Noua Creaţie - Odihna sau Sabatul Noii
Creaţii
STUDIUL VIII
Schimbarea metodei divine datează de
la cruce -- Propovăduirea apostolilor în sinagogi în zi
de sabat nu înseamnă susţinerea sabatului evreiesc sau a
sistemului lor ca obligatoriu pentru Noua Creaţie --
Clădirea în care se propovăduieşte Evanghelia nu
afectează mesajul -- Nici ziua nu-l afectează --
Originea primei zile a săptămânii ca sabat creştin --
Ţinerea ei a început cu mult timp înainte de Constantin
-- Aproape toate arătările Domnului înviat au fost în
ziua întâi -- Ţinerea generală a primei zile ca sabat, o
chestiune de recunoştinţă -- Nu este însă prin hotărâre
divină -- Franţa şi numărul şapte -- Sabatul lui Israel
este tipic -- Când a început sabatul Noii Creaţii şi cum
continuă
Studiile noastre din capitolul anterior
ne-au dovedit fără îndoială că nu există nici o lege pentru
cei care sunt în Cristos Isus în afară de atotcuprinzătoarea
Lege a Iubirii. Am văzut clar şi limpede că Noua Creaţie,
Israelul spiritual, nu este în nici un sens al cuvântului
sub Legământul Legii, „adăugat din cauza fărădelegilor” după
patru sute treizeci de ani de la Legământul sub care Noua
Creaţie este acceptată în Cel Preaiubit. Este adevărat,
Domnul nostru Isus în zilele când era în trup a ţinut cu
stricteţe ziua a şaptea a săptămânii în conformitate cu
Legea Mozaică, totuşi nu în conformitate cu unele dintre
concepţiile deformate ale cărturarilor şi fariseilor.
Aceasta a fost fiindcă după trup El era evreu născut sub
Legea Mozaică şi de aceea era supus fiecărei cerinţe a ei,
pe care El a împlinit-o, după cum spune apostolul, „pironind-o
pe cruce” -- punându-i deplin capăt în ceea ce-L privea pe
El şi în ceea ce-i privea pe toţi evreii care veneau la
Tatăl prin El. Toţi evreii care nu L-au acceptat pe Cristos
sunt încă obligaţi de fiecare prevedere şi reglementare a
Legământului Legii lor, şi, după cum explică ((380))
apostolul, ei se pot elibera de Lege numai acceptându-L pe
Cristos ca sfârşit al ei -- crezând. Rom. 10:4.
În privinţa neamurilor, am văzut deja că
ele n-au fost niciodată sub Legea Mozaică şi ca atare nu
puteau fi eliberate de ea; şi am văzut deja că Domnul nostru
Isus -- Noua Creatură, concepută la botezul Său şi născută
din Spirit la învierea Sa -- a fost Sămânţa antitipică a lui
Avraam şi moştenitor al tuturor făgăduinţelor făcute
acestuia, şi că atât evreii cât şi neamurile care vin la El
prin credinţă, şi prin El la Tatăl, când sunt concepuţi de
Spiritul sfânt, sunt la fel socotiţi în Noua Creaţie şi
moştenitori împreună cu Isus în Legământul Avraamic, membrii
ei nefiind nici unul sub Legământul Mozaic sau al Legii,
care a fost adăugat. De aceea, chiar dacă omul Isus Cristos
a fost sub Lege şi sub obligaţiile de a ţine ziua a şaptea
ca parte din Lege, asemenea obligaţii faţă de Lege au
încetat în ceea ce-i privea pe urmaşii Săi, după cum au
încetat şi în ceea ce-L privea pe El imediat ce a murit,
punând capăt Legii în mod drept, just, pentru toţi evreii
care L-au acceptat şi care prin El au devenit morţi cu El
faţă de Legământul Legii şi vii faţă de Legământul Avraamic.
Nu ne mirăm totuşi când aflăm că până şi
apostolilor le-a trebuit ceva timp să înţeleagă deplin
sensul schimbării de la dispensaţia Legii la dispensaţia
Harului -- la Veacul Evanghelic. Tot aşa, vedem că au fost
necesari un număr de ani ca să-şi dea bine seama că prin
moartea lui Cristos zidul despărţitor dintre evrei şi
neamuri a fost dărâmat şi că începând de atunci neamurile,
la fel ca şi evreii, nu mai trebuiau să fie socotite
necurate -- fiindcă Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu,
gustase moartea pentru fiecare om şi de atunci încolo
oricine se va apropia de Tatăl, dintre evrei sau neamuri, să
poată fi acceptat prin El -- acceptat în Cel Preaiubit.
Chiar după ani de zile de la conferinţa apostolilor, în care
Petru şi Pavel au mărturisit despre harul lui Dumnezeu
acordat neamurilor şi despre darurile Spiritului sfânt,
limbi miraculoase etc., asemănătoare celor care la
Cincizecime au dovedit conceperea de Spirit a evreilor, îl
găsim pe Petru ezitând ((381)) încă şi cedând la
prejudecăţile credincioşilor evrei, până acolo încât s-a
retras dintre convertiţii neevrei tratându-i tot ca
necuraţi. El şi-a atras astfel o mustrare din partea
apostolului Pavel, care evident a înţeles întreaga situaţie
a noii dispensaţii cu o viziune mult mai clară decât
ceilalţi apostoli. Dacă un apostol a avut astfel nevoie de o
mustrare ca să-l ajute în privinţa prejudecăţilor lui
rasiale, putem repede presupune că masele de credincioşi
(aproape toţi evrei) au fost considerabil nedumeriţi câţiva
ani de zile în privinţa caracterului complet al schimbării
metodelor divine începând de la cruce.
Obiceiul evreilor, nu numai al celor din
Palestina ci şi al celor risipiţi peste tot în lume,
includea respectarea sabatului, care, deşi iniţial n-a fost
intenţionat să fie altceva decât o zi de odihnă sau o
încetare a trudei, a ajuns să fie folosit în mod foarte
potrivit ca o zi pentru citirea Legii şi profeţilor, precum
şi pentru îndemnare în sinagogi. În Palestina era o zi în
care afacerile se suspendau; şi ca atare evreii convertiţi
la creştinism se adunau în mod foarte natural în sabat
pentru studierea Legii şi profeţilor, din punctul de vedere
nou, al începutului împlinirii lor în Cristos, precum şi
pentru îndemnare reciprocă la statornicie, cu atât mai mult
cu cât vedeau că ziua se apropie -- marea zi a Domnului,
ziua Milenară, „timpurile restabilirii . . . despre care
Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci
din vechime”. Apostolii şi evangheliştii care
călătoreau în afara Palestinei au găsit urechile cele mai
bune de auzit pentru Evanghelie printre evreii care deja Îl
căutau pe Mesia, şi ei au găsit că cea mai bună ocazie de a
ajunge la aceştia erau adunările lor obişnuite din ziua a
şaptea. Nu exista nimic în revelaţia divină care să-i
împiedice de a propovădui mesajul Evangheliei fie în ziua a
şaptea fie în ziua întâi, sau în oricare altă zi a
săptămânii. Putem fi într-adevăr siguri că aceşti
evanghelişti timpurii au propovăduit Cuvântul neîncetat,
oriunde au mers şi la toate ocaziile, oricui avea ureche de
auzit.
Apostolul care a spus că Cristos a pus
capăt Legământului Legii pironindu-l pe cruce, n-a spus nici
un cuvânt Bisericii ((382)) timpurii, după câte arată
relatarea, în privinţa vreunei legi sau obligaţii de a
respecta în mod special ziua a şaptea -- ori vreo altă zi a
săptămânii. Dimpotrivă, ei au urmat cu stricteţe ideea că
Biserica este o Creaţie Nouă, sub Legământul originar, şi în
calitate de casă a fiilor Creaţia Nouă nu este sub Lege, ci
sub Har. Aceşti învăţători inspiraţi au arătat clar
libertatea Noii Creaturi, în esenţă zicând: „Deci nimeni să
nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu
privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă sau sabate,
care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul
(esenţa) este al lui Hristos”. Col. 2:16, 17.
Ei voiau ca Biserica să înţeleagă că
diferitele ordonanţe cu privire la sărbători şi la posturi,
la timpuri, la perioade şi la zile erau parte din sistemul
general tipic pe care Dumnezeu l-a instituit cu Israelul
tipic, fiind numai umbre ale lucrurilor mai bune care
urmau să vină -- aplicabile Israelului spiritual. Pentru
evrei aceste lucruri erau realităţi fixate şi legate de ei
prin decrete divine; pentru Noua Creaţie ele sunt numai
umbre -- lecţii care ne indică spre marea împlinire şi nimic
mai mult. Faptul că apostolii au fost dispuşi să folosească
ziua de sabat şi sinagogile evreieşti în legătură cu
promulgarea Evangheliei lui Cristos, n-a fost în nici un caz
o sprijinire a sistemului evreiesc şi a Legii evreieşti, ca
o regulă sau robie asupra Noii Creaţii. Noi astăzi, dacă ni
s-ar da ocazia, am propovădui pe Cristos în sinagogile
evreieşti nu numai în ziua întâi a săptămânii, ci am
propovădui bucuros şi în sabatul evreiesc, în ziua a şaptea.
Da, am fi bucuroşi să propovăduim pe Cristos într-un templu
păgân şi într-o zi de sărbătoare păgână, dar n-am considera
că făcând astfel am sprijini doctrinele păgâne sau
sărbătoarea păgână.
În ceea ce priveşte ziua întâi a
săptămânii, în mod general respectată printre creştini ca zi
de sabat sau de odihnă, este o eroare să se pretindă că
această zi a fost aprobată şi făcută sabat creştin prin
decretele Bisericii Romano-catolice. Este ((383))
adevărat că pe timpul lui Constantin, după mai bine de două
secole de când au adormit apostolii, formalismul s-a
strecurat în Biserică într-un grad uimitor; că învăţătorii
mincinoşi au căutat treptat să aducă pe urmaşii Domnului în
robia clericală şi că intrigile clericale şi superstiţia au
început să exercite o influenţă considerabilă. Este adevărat
că printre creştinii nominali a fost promulgată atunci o
regulă care în esenţă spunea că ei trebuie să respecte prima
zi a săptămânii pentru lucrarea religioasă etc., şi
interzicea munca manuală, cu excepţia districtelor de la
ţară unde adunarea recoltelor putea fi considerată o lucrare
de necesitate. Este adevărat că acest mic început de robie
şi sugestia că pentru creştini prima zi a săptămânii
înlocuise ziua a şaptea a săptămânii evreilor, a dus tot mai
mult la ideea că fiecare poruncă a lui Dumnezeu pentru evrei
în privinţa zilei a şaptea se aplica pentru urmaşii lui
Cristos la prima zi a săptămânii.
Dar o respectare cuvenită a primei zile a
săptămânii şi-a avut începutul cu mult timp înainte de
Constantin -- nu ca o robie, ci ca o libertate, un
privilegiu. Singurul fapt că Domnul nostru a înviat dintre
morţi în prima zi a săptămânii ar fi fost de-ajuns s-o facă
să fie sărbătorită printre urmaşii Săi, marcând
reînsufleţirea speranţelor lor; dar la aceasta s-a adăugat
şi faptul că în ziua învierii Sale El S-a întâlnit cu
credincioşii Săi şi le-a explicat Scripturile, unii dintre
ei amintindu-şi după aceea binecuvântarea, zicând: „Nu ne
ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea
Scripturile?” (Luca 24:32). În aceeaşi zi întâi a săptămânii
în care cei doi ucenici L-au întâlnit în drumul lor spre
Emaus a fost văzut şi de către cele două Marii lângă
mormânt, i s-a arătat Mariei Magdalena ca grădinar şi li s-a
făcut cunoscut apostolilor când erau adunaţi cu toţii etc.
Au aşteptat o săptămână întreagă şi alte arătări ale
Învăţătorului înviat, dar n-a mai fost nici una până în
următoarea zi întâi a săptămânii, când iarăşi li s-a arătat
celor unsprezece. Şi ((384)) astfel, după câte ştim
noi, aproape toate arătările Domnului nostru pentru fraţi au
fost în ziua întâi a săptămânii. De aceea nu este
surprinzător că fără nici o poruncă de la Domnul sau de la
apostoli, Biserica timpurie şi-a făcut obiceiul de a se
aduna în ziua întâi a săptămânii, ca o comemorare a
bucuriilor concepute în ei de învierea Domnului nostru, şi
de asemenea ca să-şi aducă aminte cum le ardeau inimile în
ei când în acea zi a săptămânii El le deschisese
Scripturile.
Ei au continuat chiar să comemoreze
„frângerea pâinii” împreună în această zi -- nu ca Cina de
Paşti sau Cina Domnului, ci ca o aducere aminte a felului în
care au fost binecuvântaţi la Emaus, când El a frânt pâinea
pentru ei şi lor li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut;
şi cum iarăşi au fost binecuvântaţi când a frânt pâinea cu
ei în odaia de sus şi le-a dat dovezi satisfăcătoare că El
era într-adevăr Domnul lor înviat, totuşi schimbat (Luca
24:30, 35, 41-43). Această frângere a pâinii, după cum
citim, se făcea cu fericire şi bucurie -- nu ca o aducere
aminte a morţii Sale, ci a învierii Sale. Ea a reprezentat,
nu trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, ci adevărul
înviorător pe care El l-a frânt pentru ei şi din care
inimile lor s-au hrănit cu speranţele de bucurie ale
viitorului, garantate prin învierea Sa dintre morţi.
(„Paharul” nu este menţionat niciodată în legătură cu aceste
referiri la „frângerea pâinii”.) Aceste strângeri laolaltă
în ziua întâi a săptămânii erau ocazii de bucurie -- bucurie
că noua ordine de lucruri fusese introdusă prin învierea lui
Isus dintre morţi.
Pe măsură ce Biserica s-a eliberat
treptat de legătura strânsă cu iudaismul, şi în special după
nimicirea Ierusalimului şi distrugerea generală a sistemului
evreiesc, influenţa sabatului din ziua a şaptea a scăzut, şi
mai mult sau mai puţin a ajuns să fie legată de ziua întâi a
săptămânii şi de odihna şi înviorarea spirituală a Noii
Creaţii, datând de la învierea Domnului nostru în glorie,
onoare şi nemurire.
Cât priveşte lumea păgână în general,
Dumnezeu nu le-a dat legi sau porunci speciale; ei au doar
ceea ce a rămas din ((385)) legea iniţială scrisă în
natura lor şi care este mult diminuată, este aproape ştearsă
prin păcat şi moarte. La aceasta a fost adăugată o singură
poruncă -- pocăiţi-vă, fiindcă s-a pregătit o ocazie nouă de
viaţă (care se poate obţine acum sau în Mileniu) şi fiecare
faptă şi gând voit vor avea influenţă asupra rezultatului
final în fiecare caz. Dar pentru cei care nu sunt în Cristos
nu se dă mai mult decât acest mesaj, pocăiţi-vă. Numai celor
pocăiţi le vorbeşte Dumnezeu mai departe, deoarece ei au
urechi să audă şi inimi să se supună voinţei Lui.
Cât despre milioanele de creştini
nominali din zilele noastre, ei n-au reuşit să înţeleagă, nu
numai caracterul adevărat al harului lui Dumnezeu şi
chemarea prezentă a Noii Creaţii, dar în general nici legea
Noii Creaţii, interpretându-i greşit libertăţile,
simbolurile etc. Creştinătatea a obţinut concepţii false
despre botez, despre Cina Domnului etc., şi dă învăţătură
lumii despre ele, precum şi concepţii false despre sabat şi
despre Legea divină şi despre Legământul cu Noua Creaţie.
Evident că Domnul n-a intenţionat niciodată ca
„creştinătatea” nominală să înţeleagă sau să aprecieze în
prezent adevărul despre aceste subiecte. După cum a spus
apostolul: „Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi
la inima omului (natural) nu s-au suit, aşa sunt lucrurile
pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” --
nici nu I-au înţeles voinţa şi planul în privinţa „turmei
mici”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit (aceste
lucruri) prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar
şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (voia Sa bună, plăcută
şi desăvârşită în privinţa noastră, acum şi mai târziu)”.
Neapreciind nici spiritul Chemării de Sus, nici Legea
desăvârşită a Libertăţii pentru cei aleşi -- nefiind în
stare a le aprecia, fiindcă le lipseşte Spiritul Domnului,
nu ne surprinde că formalităţile şi ceremoniile, posturile,
penitenţele, restricţiile de un fel sau altul, zilele sfinte
şi zilele de sabat au devenit cătuşe şi lanţuri pentru
creştinătatea nominală. Nu este surprinzător nici că unii
din poporul adevărat al Domnului, ((386)) din cei
„aleşi”, „turma mică”, au devenit ulterior atât de prinşi în
mrejele acestei robii încât să fie lipsiţi în mare măsură de
adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu.
Noi nu aducem argumente împotriva
respectării zilei întâi a săptămânii. Dimpotrivă, ne bucurăm
că sub providenţa divină această zi este atât de general
respectată în toată lumea civilizată. Datorită respectării
ei atât de generale, puţinii consacraţi ai Domnului au
avantaje şi privilegii speciale de care ar putea fi lipsiţi
în mare măsură dacă respectarea ei ar fi mai puţin generală.
Desigur, Noua Creaţie de pretutindeni se poate bucura mult
că are ocazia de a pune deoparte o zi din şapte în mod
special pentru închinare, părtăşie spirituală etc. Ar fi o
pierdere serioasă pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu dacă
ziua aceasta ar fi scoasă din uzul general. Pentru acest
motiv, dacă nu pentru altele, este în folosul tuturor celor
care sunt ai Domnului, nu numai să folosească ziua
reverenţios, cu sobrietate, pentru instruire şi plăcere
spirituală, ci, pe lângă aceasta, să-şi folosească influenţa
în favoarea respectării ei -- să caute să nu-i slăbească
respectarea printre oameni în general, prin vreun cuvânt sau
faptă de-a lor.
Dar, după cum unii sunt înşelaţi gândind
că ziua a şaptea din Legământul evreiesc s-a extins asupra
tuturor oamenilor ca o robie, tot aşa alţii au intrat într-o
robie similară faţă de ziua întâi -- ostenind sub
înşelarea că prin hotărâre divină ea a fost învăluită în
sfinţenia exterioară acordată zilei a şaptea a evreilor de
sub Legământul Legii lor ca şi „casă a servitorilor” -- de
„sub Lege” şi nu de sub Har. Într-adevăr, mulţi, ei înşişi
nu prea religioşi -- care nu pretind nici o consacrare --
pun mare preţ pe asemenea respectare şi şi-ar pierde
respectul pentru copiii declaraţi ai lui Dumnezeu care ar
neglija într-o măsură să folosească ziua întâi a săptămânii
pentru închinare şi laudă, sau ar folosi-o, dimpotrivă,
pentru afacerile pământeşti. Pentru toate aceste motive, noi
sfătuim ca aceia care discern cel mai clar libertatea cu
care Cristos ne face liberi să nu-şi folosescă greşit
libertatea aşa încât să-i poticnească pe alţii, ci s-o
folosescă mai degrabă ca pentru Dumnezeu şi pentru alţii, ca
ocazii de creştere în ((387)) har, cunoştinţă şi
toate roadele Spiritului. Sfătuim ca în limite rezonabile
poporul consacrat al Domnului, şi, atât cât se întinde
influenţa lor, familiile lor -- nu numai copiii minori, ci
şi membrii adulţi -- să respecte cu credincioşie duminica.
Toţi trebuie să fie instruiţi în privinţa caracterului
potrivit al unei astfel de zile de închinare şi laudă, şi de
asemenea în privinţa unei zile de repaus de munca fizică, nu
numai pentru Biserică, ci şi pentru lume.
Deşi noi suntem cu totul eliberaţi de
Legea evreiască, putem totuşi să ne dăm seama că deoarece
prevederile ei au venit de la Domnul, există toate
probabilităţile ca pe lângă semnificaţia tipică a
ritualurilor lui Israel să fie şi un bine practic legat de
acestea. De exemplu, putem vedea o semnificaţie tipică în
desemnarea anumitor produse animale ca fiind curate şi
potrivite ca hrană, iar a altora ca necurate şi nepotrivite
ca hrană; şi deşi s-ar putea ca noi să nu înţelegem cum sau
de ce aceste alimente sunt necurate şi nesănătoase, avem
toate motivele să credem că acesta este cazul -- de exemplu,
porcul, iepurele, ţiparul etc. Nu încălcăm nici o lege
mâncând din acestea, fiindcă nu suntem evrei; totuşi să fim
mai degrabă circumspecţi faţă de ele, şi mai degrabă atenţi
să observăm în ce măsură ele sunt sănătoase sau nesănătoase,
fiindcă suntem obligaţi să respectăm toate legile sănătăţii,
în măsura în care suntem în stare să le discernem.
În mod asemănător, putem vedea în odihna
într-una din cele şapte zile, prevăzută pentru Israel, nu
numai o învăţătură simbolică, ci şi o prevedere necesară
pentru condiţiile umane prezente. Se admite în general,
chiar şi de către cei care ignoră cu totul Cuvântul divin,
că odihna la fiecare şapte zile este avantajoasă nu numai
pentru oameni, ci şi pentru animalele de povară. Pe lângă
aceasta, unii pretind că această lege a necesităţii odihnei
de munca neîntreruptă se aplică şi la unele lucruri
neînsufleţite. De exemplu, materialul rulant al căilor
ferate etc. Cităm din London Express cele ce urmează,
ilustrând acest punct. Se spune:
„Ar putea să ni se pară ciudat când auzim
persoane vorbind despre «un ax de oţel obosit» sau «o şină
de fier obosită», dar acest fel de vorbire se poate auzi pe
la căile ferate şi în atelierele de maşini, şi este
((388)) considerat corect. «Ce idee, că metalul
neînsufleţit oboseşte!» v-aţi putea gândi; dar experţii în
domeniul maşinăriilor spun că funcţionarea îl oboseşte şi
are nevoie de odihnă exact ca voi. «Ce a cauzat ruperea
axului?» a întrebat managerul de trafic. «Oboseala
metalului», a răspuns inspectorul. Acest răspuns este
frecvent şi adesea corespunde cu faptele. Uneori un ax se
rupe sau o roată se desface sub încordare mult mai mică
decât de obicei, şi cea mai atentă examinare posibilă nu va
scoate la iveală nici un defect sau slăbiciune. Aceasta îi
face pe ingineri să pună rezultatul pe seama «oboselii
metalului». Forţa oţelului poate obosi precum forţa
musculară, iar metalul care nu se odihneşte va înceta să mai
lucreze şi va putea cauza mari pericole. Cel puţin aşa spun
inginerii; şi ei susţin că fără odihnă legătura între
molecule slăbeşte, până se ajunge la punctul de rupere.
Atunci vine necazul.”
În Franţa, după Comună cu perioada ei de
necredinţă, s-a hotărât să se interzică ciclul sabatic din
Biblie -- o zi din şapte -- şi în locul lui să fie o zi de
odihnă la zece zile; dar s-a găsit că acest lucru era
nesatisfăcător, şi oricât de mult doreau francezii să se
bazeze pe sistemul metric, ei au aflat că Natura avea calea
sa proprie şi că Natura sigilează numărul şapte cu aprobarea
sa într-o manieră neînţeleasă. De exemplu, au observat că
criza de febră survenea în a şaptea, a patrusprezecea, a
douăzeci şi una sau a douăzeci şi opta zi, şi dacă nu
intervenea o schimbare favorabilă până în a treizeci şi
cincea zi, de obicei urma moartea. N-au putut schimba
aceasta, ca să facă febra să ajungă la criză după sistemul
zecimal.
Departe, prin urmare, de a susţine
abandonarea duminicii creştine, noi îndemnăm să fie reţinută
ca un avantaj atât pentru omul natural cât şi un avantaj
spiritual pentru Noua Creaţie. Noi îndemnăm să nu se facă
nimic ce ar strica sau lăsa deoparte în vreun sens sau grad
această mare binecuvântare care ne-a venit indirect prin
Legea evreiască. Este adevărat, noi am fi bucuroşi dacă toţi
ar putea recunoaşte ziua ca una de devoţiune voluntară
pentru Domnul; dar fiindcă majoritatea n-o poate recunoaşte
astfel, noi putem la fel de bine să le permitem să rămână
sub această înşelare nevinovată asupra acestui subiect -- o
înşelare care poate fi de fapt spre avantajul lor.
((389))
Noua Creaţie n-are nevoie de un sfat
special în privinţa folosirii cuvenite a acestei
zile, dându-şi seama că viaţa lor ca întreg a fost
consacrată, devotată Domnului şi serviciului Său. Umblând nu
după trup, ci după Spirit, ei vor căuta în mod special să
folosească astfel de ocazie favorabilă pentru a slăvi pe
Dumnezeu în trupurile şi spiritele lor, care sunt ale Lui.
Laudă, mulţumire, meditaţii şi îndemnuri în acord cu
Cuvântul şi planul divin să fie pe ordinea de zi. Noi nu
îndemnăm ca Ziua Domnului, sau duminica, să fie folosită
exclusiv pentru închinare religioasă. Dumnezeu n-a poruncit
astfel şi nimeni n-are dreptul s-o facă. Totuşi, unde ne
este inima, unde ne sunt simpatiile şi iubirea, acolo ne va
plăcea să fim, şi putem trage concluzia fără să greşim că
fiecare membru al Noii Creaţii îşi va găsi bucuria cea mai
mare, plăcerea cea mai mare, în părtăşie cu Domnul şi cu
fraţii, şi că, prin urmare, foarte rar va uita să se adune
cu ei, după cum îndeamnă Scripturile, dar nu poruncesc. Evr.
10:25.
Ceea ce facem noi voluntar ca pentru
Domnul, fără să ni se poruncească, este o dovadă cu atât mai
mare a iubirii şi loialităţii noastre faţă de El şi faţă de
ai Săi, şi fără îndoială va fi apreciat de El în consecinţă.
Mulţi dintre membrii Noii Creaţii au copii sau minori sub
tutela lor şi aceştia trebuie să fie corect instruiţi în
privinţa caracterului acestei zile şi a avantajelor ei,
precum şi a libertăţilor rezonabile de care se pot bucura.
Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu sprijină robia tiranică
ce şi-a găsit locul în casele creştine sub numele de sabat
puritan, după a cărui lege, un zâmbet în această zi ar fi un
păcat şi un sărut dat propriului copil ar fi o nelegiuire,
iar a face o plimbare liniştită sau a şedea sub copaci şi a
privi Natura ar fi o profanare -- chiar dacă ai privi în
sus, de la Natură către Dumnezeul Naturii. Este bine ca,
depărtându-ne de această concepţie falsă, să nu ajungem în
cealaltă extremă, cum fac mulţi, aprobând conduita
zgomotoasă, jocurile, muzica lumească sau munca de orice
fel, care ar putea fi făcută în altă zi. Copiii Noii Creaţii
trebuie să reflecte în toate modurile rezonabile spiritul
unei minţi sănătoase, pe care Dumnezeu l-a promis părinţilor
lor prin Spiritul sfânt şi ((390)) prin Cuvântul
Adevărului. O respectare raţională, demnă a zilei întâi a
săptămânii ca zi de odihnă, de refacere mintală şi morală,
precum şi de părtăşie socială în familie şi printre membrii
familiei Domnului -- Noua Creaţie -- va aduce desigur
binecuvântare tuturor celor implicaţi.
Un alt considerent puternic în privinţa
ţinerii duminicii este legat de legile puterilor care sunt.
În multe state există anumite legi şi reglementări în
privinţa duminicii. Poporul Domnului trebuie să se supună
legii -- nu mai puţin decât alţii, ci mai mult, în toate
lucrurile care nu vin în conflict cu conştiinţa lor. Dacă,
prin urmare, s-ar porunci prin legea civilă două sau trei
sabate pe săptămână, Noua Creaţie să le respecte şi să
considere aranjamentul o binecuvântare, crescând ocaziile
lor de dezvoltare spirituală. Dar, deoarece acestea ar fi
hotărâte din partea lumii şi nu prin poruncă divină, ei nu
trebuie să se simtă obligaţi să le respecte mai mult
decât estimează lumea a fi împlinirea legilor ei, după cum
este indicat prin aplicarea lor.
Sabatul lui Israel este simbolic
Am observat deja că obligaţia sabatului
din Legea evreiască anunţată la Sinai n-a fost dată nici
unui alt popor în afară de evrei, şi prin urmare acesta n-a
fost obligatoriu pentru nici un alt popor în afară de evrei.
În Scripturi este consemnat că acesta a fost ţinut pentru
prima dată după ce s-a instituit prima trăsătură a Legii
evreieşti -- Paştele. După ce Israelul a ieşit din Egipt şi
a ajuns în pustie, poporul a primit prima învăţătură în
privinţa respectării unei zile de odihnă în adunarea manei,
înainte de a ajunge la Muntele Sinai, unde s-a dat
Decalogul. Lui Adam sau lui Enoh, lui Noe sau lui Avraam sau
lui Isaac sau lui Iacov nu li s-a spus nimic în privinţa
ţinerii sabatului. Şi acesta nu este menţionat nici direct
nici indirect. Singura menţionare anterioară a cuvântului
„sabat” este în legătură cu relatarea despre creare, unde ni
se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua ((391)) a
şaptea, care, după cum am văzut deja, n-a fost o zi de
douăzeci şi patru de ore, ci o zi de şapte mii de ani.
Dând lui Israel porunca de a se odihni în
ziua a şaptea, Dumnezeu a identificat ţinerea unei perioade
de douăzeci şi patru de ore cu propria Sa odihnă pe o scară
mai mare şi mai înaltă; şi aceasta ne face să tragem
concluzia că, în afară de binecuvântarea pe care Israelul a
obţinut-o prin odihna săptămânală, se află şi o lecţie
simbolică pentru Noua Creaţie, deoarece noi într-adevăr
găsim lecţii simbolice în legătură cu fiecare trăsătură a
acestui popor şi a Legii lui.
Ziua a şaptea, luna a şaptea şi anul al
şaptelea, toate au fost proeminente sub Lege. Ziua a şaptea,
ca perioadă de încetare a muncii, perioadă de odihnă fizică;
luna a şaptea, aceea în care se efectua ispăşirea de păcate,
ca ei să poată avea odihnă de păcat; şi anul al şaptelea,
cel în care venea eliberarea de robie, de servitute. Pe
lângă aceasta, după cum am văzut deja*, anul al şaptelea
înmulţit cu el însuşi (7 x 7 = 49) ducea la anul al
cincizecilea, sau Anul Jubiliar, în care toate ipotecile,
drepturile de sechestru şi judecăţile împotriva persoanelor
şi terenurilor erau anulate şi fiecărei familii îi era
permis să se întoarcă la proprietatea sa -- eliberată de
toate poverile greşelilor, faptelor rele etc. anterioare. Am
văzut deja că antitipul anului Jubiliar al lui Israel va fi
Împărăţia Milenară şi „timpurile restabilirii tuturor
lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor
sfinţilor Săi proroci din vechime”, antitipul fiind imens
mai larg decât tipul, şi aplicându-se la omenire în general.
*Vol. 2, cap. 6
Să observăm acum mai ales ziua a şaptea
tipică. Ca şi anul al şaptelea, ea conduce (7 x 7 = 49) la
ziua a cincizecea sau Ziua Jubiliară, care exprimă aceeaşi
idee ca şi ziua a şaptea, adică odihnă, numai că o
accentuează.
Ce binecuvântare a fost simbolizată
pentru Israelul spiritual, Noua Creaţie, prin ziua a şaptea
de sabat sau de odihnă a Israelului natural? Apostolul
răspunde la această ((392)) întrebare (Evr. 4:1-11),
când spune: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o
făgăduinţă pentru intrarea în odihna (sabatul) Lui, nici
unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă . . . Căci,
noi, care am crezut, intrăm în «odihnă» (ţinerea sabatului).
. . . Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în odihna
aceasta şi pentru că aceia cărora li s-a adus întâi vestea
bună n-au intrat în ea din cauza neascultării . . . rămâne
deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu.
Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de
lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale. Să ne
grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să
nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt”.
Aici apostolul pune în faţa noastră o lecţie dublă: (1) Că
noi avem acum privilegiul să intrăm în odihnă; şi de fapt
toţi câţi au acceptat cu adevărat pe Domnul şi se odihnesc
în mod cuvenit şi se încred în El, se bucură astfel de
sabatul sau odihna antitipică în prezent -- odihna
credinţei. (2) El de asemenea ne indică faptul că pentru a
ne menţine această odihnă prezentă şi pentru a ne asigura
intrarea în sabatul etern, „odihna care rămâne pentru
poporul lui Dumnezeu”, Împărăţia cerească, va fi necesar să
rămânem în favoarea Domnului -- să exercităm continuu
credinţă şi ascultare faţă de El.
Nu este necesar ca membrilor Noii Creaţii
să li se arate când şi cum au intrat în odihna credinţei --
când şi cum pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere
a început să domnească în inimile lor, iar deplina încredere
în El a început să scoată afară frica şi nemulţumirea.
Aceasta a început odată cu acceptarea deplină a Domnului
Isus ca Marele Preot care a făcut jertfa, prin care păcatele
noastre au fost acoperite prin meritul atribuit al
Răscumpărătorului, Mesia; ea a crescut în timp ce L-am
recunoscut pe El drept Capul Noii Creaţii şi moştenitor al
făgăduinţei avraamice, iar pe noi înşine că suntem chemaţi
de Dumnezeu să fim moştenitori împreună cu El în acea
Împărăţie de binecuvântare. Odihna perfectă sau
bucuria sabatului a venit când am supus Domnului tot
ce avem, acceptând cu bucurie conducerea Sa făgăduită
pe o „cale îngustă” spre Împărăţie. Atunci ne-am odihnit
de propriile noastre lucrări, de toate eforturile de a
ne îndreptăţi; ne-am ((393)) mărturisit imperfecţi şi
nevrednici de harul divin, precum şi incapabili de a ne face
noi înşine vrednici. Atunci am acceptat cu recunoştinţă
îndurarea divină oferită nouă prin răscumpărarea care este
în Cristos Isus Domnul nostru şi „harul” făgăduit „ca să
avem ajutor la momentul potrivit”, şi am intrat în acţiune
ca să fim ucenicii lui Isus -- urmaşi în urmele Lui, chiar
„până la moarte”.
Apostolul spune că noi am intrat în
odihnă, după cum şi Dumnezeu S-a odihnit de lucrările
Lui. Am văzut deja că Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa
creatoare când a încheiat-o, făcându-l pe om în asemănarea
Sa. De atunci El a permis păcatului şi morţii să desfigureze
frumoasa Sa creaţie, totuşi n-a ridicat braţul puterii Sale
ca să împiedice înaintarea acelei lucrări, nici să lege sau
să restrângă pe Satan, marele înşelător. Dumnezeu Se
odihneşte, aşteaptă -- lăsând toată lucrarea să fie
îndeplinită de Mesia. Noi intrăm prin credinţă în odihna lui
Dumnezeu când discernem că Cristos este Unsul lui Dumnezeu,
pe deplin împuternicit să facă toată această lucrare, nu
numai pentru noi (Noua Creaţie, membrii corpului Său), ci şi
o lucrare de binecuvântare şi restabilire pentru omenire --
pentru oricine va accepta îndurarea divină prin El.
Noi vedem clar unde a început odihna
noastră ca membri individuali ai Noii Creaţii, dar va fi
folositor şi să aruncăm o privire în urmă şi să observăm
începutul acestei odihne în privinţa Noii Creaţii ca întreg.
Vedem că apostolii s-au bucurat de o măsură de odihnă şi
încredere în timp ce Domnul era cu ei în trup, dar nu de
odihnă deplină. Ei s-au bucurat că Mirele era în mijlocul
lor -- s-au bucurat în El, chiar dacă n-au înţeles lungimea
şi lăţimea iubirii Sale şi a serviciului Său. Când
Învăţătorul a murit, odihna, bucuria şi pacea lor s-au
spulberat; şi cauza întregii lor dezamăgiri a fost, în
propriile lor cuvinte, „Noi nădăjduiam că El este Acela care
va răscumpăra (elibera) pe Israel” -- dar au fost
dezamăgiţi. Când El a înviat din morţi, când a apărut
înaintea lor şi Şi-a dovedit învierea, îndoielile şi
temerile lor au început să facă loc speranţelor, dar bucuria
şi pacea lor nu s-au întors pe deplin. Ei erau nedumeriţi.
Însă au auzit şi au dat atenţie sfatului Său de a zăbovi în
Ierusalim până vor fi înzestraţi cu putere.
((394))
Au stat în aşteptare -- cât timp?
Răspunsul nostru este că ei au aşteptat de şapte ori şapte
zile -- patruzeci şi nouă de zile, iar în ziua următoare,
ziua a cincizecea, ziua de Sabat jubiliară, Dumnezeu a
împlinit făgăduinţa Sa îndurătoare faţă de ei şi le-a permis
celor care-L acceptaseră pe Isus să intre în odihnă -- în
ţinerea sabatului mai înalt al Noii Creaţii. Ei au intrat în
odihnă prin primirea binecuvântării Cincizecimii care spunea
„pace prin Isus Hristos” -- care îi informa că deşi Isus
Cristos murise pentru păcătoşi şi deşi Se înălţase şi ei
nu-L puteau vedea, totuşi El fusese aprobat de Iehova,
sacrificiul Său pentru păcat fusese acceptabil şi ei se
puteau astfel odihni în meritul lucrării pe care El o
îndeplinise -- se puteau odihni asiguraţi că toate
făgăduinţele lui Dumnezeu vor fi da şi amin în El şi prin
El, se puteau odihni asiguraţi de iertarea păcatelor lor şi
de acceptarea lor de către Tatăl. Aceasta de asemenea i-a
asigurat că făgăduinţele nespus de mari şi scumpe
concentrate în Isus vor fi toate împlinite şi că ei vor avea
o parte glorioasă când harul le va fi rafinat bine inimile
-- dacă se vor dovedi credincioşi faţă de partea lor din
contract şi îşi „vor întări chemarea şi alegerea”, rămânând
în Cristos prin ascultare de voinţa divină.
Deci, toată Creaţia Nouă, care a primit
Spiritul sfânt, a intrat în odihna antitipică, şi în loc de
a mai ţine ziua a şaptea de odihnă fizică, ei ţin acum o
odihnă continuă a inimii, a minţii, a credinţei în Fiul lui
Dumnezeu. Totuşi, această odihnă a credinţei nu este
sfârşitul -- nu este antitipul deplin. Marea „odihnă care
rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” va veni la sfârşit --
pentru toţi cei care-şi vor încheia cursul cu bucurie. Între
timp, odihna credinţei trebuie să continue, căci este
arvuna sau asigurarea noastră pentru odihna de dincolo.
Menţinerea ei va cere nu numai ascultare în măsura
capacităţii, în gând, cuvânt şi faptă, ci şi încredere în
harul Domnului. Astfel noi putem fi tari în Domnul şi în
puterea tăriei Lui, ca să umblăm în urmele Lui. Odihna şi
încrederea noastră trebuie să fie că El poate şi vrea să ne
facă „mai mult decât biruitori”, precum şi să ne acorde o
parte în marea lucrare a Jubileului Antitipic.