Noua Creaţie - Judecata Noii Creaţii
STUDIUL IX
Iehova marele Judecător al
universului -- Toate binecuvântările, favorurile etc.,
sunt de la Iehova prin Fiul -- Noua Creaţie va fi
asociată şi moştenitoare împreună cu Cristos -- „Toată
puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” -- Judecata
Tatălui pentru condamnarea omenirii este deja exprimată
-- Judecata în timpul Mileniului este o judecată cu milă
şi ajutor -- Judecata executivă finală va fi dreptate
fără milă -- Judecata Noii Creaţii în timpul Veacului
Evanghelic -- Noua Creaţie este judecată după legea
desăvârşită a iubirii -- Supravegherea Corpului de către
Capul glorios -- „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi
judecaţi” -- Noi ar trebui să ne judecăm corect -- „Cel
care mă judecă este Domnul” -- Biserica trebuie să
judece anumite lucruri -- „Dacă fratele tău păcătuieşte
împotriva ta” -- Iertaţi de şaptezeci de ori câte şapte
-- Insulte la adresa Bisericii -- Toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Cristos
Am văzut deja* că întreaga lume a fost
judecată ca nevrednică de viaţă veşnică de către marele
Judecător Suprem, Iehova, când Adam, părintele ei iniţial, a
eşuat în încercare. „Printr-un singur om a intrat păcatul în
lume şi prin păcat moartea (ca pedeapsă sau sentinţă), şi
astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi
au păcătuit” (Rom. 5:12). Eşecul lui Adam şi sentinţa cu
moartea au sigilat cu aceeaşi sentinţă pe toţi copiii lui.
Căderea lui, neajunsul lui, păcatul lui, s-au extins în mod
natural cu forţă şi avânt crescut asupra tuturor urmaşilor
săi. Am văzut deja că această sentinţă a fost în toate
privinţele o sentinţă justă, şi ca atare irevocabilă -- că
marele Judecător al universului, hotărând în mod just
nevrednicia de viaţă veşnică a omului, nu-şi putea retrage
sentinţa, nu putea declara că ceea ce era greşit era corect
şi ((396)) cei nevrednici erau vrednici de viaţă
durabilă. Dar am văzut de asemenea că El a avut compasiune
pentru noi şi că în planul Său îndurător, alcătuit înainte
de întemeierea lumii, a analizat şi a făcut pregătiri pentru
răscumpărarea întregii omeniri**, pentru acordarea unei noi
încercări sau judecăţi tuturor membrilor ei -- prevăzând de
asemenea ca preaiubitul Său Fiu, a cărui operă
răscumpărătoare a făcut posibilă împăcarea, să fie
Mijlocitorul acestui aranjament nou pentru binecuvântarea şi
ridicarea rasei noastre. Am văzut de asemenea că perioada
acestei judecări şi ridicări a celor ascultători este Veacul
Milenar, care este rezervat să fie Ziua de Judecată sau ziua
de încercare a lumii, şi care va da fiecăruia o posibilitate,
nu numai să ajungă la o cunoştinţă de Domnul şi în armonie
cu El, dar, pe lângă aceasta, să-şi dovedească vrednicia de
viaţă veşnică prin loialitate şi ascultare. În legătură cu
aceasta avem cuvintele apostolului: „Dumnezeu . . . a
rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit,
prin Omul pe care L-a rânduit”***. Fapt. 17:30, 31.
*Vol. I, cap. 7
**Vol. V
***Vol. I, cap. 8
Fără nici o îndoială, Iehova este
Judecătorul Suprem, iar Legea lui este standardul suprem,
conform căruia trebuie luate toate deciziile în privinţa
vieţii veşnice. Astfel apostolul se referă la „Dumnezeu
Judecătorul tuturor” şi arată că vorbeşte despre Tatăl, prin
faptul că în aceeaşi propoziţie se referă la Isus ca
Mijlocitorul (Evr. 12:23, 24). Apoi el iarăşi spune: „Domnul
va judeca pe poporul Său” şi „Răzbunarea este a Mea, Eu voi
răsplăti, zice Domnul” (Evr. 10:30; Rom. 12:19). În aceste
citate din Vechiul Testament (Ps. 50:4; Deut. 32:35, 36),
Domnul la care se face referire este Iehova. Apostolul spune
iarăşi: „Dumnezeu va judeca prin Isus Hristos secretele
oamenilor (lumii)” (Rom. 2:16; 3:6). Iehova a fost
Legiuitorul şi Judecătorul originar şi El Îşi va menţine
veşnic această poziţie şi relaţie cu toate creaturile Sale.
El nu-Şi va da onoarea altuia (Isa. 42:8). Tot aşa, în
Scripturi ne arată că El este Păstorul poporului Său.
„Domnul este ((397)) păstorul meu; nu voi duce lipsă
de nimic” (Ps. 23:1). El iarăşi se denumeşte Răscumpărătorul
poporului Său: „Orice făptură va şti că Eu sunt Domnul,
Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău” ( Isa. 49:26). În cel
mai înalt sens al cuvântului, Iehova Însuşi este centrul
întregului plan de mântuire şi al fiecărui aspect al lui; şi
orice altă vedere asupra acestei probleme este greşită.
Totuşi, după cum Tatăl a binevoit să
creeze toate lucrurile prin Fiul (Ioan 1:1) -- tot aşa, în
toate lucrurile a binevoit să-L înalţe pe Domnul nostru Isus
ca instrumentul Său onorat. Din acest punct de vedere
observăm că toate binecuvântările, toată autoritatea, toate
favorurile au pornit de la Tatăl şi prin Fiul, şi că Noua
Creaţie, asociată cu Fiul, sunt făcuţi astfel slujitori şi
împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu.
În sens atât de complet Tatăl ceresc „Se
odihneşte de lucrarea Sa” şi-L foloseşte pe Fiul ca agentul
Său onorat, încât iubitul nostru Răscumpărător a putut
spune: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a
dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Domnul nostru a rostit aceste
cuvinte înainte de a fi terminat la Calvar lucrarea pe care
Tatăl I-o dăduse de făcut, dar El a vorbit din punctul de
vedere al lucrării complete; căci, aşa cum am văzut deja,
încercarea Sa în privinţa calificării pentru lucrarea
intenţionată de Tatăl urma să fie determinată prin
credincioşia Sa chiar până la moarte. Astfel, El nu numai că
Şi-a demonstrat vrednicia de a fi Mare Preot credincios şi
milos, ci prin propriul sânge a garantat un Legământ Nou
pentru lume şi a deschis o cale nouă a vieţii, şi a câştigat
„cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” -- dreptul de a le
spune morţilor din marea închisoare a morţii, „ieşiţi
afară”, şi dreptul de a binecuvânta şi ridica pe toţi câţi
vor asculta glasul Său cu supunere. Strict vorbind, din
momentul învierii Domnului nostru, Tatăl I-a încredinţat
Fiului toată judecata, şi atunci El a declarat:
„Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat.
28:18), şi primul act de exercitare a autorităţii Sale a
fost însărcinarea apostolilor ca reprezentanţi ai Săi, să
înceapă ((398)) lucrarea de adunare a membrilor
clasei Mireasă, Biserica, Ecclesia, membrii-tovarăşi
ai Săi în Noua Creaţie.
Judecata Tatălui în privinţa
omenirii fusese deja exprimată şi-i condamnase pe toţi; şi
orice altă judecată din partea Lui, sub legile dreptăţii
absolute, nu putea fi de nici un folos deosebit pentru
cineva din rasa condamnată -- căci toţi „au păcătuit şi n-au
ajuns la slava lui Dumnezeu”. „Nu este nici un om drept,
nici unul măcar”; iar standardul divin nu acceptă nimic mai
puţin decât dreptate absolută -- perfecţiune. Prin urmare,
aranjamentul divin a fost ca Domnul nostru Isus să fie
Mijlocitorul, intermediarul, Acela care să satisfacă
dreptatea şi să reprezinte rasa decăzută, precum şi Acela
spre care dreptatea Tatălui să privească în calitate de
reprezentant al omului şi care să răspundă pentru rasă. Isus
va ocupa această funcţie mijlocitoare între Dumnezeu şi
oameni până când va fi realizat pe deplin lucrarea
intenţionată -- până când va fi adus iarăşi în armonie
deplină cu Dumnezeu fiecare creatură care, fiind adusă la o
cunoştinţă de Creatorul său şi de legile Sale drepte, va
dori să fie şi să lucreze în armonie deplină cu ele. Mai
mult de atât, „toată judecata” Sa va include şi executarea
constatărilor Sale, căci El nu numai că va răsplăti pe
ascultători, ci şi va „nimici pe cei care strică pământul”
-- va nimici pe păcătoşii cu voia, va nimici dintre oameni
pe toţi cei care nu vor vrea să-I asculte glasul, porunca,
instrucţiunile, curmând tot păcatul şi nesupunerea, inclusiv
ultimul vrăjmaş -- moartea. 1 Cor. 15:25-28; Apoc. 11:18; 2
Tes. 2:8; Evr. 2:14.
Această judecare va fi făcută de către El
în parte ca Mijlocitor în timpul Mileniului -- luând în
considerare imperfecţiunile omenirii şi pedepsind şi
răsplătind corecţional -- iar în parte ca locţiitor sau
reprezentant al lui Iehova, la încheierea Mileniului --
acordând răsplăţi eterne, de viaţă veşnică celor găsiţi
vrednici şi de nimicire veşnică celor găsiţi nevrednici. Iar
această ultimă judecată executivă va fi pe linia dreptăţii
fără milă -- folosul şi scopurile cuvenite ale milei fiind
îndeplinite prin ((399)) domnia Sa Milenară, în care
mila şi ajutorul vor fi acordate fiecărui membru al rasei de
către Răscumpărătorul lor. Şi corpul lui Cristos, Biserica,
va fi asociat cu El în diferitele aspecte ale
binecuvântării, judecării, conducerii, corectării etc. din
Veacul Milenar de compasiune şi ajutorare -- şi, posibil, şi
în pronunţarea şi impunerea răsplăţilor şi pedepselor
finale.
Înainte de a merge mai departe ca să
observăm în mod special judecata sau încercarea Noii
Creaţii în timpul Veacului Evanghelic, înainte de Împărăţia
Milenară, trebuie să ne imprimăm adânc în minte faptul că
toate aceste proceduri, judecăţi etc. sunt de la
Tatăl, deşi sunt prin Fiul şi prin Biserică; întocmai cum
citim şi despre învierea din morţi, că Dumnezeu a înviat din
morţi pe Domnul nostru Isus prin puterea Sa şi că El ne va
învia şi pe noi; cuvinte despre care noi credem că sunt în
deplină armonie cu declaraţia Domnului nostru că, „Eu îl voi
învia în ziua de la urmă”. „Voi veni din nou şi vă voi lua
la Mine Însumi.” „Eu sunt învierea şi viaţa.” 1 Cor. 6:14;
Ioan 6:39; 14:3; 11:25.
Judecata sau încercarea Noii
Creaţii trebuie să aibă loc în acest veac Evanghelic,
înainte ca Mileniul să fie introdus complet, deoarece Noua
Creaţie, Cap şi corp, este cea care va face lucrarea
veacului Milenar. În armonie cu aceasta Domnul spune că noi
„nu venim la judecată (crisis)” odată cu lumea (nu
vom avea parte de judecata sau încercarea lumii din ziua
Milenară), „ci am trecut (deja) din moarte la viaţă
(înaintea lumii)”, îndreptăţiţi prin credinţă şi ascultare
ca membri ai corpului Său (Ioan 5:24). Astfel deci, timpul
prezent, viaţa prezentă, pentru fiecare consacrat este ziua
sa de judecată, ziua sa de încercare, ziua sa de probare --
pentru a se hotărî dacă va fi sau nu va fi socotit vrednic
de viaţă sub condiţiile chemării şi consacrării sale.
Cuvintele apostolului sunt în armonie cu aceasta: „Judecata
(krima, decizia finală) începe de la casa lui
Dumnezeu” (1 Pet. 4:17). După cum sugerează apostolul, Noua
Creaţie capătă o idee înaltă despre cerinţele sau condiţiile
divine pentru viaţă veşnică, atunci când ia în considerare
faptul că acei care au ((400)) părăsit păcatul şi
şi-au îndreptat inimile spre a cunoaşte şi a face voinţa
divină trebuie să treacă printr-un timp de încercare ca să-i
probeze şi să le facă desăvârşit caracterul -- aşa cum poate
aproba Domnul.
Cine este judecătorul noii creaţii Şi care
este legea sau standardul după care este judecată ea
Răspundem că noi suntem judecaţi
după Legea desăvârşită a Iubirii, a Tatălui nostru din cer
-- că noi am fost îndreptăţiţi de El („Dumnezeu este Acela
care îndreptăţeşte”) şi angajamentele noastre de consacrare
au fost făcute faţă de El, şi că toată Creaţia Nouă, atât
Capul cât şi membrii subordonaţi, sunt responsabili faţă de
Tatăl, „Dumnezeu, judecătorul tuturor”. Dar aceasta nu
schimbă sau nu intervine în ceea ce am văzut deja în
privinţa metodelor Tatălui de a lucra cu noi. Dacă El
lucrează cu noi şi ne permite să ne apropiem de tronul
harului Său ceresc, aceasta este fiindcă ne-a făcut
acceptabili în Cel Preaiubit -- în Domnul şi Capul nostru,
numai sub haina Sa de dreptate putându-ne apropia de Tatăl
sau putând avea favoarea Sa. Cu toate acestea, toată
puterea, toată autoritatea, este dată Fiului ca agentul şi
reprezentantul Tatălui, şi astfel vedem că deşi avem de-a
face direct cu Tatăl, El ne acordă audienţă numai prin
Avocatul nostru -- întocmai cum la o curte pământească un
avocat reprezintă pe clientul său. Lumea în timpul Veacului
Milenar nu va avea acces sau nu va avea de-a face direct cu
Tatăl prin Avocat, ci, dimpotrivă, va avea de-a face direct
cu Cristosul până la încheierea veacului, când cei
desăvârşiţi vor fi prezentaţi Tatălui.
Noua Creaţie este concepută de Tatăl --
copiii Săi, nu copiii lui Cristos; şi Tatăl este Cel care
pedepseşte pe orice fiu pe care-l primeşte. De asemenea
suntem învăţaţi în mod special să ne rugăm la tronul de har
al Tatălui -- spre care Isus Răscumpărătorul nostru a
deschis calea. Şi totuşi, cuvintele Răscumpărătorului nostru
sunt adevărate în sensul cel mai absolut: „Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine”. Relaţia Domnului Isus cu Biserica
este aceea dintre ((401)) Cap şi corp, şi Capul ia
cunoştinţă şi judecă sau hotărăşte în privinţa tuturor
intereselor corpului, îndrumându-i calea, corectându-i
dificultăţile, uşurând şi dând fiecărui membru ajutor
general şi mângâiere, sprijin şi putere, folosind adesea pe
ceilalţi membri ai corpului ca slujitori sau servi ai
acestuia. Totuşi, deoarece fiecare trăsătură a acestei
lucrări se face în numele şi prin îndrumarea Tatălui, în mod
cuvenit este considerată ca fiind de la Tatăl şi prin Fiul.
1 Cor. 8:6.
În armonie cu aceasta citim de asemenea:
„Dacă chemaţi ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire”
etc. Şi iarăşi: „Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice
mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice
mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca să aducă şi mai
multă roadă” (1 Pet. 1:17; Ioan 15:1, 2). Totuşi, faptul că
funcţia Lui de Cap al nostru este pe deplin recunoscută şi
că aceste disciplinări, curăţiri etc. sunt realizate în noi
şi faţă de noi prin El, ca agent al Tatălui, este evident
din declaraţia aceluiaşi apostol: „Înfricoşător lucru este
să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu”. Astfel el dă
învăţătura că noi nu suntem direct în mâinile viului
Dumnezeu, nici direct sub administrarea Legii Sale
inflexibile. Noi suntem în Cristos Isus, acoperiţi de
meritul Lui şi trataţi prin El, în calitate de Cap şi
Învăţător al nostru, sub prevederile îndurătoare ale
Legământului Avraamic, devenit eficient faţă de noi prin
sângele Lui.
Supravegherea gloriosului Cap asupra
Bisericii sale
Nu ne putem îndoi de iubirea şi grija
Capului nostru glorificat faţă de Biserica Sa -- „corpul”,
„mireasa” -- chiar dacă El nu ne-a dat nici o declaraţie
explicită asupra acestui subiect. Totuşi, în ultimul mesaj
către credincioşii Săi, El arată în mod foarte special că El
este cel care stă ca topitorul şi curăţitorul leviţilor
antitipici, inclusiv al Preoţimii Împărăteşti. Să ascultăm
cuvintele Sale către cele şapte biserici din Asia Mică,
reprezentative pentru cele şapte epoci ale experienţei
unicei Biserici:
„Adu-ţi deci aminte de unde ai căzut,
pocăieşte-te . . . altfel voi veni la tine şi-ţi voi
lua sfeşnicul din locul lui.” „Fii credincios până la moarte
şi-ţi voi da cununa vieţii.” „Am câteva
lucruri împotriva ta . . . Pocăieşte-te deci, altfel
((402)) voi veni la tine curând şi Mă voi război
cu sabia gurii Mele.” „Celui care va birui îi voi
da din mana ascunsă.” „Iată ce am împotriva ta:
tu laşi ca Izabela, femeia aceea . . . I-am dat
timp să se pocăiască . . . o arunc . . . le trimit
un mare necaz . . . Voi lovi cu moartea pe
copiii ei; şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt
Cel care cercetez rărunchii şi inimile; şi voi
răsplăti fiecăruia dintre voi după faptele voastre . . .
Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit
lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.”
„N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezului
Meu. . . . Cel care va birui ... Nu-i voi şterge
nicidecum numele din cartea vieţii.” „Iată ce zice . . .
Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu
va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide.”
„Iată, îţi dau din cei care sunt în sinagoga Satanei
. . . să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că
te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te
voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste
toată lumea.” „Pe cel care va birui îl voi face un
stâlp în templul Dumnezeului Meu.” „Fiindcă eşti căldicel,
nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea.”
„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca
să te îmbogăţeşti . . . Eu mustru şi diciplinez pe toţi
aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă şi
pocăieşte-te.” Apoc. 2 şi 3.
Ne amintim de asemenea pildele Domnului
nostru despre Mine şi Talanţi, în ambele arătând că la
întoarcerea Sa va da răsplăţi credincioşilor Săi; „va da
viaţa veşnică celor care prin stăruinţa în bine caută slavă,
cinste şi neputrezire” -- altora, mânie în ziua mâniei.
Pildele ilustrează clar distribuirea acestor răsplăţi
servilor Săi, după gradul de credincioşie, de către „tânărul
de viţă nobilă” după ce a fost învestit cu autoritate
regală, iar apoi Se va ocupa de vrăjmaşii Săi. Totuşi,
apostolul atribuie Tatălui atât răsplătirea cât şi
pedepsirea. Cheia problemei se află în cuvintele Domnului
nostru, „Eu şi Tatăl Meu suntem una” -- noi lucrăm la unison
în toate lucrurile.
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci
cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi”
-- Matei 7:1, 2 --
Judecătorii competenţi ai Bisericii sunt
Tatăl şi Fiul -- Fiul fiind reprezentantul Tatălui, căruia
El I-a încredinţat ((403)) toată judecata (Ioan 5:22,
27). Noile Creaturi nu sunt competente să se judece unii pe
alţii din două motive: (1) Puţini dintre ei înţeleg pe
deplin şi apreciază Legea divină a Iubirii care guvernează
totul. (2) Evident, puţini îşi pot citi propriile inimi fără
să greşească; mulţi se judecă fie prea aspru fie prea
îngăduitor şi ca atare ar trebui să decline a sta să judece
inima altuia, ale cărui motive ar putea fi departe de a fi
apreciate. Din cauza incompetenţei noastre de a judeca,
Domnul -- în timp ce ne asigură că aceasta va fi una dintre
funcţiile noastre viitoare în Împărăţie, după ce ne vom
califica prin participare în Întâia Înviere -- interzice
acum orice judecată individuală printre urmaşii Săi, şi îi
ameninţă că dacă persistă în a se judeca unul pe altul nu
trebuie să se aştepte la mai multă milă şi îngăduinţă decât
arată ei faţă de alţii (Mat. 7:2; Luca 6:38). Acelaşi gând
este întărit şi în rugăciunea dată nouă ca exemplu: „Şi ne
iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor
care ne-au greşit”. Mat. 6:12.
Aceasta nu este o regulă arbitrară prin
care Domnul ne va trata nedrept şi fără generozitate, dacă
noi îi tratăm pe alţii în felul acesta: dimpotrivă, aici
este implicat un principiu corect. Noi suntem prin natură
„copii ai mâniei”, „vase . . . pregătite pentru pieire”; şi
chiar dacă Domnul Îşi propune cu îndurare să ne
binecuvânteze şi să ne elibereze de păcatele şi slăbiciunile
noastre şi să ne desăvârşească prin Răscumpărătorul nostru,
El va face acest lucru numai cu condiţia acceptării Legii
Sale de Iubire şi a conformării inimii noastre cu ea. El
nu-Şi propune să accepte pe cei neregeneraţi şi să aibă
„copii ai mâniei” în familia Sa. Ca să fie potriviţi pentru
un loc în casa Tatălui formată din multe locaşuri (planuri
de existenţă) (Ioan 14:2), toţi trebuie să înceteze a fi
copii ai mâniei şi să devină copii ai Iubirii -- fiind
schimbaţi din slavă în slavă de Spiritul Domnului nostru,
spiritul Iubirii. De aceea, oricine refuză să dezvolte
spiritul Iubirii şi insistă, contrar acestuia, să judece
necaritabil pe ceilalţi ucenici, dovedeşte că nu creşte în
cunoştinţă şi har, că nu este schimbat din slavă în slavă în
asemănarea inimii cu Domnul, că nu este un adevărat urmaş
((404)) al Domnului, şi, prin urmare, nu trebuie să i se
acorde mai multă milă decât acordă el însuşi în încercarea
sa de a copia pe Domnul său. Gradul asemănării cu Domnul (în
iubire) va fi demonstrat prin mila şi generozitatea sa faţă
de semeni în gând, cuvânt şi faptă.
O, dacă toţi cei concepuţi de Spirit,
„Noua Creaţie”, şi-ar putea da seama că acest spirit al
judecării (condamnării), vai! atât de obişnuit (într-adevăr,
aproape „păcatul care înfăşoară” poporul Domnului), măsoară
lipsa lor de spirit al Iubirii -- lipsa lor de Spirit al lui
Cristos -- care, fiind total absent, ne-ar dovedi că „nu
suntem ai Lui” (Rom. 8:9). Suntem convinşi că, cu cât acest
fapt va fi înţeles mai repede, cu atât va progresa mai
repede marea transformare „din slavă în slavă”, atât de
esenţială pentru acceptarea noastră finală ca membri ai Noii
Creaţii.
Dar puţini din poporul Domnului îşi dau
seama în ce măsură îi judecă pe alţii, şi aceasta cu o
asprime care, dacă Domnul ar aplica-o faţă de ei, în mod
sigur i-ar exclude de la Împărăţie. Sub făgăduinţa generoasă
a Domnului nostru că vom fi judecaţi tot atât de îngăduitor
cum îi judecăm noi pe alţii, ne-am fi putut teme că tendinţa
ar fi spre prea mare bunăvoinţă, prea mare îndurare, şi că
cuvintele „nu se gândeşte la rău” ar putea fi duse la
extremă. Dar nu este aşa! Toate forţele naturii decăzute
sunt ferm fixate în direcţie opusă. Au trecut mai bine de
optsprezece secole de când Domnul nostru a făcut această
propunere generoasă, să ne judece tot atât de îngăduitor cum
îi judecăm noi pe alţii, şi totuşi ce puţini ar putea
pretinde multă milă sub această promisiune! Ar fi folositor
să ne examinăm aplecarea de a-i judeca pe alţii. Să facem
acest lucru, cu rugăciune.
Mintea carnală sau decăzută este egoistă;
şi în măsura în care ea este pentru sine, este
împotriva altora -- dispusă să se aprobe sau să se scuze
pe sine şi să dezaprobe şi să condamne pe alţii. Acest lucru
este atât de bine înrădăcinat, încât este un obicei
inconştient, cum am clipi sau am respira. Acest obicei este
mai pronunţat unde educaţia este mai avansată. Mintea
recunoaşte idealurile şi standardele mai înalte şi imediat
măsoară pe fiecare după ele, găsind desigur ((405))
ceva greşit la toţi. Ea îşi găseşte plăcerea în a repeta
greşelile şi slăbiciunile altora, în timp ce pe ale sale de
acelaşi fel sau de alt fel le ignoră -- şi uneori cu
ipocrizie chiar denunţă slăbiciunile altuia, tocmai cu
scopul de a şi le ascunde pe ale sale sau de a lăsa impresia
că are caracter superior în privinţa chestiunii în discuţie.
Astfel este dispoziţia josnică, vrednică de dispreţ a vechii
naturi decăzute. Mintea nouă, concepută de Spiritul
Domnului, Spiritul sfânt al Iubirii, este de la început în
conflict cu această minte veche egoistă, sub îndrumarea
Cuvântului Domnului -- sub Legea Iubirii şi sub Regula de
Aur, şi ajunge tot mai mult în conflict pe măsură ce creştem
în har şi cunoştinţă. La început toate Creaturile Noi sunt
numai „prunci în Cristos” şi apreciază noua Lege numai vag;
dar dacă nu ajung la creştere şi nu apreciază Legea Iubirii
şi nu se ridică la înălţimea ei, marele premiu nu va fi
câştigat.
Legea Iubirii spune: este ruşine ca
slăbiciunile şi neajunsurile fraţilor sau ale altora să fie
expuse în faţa lumii; este ruşine că mila şi simpatia nu
iese în faţă să spună un cuvânt în apărarea lor, dacă este
prea târziu să întindă mantia carităţii peste greşelile lor
ca să le ascundă cu totul! După cum nobilul, iubitorul
nostru Învăţător a spus într-o împrejurare, când I s-a cerut
să condamne o păcătoasă: „Cine dintre voi este fără păcat,
să arunce cel dintâi cu piatra”. Persoana fără slăbiciuni
proprii ar putea fi scuzabilă într-o măsură pentru asumarea
poziţiei de executor al Dreptăţii, fără a fi poftită de
Domnul -- răzbunându-se pe cei care au greşit, expunându-i
în faţa lumii etc., dar noi aflăm că Învăţătorul nostru,
care n-a cunoscut deloc păcat, a avut atât de multă Iubire
în inimă încât a fost dispus să scuze şi să ierte mai
degrabă decât să pedepsească, să expună greşelile şi să
mustre cu asprime. Şi fără îndoială tot aşa va fi cu toţi
cei concepuţi de Spiritul Său: în măsura în care cresc în
asemănarea Sa, ei vor fi ultimii care să se roage pentru
răzbunare -- ultimii care să execute pedepse prin
intermediul limbii sau altfel, până când Marele Judecător va
porunci astfel. Acum El, dimpotrivă, ne instruieşte: „Nu
judecaţi nimic înainte de vreme”, şi spune: „Răzbunarea este
a Mea”.
((406))
Bine a descris apostolul spiritul
Iubirii, zicând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este
plină de bunătate” -- faţă de cel care greşeşte. „Dragostea
nu este invidioasă” pentru succesul altora, nu caută să
diminueze cinstea lor, nici să-i tragă de la ea. „Dragostea
nu se laudă, nu se umflă de mândrie”, şi, prin urmare, nu
caută niciodată să micşoreze strălucirea altora ca să se
facă pe sine să strălucească prin contrast. „Nu se poartă
necuviincios”, fără moderaţie -- nu are dorinţe extreme şi
egoiste, şi evită metodele extreme. Dragostea „nu caută
folosul său” -- nu tânjeşte după onorurile, bogăţiile sau
faima altora, ci se delectează văzându-i binecuvântaţi şi
mai curând ar adăuga la binecuvântările lor decât să le
micşoreze. Dragostea „nu se aprinde de mânie”, nici chiar ca
să dea răsplăţi juste: aducându-şi aminte de necazul prezent
al întregii omeniri, venit prin cădere, este compătimitoare
mai degrabă decât mânioasă. Dragostea „nu se gândeşte la
rău”; ea nu numai că nu va inventa şi nu-şi va imagina răul,
dar va fi atât de dispusă să acorde beneficiul îndoielii,
încât „bănuielile rele” îi vor fi străine. (Compară cu 1
Tim. 6:4.) Dragostea „nu se bucură de nelegiuire, ci se
bucură de adevăr (dreptate)”; ca atare se va delecta în a
descoperi şi a face cunoscute cuvinte şi fapte nobile, dar
nu-i va face plăcere, ci va evita expunerea cuvintelor sau
faptelor ruşinoase. Dragostea „acoperă toate” (vers. 7,
subsol -- n. e.) ca şi cu o mantie a simpatiei -- deoarece
nimic şi nimeni nu este perfect, aşa încât să reziste la o
inspecţie amănunţită. Dragostea anticipează şi are totdeauna
pregătită mantia bunăvoinţei. Dragostea „crede toate” -- nu
este dispusă să conteste pretenţiile de bune intenţii, ci
mai degrabă să le accepte. Dragostea „nădăjduieşte toate”,
contestând cât poate de mult ideea degradării totale.
Dragostea „rabdă toate”; este imposibil să fixeze o limită
la care să-l refuze pe cel ce are remuşcări cu adevărat.
„Dragostea nu piere niciodată.” Alte haruri şi daruri şi-ar
putea servi scopul şi apoi să treacă, dar Dragostea este
atât de esenţială, încât, odată obţinută, va fi totdeauna a
noastră -- toată eternitatea. Dragostea este lucrul
principal. 1 Cor. 13:4-13.
Dar, dacă a spune adevărul în mod
supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur,
ce vom zice despre obiceiul încă şi mai necuviincios, încă
şi mai urât, încă şi mai ((407)) criminal, atât de
obişnuit nu numai printre cei lumeşti şi printre creştinii
nominali, ci şi printre creştinii adevăraţi -- acela de a
spune despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se
ştie sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva
din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură
instrucţiunea Domnului, „nu vorbiţi rău de nimeni”, şi ca
cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în Legea
Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul -- încât fără
cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei
martori, şi încă fără reţineri, până să şi creadă răul
despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai şi repete
altora -- să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!
Noi trebuie să ne judecăm pe noi înşine
„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi
judecaţi (pedepsiţi, corectaţi de Domnul).” 1 Cor.
11:31.
Regula de Aur va rezolva desigur această
dispoziţie de „a pălăvrăgi” despre alţii şi despre afacerile
lor. Care bârfitor vrea să fie bârfit? Care palavragiu vrea
să i se discute problemele, necazurile şi slăbiciunile, fie
în public fie confidenţial? „Lumea” nu prea are de vorbit
altceva decât bârfe şi scandal, dar Noua Creaţie ar trebui
să fie de preferinţă mută până când iubirea şi planul lui
Dumnezeu îi va fi dat marea temă despre care au cântat
îngerii -- „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi
pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Atunci „cuvintele
gurii lor şi cugetarea inimii lor” vor fi plăcute Domnului
şi o binecuvântare pentru cei cu care vin în legătură.
Apostolul, comentând despre limbă, arată
că acest mădular mic al corpului nostru are mare influenţă.
Ea ar putea răspândi cuvinte blânde care să nu moară
niciodată, ci să continue mereu şi mereu, binecuvântând pe
cei vii, iar prin ei pe cei încă nenăscuţi. Sau, „plină de
otravă de moarte”, ea poate răspândi seminţele otrăvitoare
ale gândului ca să amărască viaţa unora şi să strice şi să
zdrobească viaţa altora. Apostolul spune -- „Cu ea
binecuvântăm (onorăm) pe Domnul şi pe Tatăl, şi tot cu ea
blestemăm (rănim) pe oameni . . . Din aceeaşi gură iese şi
binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie aşa, fraţii
mei! Oare din aceeaşi deschidere a izvorului ţâşneşte şi apă
dulce şi apă amară?” Iac. 3:8-11.
((408))
„Din plinătatea inimii vorbeşte gura”;
aşa că atunci când pălăvrăgim despre alţii, „ne amestecăm”
în treburile lor, dovedeşte că un colţ mare din inima
noastră, dacă nu mai mult, este gol în privinţa iubirii şi
harului lui Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne ducă
imediat la tronul harului şi la Cuvânt pentru umplerea cu
Spirit aşa cum a promis Domnul celor care înfometează şi
însetează după el. Dacă, mai rău decât pălăvrăgeala goală şi
amestecul în treburile altora, ne place să auzim şi
să vorbim de rău pe alţii, starea inimii este încă şi mai
rea: se revarsă de amărăciune -- invidie, răutate, ură,
ceartă. Iar aceste caracteristici, după cum spune apostolul,
sunt „fapte ale cărnii şi diavolului” (Gal. 5:19-21). De-am
putea lua „Creaţia Nouă” prin surprindere şi de-am trezi-o
complet asupra acestui subiect; căci dacă faceţi aceste
lucruri veţi cădea negreşit, şi unora ca aceştia nu li se va
da nici o intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi
Mântuitorului nostru Isus Cristos.
Pregătirea pentru Împărăţie ne conduce
tocmai în direcţia opusă, după cum spune apostolul: „Să
uniţi cu credinţa voastră . . . răbdarea . . . dragostea de
fraţi, iubirea . . . Căci dacă faceţi lucrul acesta
nu veţi aluneca niciodată; căci . . . vi se va da din belşug
intrare în Împărăţie” (2 Pet. 1:5-11). Apostolul Iacov este
foarte clar asupra acestui subiect şi spune: „Dacă aveţi în
inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi
să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea
aceasta nu vine de sus şi este pământească, sufletească,
demonică” (Iac. 3:14, 15). Oricine are astfel de spirit
defăimător şi amar, are tocmai contrariul Spiritului lui
Cristos, Spiritului sfânt, spiritului Iubirii: acesta să nu
se mintă nici pe sine nici pe alţii -- să nu se laude cu
ruşinea sa -- să nu pună astfel întunericul în locul
luminii, spiritul lui Satan în locul Spiritului Celui Uns.
Continuând, apostolul arată că secretul
confuziei şi neliniştii care a tulburat poporul Domnului din
toate timpurile este starea necurată, numai parţial sfinţită
a inimii, zicând: „Căci acolo unde este invidie şi ceartă,
este dezordine (nelinişte, tulburare) şi orice lucru rău”
(Iac. 3:16). Dacă acestor buruieni ale naturii vechi
decăzute li se permite să crească, ele nu numai că vor fi
vătămătoare, dar treptat ((409)) ele se vor îngrămădi
şi vor ucide toate florile şi darurile dulci şi frumoase ale
Spiritului.
Judecarea de sine corectă
Apostolul Pavel se referă la creşterea
noastră cuvenită ca Nouă Creaţie şi la judecarea sau
criticarea corectă a noastră înşine, zicând: „Fiindcă avem
astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice
întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt
sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). „Fiecare să se
cerceteze pe sine însuşi” -- să-şi observe slăbiciunile şi
murdăria naturii sale decăzute, carnale, şi să caute să se
cureţe, „dezbrăcându-se” de faptele „omului cel vechi” şi
fiind înnoit, schimbat din slavă în slavă, tot mai mult în
chipul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, care este atât Modelul
cât şi Răscumpărătorul şi Domnul nostru. Dar apostolul ne
îndeamnă să ne curăţim cât este posibil nu numai carnea, ci
şi spiritul sau mintea -- ca mintea nouă, hotărârea sau
voinţa sfântă să capete deplin control şi ca fiecare gând să
fie adus în robie faţă de voinţa lui Dumnezeu, aşa cum
aceasta este exprimată şi ilustrată în Cristos.
Va fi zadarnic să ne străduim a ne curăţi
carnea şi a ne înfrâna limba dacă neglijăm inima, mintea,
spiritul, în care se nasc gândurile, care numai se manifestă
în murdăria cărnii -- prin cuvinte şi fapte. Numai prin
rugăciune şi perseverenţă se poate realiza această curăţire
care este necesară pentru a avea o parte în Împărăţie --
„ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”. Dar
noi nu putem spera că vom putea efectua o curăţire absolută
a cărnii. Domnul cere o curăţire absolută a voinţei, a
inimii, a spiritului (implicând o curăţire cât se poate de
completă a cărnii şi a limbii). Acolo unde El vede inima
curată şi loială faţă de El, faţă de spiritul Său şi faţă de
legea Iubirii, va da, la timpul cuvenit, corpul nou potrivit
pentru ea. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei
vor vedea pe Dumnezeu.” Mat. 5:8.
Cât de potrivite sunt aici cuvintele
apostolului (2 Tes. 3:5): „Domnul să vă îndrepte inimile
spre dragostea lui Dumnezeu” -- dragoste care este blândă,
umilă, răbdătoare, îndelung răbdătoare -- care nu caută mai
mult decât are, ((410)) care nu se îngâmfă, nu este
invidioasă -- care nu se gândeşte şi nu vorbeşte răul, ci se
încrede, este blândă şi atentă conform Regulii de Aur. Noi
avem nevoie să ne fie îndreptată inima spre această
iubire, căci, fiind o Creaţie Nouă umblăm pe o cale nouă --
nu după trup, ci după Spirit. Şi singur Domnul este
îndrumătorul şi conducătorul nostru competent -- deşi El
poate folosi diferitele „membre” ale Sale ca purtătorii Săi
de cuvânt. „Urechile tale vor auzi după tine (din trecut)
glasul care va zice: «Iată drumul, mergeţi pe el».” Isa.
30:21.
„Nici eu însumi nu mă mai judec -- Cel
care mă judecă este Domnul”
Sunt unii din Noua Creaţie -- remarcabil
de puţini totuşi -- care par dispuşi să se judece fără milă.
În mod cuvenit ei critică orice greşeală şi slăbiciune a lor
şi doresc să se elibereze de orice neajuns, dar în mod
necuvenit ei uită că Domnul nu ne cunoaşte şi nu ne judecă
după trup, ci după spirit -- după intenţie,
voinţă, dorinţă, efort. Ei dau prea mare atenţie cuvintelor
fariseilor: „Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”,
şi prea puţină atenţie cuvintelor inspirate ale Domnului
privind baza acceptării Lui şi virtutea sângelui preţios în
curăţirea de tot păcatul. Cugetând despre această chestiune
ei uită că dacă ar fi perfecţi sau ar putea face perfect
n-ar mai avea nevoie de nici un Mântuitor, de nici un
Avocat. Ei uită că „prin har suntem mântuiţi” şi nu prin
faptele cărnii.
Aceştia trebuie să-şi aplice cuvintele
apostolului: „Este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de
voi sau de vreo judecată omenească. Ba încă nici eu însumi
nu mă mai judec, căci nu sunt conştient de nimic (greşit ca
administrator) împotriva mea; totuşi, nu pentru aceasta sunt
îndreptăţit: Cel care mă judecă (pe mine şi pe toţi) este
Domnul. De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până
va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse
ale întunericului şi va descoperi gândurile (intenţiile)
inimilor”. 1 Cor. 4:3-5.
Încrederea noastră este în Domnul şi nu
în carnea noastră slabă, decăzută. Noi am aflat despre harul
şi îndurarea lui ((411)) Dumnezeu faţă de toţi care
se încred în El şi caută să umble conform Spiritului
iubirii, chiar dacă nu pot umbla pe deplin la înălţimea
cerinţelor lui perfecte. Noi însă nu sperăm să fim perfecţi
în trup, ci perfecţi în spirit, în intenţie; şi credinţa şi
zelul nostru (prin meritul Răscumpărătorului) vor fi
socotite ca fiind compensatoare pentru neajunsurile noastre
reale, pe care noi le urâm şi ne străduim zilnic împotriva
lor. Analizând problema, întrebăm: Ne iubeşte Dumnezeu pe
noi care prin natură am fost copii ai mâniei ca şi alţii?
Este El pentru noi, dornic să ne ajute şi să ne acorde
încredere pentru orice dorinţă bună şi efort, chiar dacă ele
duc la eşec parţial sau total? Da, Domnul răspunde: „Însuşi
Tatăl vă iubeşte”. Apostolul adaugă: Dacă Dumnezeu aşa ne-a
iubit, pe când noi eram încă păcătoşi, încât El a dat pe
Singurul Său Fiu Conceput pentru răscumpărarea noastră, „cum
nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate (cele necesare
pentru alergarea noastră pentru premiul pe care ni-l pune în
faţă în Evanghelie)?” Desigur, dacă El ne-a iubit pe când
eram păcătoşi, acum ne iubeşte cu mai multă gingăşie -- acum
că ne-a adoptat în familia Sa -- acum că vede în inimile
noastre o dorinţă sinceră de a-I face voia. Să fim ca atare
de bună credinţă şi să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul
harului ceresc, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har,
ca să ne ajute la orice timp de lipsă. Evr. 4:16.
Un cuvânt de prevenire este însă necesar
pentru celălalt aspect al acestei probleme. Cu toţii am
cunoscut exemple în care smerenia şi lipsa de încredere,
teama şi îndoiala în harul lui Dumnezeu au cedat locul unei
stări opuse, de siguranţă de sine încrezută, de orbire
totală în privinţa greşelilor şi de mulţumiri fariseice
pentru că se simţeau mai buni decât alţi oameni. Vai!
aceasta este o stare cât se poate de deplorabilă şi ne temem
că este fără speranţă! Credinţa este necesară, dar trebuie
să fie credinţă în Dumnezeu şi nu în sine. Cauza unei astfel
de abateri se va găsi în general în neglijarea Legii Iubirii
şi a Regulii de Aur. Denaturarea iubirii faţă de Domnul, a
iubirii faţă de planul Său îndurător, a iubirii faţă de
fraţii din Creaţia Nouă şi a iubirii compătimitoare faţă de
lume este -- iubirea de sine, încrederea în sine, cinstirea
de sine, mărirea de sine. Să ne păzim de această cale
lăturalnică ce duce departe ((412)) de Domnul, de
Spiritul Său şi de Împărăţia Sa. Deşi conducătorii sunt în
mod special expuşi la această capcană, totuşi şi alţii sunt
expuşi la ea. Unii foarte deficitari în orice calitate de
învăţător devin grozav de „umflaţi de o mândrie deşartă prin
gândurile firii păcătoase” -- mândri, neştiind nimic, dar
„având boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de
cuvinte, din care se nasc: invidia, certurile, cuvintele
jignitoare, bănuielile rele. . . . Fereşte-te de astfel de
oameni. Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare
câştig”. 1 Tim. 6:4-6 (Cornilescu -- n. e.); vezi şi 1 Ioan
3:9, 10.
Biserica trebuie să judece unele lucruri
Deşi individual noi nu trebuie să judecăm
sau să condamnăm, ci să aşteptăm timpul Domnului pentru
manifestarea publică a deciziei Sale în privinţa fiecărui
membru al corpului Său, „Creaţia Nouă”, totuşi în unele
cazuri Biserica (adunarea, Ecclesia) este obligată de
datorie să judece. De exemplu, apostolul menţionează un caz
de desfrânare recunoscut public de către vinovat şi cunoscut
întregii Biserici; el spune că având părtăşie cu astfel de
libertin mărturisit Biserica greşise şi de aceea el îşi
exercita autoritatea apostolică excomunicându-l pe vinovat,
separându-l de părtăşia credincioşilor, predându-l în mod
figurativ Satanei pentru pedepse, pentru nimicirea
carnalităţii, pentru ca spiritul, mintea cea nouă să poată
fi astfel mântuită în ziua Domnului, la timpul socotelii de
la încheierea acestui veac. 1 Cor. 5:5.
Numai Domnul Însuşi sau unul dintre
apostolii Săi (cei doisprezece speciali, dintre care Pavel a
fost ultimul, ales în locul lui Iuda) ar avea autoritatea,
dreptul să procedeze în maniera declarată; întocmai cum
numai un apostol ar fi putut proceda cum a procedat Petru cu
Anania şi Safira (Fapt. 5:1-11). Apostolul Pavel explică mai
departe poziţia lui zicând: „V-am scris în epistola mea să
n-aveţi nici o legătură cu cei desfrânaţi; însă n-am înţeles
(interzicerea legăturilor) cu desfrânaţii lumii acesteia,
sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei zgârciţi, sau cu cei
care se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi
din lume”. El a vrut ca ei să vadă că un lucru este să ai
legături de ((413)) afaceri cu cei nesfinţiţi, şi un
lucru complet diferit este să-i recunoşti pe aceştia ca
membri confraţi ai Noii Creaţii. Nici coborârea standardului
moral n-ar fi o amabilitate faţă de încălcător; lui i-ar fi
de mai mare ajutor dacă ar vedea că necurăţia lui l-a
separat în întregime de poporul Domnului; şi dacă
într-adevăr ar fi conceput de Spiritul lui Dumnezeu, el
şi-ar da seama cu atât mai prompt şi mai acut de poziţia sa
adevărată, ar învăţa lecţia şi s-ar căi. Biserica a
exercitat o caritate greşită faţă de încălcător şi prin
aceea a riscat o demoralizare generală printre membrii ei,
şi de asemenea o contaminare printre toţi credincioşii din
alte adunări care puteau afla despre stările care domneau în
Corint.
Apostolul schiţează pe scurt datoria
celor credincioşi în asemenea cazuri; şi noi parafrazăm
cuvintele sale după cum urmează: Ceea ce v-am scris este că
voi nu trebuie să aveţi părtăşie cu un om cunoscut ca
„frate” dacă este desfrânat, sau lacom de bani,
sau închinător la idoli, sau defăimător,
sau beţiv, sau hrăpăreţ -- nu, nici măcar să
nu mâncaţi cu acesta. De fapt, eu nu încerc să judec lumea,
ci vă îndemn pe voi ca Biserică să-i judecaţi pe aceia pe
care-i acceptaţi ca fraţi. Dumnezeu îi va judeca pe cei din
afară: datoria voastră este să scoateţi din mijlocul vostru
persoanele rele. 1 Cor. 5.
Apostolul urmează acest argument
criticând faptul că în disputele dintre fraţi exista
tendinţa de a apela la curţile de justiţie lumeşti în loc de
a suporta cu răbdare răul dacă acesta era suportabil, sau,
dacă era insuportabil, să-l ducă în ultimă instanţă în faţa
Bisericii ca o curte. Apostolul îndeamnă ca, dacă Dumnezeu
alege Biserica pentru a fi viitorul judecător al lumii,
desigur membrii ei să nu fie mai puţin corecţi, onorabili şi
drepţi în deciziile lor decât lumea, chiar şi acum. Şi cel
mai puţin apreciat în Biserică trebuie să fie demn de
încredere în asemenea probleme. Nu este nici unul printre
voi în a cărui înţelepciune şi integritate toţi s-ar putea
încrede fără rezerve, şi la a cărui decizie s-ar supune cei
în cauză?
„De ce nu răbdaţi mai bine paguba?” De ce
nu suportaţi nedreptatea, dacă gândiţi că decizia este
incorectă? -- de ce nu suportaţi pierderea, decât să
continuaţi certurile sau să ((414)) recurgeţi la
curţile de justiţie publice cu acuzaţii unul împotriva
altuia? Nu, spune apostolul, îmi dau seama nu numai că nu
sunteţi dispuşi să suferiţi nedreptatea de dragul păcii şi
armoniei în corpul lui Cristos, dar mai rău, şi mai mult:
sunt printre voi din aceia care-s dispuşi să nedreptăţească
şi să înşele -- şi încă pe fraţii lor. Ca Biserică a
Domnului, nu căutaţi voi să ajungeţi în Împărăţie? Şi „nu
ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?
Nu vă înşelaţi; nici desfrânaţii, nici
închinătorii la idoli, nici cei adulteri, nici
cei afemeiaţi cu ei înşişi, nici homosexualii,
nici hoţii, nici cei lacomi de bani, nici
beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii
nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii
dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar
aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Hristos şi
prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:1-11.
Această listă de încălcări care ar
exclude pe cineva de la Împărăţie trebuie să fie un ghid în
privinţa încălcărilor care să-l excludă pe acesta de la
părtăşie în Biserică. În privinţa tuturor acestor lucruri,
deci, se aplică cuvintele „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe
răul acela”, oricine ar fi acela care este vinovat de vreuna
din aceste încălcări.
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva
ta”
Dar nu este oare aceasta în conflict cu
porunca Domnului nostru, „Nu judecaţi ca să nu fiţi
judecaţi?” Nu trebuie oare să-l judecăm pe răufăcător
individual şi apoi să vorbim, sau să clevetim despre faptele
sale rele, sau să-l „vorbim de rău”, aşa încât toată
Biserica să-l cunoască şi să-l respingă pe răufăcător?
În nici un caz: aranjamentul divin este
în armonie deplină cu el însuşi când este corect înţeles.
Dacă A şi B au o neînţelegere, şi A crede că a fost
păgubit de B, el nu trebuie să-l judece pe B în sensul de
a-l condamna. El poate doar spune: „Este o neînţelegere
între noi şi eu sunt sigur că am dreptate; deşi B s-ar putea
simţi şi el sigur că are dreptate şi că eu n-am fost
păgubit”. A nu poate exclude de la părtăşie pe B în baza
aceasta, căci a face astfel ar însemna să-l judece
((415)) -- să-l condamne. El ar putea
să-şi spună: „Problema este totuşi măruntă, ca între fraţi,
şi o voi lăsa să treacă, crezând că B, ca frate în Domnul,
nu m-a nedreptăţit intenţionat şi poate că vederea mea, nu a
lui este cea greşită”.
Dacă nu este în stare să privească
astfel, totuşi nu trebuie să judece, nu trebuie să decidă că
el are dreptate şi B nu are -- ci trebuie să meargă la
B şi să-i explice cum îi apare lui situaţia, şi dacă este
posibil să ajungă la o înţelegere amabilă, frăţească, poate
prin concesii reciproce. Dar dacă ei nu pot fi de acord, el
le poate cere la doi sau trei fraţi dintre cei mai înţelepţi
din Biserică, C şi D (fraţi în a căror sinceritate B şi el
ar avea mare încredere), să meargă cu el la B în
această problemă -- nu să-l condamne pe B, căci nu trebuie
să-l fi condamnat sau judecat nici A însuşi, ci să audieze
cazul în prezenţa lui A şi B şi să-i sfătuiască pe amândoi.
Aceasta ar trebui să dea rezultate satisfăcătoare pentru
toţi -- în special dacă toţi au spiritul iubirii unul faţă
de altul şi dorinţa de a proceda corect unul faţă de altul
ca membri ai corpului uns. Dar dacă pacea nu este încă
stabilită, totuşi nu trebuie să se facă nici o judecare,
nici o condamnare, deoarece nu pot „judeca” doi sau
trei fraţi, ci numai Biserica poate judeca.
Dacă atunci când A a luat cu el pe C şi
D, ei şi-au spus părerea împotriva lui A şi în favoarea lui
B, aceasta ar trebui să pună capăt situaţiei. În asemenea
condiţii, A nu poate duce cazul în faţa Bisericii. În mod
evident el ar fi încrezut şi „obraznic” dacă ar duce cazul
mai departe. Instrucţiunea Domnului nu-i mai dă alte
privilegii (Mat. 18:15); dar dacă el ar fi tot nemulţumit,
nu cunoaştem nici un principiu care să fie încălcat dacă ar
lua pe alţi doi sau trei fraţi capabili şi fără prejudecăţi,
E, F, G, şi ar merge la B pentru o nouă audiere a cazului şi
a avea sfatul lor.
Dar dacă, atunci când A a luat pe C şi D
şi au mers la B, toţi au fost în favoarea argumentelor lui
A, că B îl nedreptăţise şi refuza să se oprească, şi dacă B
după un timp rezonabil refuză sau neglijează să îndrepte
greşeala, A ar fi privilegiat ca împreună cu C şi D să ceară
o adunare a Bisericii, în faţa căreia A şi B să repete toată
situaţia -- căci trebuie să se presupună că dacă B se
asociază încă cu ((416)) Biserica înseamnă că el îi
recunoaşte sfatul şi autoritatea, şi trebuie de asemenea să
se presupună că B este conştiincios. Când Biserica ascultă
cazul, să nu uite că numai îndreptăţiţii şi sfinţiţii
constituie Biserica şi că ei stau la judecată în
numele Domnului şi Capului lor şi pentru a exprima
judecata Lui. Demersul nu este pentru a se face o luptă
de partide în Biserică, ci pentru a se păstra unitatea în
legătura păcii. A şi B desigur nu trebuie să voteze, şi nu
trebuie să voteze nimeni care simte altceva decât dorinţa de
a exprima judecata Domnului în cazul respectiv. Decizia
trebuie să fie unanimă, sau practic unanimă -- chiar dacă
aceasta ar trebui să ceară ceva modificare a sentimentelor
extreme. Dreptatea să fie totdeauna temperată de milă,
„luând seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”.
Gal. 6:1.
Decizia Bisericii trebuie să fie
acceptată de către toţi ca finală; şi oricine refuză să
accepte şi să se conformeze cerinţelor ei în astfel de
chestiune de morală (nu de conştiinţă) trebuie să fie pentru
alţii „ca un păgân şi ca un vameş” -- până când va înceta să
sfideze Biserica -- când, desigur, acesta va fi iertat şi
primit la părtăşie deplină ca înainte. Obiectivul nu este ca
fratele să fie respins complet, ci numai să se arate lipsă
de favoare faţă de calea sa greşită cu scopul de a-l ajuta
să şi-o corecteze. A-l trata pe un atare „ca pe un păgân şi
ca pe un vameş” n-ar însemna ca acesta să fie defăimat şi
dezonorat nici chiar după ce a fost pus la o parte. Cei din
poporul Domnului nu trebuie să fie defăimători sau bârfitori
în nici o împrejurare: porunca generală „nu vorbiţi rău de
nimeni” se aplică în cazul acesta cu exactitate. Nici despre
vameşi şi păcătoşi nu trebuie să vorbim rău, şi nici să ne
uităm cu mânie la ei sau să refuzăm a avea afaceri cu ei, ci
trebuie să le reţinem părtăşia deosebită şi politeţea care
sunt cuvenite fraţilor din Noua Creaţie care posedă Spiritul
sfânt şi iubirea, bucuria şi pacea acestuia.
Dacă B ar refuza să asculte Biserica şi
să înceteze a mai face rău lui A, iar mai târziu s-ar căi şi
ar fi reprimit la părtăşie deplină, ar trebui să se ţină
cont de neascultare ca un lucru împotriva lui, dacă vreodată
ar fi nominalizat pentru datoriile de Bătrân. El ar trebui
să manifeste o schimbare categorică ((417)) înainte
de a fi considerat potrivit pentru acel serviciu; deoarece
chiar dacă ar fi cu totul conştiincios, calea lui ar dovedi
cel puţin că este mărginit în privinţa a ceea ce este drept
acolo unde interesele sale personale ar fi implicate.
Într-adevăr, a refuza să dea atenţie sfatului a trei fraţi
şi a necesita aducerea celui greşit în faţa Bisericii pentru
judecare ar fi un indiciu nefavorabil, chiar dacă după aceea
el ar asculta Biserica, s-ar supune şi i-ar aduce
despăgubiri lui A.
Iertaţi de şaptezeci de ori câte şapte
Să presupunem că la început când A a mers
la B să discute nedreptatea care i-a fost făcută lui A,
discuţia a avut ca rezultat recunoaşterea de către B a
greşelii sale şi străduinţa de a o îndrepta cât se poate de
bine; sau să presupunem că el s-a căit astfel după a doua
vizită a lui A împreună cu C şi D, atunci care ar trebui să
fie atitudinea lui A faţă de B? A ar trebui să-l ierte, şi
aceasta din toată inima. Să nu-i dea nici măcar o pedeapsă,
ci să-şi amintească cuvintele: „Răzbunarea este a Mea, Eu
voi răsplăti, zice Domnul!” Dar cât de des trebuie să se
facă acest lucru? De câte ori trebuie să-l iertăm dacă se
căieşte? De câte ori trebuie să-i suportăm slăbiciunile? „De
şapte ori?” -- a întrebat Petru. Răspunsul Domnului nostru
este acelaşi şi pentru noi -- „Eu nu-ţi zic până la şapte
ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Noi trebuie să
iertăm greşelile altora aşa cum am vrea noi ca Tatăl din cer
să ne ierte greşelile împotriva legii Sale divine. Dacă
suntem ispitiţi să dispreţuim pe fratele nostru pentru
slăbiciunile sale, să ne gândim la propriile slăbiciuni şi
să ne amintim că acela care nu arată milă nu va primi milă*.
Iac. 2:13.
*Vezi şi cap. 6 -- „Disciplina în
Ecclesie”
Ofense la adresa Bisericii
Am analizat procedura corectă în
judecarea ofenselor personale, dar în cazul desfrânării
menţionat de apostol şi în alte posibile cazuri ofensa ar
putea să nu fie împotriva vreunui anumit membru al
Ecclesiei, ci împotriva întregii ((418))
Ecclesii, împotriva cauzei pe care noi împreună o
reprezentăm. Care trebuie să fie atunci modul de a proceda?
Ar putea fi la fel ca şi în cazul unei
nedreptăţi individuale, dacă păcatul n-ar fi de domeniu
public. Dar dacă problema ar fi cunoscută public, ar fi de
datoria bătrânilor să-l citeze pe ofensator în faţa
Bisericii pentru judecare, fără vizitele preliminare
private, fiindcă publicitatea l-a făcut să treacă de
domeniul rezolvării private. Tot aşa, dacă ar fi un caz de
defăimare a bătrânilor sau a vreunuia dintre ei, cazul ar
trebui audiat de către Biserică, şi nu în particular,
deoarece defăimătorii, dacă în deplină cunoştinţă au gândit
că au o cauză bună, totuşi au neglijat regula Domnului („Du-te
între tine şi el singur”, iar apoi „mai ia cu tine unul sau
doi fraţi”) şi au răspândit poveşti scandaloase şi
defăimătoare, prin aceasta au dus cazul în afara
puterii de îndreptare individuală şi l-au făcut
caz pentru Biserică.
În asemenea cazuri ar fi potrivit ca
Bătrânul defăimat să convoace consiliul Bătrânilor ca
reprezentanţi ai Bisericii, să nege calomniile şi să ceară
ca defăimătorii să fie traşi la răspundere în faţa Bisericii
pentru acuzaţiile de defăimare şi mărturie mincinoasă,
deoarece ofensa lor a fost faţă de Biserică (1) prin aceea
că a fost contrară regulilor aşezate de Capul Bisericii şi
contrară decenţei şi bunelor moravuri; şi (2) deoarece
defăimarea fiind la adresa unui Bătrân ales de Biserică, a
fost astfel defăimare la adresa întregii Biserici care l-a
ales. Defăimătorii ar trebui să fie condamnaţi şi mustraţi,
cerându-li-se să-şi recunoască greşeala; dar după ce s-ar
face acest lucru ei ar avea dreptul să facă demersuri
împotriva Bătrânului presupus a fi în eroare, întocmai cum
ar fi trebuit să facă de la început.
Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea
scaunului de judecată a lui Cristos
-- 2 Cor. 5:10 --
„Ne” din acest text se referă fără
îndoială la Biserică -- Noua Creaţie. Nu trebuie să fie
confundat cu adunarea „tuturor popoarelor” înaintea Fiului
Omului când El va veni în slava Sa împreună cu toţi sfinţii
mesageri, aşa cum se ((419)) relatează în Matei
25:31-46. Când Fiul Omului va „sta pe scaunul de domnie al
slavei Sale”, El a promis că Ecclesia Sa
credincioasă, Mireasa Sa, va avea parte de scaunul acela de
domnie şi slavă şi va lua parte la acea judecată Milenară a
popoarelor, inclusiv a „tuturor celor din morminte”.
Judecata Bisericii este evident
înfăţişată şi descrisă de Domnul nostru în Matei 25:14-30 şi
Luca 19:12-26. Ea va avea loc la sfârşitul acestui veac şi
va fi prima lucrare a Regelui la a doua venire a Sa, înainte
de a începe să Se ocupe de lume. El Se va socoti întâi cu
servii Săi, cărora le-a încredinţat diferite administrări de
bogăţie şi influenţă, talent şi ocazie, pe care ei le-au
folosit mai mult sau mai puţin credincios, perseverent şi
sacrificator de sine. Cu aceştia trebuie să Se socotească,
iar credincioşii să fie răsplătiţi şi să primească stăpânire
peste două cetăţi, cinci cetăţi sau zece cetăţi -- altfel
numite „bucuriile Domnului”. Răsplăţile nu vor fi toate la
fel în privinţa slavei şi onoarei, deşi toţi vor fi slăviţi
şi onoraţi. După cum „o stea se deosebeşte în strălucire de
altă stea”, tot aşa vor fi şi cei care vor avea parte de
Întâia Înviere la „slavă, cinste şi neputrezire”. 1 Cor.
15:41.
Probele vor fi credincioşia, iubirea şi
zelul. Cei care au talanţi şi-i îngroapă în pământ, în
afaceri, în plăceri sau lenevie, vor arăta astfel lipsă de
iubire şi apreciere -- şi prin urmare nevrednicie de
Împărăţie şi nu vor intra „în bucuriile Domnului”, nici nu
li se va permite să domnească împreună cu El pentru
binecuvântarea lumii.