credinţă va fi în măsura înţelegerii planului
divin al veacurilor şi a făgăduinţelor nespus de mari şi
scumpe legate de el. De aceea, doctrina -- învăţătura --
este importantă, nu numai pentru cunoştinţa pe care poporul
lui Dumnezeu trebuie s-o aibă şi s-o îndrăgească mai presus
de cunoştinţa lumii în privinţa lucrurilor despre Dumnezeu,
ci în special pentru influenţa pe care această cunoştinţă o
va avea asupra tuturor speranţelor, scopurilor şi conduitei.
„Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte” (1 Ioan
3:3), este o expresie scripturală pe deplin în acord cu
declaraţiile anterioare. Cel care se va strădui să se
cureţe, să-şi cureţe conduita, pentru a avea succes trebuie
să înceapă acolo unde arată Scripturile, cu inima, şi
trebuie să progreseze, folosind pentru curăţare făgăduinţele
inspirate. Şi aceasta înseamnă o cunoştinţă a doctrinelor
lui Cristos.
Este însă potrivit să distingem clar şi
să facem deosebire între doctrinele lui Cristos şi
doctrinele oamenilor. Doctrinele lui Cristos sunt cele pe
care El Însuşi şi apostolii Săi inspiraţi ((316))
le-au pus în faţa noastră în Noul Testament. Doctrinele
oamenilor sunt reprezentate în crezurile oamenilor, dintre
care multe sunt în contradicţie mare şi gravă cu doctrinele
Domnului şi toate sunt în dezacord unele cu altele. Mai
mult, nu este suficient că noi am primit doctrinele o dată,
căci, după cum dă de înţeles apostolul, noi primim comorile
harului lui Dumnezeu în vase slabe de pământ care curg
foarte tare, şi, ca atare, dacă vom înceta a primi, vom
înceta a avea; din care cauză este necesar ca noi să avem
„învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă” şi să
reînnoim şi să repetăm continuu studiul planului divin al
veacurilor, folosind orice ajutoare şi orice asistenţă ne-ar
da providenţa divină, căutând pe cât posibil să ne supunem
poruncii apostolului, de a nu fi „numai ascultători uituci,
ci împlinitori cu fapta”, şi astfel „împlinitori ai
Cuvântului”. Iac. 1:22-25.
A doua propunere a noastră este una care
poate la început nu va fi atât de mult apreciată ca prima.
Este posibil ca gândul multora, dacă nu al tuturora, să fie
că acei care pot exprima adevărul cel mai clar, cel mai
fluent, cel mai corect, trebuie să fie singurii care să-l
exprime, iar ceilalţi să stea în linişte, să asculte şi să
înveţe. Acest gând este corect în multe privinţe. Sugestia
noastră nu este ca unii care sunt incapabili să dea
învăţătură şi care nu înţeleg clar planul divin să fie puşi
să înveţe sau să fie priviţi ca învăţători, sau cuvintele
lor să fie primite ca învăţătură. Dar este o mare diferenţă
între a pune pe unii ca aceştia să înveţe -- cum este în
cazul bătrânilor -- şi a avea o adunare în care toţi membrii
Noii Creaţii ar avea o ocazie de a se exprima pe scurt
sau de a pune întrebări, cu înţelegerea că Biserica nu
susţine întrebările, îndoielile sau expresiile lor, ca fiind
părerea generală a grupului. La asemenea adunări se pot
prezenta şi idei greşite sub formă de întrebări -- nu cu
intenţia de a învăţa aceste opinii, nici cu scopul de a le
impune, ci în vederea criticării lor. Dar să fim atenţi la
încălcarea conştiinţei prin vreo încercare de a apăra
eroarea. Astfel de procedeu trebuie să fie aprobat numai în
prezenţa cuiva avansat în Adevăr, în stare să dea o bază
((317)) scripturală pentru credinţa sa şi să arate calea
Domnului mai bine. Se pune întrebarea: ce avantaj ar putea
avea un astfel de procedeu? Noi răspundem că am văzut
avantajele demonstrate frecvent. Adeseori este greu --
uneori imposibil -- să se spună lucrurile în modul cel mai
simplu şi mai direct; şi este tot atât de imposibil ca toate
minţile, oricât de oneste, să înţeleagă cu acelaşi grad de
claritate un subiect din aceeaşi ilustraţie. De aici vine
valoarea întrebărilor şi a unei varietăţi de prezentări ale
aceluiaşi adevăr, aşa cum este ilustrat în pildele Domnului
nostru, care prezintă subiecte din diferite puncte de
vedere, permiţând o vedere mai completă şi mai armonioasă a
întregului. De asemenea, am observat că declararea
nepricepută şi cumva cârpăcită a unui adevăr poate câteodată
avea acces în unele minţi unde o declaraţie mai clară şi mai
logică a eşuat -- incompetenţa vorbitorului potrivindu-se în
unele privinţe cu planul de raţiune şi judecată mai jos al
ascultătorului. Noi trebuie să ne bucurăm dacă Evanghelia se
propovăduieşte şi găseşte adăpost în inimile flămânde,
oricare ar fi canalul, după cum explică apostolul -- „unii .
. . predică pe Hristos din invidie şi din duh de ceartă”. Nu
putem decât să ne bucurăm dacă unii sunt aduşi la o
cunoştinţă corectă a Domnului, chiar dacă trebuie să
regretăm mult motivele nepotrivite ale prezentării, sau, ca
şi în cazul celălalt, imperfecţiunea prezentării. Noi iubim
şi dorim să servim pe Domnul, Adevărul şi fraţii, şi ca
atare trebuie să ne bucurăm de orice ar aduce rezultatele
dorite şi să ne facem aranjamentele astfel încât să nu fie
împiedicat acest lucru, pe care noi îl recunoaştem a fi un
fapt. Aceasta nu înseamnă că acei lipsiţi de logică şi
incompetenţi să fie puşi să înveţe în Biserică, nici
nu înseamnă să ne imaginăm că prezentările lipsite de logică
ar fi în general cele mai pline de succes. Chiar dimpotrivă.
Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm cu totul ceea
ce vedem că uneori este un canal de binecuvântare pentru
unele minţi şi care are suportul uzanţei Bisericii timpurii.
În sprijinul celei de-a treia propuneri a
noastre: Nu are importanţă cât de siguri suntem că avem
adevărul, ar fi desigur ((318)) neînţelept ca noi
astfel să închidem şi să zăvorâm uşa întrebărilor şi
expresiilor contrare, încât să excludem tot ceea ce liderul
adunării sau întreaga adunare ar putea considera eroare. O
singură limitare trebuie să existe pentru a fi o excludere
totală, şi anume, adunările Creaturilor Noi nu trebuie să
fie pentru analizarea subiectelor lumeşti, ştiinţelor şi
filosofiilor lumeşti, ci numai pentru studiul revelaţiei
divine; iar în studiul revelaţiei divine adunarea trebuie să
recunoască, în primul rând, în ultimul rând şi întotdeauna,
diferenţa între principiile fundamentale ale doctrinelor lui
Cristos (pe care nici un membru nu le poate nici schimba,
nici consimţi să fie puse la îndoială) şi discuţia despre
doctrinele avansate, care trebuie să fie pe deplin în
armonie cu principiile fundamentale. Pentru cele din urmă
trebuie să se dea totdeauna ocazii depline şi nestingherite
ca să fie ascultate, şi să fie adunări în care să fie
ascultate. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să fie
ascultate tot mereu şi că unei persoane trebuie să i se
permită să încurce şi să deranjeze fiecare adunare şi
fiecare subiect cu vreo anumită marotă. Marota lui să aibă o
audiere corectă şi o discutare corectă cu o ocazie
potrivită, în prezenţa unora bine pregătiţi în Adevăr, şi
dacă este respinsă de adunare ca fiind nescripturală, iar
promotorul ei nu se convinge de faptul că este
nescripturală, acesta să se abţină cel puţin de la a-şi
impune subiectul asupra atenţiei Bisericii pentru o vreme
îndelungată -- poate un an -- când el ar putea cere, fără a
fi nepotrivit, o altă audiere, care i-ar putea fi acordată
sau nu, după cum adunarea ar considera că subiectul este
vrednic de audiere şi de investigare sau nu.
Ceea ce sugerăm noi este că, dacă nu
există asemenea supapă, pot surveni două pericole: Primul
este pericolul căderii în starea pe care o vedem predominând
acum în bisericile nominale ale creştinătăţii, în care este
imposibil să se găsească acces la urechile lor prin
adunările obişnuite ale Bisericii, fiecare cale de acces
fiind cu grijă păzită. Celălalt pericol este că persoana
având o teorie care judecăţii lui i se pare adevăr -- nu are
importanţă cât de falsă sau ((319)) iraţională ar fi
-- nu s-ar simţi niciodată mulţumită dacă n-ar avea o
audiere rezonabilă, ci ar impune continuu subiectul, pe
când, după ce a fost ascultat în mod rezonabil, chiar dacă
n-a fost convins de eroarea argumentului său, el ar fi
dezarmat în privinţa faptului că n-ar fi potrivit să se
impună subiectul asupra celor care deja i-au auzit ideea şi
au respins-o.
A patra propunere a noastră: Creşterea în
cunoştinţă este foarte posibil să diminueze devoţiunea --
straniu cum ar putea părea. Noi vedem că avem capacităţi
atât de mici, iar timpul pentru cele religioase este atât de
limitat, încât dacă atenţia ni se îndreaptă cu energie spre
un canal, este posibil să ducă la scăderea ei în alte
direcţii. Creştinul nu trebuie să fie numai cap fără inimă,
nici numai inimă fără cap. „Spiritul minţii sănătoase” ne
îndrumă spre a cultiva toate roadele şi darurile care sunt
necesare pentru a rotunji şi completa un caracter perfect.
Tendinţa zilelor noastre în toate chestiunile este în
direcţia opusă -- spre specializare. Un muncitor face
această parte, altul face cealaltă parte, aşa încât acum
foarte puţini muncitori înţeleg o meserie pe deplin, aşa cum
era altădată. Noua Creatură trebuie să se împotrivească
acestei tendinţe şi să facă în consecinţă „cărări drepte
pentru picioarele sale”, ca nu cumva în timp ce cultivă un
element al harului să cadă în pericol prin lipsa exercitării
cuvenite a altei facultăţi sau privilegiu dat de Dumnezeu.
Calităţile devoţiunii se găsesc la toţi
oamenii într-un grad de dezvoltare mai mare sau mai mic.
Aceste calităţi mintale sunt numite veneraţie şi
spiritualitate, iar ele cheamă în ajutor conştiinţa,
speranţa, armonia etc. Dacă acestea vor fi neglijate,
rezultatul va fi că interesul şi iubirea faţă de Adevăr vor
degenera, aşa că în loc ca inimile noastre să fie conduse
spre Domnul cu mai mare apreciere a iubirii Sale şi cu mai
mare dorinţă de a-I fi plăcuţi, a-L onora şi a-L servi, vom
constata că trăsăturile inferioare vor intra mai mult în
controversă, luând locul acestora superioare, iar
investigaţiile vor ajunge să fie mai mult în lumina
filosofiilor mintale, în care vor intra combativitatea,
distructivitatea, ((320)) ambiţia, cearta şi slava
deşartă. Prin urmare, Noua Creaţie are nevoie nu numai să
unească serviciile devoţionale, rugăciunea şi lauda, ca
părţi ale fiecărei adunări, dar noi credem că ea are nevoie
pe lângă acestea şi de o adunare devoţională specială o dată
pe săptămână, care să includă şi posibilitatea mărturisirii
în privinţa experienţelor creştine -- nu după felul obişnuit
de a merge înapoi cu unul până la douăzeci de ani sau mai
mult, ca să se spună cum s-a făcut la început convertirea
etc., ci o mărturie la zi, referindu-se în mod specific la
starea inimii din momentul acela şi din timpul săptămânii
care a trecut de la ultima adunare de acelaşi fel. Asemenea
mărturii la zi se dovedesc folositoare celor care aud,
uneori încurajându-i prin relatarea experienţelor
favorabile, iar alteori mângâindu-i prin povestirea
încercărilor, dificultăţilor, nedumeririlor etc., fiindcă ei
discern astfel că nu sunt singurii care au experienţe grele
şi uneori eşecuri.
Astfel cu toţii pot învăţa mai bine
sensul cuvintelor apostolului: „Nu vă miraţi de prigonirea
ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să
vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit” (1
Pet. 4:12). Ei află că toţi care sunt poporul Domnului au
încercări şi greutăţi, şi fiecare învaţă astfel să
compătimească cu celălalt; şi pe măsură ce creşte legătura
compătimirii, creşte şi spiritul ajutorării, precum şi
spiritul iubirii -- Spiritul sfânt. Ar putea fi avantajos ca
astfel de adunări de la mijlocul săptămânii să aibă un
subiect sugerat la adunarea din duminica anterioară, iar
acest subiect fiind în mintea adunării, să inspire pe
fiecare ca să remarce experienţele care-i vin în viaţă şi să
le noteze, şi în special cele în privinţa subiectului numit
pentru acea săptămână. Fără îndoială că fiecare creştin are
o mulţime de ocazii în fiecare săptămână să-şi noteze
învăţăturile şi experienţele vieţii pe diferite linii; dar
majoritatea, negândindu-se, neobservând, lasă ca aceste
experienţe valoroase să treacă pe lângă ei fără a le
recunoaşte, învăţând mai ales din experienţele mai mari şi
mai amare ale vieţii ceea ce ar fi putut învăţa mai bine
dacă ar fi fost atenţi la purtarea zilnică a Domnului cu ei
prin providenţele Sale.
((321))
Pentru a ilustra: Presupunem că subiectul
săptămânii a fost „Pacea lui Dumnezeu”, din textul, „Şi
pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi
inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filip. 4:7). Fiecare
din comunitatea frăţească ar trebui să observe în timpul
săptămânii în ce măsură această scriptură şi-a găsit
împlinirea în cazul său şi care lucruri păreau a întrerupe
şi a împiedica această pace domnitoare -- aducând nelinişte,
nemulţumire. Aceste experienţe şi învăţăturile scoase din
ele, spuse de către cei mai pricepuţi şi de către cei mai
puţin pricepuţi din grup (bărbaţi şi femei), nu numai că vor
aduce în atenţia fiecăruia propriile lor experienţe din
prima parte a săptămânii, dar la experienţele lor vor adăuga
şi învăţăturile şi experienţele altora din a doua parte a
săptămânii, lărgind astfel compătimirea şi îndrumându-i tot
mai mult spre a discerne frumuseţile păcii în contrast cu
cearta -- binecuvântarea păcii lui Dumnezeu în inimă, şi cum
este posibil a avea această pace chiar şi înconjuraţi de
agitaţie şi confuzie sau de condiţii neliniştitoare asupra
cărora n-avem nici un control. Aspectul devoţional al
acestor adunări va creşte profitul lor. Cel care-şi dă seama
bine de propriile defecte şi care se străduieşte serios să
crească în harurile Spiritului va fi mai serios în
devoţiunea sa faţă de Domnul, în dorinţa sa de a-I fi plăcut
Lui şi a se împărtăşi tot mai mult din Spiritul Său sfânt*.
*Există zece adunări de felul celor
descrise aici, ţinute de Biserica din Brooklyn în fiecare
miercuri seara. Ele au loc în diferite locuri, convenabile
pentru micile grupuri care le compun, iar numărul celor care
le frecventează variază între şapte şi şaizeci şi cinci.
În aceste adunări, ca şi în toate
celelalte, este evident că binele cel mai mare se poate
realiza prin păstrarea ordinii -- nu în măsura distrugerii
vieţii şi libertăţii adunării, ci în măsura cuvenită, pentru
a-i păstra cel mai bine libertatea, fără anarhie sau
dezordine, sub restrângere înţeleaptă, iubitoare, blândă. De
exemplu: caracterul adunării trebuie să fie înţeles
dinainte; şi ar fi de datoria conducătorului să o conducă cu
laxitate rezonabilă, iubitoare, spre scopul specificat şi
asupra căruia s-a convenit. Trebuie să fie înţeles că
acestea ((322)) nu sunt adunări de întrebări
generale, nici adunări de discuţii, nici de predică,
deoarece alte adunări sunt prevăzute pentru aceste lucruri
şi cei care doresc pot să le frecventeze, dar că aceste
adunări au o sferă limitată. Pentru a ţine adunarea la
subiect cum se cuvine şi pentru a evita discuţiile
particulare sau replicile unuia către altul, conducătorul --
fiind cel ales să reprezinte întregul -- trebuie să fie
singurul care să răspundă sau să critice pe alţii -- şi
aceasta numai când este necesar. Este datoria lui
obligatorie să vadă ca unele relatări ale experienţelor să
nu fie atât de lungi încât să fie obositoare şi să împiedice
pe alţii de a avea posibilitate, precum şi ca adunarea să nu
se prelungească peste limita ei rezonabilă, asupra căreia
s-a convenit. Toate aceste lucruri revenindu-i
conducătorului, implică faptul că el trebuie să fie Bătrân
în Biserică. Un începător cu experienţă insuficientă, chiar
cu cele mai bune intenţii, ar putea fi ori prea indulgent
ori prea rigid în aplicarea principiilor pentru astfel de
ocazie; ar putea fie să strice adunarea cu prea mare
îngăduinţă, fie să ofenseze pe un frate vrednic sau pe o
soră vrednică printr-o corecţie neînţelept exprimată şi
printr-o aplicare neînţeleaptă a regulilor cuvenite. Mai
mult, conducătorul unei astfel de adunări trebuie să fie un
Bătrân, sau unul competent să deţină poziţia de Bătrân în
Biserică, aşa încât să aibă o cunoştinţă suficientă a
Cuvântului, precum şi experienţă în har şi capacitatea de a
învăţa, pentru a putea da un cuvânt de încurajare sau un
îndemn sau sfat folositor ca răspuns la diferitele
mărturii prezentate. Pentru că, „bun este un cuvânt spus la
timpul potrivit!” -- cu cât mai folositor, adesea, decât un
întreg discurs în alte împrejurări. Prov. 15:23.
Deşi în cele precedente am indicat
diferitele interese care trebuie satisfăcute în adunare, în
mod special am descris-o numai pe ultima -- care, apropo,
noi o considerăm una din cele mai importante dintre toate:
adunarea cea mai folositoare în creşterea spirituală. Acum
să aruncăm o privire la ceea ce ar putea fi aranjamente bune
cu privire la alte feluri de adunări. Acestea ar diferi în
funcţie de împrejurări, condiţii şi numărul celor care
formează ((323)) adunarea -- Ecclesia, corpul.
Dacă numărul ar fi cam de cincizeci şi dacă unii ar fi în
mod special talentaţi în vorbirea publică şi în expunerea
clară a Adevărului, sfătuim că un serviciu de predică pe
săptămână ar putea fi în general avantajos -- în special
fiind adunarea la care ar putea fi invitaţi prietenii,
vecinii şi alţii. Dar dacă în providenţa Domnului nici unul
din adunare nu este calificat pentru prezentarea unui
discurs coerent, logic, raţional asupra unui subiect
scriptural, noi credem că ar fi mai bine ca această formă de
adunare să nu fie încercată, sau timpul să fie împărţit
între câţiva care posedă ceva capacitate de a trata un
subiect scriptural în mod coerent în public, subiectul fiind
acelaşi iar fraţii urmând unul după altul. Sau asemenea
bătrâni ar putea face alternativ, unul în această duminică,
altul în următoarea, şi aşa mai departe, sau doi în această
duminică, doi în următoarea şi aşa mai departe. S-ar părea
că interesele cele mai bune ale întregii Biserici s-ar
păstra aducând în faţă şi acordând ocazii tuturor
fraţilor după măsura capacităţii lor -- estimând
totdeauna că smerenia şi claritatea în Adevăr sunt absolut
esenţiale -- nu înfloriturile şi oratoria.
Dar cea mai importantă adunare, după
judecata noastră, cea mai folositoare, alături de cea
devoţională descrisă la început, este cea în care ia parte
întregul grup de credincioşi, uneori sub un coordonator sau
conducător, iar alteori sub altul. Pentru aceste adunări
poate fi luat pentru discuţie fie un subiect, fie un text
din Scriptură, iar conducătorului, care se uită peste
subiect dinainte, să i se încredinţeze autoritatea de a-l
împărţi printre fraţi competenţi, dacă este posibil
stabilindu-le partea cu o săptămână înainte, pentru ca ei să
poată veni la adunare pregătiţi să ofere sugestii, fiecare
în privinţa părţii anumite din subiect. Aceşti participanţi
principali în examinarea subiectului (poate doi, sau poate
şase sau mai mulţi, după cum ar cere numărul persoanelor
competente, mărimea adunării şi greutatea subiectului) vor
găsi că Bibliile Bereene cu referinţe la Studii şi la
Turnuri şi Indexurile pe subiecte sunt foarte folositoare.
Ei să prezinte subiectul fie în propriile lor cuvinte, fie
să găsească extrase ((324)) speciale din Studii şi
Turnuri etc. exact la subiect, pe care le-ar putea citi în
legătură cu unele remarci potrivite.
După ce adunarea se dechide prin laudă şi
rugăciune, Coordonatorul poate anunţa subiectele în ordinea
cuvenită; şi după ce fiecare vorbitor fixat şi-a prezentat
cele găsite pentru partea sa din subiect, acesta să rămână
deschis ca toată adunarea să pună întrebări şi să facă
comentarii, fie în armonie fie în opoziţie cu ceea ce a fost
deja prezentat asupra subiectului de către vorbitorul
principal. Dacă adunarea nu pare înclinată să discute şi are
nevoie să fie încurajată la participare, Coordonatorul să
facă acest lucru prin întrebări iscusite. Numai
Coordonatorul să se adreseze vorbitorilor sau să încerce să
răspundă ori să armonizeze declaraţiile lor, deşi,
desigur, el poate cere oricărui vorbitor explicaţii în plus
despre poziţia sau motivele sale. Vorbitorii trebuie să-şi
adreseze remarcile Coordonatorului şi niciodată unul altuia,
şi astfel pericolul confruntărilor personale şi al
certurilor poate fi evitat. Coordonatorul să nu participe în
nici un alt fel decât în cel arătat mai sus în privinţa
discuţiei, dar trebuie să fie în stare să adune la sfârşit
diferitele constatări, făcând pe scurt un rezumat al
întregului subiect din punctul său de vedere, înainte de a
încheia adunarea cu laudă şi mulţumire.
Fiecare punct poate fi dus la bun sfârşit
şi întregul subiect poate fi bine discutat şi examinat, aşa
încât să fie clar discernut de toţi. Sau, în unele dintre
subiectele mai complexe, Coordonatorul ar putea face mai
bine un rezumat şi ar putea spune ideile sale la încheierea
examinării fiecărui subiect. Nu cunoaştem un alt fel de
adunare mai bun decât acesta pentru un studiu amănunţit al
Cuvântului divin. Noi îl considerăm mult mai avantajos de
obicei decât propovăduirea obişnuită pentru majoritatea
grupurilor poporului Domnului.
O adunare de felul acesta include toate
aspectele menţionate prin sugestiile anterioare la punctele
1, 2 şi 3. În ceea ce priveşte prima, cei cărora li se dau
părţile principale au deplină posibilitate de a-şi exercita
orice capacitate ar avea. În ceea ce priveşte al doilea
punct, toţi ((325)) au posibilitatea să participe,
punând întrebări, făcând sugestii etc., după fiecare
vorbitor asupra celor câteva puncte. Iar cât priveşte al
treilea punct, şi acesta este realizat printr-o astfel de
adunare, deoarece, de preferinţă întreaga adunare şi nu
conducătorul trebuie să hotărască asupra subiectelor pentru
fiecare săptămână, şi cel puţin cu o săptămână înaintea
discutării lor.
Oricine frecventează o astfel de adunare
trebuie să aibă privilegiul de a-şi prezenta întrebarea sau
subiectul, iar spiritul iubirii, simpatiei, întrajutorării
şi consideraţiei pătrunzându-i pe toţi, trebuie să fie
astfel încât să acorde o audiere politicoasă tuturor
subiectelor potrivite. Iar în cazul cererii deosebite a unui
subiect presupus a fi contrar cu vederile generale ale
adunării, totuşi în întregime în cadrul principiilor
fundamentale ale Evangheliei, persoanei doritoare să i se
discute subiectul să-i fie acordat un timp rezonabil pentru
prezentare şi cu acea ocazie el să fie vorbitorul principal,
timpul putând fi limitat, să zicem la cam treizeci de
minute, sau mai mult sau mai puţin, după importanţa
subiectului şi după interesul adunării faţă de el. După
prezentare subiectul trebuie să rămână deschis pentru
discutarea lui de către ceilalţi din adunare, cel care a
propus subiectul având după aceea câteva minute la
dispoziţie pentru un răspuns scurt la orice obiecţii aduse
de alţii, Coordonatorul având cuvântul final în încheierea
adunării.
Un alt fel de adunare care s-a dovedit
foarte avantajoasă în studierea Cuvântului este cunoscută ca
„Cerc bereean de studiu biblic”. Acestea nu sunt numai
cercuri de citit, ci un studiu sistematic al planului divin
în toate fazele lui, luat subiect de subiect. Cele câteva
volume de Studii În Scripturi, care tratează subiectele în
modul în care le tratează, într-o ordine înlănţuită şi
consecutivă, constituie (împreună cu Biblia) manualele
pentru aceste studii biblice; dar pentru ca acestea să aducă
profit este necesar ca acela care conduce şi adunarea să
facă deosebire clară între citire şi studiere. În ceea ce
priveşte studierea, toţi iubiţii prieteni pot la fel de
bine, sau poate mai bine, citi singuri acasă. Obiectivul
acestor studii este să ia o anumită porţiune din fiecare
subiect, ((326)) aşa cum este prezentat într-un
paragraf sau în mai multe, şi să-l discute amănunţit între
ei, aducând pasaje colaterale din Scripturi etc. şi
discutând amănunţit problema, şi, dacă se poate, făcând ca
fiecare membru al adunării să dea expresie gândurilor sale
în privinţa subiectului anumit care este sub analiză,
trecând apoi la subiectul următor. Unele dintre aceste
cercuri bereene au petrecut unul sau doi ani cu studierea
unui singur volum de Studii În Scripturi -- şi aceasta cu
mare interes şi profit*.
*Există treizeci şi patru de adunări de
acest fel, ţinute de Biserica din Brooklyn în diferite
locuri şi în serile cele mai convenabile pentru prietenii
care le frecventează. Ele sunt conduse de diferiţi fraţi
bătrâni.
„Fiecare să fie deplin convins în mintea
lui”
-- Rom. 14:5 --
Orice minte logică găseşte plăcere în a
ajunge la o decizie, dacă este posibil, cu privire la
orice punct din adevăr; şi apostolul spune că pentru aceasta
trebuie să se străduiască fiecare membru al Bisericii
individual -- „în mintea lui”. Este însă o greşeală
obişnuită a se încerca să se aplice această regulă bună
personală la o Biserică sau la o adunare în studiul biblic
-- a se încerca forţarea tuturor să decidă exact
asupra aceleiaşi concluzii în privinţa sensului Cuvântului
Domnului. Este cuvenit să dorim ca toţi să vedem „la fel”;
dar nu este raţional să aşteptăm acest lucru când ştim că
toţi suntem căzuţi de la perfecţiune, nu numai a corpului,
ci şi a minţii, şi că aceste abateri sunt în diferite
direcţii, după cum se va vedea prin diferitele forme ale
capului care se vor găsi în orice adunare de oameni.
Diferitele noastre feluri şi grade de educaţie sunt de
asemenea factori importanţi în ajutorarea sau împiedicarea
unităţii de opinie.
Dar oare nu sugerează apostolul că toţi
trebuie să avem în atenţie aceleaşi lucruri? -- că toţi vom
fi învăţaţi de Dumnezeu aşa încât toţi vom avea spiritul
minţii sănătoase? -- şi că trebuie să ne aşteptăm să creştem
în har şi cunoştinţă, zidindu-ne unul pe altul în credinţa
preasfântă?
((327))
Da, toate acestea sunt adevărate, dar nu
se sugerează că toate vor fi realizate într-o singură
adunare. Cei din poporul Domnului nu numai că au minţi
diferit dezvoltate şi diferenţe în experienţă şi educaţie,
dar pe lângă acestea ei au vârste diferite ca Noi Creaturi
-- prunci, tineri, maturi. Nu trebuie să ne surprindă prin
urmare dacă unii sunt mai înceţi decât alţii în a înţelege,
şi, ca atare, mai înceţi în a fi convinşi în mintea lor în
privinţa „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu”. Ei trebuie să
înţeleagă lucrurile fundamentale -- că toţi au fost
păcătoşi; că Cristos Isus, Conducătorul nostru, ne-a
răscumpărat prin sacrificiul Său încheiat la Calvar; că
noi acum suntem în Şcoala lui Cristos pentru a fi învăţaţi
şi pregătiţi pentru Împărăţie şi pentru serviciul ei; şi că
nimeni nu intră în această Şcoală decât prin deplină
consacrare Domnului a tot ce are. Aceste lucruri toţi
trebuie să le vadă şi să consimtă la ele complet şi
întotdeauna, altfel nu-i putem recunoaşte nici măcar ca
fraţi prunci în Noua Creaţie; dar noi avem cu toţii nevoie
de răbdare unul cu altul şi de suportarea ciudăţeniilor
unuia de către altul -- iar în spatele acestora trebuie să
fie iubirea, care sporeşte fiecare dar al Spiritului
pe măsură ce ajungem tot mai aproape de plinătatea ei.
Astfel stând lucrurile, toate
întrebările, toate răspunsurile, toate comentariile -- în
adunări la care participă mai mulţi -- trebuie să fie
pentru întregul grup prezent (şi nu personal pentru unul
sau mai mulţi), şi de aceea trebuie să fie adresate
Coordonatorului, care-i reprezintă pe toţi -- în afară
de cazul când Coordonatorul pentru convenienţă îi cere
vorbitorului să stea cu faţa spre ascultători şi să se
adreseze direct. De asemenea, după ce şi-a exprimat opinia,
fiecare să asculte în linişte opiniile altora şi să nu se
simtă chemat să polemizeze sau să-şi redeclare poziţia deja
declarată. După ce şi-a folosit ocazia, fiecare trebuie să
lase pe seama Domnului să conducă, să înveţe şi să arate
adevărul, şi să nu insiste ca toţi să fie făcuţi să vadă
fiecare punct aşa cum îl vede el, nici chiar cum îl vede
majoritatea. „În cele esenţiale unitate, în cele neesenţiale
caritate”, este regula potrivit a fi urmată.
Suntem totuşi de acord că fiecare punct
al adevărului este important, că şi cel mai mic punct de
eroare este dăunător şi ((328)) că poporul Domnului
trebuie să se roage şi să se străduiască pentru unitatea în
cunoştinţă; dar nu trebuie să sperăm să ajungem la ea prin
forţă. Unitatea de spirit bazată pe principiile fundamentale
ale adevărului este lucrul important; şi când aceasta este
menţinută putem fi încrezători că Domnul nostru va
îndruma pe toţi care o posedă în tot adevărul cuvenit şi
necesar lor. În legătură cu aceasta conducătorii turmei
Domnului au nevoie de înţelepciune specială, iubire, forţă
de caracter şi claritate în Adevăr, aşa încât la încheierea
fiecărei adunări cel care a condus să poată fi în stare să
rezume descoperirile scripturale şi să lase toate minţile
sub influenţa lor binecuvântată -- exprimându-se clar,
hotărât, iubitor -- dar niciodată dogmatic, cu excepţia
principiilor fundamentale.
Serviciile funerare
Cu ocazia înmormântărilor, când printre
prietenii prezenţi predomină mai multă sau mai puţină
solemnitate, corpul mort, rece şi tăcut, inimile rănite şi
ochii înlăcrimaţi, doliul etc., toate ajută să se imprime
învăţătura generală că moartea nu este prietenul omenirii,
ci vrăjmaşul ei. Asemenea ocazii sunt prin urmare foarte
favorabile pentru prezentarea Adevărului şi ar trebui
folosite. Mulţi care sunt acum interesaţi în Adevărul
Prezent au primit primele informaţii clare despre acesta
dintr-un discurs funerar. Pe lângă aceasta, în asemenea
ocazii vor fi prezenţi şi vor asculta mulţi care sunt prea
prejudiciaţi şi prea temători ca să se opună dorinţelor
prietenilor lor şi să frecventeze vreuna din slujirile
obişnuite ale Adevărului. În consecinţă, noi sfătuim ca
asemenea ocazii să fie folosite cât de eficient permit
împrejurările. Când decedatul este credincios iar familia se
opune, acesta să facă o cerere pe patul de moarte ca cineva
care reprezintă Adevărul să se adreseze celor prezenţi cu
ocazia funeraliilor sale. Dacă decedatul este copil şi ambii
părinţi sunt în Adevăr, nu este nici o îndoială în privinţa
acestei probleme; dar dacă numai unul dintre ei ar fi în
armonie cu Adevărul iar celălalt s-ar opune, ((329))
responsabilităţile ar rămâne în seama tatălui, deşi soţia ar
avea perfect dreptul să-şi prezinte soţului ei opinia în
această problemă, iar el să acorde consideraţie rezonabilă
sugestiilor ei -- nu însă în sensul evitării
responsabilităţii sale faţă de Dumnezeu, ca şi cap al
familiei.
În multe din micile grupuri sunt fraţi
bine calificaţi să facă un discurs interesant şi folositor,
potrivit pentru astfel de ocazie, fără vreo sugestie din
partea noastră sau din partea cuiva; dar în majoritatea
grupurilor mici de consacraţi talentul deosebit pentru un
astfel de discurs lipseşte, şi pentru acest motiv oferim
unele sugestii în privinţa unei metode folositoare de a
conduce astfel de servicii. De preferinţă fratele care
conduce serviciul să nu fie rudă apropiată cu decedatul; şi
totuşi, dacă n-ar fi disponibil altul decât unul din rudele
apropiate, n-ar fi nepotrivit ca un fiu sau un soţ sau un
tată să conducă serviciul. Dacă nu este obişnuit cu vorbirea
publică şi familiarizat cu subiectul, planul mai bun ar fi
ca el să adapteze sugestiile date mai jos la metoda lui şi
la ocazie -- avându-le scrise şi citindu-le în faţa
prietenilor adunaţi. Scrierea de mână să fie clară sau să
fie scris la maşină şi să fie citit de câteva ori cu voce
tare înainte de a încerca să-l citească în public, aşa încât
citirea să fie cât se poate de cursivă, clară şi uşor de
înţeles. Am mai sugera, dacă nu se găseşte un frate
competent pentru acea ocazie, că n-ar fi un lucru nepotrivit
să citească o soră -- având capul acoperit.
Oferim următoarele sugestii pentru
conducerea serviciului şi ca o adresare la serviciul de
înmormântare al unui frate în Domnul:
(1) Să se înceapă serviciul prin cântarea
unui imn potrivit, pe o melodie moderat lentă -- „Stânca
veacurilor”, „Mai aproape, Doamne, către Tine”, „Condu-ne,
blândă lumină”, „Adormi-vom dar nu pe veci”, sau alta.
(2) Dacă unii din familie sunt membri ai
bisericilor denominaţionale şi doresc să i se dea
slujitorului bisericii lor o parte în serviciu, aici ar fi
cel mai potrivit loc pentru el, să i se dea fie să citească
din Scriptură câteva versete ((330)) asupra învierii,
fie să exprime o rugăciune, sau ambele. Dacă nu este astfel
de cerere, să se omită aceasta (2) şi să se treacă de la (1)
la (3).
(3) Sugestie de schiţă pentru un discurs
de înmormântare
Dragi prieteni: Ne-am adunat aici pentru
a aduce omagiu memoriei prietenului şi fratelui nostru, ale
cărui rămăşiţe pământeşti le vom încredinţa mormântului --
ţărâna în ţărână, cenuşa în cenuşă. În ciuda faptului că
nimic nu este mai obişnuit în lume decât moartea şi procesul
care o însoţeşte, boala, durerea şi tristeţea, noi, ca
fiinţe inteligente, găsim totuşi că este imposibil să ne
obişnuim cu astfel de rupere dureroasă a legăturilor
prieteniei, căminului, iubirii, frăţiei. Oricât am vrea să
turnăm balsam pe rană, este totuşi dureros, chiar dacă noi,
ca şi creştini, aşa cum spune apostolul, „nu ne întristăm ca
alţii care n-au nici o nădejde”. Şi ce ar putea fi mai
potrivit astăzi aici, decât o examinare a acestei speranţe
bune puse în faţa noastră în Evanghelie ca balsamul din
Galaad, care poate vindeca durerile de pe pământ cum nu
poate vindeca nimic altceva.
Totuşi, înainte de a analiza speranţele
puse în faţa noastră în Evanghelie -- speranţa unei învieri
din morţi, speranţa unei vieţi viitoare într-o condiţie mult
mai fericită decât cea prezentă -- nu în mod nepotrivit se
ridică întrebarea, de ce ne trebuie astfel de speranţă? De
ce să nu fim mai degrabă cruţaţi de moarte decât să ni se
dea o speranţă a învierii din morţi? De ce permite Dumnezeu
să trăim doar câţiva ani scurţi sau zile, şi acestea pline
de necazuri? şi de ce suntem apoi îndepărtaţi ca iarba care
se veştejeşte? şi de ce legăturile inimii sunt rupte, iar
aranjamentele căminului şi familiei dezorganizate de acest
mare vrăjmaş al rasei noastre, moartea, care de-a lungul
celor şase mii de ani trecuţi a ucis, după cum se estimează,
peste cincizeci de mii de milioane din rasa noastră umană,
fraţii noştri după trup -- copiii lui Adam? Mintea
gânditoare nu poate concepe întrebare mai interesantă decât
aceasta.
Necredinţa ne spune că deoarece suntem
doar cel mai înalt ordin de animale, ne naştem, trăim şi
murim cum mor şi animalele, şi că nu există nici o prevedere
de viaţă viitoare ((331)) pentru noi. Dar în timp ce
ne înfiorăm la un astfel de gând şi din experienţele noastre
nu putem dovedi contrariul, noi, în calitate de copii ai lui
Dumnezeu, am auzit Cuvântul Tatălui „vestind Evanghelia
păcii prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor”. Mesajul
de pace pe care iubitul nostru Răscumpărător ni-l dă nouă ca
urmaşi ai Săi nu este o negare a faptelor cazului, nu este o
declaraţie că nu există durere, tristeţe şi moarte, ci
inversul acestora. El spune: „Eu sunt învierea şi viaţa”. El
ne spune şi că „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi
vor ieşi din ele”. O! Această contrazicere a vocii
necredinţei este plăcută pentru noi! Ea aduce speranţă, iar
speranţa aduce pace în măsura în care învăţăm să cunoaştem
şi să ne încredem în Tatăl şi de asemenea în Fiul, ale cărui
cuvinte le-am auzit şi care duce la îndeplinire planurile
îndurătoare ale Tatălui.
Dar dacă Domnul astfel intenţionează o
înviere şi dacă mesajul învierii aduce pace, odihnă şi
speranţă, nu este totuşi potrivit să întrebăm, de ce să lase
Dumnezeu pe om întâi la nimicire şi apoi, mai târziu,
printr-o înviere să zică omenirii, în limbajul psalmistului
(Ps. 90:3): „Întoarceţi-vă fiii oamenilor”? De ce să nu-i
păstreze în viaţă? De ce să nu împiedice tristeţea, durerea
şi moartea? Noi răspundem că Scripturile, şi numai
Scripturile, ne dau explicaţia condiţiilor prezente: nimic
altceva nu aruncă nici cea mai slabă lumină asupra acestui
subiect. Mărturia Scripturilor este că iniţial Dumnezeu a
creat rasa noastră perfectă, dreaptă, în chipul şi
asemănarea Sa, şi că prin neascultare primii noştri părinţi
au căzut de la acea stare nobilă -- au venit sub pedeapsa
păcatului, care este moartea -- şi că această
pedeapsă pentru păcat care a fost pronunţată împotriva
tatălui Adam implică în mod natural întreaga lui rasă.
Avântul păcatului crescând odată cu generaţiile umane,
proporţional s-au accelerat şi boala, durerea şi moartea.
Cu toţii am fost învăţăţi greşit că
plata, blestemul, pedeapsa pentru păcatul tatălui Adam a
fost chinul veşnic; iar noi şi toată omenirea am moştenit
acea pedeapsă indescriptibilă ca rezultat al păcatului
originar, şi că numai aceia care devin urmaşi ai lui Isus,
sfinţii consacraţi, vor scăpa de chinul veşnic. Dar găsim,
dragi prieteni, că în Cuvântul lui Dumnezeu nu ((332))
este sprijinit un astfel de plan iraţional, nedrept,
neiubitor, şi că Scripturile declară foarte clar,
dimpotrivă, că plata păcatului este moartea, că viaţa
veşnică este darul lui Dumnezeu şi că nimeni nu poate
avea acest dar decât cei care devin uniţi vital cu
iubitul Fiu al lui Dumnezeu. Deci vedem că, deoarece celor
răi nu li se va acorda viaţă veşnică, ei n-ar putea îndura
suferinţă veşnică. Declaraţia scripturală este foarte clară
şi foarte raţională: „Domnul . . . nimiceşte pe toţi
cei răi”. Ps. 145:20.
Remarcăm cât de clar i s-a spus acest
lucru tatălui Adam când a fost pus la încercare, acesta
fiind chiar timpul şi locul unde ar trebui să căutăm
îndeosebi o declaraţie de la Tatăl ceresc în privinţa
pedepsei mâniei Sale drepte. Declaraţia este că Domnul a
făcut pregătiri generoase pentru primii noştri părinţi prin
diferiţii pomi fructiferi dătători de viaţă din Paradis, şi
i-a încercat doar în privinţa ascultării prin interzicerea
de a mânca sau chiar de a gusta ori de a atinge fructul unui
anumit pom. Această neascultare le-a adus excluderea din
Paradis -- excluderea de la pomii vieţii (mai mulţi pomi),
şi ca atare a adus treptat condiţiile morţii care încă
predomină, şi aceasta în mod crescând; fiindcă toţi sunt
conştienţi că media de viaţă umană astăzi este cu foarte
mult mai mică decât a tatălui Adam, care „a trăit nouă
sute treizeci de ani”.
Cuvintele Domnului, aşa cum sunt
prezentate în Geneza, sunt: „În ziua în care vei mânca din
el, vei muri negreşit”. Această „zi”, după cum ne explică
apostolul Petru, a fost o zi a Domnului, despre care el
zice: „Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru
Domnul, o zi este ca o mie de ani”; şi în această
„zi” a murit Adam, şi nici unul dintre urmaşii lui n-a trăit
peste ziua de o mie de ani. După ce Adam a păcătuit,
cuvintele de condamnare ale Domnului arată foarte clar că El
n-a avut de gând să-Şi tortureze creaturile şi că blestemul
nu s-a extins mai departe de nimicirea vieţii prezente şi de
necazurile legate de condiţia morţii. Exprimarea de către
Domnul a blestemului lui Adam a fost: „În sudoarea feţei
tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ,
((333)) căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi
în ţărână te vei întoarce”. Gen. 2:17; 3:19; 2 Pet. 3:8.
Este desigur o mare pricină de bucurie să
ne dăm seama că groaznica doctrină a chinului veşnic, cu
aplicarea lui nu numai la primii noştri părinţi, ci şi la
întreaga lor rasă, la toţi copiilor lor, este o doctrină
falsă care a ajuns la noi nu din Biblie, ci din „Veacurile
Întunecate”. Ea nu se află în declaraţia Domnului în nici un
sens al cuvântului. Să ascultăm explicaţia acestei probleme
dată de apostolul Pavel, în deplină armonie cu relatarea din
Geneza. El spune (Rom. 5:12): „Printr-un sigur om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat (ca rezultat al păcatului)
moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor
oamenilor, căci toţi au păcătuit”. Ce ar putea fi mai
raţional sau mai logic, sau mai satisfăcător decât această
explicaţie divină a morţii? -- că ea este rezultatul
păcatului; că tatăl nostru Adam când a fost în încercare
şi-a pierdut prin neascultare toate drepturile şi
privilegiile şi a venit sub acest blestem al bolii şi
durerii, tristeţii, necazului şi morţii; şi că noi, fără să
avem vreo încercare (căci este inutil să fim încercaţi noi
care am moştenit înclinaţiile şi slăbiciunile păcătoase)
suntem părtaşi ai aceleiaşi sentinţe divine împotriva
păcatului, adică, moartea -- şi ca rasă mergem
treptat în jos în slăbiciune, boală, durere şi necaz, în
mormânt?
Explicaţia este satisfăcătoare pentru
judecata noastră şi explică faptul că pruncul de numai o oră
sau o zi, de o săptămână sau o lună, are parte de durere şi
de procesul morţii ca şi cei care trăiesc cu câţiva ani mai
mult şi participă personal la încălcarea legilor dreptăţii.
„Sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama
mea”, este o declaraţie scripturală asupra acestui punct.
„Toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.”
Dar acum, unde este speranţa? Ce ajutor
poate fi pentru o astfel de stare de lucruri tristă? Ce se
poate face pentru cei care acum suferă, se întristează şi
mor, din toată lumea -- şi ce se poate face pentru cele
cincizeci de miliarde care au mers deja în închisoarea
morţii? Răspundem că ei desigur ((334)) nu pot face
nimic pentru ei înşişi. Şase mii de ani de străduinţă umană
de a se ridica din boală, durere şi moarte au dovedit fără
îndoială netemeinicia oricărei asemenea speranţe. Cei care
exercită credinţă trebuie să facă astfel privind spre
Domnul, Dumnezeul mântuirii noastre. El a propus o mântuire,
iar Biblia este revelarea planului glorios al veacurilor pe
care Dumnezeu îl realizează pas cu pas. Primul pas a fost
cel al răscumpărării, al plătirii pedepsei care ne stătea
împotrivă -- pedeapsa morţii. Aceasta a fost plătită de
Domnul nostru Isus, care a murit, „Cel drept pentru cei
nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Nici unul din rasa
condamnată n-a putut face atâta încât să se răscumpere pe
sine, şi de aceea, desigur -- după cum a arătat profetul --
„nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său”. Dar
situaţia disperată a omului a fost folosită de Dumnezeu şi
El a trimis pe Isus care Şi-a dat viaţa nepătată,
viaţa Lui care a fost „sfântă, nevinovată şi despărţită de
păcătoşi”, despărţită de rasa în proces de moarte. Dumnezeu
acceptă această viaţă ca preţ corespunzător şi compensaţie
pentru viaţa condamnată a tatălui Adam, şi astfel ne
foloseşte nouă tuturor care suntem copii ai lui Adam,
fiindcă noi n-am fost condamnaţi datorită nouă înşine,
ci „prin neascultarea unui singur om”; ca atare, Dumnezeu
poate fi drept şi ne poate elibera prin ascultarea şi
răscumpărarea unuia -- Isus Cristos, Domnul nostru. Despre
El este scris că „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de
răscumpărare pentru toţi, mărturia pentru timpul ei”. 1 Tim.
2:6 (Diaglott -- n. e.).
Să remarcăm în treacăt, dragi prieteni,
că Domnul nostru n-a răscumpărat numai Biserica, ci, după
cum Scripturile spun clar, „El este ispăşirea (satisfacţia)
pentru păcatele noastre (ale Bisericii); şi nu numai pentru
ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2).
Aici, mulţumim lui Dumnezeu, avem baza speranţei bune care,
după cum sugerează apostolul, ne permite să nu ne întristăm
ca alţii care n-au nici o nădejde, sau care au doar o
nădejde slabă, care nu este bazată pe declaraţiile clare ale
Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar, ar spune cineva, Isus a murit
demult. De ce păcatul şi moartea sunt încă permise să
domnească şi să înghită ((335)) familia umană?
Răspunsul este că Dumnezeu a amânat trimiterea
sacrificiului timp de patru mii de ani şi încă mai amână
trimiterea binecuvântării asigurate prin acesta,
binecuvântare care trebuie să vină în cele din urmă -- care
va fi sigură la „vremea potrivită”. Obiectivul întârzierii,
după cum explică Scripturile, este dublu:
Întâi, să permită naşterea unui număr
suficient din familia umană ca să umple sau să populeze cum
se cuvine întregul pământ, când acesta va fi adus la
perfecţiunea Edenului şi în întregime va fi Paradisul lui
Dumnezeu restabilit pe o scară mai largă şi mai măreaţă.
Aceştia câştigă în timpul prezent o anumită experienţă cu
păcatul şi cu moartea, şi învaţă o parte dintr-o lecţie
foarte importantă, anume, că păcatul este peste măsură de
păcătos şi nu este de dorit. De îndată ce va veni timpul
Domnului, despre care noi credem că nu este departe, El Îşi
va împlini făgăduinţa şi Îşi va stabili Împărăţia în lume,
care-l va lega pe Satan, va restrânge toate puterile şi
influenţele care lucrează acum spre păcat şi moarte, şi va
face ca întreg pământul să fie umplut de cunoştinţa
Domnului. Astfel va binecuvânta Cristos familia umană şi o
va ridica pas cu pas spre marea perfecţiune în care a fost
creată -- în chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost acesta
reprezentat în tatăl Adam. Această perioadă de binecuvântare
este numită Împărăţia Milenară, şi Domnul ne-a învăţat să ne
rugăm pentru ea: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum
în cer aşa şi pe pământ”. Se va cere toată această zi de o
mie de ani de binecuvântare şi restabilire pentru a stabili
dreptatea pe o bază fermă pe pământ şi pentru a proba
omenirea -- pentru a se face cunoscut care dintre oameni,
prin ascultare de Cristos, vor putea fi socotiţi vrednici de
viaţă veşnică, şi care, sub cunoştinţa deplină, din cauza
preferinţei pentru păcat, vor fi condamnaţi la Moartea a
Doua -- „pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava
puterii Lui”. Aceste binecuvântări ale Veacului Milenar se
aplică nu numai la cei un miliard şase sute de milioane care
trăiesc acum pe pământ, ci şi la cei cincizeci de miliarde
care au intrat în mormânt, marea închisoare a morţii, de
unde Domnul nostru ((336)) Isus îi va chema afară la
ocaziile Împărăţiei, după cum spune: „Eu ţin cheile morţii
şi ale Locuinţei Morţilor”. Apoc. 1:18.
În al doilea rând, dragi prieteni, Domnul
a amânat aducerea binecuvântării generale şi a ocaziilor
pentru lume de când Domnul nostru ne-a răscumpărat, pentru
ca în timpul acestui Veac Evanghelic să poată aduna din
lumea răscumpărată de El o „turmă mică”, o clasă „aleasă”,
ucenici, urmaşi în urmele Sale, sfinţi. El caută astfel „un
popor care să fie al Lui”, „o Preoţime Împărătească”, pentru
a fi asociaţi cu El în acea Împărăţie Milenară -- nu pentru
a avea parte cu lumea în restabilirea la condiţiile
pământeşti, oricât de perfecte, măreţe şi glorioase ar fi
acestea, şi la o casă edenică, oricât de dorit ar fi
aceasta, ci la o favoare mai înaltă, pentru a fi ca Domnul
lor -- fiinţe spirituale, părtaşi ai naturii divine şi
părtaşi ai gloriei Sale, mult mai presus de îngeri, domnii
şi puteri. Ce speranţă minunată este aceasta şi cât de
inspiratoare este pentru inimile fiecăruia care a auzit
invitaţia şi a devenit ucenic, urmaş al lui Isus, căutând să
meargă în urmele Sale, după cum El ne-a lăsat un exemplu! Ce
binecuvântare va fi ajungerea la asemenea glorie, onoare şi
nemurire cum este oferită Bisericii la Întâia Înviere! şi ce
mare privilegiu va fi asocierea cu Domnul nostru în
împărţirea favorurilor divine întregii creaţii gemânde şi
invitarea oricui va vrea să vină la apa vieţii şi să se
împărtăşească din ea gratuit! Da; atunci, în Împărăţie,
Spiritul şi Mireasa vor zice „Vino” (fiindcă atunci va fi o
Mireasă, nunta Mielului având loc la sfârşitul acestui Veac
Evanghelic), „cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apoc.
22:17). Nu sunt oare acestea două motive bune pentru care
Dumnezeu a amânat acordarea binecuvântării imediat ce
sacrificiul răscumpărării de la Calvar a fost încheiat?
Desigur că ne putem bucura de această amânare şi de ocazia
care a urmat pentru noi, ca să fim chemaţi şi să ne întărim
chemarea şi alegerea.
Aceasta, dragi prieteni, este o expunere
scurtă a speranţelor glorioase care au animat pe iubitul
nostru frate a cărui memorie o onorăm astăzi. Aceste
speranţe au fost ca o ancoră pentru sufletul lui, care l-au
făcut în stare să stea ferm alături de ((337)) Domnul
şi să-şi arunce sorţii cu aceia care-L mărturisesc pe
Învăţătorul şi care caută să-şi ia crucea zilnic, urmându-L
pe El. Decedatul a avut însuşiri nobile, pe care fără
îndoială mulţi dintre voi le-aţi recunoscut; dar noi nu ne
bazăm speranţele şi bucuriile în privinţa lui pe
presupunerea că el a fost perfect, ci pe cunoştinţa că Isus
Cristos a fost Răscumpărătorul lui perfect şi că s-a
încrezut în El; şi oricine se încrede în El nu va fi dat de
ruşine, ci va ieşi în cele din urmă învingător. Fără
îndoială că iubitul nostru frate a avut însuşiri vrednice de
stimă pe care toţi le-am putea copia, dar noi nu trebuie să
ne luăm nici un model pământesc. Dumnezeu Însuşi ne-a dat
prin Fiul Său un exemplu glorios, pe care noi, asemenea
iubitului nostru frate, trebuie să ne străduim să-L copiem.
Facem bine dacă nu ne uităm unul la altul, ci la modelul
perfect, Isus. Facem bine dacă trecem cu vederea
neajunsurile naturale, pe care le are toată lumea prin
cădere, şi ne amintim că acelora care sunt urmaşii Domnului
toate acestea le sunt acoperite cu haina dreptăţii Lui, aşa
încât ei sunt acceptaţi „în Cel Preaiubit”.
În sfârşit, dragi prieteni, să luăm
învăţătura scurtimii vieţii prezente; şi că în timp ce
Dumnezeu are mari binecuvântări păstrate pentru lume, noi
care am auzit deja despre harul Său şi despre mântuirea în
Isus, avem privilegii speciale, ocazii speciale, şi
corespunzător responsabilităţi speciale legate de cunoştinţa
noastră. După cum spune apostolul: „Oricine are nădejdea
aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat”. Dacă
ne aşteptăm să fim cu Domnul, să ne împărtăşim de gloria Sa
şi să fim asociaţi în lucrarea Sa în viitor, ştim că aceasta
va însemna că trebuie să ne fie transformat caracterul, că
trebuie să ne fie înnoită inima, că trebuie să devenim
curaţi nu numai în inimă -- adică în intenţie, în voinţă, în
scop, faţă de Dumnezeu, dar, pe cât posibil şi în cuvânt şi
faptă -- pe cât este în stare mintea cea nouă, sub diferite
împrejurări, să controleze aceste corpuri imperfecte prin
cădere. Trebuie să ne amintim nu numai să rămânem în Isus şi
sub haina meritului Său, ci şi să cultivăm tot mai mult în
inimile noastre darurile Spiritului; şi hotărârile bune sunt
un mare ajutor în ((338)) această direcţie. De aceea,
să hotărâm din nou în aceste împrejurări solemne şi având în
minte aceste gânduri solemne, şi totuşi gânduri de bucurie,
că în ceea ce ne priveşte ne vom strădui de acum încolo să
umblăm mai aproape în urmele Învăţătorului şi să lăsăm ca
lumina adevărului şi harului Său să strălucească tot mai
mult prin vieţile noastre. Să ne străduim ca lumea să fie
mai bună şi mai fericită cu fiecare zi trăită de noi în ea,
şi pe cât posibil să-L slăvim pe Dumnezeu în corpul şi
spiritul nostru, care sunt ale Lui.
(4) Discursul poate fi urmat de
rugăciune, care să fie rostită ori de vorbitor, ori de un
frate competent în Adevăr. Un slujitor din afară să nu fie
niciodată numit să se roage după discurs. El, destul
de sigur, se va ruga oamenilor şi nu lui Dumnezeu, şi va
încerca să strice orice efect bun produs de discurs în
mintea ascultătorilor. În rugăciune să se mulţumească în mod
special Domnului pentru harul Său în Cristos Isus şi să se
ceară binecuvântarea asupra tuturor celor prezenţi şi în
special asupra celor întristaţi, înrudiţi cu familia.
(5) Serviciul poate fi încheiat în mod
cuvenit cu o strofă sau două dintr-o cântare potrivită, aşa
cum s-a sugerat mai înainte.
(6) Recomandăm doar câteva cuvinte de
rugăciune la mormânt, după coborârea sicriului.
Variante ale discursului, adaptate la
împrejurări
Discursul de mai sus, desigur, poate fi
la fel de potrivit pentru o soră, înlocuind cuvântul „frate”
cu „soră”; dar în cazul unei persoane din lume sau al unuia
care n-a declarat că era deplin consacrat Domnului, ar fi
necesar să se facă unele modificări care vor fi văzute cu
uşurinţă de către o persoană competentă să ţină un astfel de
discurs.
În cazul unui copil, fie din părinţi
credincioşi, fie necredincioşi, discursul poate fi modificat
să se potrivească făcându-se referire la cel decedat ca la
„tânărul nostru prieten secerat în înmugurirea bărbăţiei sau
feminităţii de către nemiloasa doamnă cu coasa, moartea”;
sau, dacă este prunc, se poate lua textul: „Opreşte-ţi
plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ((339)) ochi; căci
munca îţi va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor
întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului” (Ier. 31:15-17).
În astfel de cazuri ar fi potrivit să se accentueze faptul,
pe care nimeni nu-l va contesta, că pruncii n-ar putea
comite păcat de moarte şi că astfel se verifică declaraţia
Scripturii, că prin neascultarea unui om, şi nu prin
neascultarea universală, a intrat păcatul în lume, şi
moartea ca urmare sau pedeapsă a lui.
Zeciueli, colecte etc.
După câte ştim, nici unul dintre micile
grupuri ale poporului Domnului de pe „această cale” (Fapt.
22:4) nu face colecte publice. Noi am susţinut de la început
evitarea colectelor publice, nu fiindcă credem că ar fi ceva
păcătos în această procedură şi nici fiindcă credem că
Scripturile o condamnă, ci fiindcă problema banilor a
devenit atât de proeminentă în toate denominaţiile
creştinătăţii, încât în opinia noastră evitarea ei completă
ar fi spre gloria Domnului. Oameni care toată viaţa lor au
fost presaţi pentru bani ajung repede să creadă că mult din
propovăduire şi învăţare etc. se face pentru plată -- dacă
nu numai sau mai ales pentru plată, cel puţin se face pentru
plată în măsură considerabilă.
Nu numai Scripturile sugerează că
majoritatea credincioşilor Domnului vor fi dintre cei săraci
ai acestei lumi, ci şi experienţa noastră atestă acelaşi
lucru -- că nu sunt mulţi bogaţi, mulţi mari, mulţi nobili,
ci mai ales „cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie
bogaţi în credinţă”. Unii dintre aceştia, suntem siguri,
venind la adunări unde este susţinut Adevărul Prezent, au un
simţământ de uşurare în absenţa spiritului lumesc, al
lăcomiei după bani; şi în unele privinţe cel puţin, acest
aspect le-a recomandat Adevărul. Cei ai căror ochi se
deschid la Adevărul Prezent ajung să fie stăpâniţi de zel şi
energie în serviciul Adevărului, şi de o atât de mare
dorinţă de a lăsa lumina lor să strălucească spre gloria
Tatălui şi a Fiului, încât mulţi creştini încropiţi sunt
înclinaţi să spună: care este motivul? Care este obiectivul?
Cum ţi se plăteşte sau care este avantajul tău de cauţi
să-mi trezeşti interesul -- de-mi ((340)) împrumuţi
cărţi sau îţi petreci timpul străduindu-te să-mi atragi
atenţia asupra acestor teme biblice aşa cum le vezi tu?
Venind la adunări şi văzând că până şi colectele obişnuite
şi presiunile pentru bani sunt absente, aceşti căutători
sunt cu atât mai convinşi că Iubirea pentru Domnul,
pentru Adevăr şi pentru turma Sa este cea care a inspirat
eforturile de a le pune Adevărul la îndemână. Chiar dacă
sunt cumva înclinaţi să aibă prejudecăţi împotriva
Adevărului, aceste dovezi de sinceritate şi de un spirit
asemenea lui Dumnezeu, de bunăvoinţă şi generozitate, se
recomandă de la sine, ca fiind emanaţii ale spiritului
Domnului, spiritului iubirii.
Dar în timp ce susţinem acest principiu
şi-l recomandăm cu cea mai mare căldură întregului popor al
Domnului de pretutindeni, este de datoria noastră, pe de
altă parte, să atragem atenţia asupra faptului că oricât de
josnic, egoist şi avar ar putea fi cineva la vremea
acceptării sale de către Domnul şi a consacrării sale faţă
de El, acesta n-ar putea rămâne identificat cu „Biserica ale
căror nume sunt scrise în ceruri” şi cu Domnul, Capul acelei
Biserici, fără să câştige în grad considerabil o victorie
asupra dispoziţiei sale egoiste. Ştim bine că egoismul şi
zgârcenia sunt străine Spiritului Tatălui nostru ceresc şi
Domnului nostru Isus şi trebuie, de aceea, să fie străine
tuturor celor care vor fi recunoscuţi în cele din urmă ca şi
copii ai Tatălui lor -- toţi aceştia trebuind să aibă
asemănarea familiei, a cărei caracteristică principală este
iubirea -- bunăvoinţa. Dacă, prin ereditate sau împrejurări
nefericite şi educaţie, spiritul josniciei s-a dezvoltat
mult în corpul muritor al unuia care a fost acceptat ca
membru de probă al Noii Creaţii, el va avea în scurt timp o
luptă tocmai în această privinţă. După cum sugerează
apostolul, mintea trupului se va război împotriva minţii
spiritului, a Noii Creaturi, iar mintea Noii Creaturi
trebuie să câştige victoria dacă vrea să ajungă în cele din
urmă la poziţia râvnită printre biruitori. Egoismul şi
josnicia trebuie să fie învinse; evlavia, mărinimia şi
generozitatea, atât ale inimii cât şi ale faptei, trebuie să
fie cultivate cu sârguinţă. S-ar putea ca unii, chiar
((341)) până în ziua morţii, să fie obligaţi să lupte cu
trupul, dar nu trebuie să fie nici o îndoială în privinţa
atitudinii minţii, a voinţei noi; iar cei care-i cunosc cel
mai bine vor observa desigur în conduita lor dovezi ale
victoriei minţii noi asupra cărnii şi asupra minţii egoiste.
Prin urmare, gândul nostru în legătură cu
evitarea colectelor şi a tuturor problemelor financiare în
adunările Bisericii nu este spre a descuraja dărnicia. După
cum observăm noi, cei care dau Domnului cu abundenţă, din
inimă, cu bucurie, sunt cei mai binecuvântaţi de El în
chestiunile spirituale. Se va observa că noi nu limităm
această expresie, „Domnul iubeşte pe dătătorul voios”, la
darurile băneşti, ci includem în ea toate darurile şi
sacrificiile pe care poporul Domnului este privilegiat să le
prezinte pe altarul de sacrificiu şi pe care Dumnezeu ne
informează că este dispus să le accepte prin meritul
iubitului nostru Răscumpărător. Într-adevăr, ori de câte ori
ni s-a pus întrebarea: este mai bine să urmez o astfel de
cale în afaceri şi să pot da mult din produsul mâinilor şi
creierului meu pentru răspândirea adevărului, sau este mai
bine să mă mulţumesc cu o posibilitate şi un serviciu mai
mic în această direcţie, urmând o altă cale, care mi-ar
permite să acord mai mult din timpul şi personalitatea mea
intereselor Adevărului şi promulgării lui printre prieteni
şi vecini etc.? -- răspunsul nostru peste tot a fost că noi
ar trebui să luăm în considerare că timpul şi influenţa
noastră acordate serviciului Adevărului sunt încă mai
apreciate în ochii Domnului decât darurile în bani.
De aceea, dacă unul constată că are
talent pentru a prezenta Adevărul şi talent pentru a câştiga
bani în mod legitim, sfatul nostru ar fi ca el de preferinţă
să-şi exercite talentul de a câştiga bani numai într-un grad
limitat, aşa încât să dea cât se poate de mult timp, atenţie
şi energie folosirii talentului său mai mare, de slujire a
Adevărului. Şi acest lucru s-ar aplica în grad considerabil
şi la slujirile Adevărului prin pagina tipărită, răspândirea
literaturii etc.
((342))
„Este mai ferice să dai decât să
primeşti”, este o axiomă ce poate fi bine apreciată de către
tot poporul Domnului care a ajuns la un oarecare grad de
dezvoltare în asemănarea divină. Dumnezeu este marele
Dătător -- El dă continuu. Toată creaţia, în fiecare aspect
al ei, este rezultatul acestei bunăvoinţe din partea lui
Dumnezeu. El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput, cu viaţa,
plăcerile, binecuvântările asocierii intime cu El. El a dat
fiilor îngereşti ai lui Dumnezeu binecuvântări nenumărate.
El a acordat rasei noastre, în persoana tatălui Adam,
binecuvântarea vieţii şi binecuvântările bogate ale acestei
lumi, care, chiar şi în starea lor prezentă decăzută şi
degradată, sunt minunate. El nu numai că ne-a înzestrat cu
simţuri, prin care să putem simţi mirosuri plăcute, arome
plăcute, culori frumoase şi combinaţii ale lor etc., etc.,
ci El S-a îngrijit în mod minunat, generos, de mulţumirea
acestor simţuri în natură: prin fructe şi flori, nestemate
şi cer înstelat, a fost mărinimos în acordarea darurilor
Sale omului natural.
Şi când contemplăm binecuvântările pe
care Dumnezeu le are în păstrare pentru „turma mică” a Noii
Creaţii, aşa cum ne sunt descoperite în Cuvântul Său,
recunoaştem că acestea sunt peste măsură de bogate, mai mult
decât am fi putut cere sau gândi. „Lucruri pe care ochiul nu
le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au
suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a
descoperit prin Duhul Său.” De aceea, bunăvoinţa sau
dărnicia, ajutorarea, binecuvântarea altora, este o parte a
asemănării cu Dumnezeu. De ce să ne mirăm, deci, că trebuie
să apreciem dăruirea ca superioară primirii?
În măsura în care învăţăm să apreciem
lucrurile spirituale şi în măsura în care avem părtăşie cu
Domnul şi devenim părtaşi ai Spiritului Său, şi în măsura în
care spiritul iubirii, mărinimiei şi generozităţii este
revărsat larg în inimile noastre -- în aceeaşi măsură
constatăm că ne place să facem bine tuturor oamenilor -- în
special casei credinţei. Iubirea din noi, la fel cu aceea
din Tatăl ceresc, nu caută numai propriile interese şi
propriul bine, ci este continuu atentă să remarce ((343))
cum pot fi acordate binecuvântări şi altora; cum poate fi
luminată şi înveselită viaţa altora; cum pot fi mângâiaţi în
necazurile lor şi ajutaţi în necesităţile lor. De fapt, în
măsura în care această minte nouă este turnată din belşug în
noi, în măsura în care ajungem să fim transformaţi prin
înnoirea minţii noastre şi schimbaţi din slavă în slavă, în
aceeaşi măsură ajungem să apreciem marea lucrare pe care
Dumnezeu a plănuit-o pentru noi în viitor -- lucrarea
asemenea lui Dumnezeu de a binecuvânta toate familiile
pământului, de a fi agenţii Lui în distribuirea darurilor
cereşti pe care El le-a pregătit pentru toţi care vor veni
în armonie cu El. Creaturile Noi află prin urmare că, deşi
apreciază gloriile personale promise, în măsura în care
cresc în har ajung mai degrabă să se gândească îndeosebi la
privilegiile pe care le vor avea prin moştenire împreună cu
Domnul lor, în slujirea restabilirii şi în multiplele ei
binecuvântări pentru sărmana creaţie gemândă -- ridicând pe
toţi câţi vor vrea la perfecţiunea umană de la care au căzut
toţi în Adam.
Acest spirit al iubirii, această dorinţă
de a dărui, această dorinţă de a ajuta pe alţii, pe măsură
ce în prezent creşte în inimile noastre, ne conduce nu numai
spre generozitatea gândirii faţă de alţii, ci şi spre
generozitatea conduitei -- spre dispoziţia de a ne sacrifica
timpul şi influenţa pentru alţii, aşa încât să poată fi
binecuvântaţi cu lumina Adevărului Prezent, după cum şi noi
am fost binecuvântaţi prin ea. Şi acelaşi spirit ne conduce,
dacă n-avem talent pentru învăţare sau expunere, să căutăm a
ne folosi talantul-timp şi talantul-ocazie pentru
distribuirea de pliante etc., însoţită de un cuvânt la timp,
oricât de scurt. Şi ne conduce mai departe, dacă avem şi
talantul-bani, să-l folosim în serviciul Domnului pentru
promulgarea Evangheliei. Într-adevăr, noi credem că Domnul
apreciază astăzi, cum a apreciat întotdeauna, spiritul
văduvei sărace care a aruncat doi bănuţi în vistieria
Domnului şi a cărei negare de sine, aşa cum se vede în
această mică jertfă, după cum spune Domnul nostru, a
situat-o în estimarea Lui, şi ca atare şi în estimarea
Tatălui, ca un dătător pe planul cel ((344)) mai
înalt -- după inima Sa: „Ea a aruncat din sărăcia ei tot ce
avea ca să trăiască” (Luca 21:4). De aceea, ea a făcut, în
felul ei, mult pentru cauza generală în direcţia în care a
făcut Însuşi Domnul nostru. El Şi-a dat nu numai un mod de
viaţă, ci Şi-a depus însăşi viaţa, zi de zi, ceas de ceas,
în serviciul altora; şi în final la Calvar, în sensul cel
mai deplin şi mai complet, Şi-a sfârşit lucrarea.
Am fost înclinaţi să ne întrebăm de ce
Domnul nostru n-a prevenit-o într-o măsură pe văduva săracă
de faptul că ea şi-a făcut mai mult decât datoria; că având
numai doi bănuţi trebuia să-i fi păstrat pe amândoi, sau cel
puţin unul din ei pentru propriile ei necesităţi. Dacă era
altcineva, nu Domnul nostru sau unul dintre apostoli care să
fi observat acest lucru şi să-l fi lăudat, fără să fi
exprimat un cuvânt de prevenire în legătură cu el, noi ne-am
fi simţit perfect liberi să fi adăugat acel cuvânt de
prevenire. Dar în general presupunem că foarte puţini au
nevoie de prevenire în privinţa autoconservării. Foarte
puţini au nevoie să fie preveniţi să nu dea toate mijloacele
lor de trai. Ar putea fi unii, dar suntem siguri că despre
aceia puţini ar fi adevărat, ca şi despre văduva sărmană, că
Domnul le-ar compensa într-un fel pentru ceea ce noi am fi
înclinaţi să considerăm un exces de generozitate. Credem că
este mai bine ca ei să greşească pe acea latură a problemei
decât să greşească pe latura opusă. „Unul care dă cu mână
largă ajunge mai bogat (dacă bogăţia nu va veni în lucruri
materiale, va veni desigur în cele spirituale); şi altul,
care reţine mai mult decât trebuie (cei care sunt peste
măsură de grijulii, peste măsură de precauţi, zgârciţi, prea
conservativi), nu face decât să sărăcească (uneori sărăcie
financiară, dar întotdeauna, desigur, sărăcie spirituală).”
Prov. 11:24.
Deoarece Domnul n-a fixat nici o lege
pentru poporul Său în privinţa bunăvoinţei, ci a lăsat
chestiunea deschisă pentru cei care şi-au consacrat Lui
tot ce au, este evident că El intenţionează să le
măsoare consacrarea după conduita lor de după consacrare --
după sacrificiile lor, negările lor de sine. Ca atare, în
mod cuvenit vine întrebarea pentru fiecare în parte, în ce
măsură să dau Domnului din timpul meu, influenţa mea, banii
mei? Răspundem că dacă întrebarea vine din partea ((345))
unuia care a făcut o deplină consacrare şi a devenit
o Creatură Nouă, nu poate fi decât un răspuns, anume, că el
n-are nimic de dat -- el a dat deja Domnului
tot ce are. Dacă a reţinut ceva, atunci n-a făcut o deplină
consacrare şi poate fi sigur că n-a fost pe deplin acceptat
de Domnul.
Dar, admiţând că am dat Domnului tot, cum
vom determina voinţa divină în privinţa îndeplinirii de
către noi a acestui dar? Răspundem că fiecare trebuie să se
considere numit de Domnul ca administrator al
timpului său, al influenţei sale, al banilor săi etc., şi
fiecare să caute să folosească aceşti talanţi cum poate mai
bine, spre slava Stăpânului. Şi deoarece lui i se acordă
privilegiul tronului harului, aceasta ar însemna că dacă se
îndoieşte în privinţa folosirii acestor talanţi, poate cere
de la Dumnezeu înţelepciunea Sa, pe care El o dă cu
generozitate şi fără mustrare celui care-I cere. Îndrumat de
această înţelepciune de sus, în măsura în care înţelepciunea
şi zelul său pentru Domnul cresc zi de zi prin cunoaşterea
Adevărului şi prin obţinerea spiritului acestuia, el va
constata că va da tot mai mult din timpul său, tot mai mult
din influenţa sa şi tot mai mult din mijloacele care-i stau
la dispoziţie, pentru serviciul Adevărului -- şi, pe lângă
aceasta, va face planuri cum ar putea reduce din obligaţiile
personale şi familiale, aşa încât să poată mări darurile şi
sacrificiile sale.
După cum bine se ştie, Dumnezeu a
instituit pentru evrei un sistem de zeciuială, sub care o
zecime din tot sporul bogăţiei, de grâne, vegetale, cirezi,
turme sau bani, era pus deoparte pentru folosire sacră, ca
fiind a Domnului, ca să fie folosit numai pentru scopuri
sacre. Dar acesta era un aranjament numai pentru „casa
servitorilor”. Domnul a lăsat „casa fiilor” fără
vreo astfel de lege sau reglementare. Sugerează oare aceasta
că El aşteaptă mai puţin de la fii decât de la servi? Cu
adevărat, nu; fiul care ar avea mai puţin interes pentru
afacerea tatălui decât servul ar fi nevrednic de locul lui
ca fiu şi desigur l-ar pierde; ar fi găsit altul care să
posede mai mult din spiritul adevărat de fiu. În cazul casei
fiilor, nu numai o zecime este consacrat, sacrificat,
ci tot, şi tot trebuie folosit după cum ne
indică ocaziile că ar putea fi servit Domnul şi cauza Sa.
Astfel ((346)) trebuie să procedăm continuu,
punându-ne viaţa, tot ce-i al nostru, în serviciul
Adevărului*.
*Obligaţiile celor consacraţi faţă de
familiile lor şi cum are aceasta de-a face cu devotarea a
tot ce au Domnului sunt analizate în capitolul XIII.
Apostolul ne atrage atenţia asupra
acestei lecţii în Epistola sa către Filipeni (4:17);
asigurându-i că darurile lor voluntare erau atât folositoare
cât şi apreciate, el adaugă: „Nu că aş căuta un dar;
dimpotrivă, caut rodul care prisoseşte în folosul vostru”.
El ştia că pe cât era de sigur că ei fuseseră concepuţi de
Spiritul sfânt, pe atât de sigur era că acesta va începe să
producă roadă de fapte bune şi binefaceri; şi cu cât aceste
binefaceri erau mai evidente, cu atât avea mai mult
demonstraţia creşterii lor spirituale, care era lucrul pe
care de fapt îl dorea. Aşa este şi astăzi. Domnul ne
informează că tot aurul şi argintul şi vitele de pe o mie de
dealuri sunt ale Lui. El de fapt n-are nevoie deloc de
eforturile noastre, de banii noştri; dar fiindcă ar fi spre
avantajul nostru şi ne-ar ajuta la dezvoltare, El permite ca
lucrarea Sa să fie într-o astfel de stare încât să aibă
nevoie de toate eforturile celor care sunt cu adevărat ai
Săi şi de toate mijloacele pe care ei vor fi îndemnaţi să le
folosească în străduinţele lor de a-L slăvi.
Ce binevoitor este acest aranjament! Ce
binecuvântări au adus deja aceste privilegii poporului iubit
al Domnului! Nu ne îndoim că ele vor continua cu noi până la
sfârşitul alergării noastre -- cu scopul ca toţi să putem
avea privilegiul binecuvântat de a ne aduce talanţii,
oricare ar fi aceştia, în serviciul Domnului. Aşadar, noi
sugerăm, după exemplul văduvei sărace cu cei doi bănuţi ai
săi, că nimeni nu este atât de sărac încât să nu-I poată
arăta Domnului dorinţa inimii sale. Aprecierea Domnului
nostru pare a fi, aşa cum este exprimată într-un loc, că
acela care este credincios în puţine lucruri va fi
credincios şi în ocazii mai mari şi mai importante; şi
acestora El este înclinat să le dea, nu numai ocaziile mai
mari din viitor, ci şi ocaziile mai mari din prezent.
((347))
Sfatul nostru este ca problema banilor să
fie lăsată, pe cât este posibil (şi aceasta noi credem că în
totalitate), în afara discuţiei în adunările
obişnuite ale Bisericii. Sfătuim să se cultive Spiritul
Domnului, şi că, după cum acesta va locui cu prisosinţă în
noi, fiecare va fi nerăbdător să-şi facă partea nu numai
pentru satisfacerea cheltuielilor curente ale Bisericii --
poate chirie sau alte cheltuieli -- ci va fi nerăbdător să
facă ce poate şi în privinţa extinderii luminii care-i
binecuvântează propriul suflet, către alţii care mai stau
încă în întuneric. În legătură cu aceasta noi sfătuim să nu
se solicite bani de la alţii din afară, dar nu cunoaştem
nici un motiv pentru care banii daţi de către cei din afară
să fie refuzaţi vreodată. Ar fi cel puţin un indiciu al
simpatiei lor şi fără îndoială le va aduce în cele din urmă,
fie în viaţa prezentă fie în cea viitoare, ceva recunoaştere
şi răsplată de la Cel care a spus că nici un pahar de apă
rece dat unuia dintre ucenicii Săi în numele Său nu va
rămânea cu nici un chip nerăsplătit. Mat. 10:42; Marcu 9:41.
* * *
„Prin huruitul aspru de acum
Îşi face loc un susur blând;
Prin nori de îndoială şi crezuri de teamă
Străbate o lumină calmă şi clară.
Cel ce nu vede îşi află calea bâjbâind;
Să ai grâu copt, cel verde vine mai întâi;
Cum tu acum simţeşti, eu am simţit,
Şi unde tu stai, eu am locuit.”
((348))
Numai dacă aş şti
Numai sigur dac-aş şti
Că tot ce mă apasă ar fi
Observat de Domnul meu --
Dureri ce taie ca un cuţit,
Zgomot, osteneală, conflict
Şi-al vieţii rău cu nume neştiut --
Ce pace aş avea eu!
Mă întreb de El ia parte
În aceste griji umane, în toate,
Acesta tare, Rege al regilor!
Dacă Acesta, care-n spaţiul infinit
Aminte ia la fiece planetă-n a ei cadru strălucit,
Poate avea harul nesfârşit
Să vadă aceste lucruri în micimea lor.
De pot fi sigur de aceasta, mie-mi pare,
În fiecare rău fiind amestecată o fericire mare,
Că aş putea durerea s-o primesc cu bucurie,
Şi aş putea lua chiar orice mi-ar aduce
Gândul ferice la divinitate
Şi simţul dulcii părtăşii creştine
Ca un câştig bogat, şi nu ca o pierdere mare.
Iubite Domn, nu mă voi mai îndoi
Că Tu mă înconjori
Cu simţire divină.
Iubirea ce-a fost răstignită pentru mine odată
Nu este acea iubire care să mă părăsească,
Ci care aşteaptă să-mi împărtăşească
Chiar grija cea mai mică.