CAPITOLUL III
CONSACRAREA PREOŢIMII
Leviticul 8:14-33
Puşi deoparte pentru serviciul lui Dumnezeu — „Fii
credincios până la moarte" — „Sfinţiţi-vă" şi „Eu vă voi
sfinţi" — Viţeii şi berbecii de consacrare — Uleiul de
ungere al consacrării
70. Consacrarea preoţimii a tipificat
consacrarea naturii umane a Domnului nostru Isus şi a
Corpului Său, Biserica, voinţei lui Iehova — supunerea lui
Isus chiar până la moarte şi supunerea membrilor Corpului
Său, suferind cu El pentru cauza dreptăţii chiar „până la
moarte". Întregul Corp, reprezentat prin fiii lui Aaron (ca
şi Capul, reprezentat personal de către Aaron însuşi), este,
prin sacrificiile antitipice care se aduc în decursul
Vârstei Evanghelice, consacrat pentru lucrarea lor
viitoare ca regi şi preoţi, pentru a restaura, conduce şi
binecuvânta omenirea. Această consacrare înseamnă predarea a
TOT ce au ei voinţei lui Dumnezeu, în serviciul Său. Iar
limita extremă a celor care se sacrifică devine ocazia
favorabilă a lui Dumnezeu; când aceşti preoţi au consacrat
tot ce au, tot ce sunt şi toate speranţele lor ca fiinţe
omeneşti, dedicându-le sau jertfindu-le spre nimicire,
devenind astfel împreu-nă-jertfitori cu Isus,
Răscumpărătorul lor, atunci, pri-mindu-le jertfa, Iehova îi
concepe la o natură nouă — natura spirituală. Şi nu
numai atât, dar, ca răsplată pentru credincioşie, El promite
să le dea cel mai înalt grad de existenţă spirituală —
natura divină; şi imediat ei sunt socotiţi ca fii spirituali
ai lui Dumnezeu (Gal. 4:4-7; 2 Pet. 1:4).
„FII CREDINCIOS PÂNĂ LA MOARTE"
71. Faptul că unii care se consacrează
pentru jertfă, alăturându-se astfel „preoţimii împărăteşti",
nu vor ajunge la serviciul împărătesc din viitor este, de
asemenea, arătat în aceste tipuri, precum este şi explicit
declarat în Noul Testament. O clasă va fi „mântuită ca prin
foc", „ieşind din marele necaz", dar pierzând premiul pentru
care ei au intrat în consacrare, deoarece n-au apreciat
suficient privilegiul de a jertfi ca preoţi — n-au fost
destul de zeloşi să „sufere împreună cu El", cu Marele
Preot. Acestea vor fi analizate în amănunţime ceva mai
târziu, când vom examina jertfele din Ziua Ispăşirii.
72. O altă clasă din aceia care se consacrează ca preoţi,
dar care nu vor câştiga binecuvântările împărăteşti
făgăduite acestor preoţi, va fi distrusă în moartea a doua.
Aceştia, asupra cărora ni se atrage în mod expres atenţia în
Noul Testament (Evr. 6:4-6; 10:28-31; 1 Ioan 5:16) sunt, de
asemenea, ilustraţi în aceste tipuri sau umbre ale
serviciilor Tabernacolului.
73. Cei patru fii ai lui Aaron reprezentau la început
sub-preoţimea, dar doi dintre aceştia au fost nimiciţi —
corespunzând celor două clase descrise mai sus, care nu
reuşesc să ajungă în preoţia împărătească; una din acestea
va suferi moartea a doua, iar cealaltă va fi salvată de ea,
dar numai „ca prin foc" — necaz, purificare. Aaron şi cei
doi fii ai săi au fost opriţi să plângă după fraţii lor,
care au fost astfel îndepărtaţi, ceea ce ilustrează faptul
că toţi cei credincioşi dintre preoţi vor recunoaşte
dreptatea hotărârilor divine şi li se vor supune într-o
ascultare umilă, zicând: „Drepte şi adevărate sunt căile
Tale, Împărate al neamurilor!" Într-adevăr, aceasta aduce o
binecuvântare credincioşilor, conducându-i spre un zel mai
mare, zicând: „Să luăm dar bine seama, ca atâta vreme cât
rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici
unul din noi să nu se pomenească venit prea târziu" (Lev.
10:1-7; Apoc. 15:3; Evr. 4:1).
„SFINŢIŢI-VĂ" — ŞI — „EU VĂ VOI SFINŢI"
74. Invitarea credincioşilor îndreptăţiţi
spre a se consacra, sfinţi, sau a se pune deoparte pentru
serviciul divin, este o invitare spre jertfirea
intereselor şi drepturilor pământeşti şi făgăduinţa din
partea lui Dumnezeu este că astfel de jertfe vor fi sfinte
şi acceptabile prin meritul Răscumpărătorului nostru şi că
în schimb El ne va accepta ca şi creaturi noi, concepându-ne
la o natură nouă prin Spiritul Sfânt al adevărului. Astfel
Dumnezeu sfinţeşte sau pune deoparte pe acei care
sunt socotiţi creaturi noi, sfinte.
75. Serviciul consacrării tipice făcut asupra preoţilor
tipici arată cele două părţi ale consacrării — partea
noastră fiind predarea naturii umane şi a drepturilor ei,
iar partea lui Dumnezeu fiind acceptarea sacrificiului
nostru, punerea noastră deoparte şi recunoaşterea noastră ca
şi creaturi noi. Natura nouă spirituală a fost
reprezentată prin Aaron şi fiii săi, natura pământească
jertfită a fost reprezentată prin viţelul şi berbecii aduşi
pe altar (Lev. 8:14-33).
76. Viţelul de jertfă pentru păcat era adus iar
„Aaron şi fiii săi îşi puneau mâinile pe capul viţelului",
spunând astfel despre el: acest sacrificiu ne reprezintă pe
noi. Din acel moment, tot ce se întâmpla cu viţelul
reprezenta ceea ce urma să fie făcut cu Isus şi Corpul Său,
Biserica, ca fiinţe umane. Viţelul a fost predat „Legii"
(reprezentată de Moise) pentru a satisface cerinţele ei
împotriva lui Israel, care tipifica omenirea în general.
Pentru a mulţumi cerinţele Legii, viţelul trebuia să fie
înjunghiat — „Şi Moise l-a înjunghiat". El a pus apoi sânge
pe coarnele altarului. „Degetul" „Legii" arăta astfel
că altarul sacrificiilor pământeşti era acceptabil pentru
Dumnezeu datorită sângelui vărsat (viaţa dată) şi că toţi
cei care recunosc puterea altarului (coarnele simbolizează
puterea) trebuie mai întâi să recunoască sângele
care-l sfinţeşte. Sângele vărsat la baza altarului arată că
prin sângele sacrificiului (viaţa dată) chiar şi pământul
a fost răscumpărat de sub blestem. „Spre răscumpărarea
stăpânirii cumpărate" (vezi Efes. 1:14; Diaglott).

UN PREOT — ÎN HAINE DE IN
77. Iar Moise a luat viţelul, pielea lui,
carnea etc. şi le-a ars în foc afară din „Tabără" (Lev.
8:17). Astfel natura umană a Hristosului complet — Cap şi
Corp — este făcută „un sacrificiu pentru păcat", suferind
distrugerea la care lumea a fost osândită şi din care, prin
acest sacrificiu, va fi în cele din urmă eliberată —
meritul fiind în sacrificiul Domnului nostru Isus, iar
noi, „fraţii" Săi, fiind privilegiaţi să împlinim o
măsură din suferinţele SALE, ca „membre ale Corpului Său"
(Col. 1:24). Dar, în timp ce natura umană a preoţimii
împărăteşti este distrusă, ca un lucru respingător în ochii
lumii, aşa cum este reprezentat prin arderea viţelului afară
din „tabără", Dumnezeu acceptă dăruirea inimii care îndeamnă
la sacrificiu, care spune: „Iată, vin să fac voia Ta, o
Dumnezeul meu", „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, o
Dumnezeul meu!" Aceasta a fost reprezentată prin prezentarea
pe altar a grăsimii şi a părţilor interne producătoare de
viaţă ale organismului, ca un „miros plăcut" pentru Domnul.
78. Alte trăsături ale aceleiaşi consacrări au fost arătate
prin cei doi berbeci amintiţi în versetele 18 şi 22. Primul
menţionat a fost berbecele pentru arderea-de-tot. Aaron şi
fiii săi şi-au pus mâinile pe capul berbecelui, indicând
astfel că îi reprezenta pe ei. Şi acesta a fost înjunghiat;
sângele lui a fost stropit pe altar şi Moise a „tăiat
berbecele în bucăţi şi a spălat părţile dinăuntru şi
picioarele cu apă" şi „au ars capul, bucăţile şi grăsimea".
Astfel, în decursul întregii Vârste Evanghelice, Isus şi
Corpul Său, Biserica, sunt prezentaţi membru cu membru
înaintea lui Dumnezeu pe altar, dar cu toate acestea sunt
socotiţi împreună ca o singură jertfă. Capul a fost
primul pus pe altar şi de atunci toţi câţi sunt morţi cu El
şi curăţaţi, ca în tip, prin spălare cu apă — prin Cuvânt —
sunt socotiţi ca puşi pe acelaşi altar împreună cu Capul.
Arderea jertfei pe altar arată cum primeşte Dumnezeu
sacrificiul: ca „un miros plăcut".
79. Al doilea berbece, „berbecele de consacrare", arăta ce
efect va avea sacrificiul asupra noastră, după cum cel
dintâi arăta cum primeşte Dumnezeu sacrificiul nostru. Aaron
şi fiii săi şi-au pus mâinile pe capul berbecelui de
consacrare, arătând astfel că el îi reprezenta pe ei. Iar
Moise l-a înjunghiat, a luat sângele lui (viaţa
consacrată) şi l-a pus pe fiecare dintre ei, arătând prin
aceasta că pentru noi consacrarea este o lucrare
individuală. Şi l-a pus pe vârful urechii drepte, pe degetul
mare de la mâna dreaptă şi pe degetul mare de la piciorul
drept. Astfel prin consacrare ni se dă posibilitatea să avem
„auzul credinţei" şi să preţuim promisiunile lui
Dumnezeu aşa cum nu o poate face nimeni în afara celor
consacraţi. Mâinile noastre sunt consacrate, astfel că orice
află mâinile noastre de făcut, noi facem cu puterea
noastră, ca pentru Domnul. Picioarele noastre sunt
consacrate, aşa că de aici înainte nu „trăim ca
neamurile", ci „umblăm în înnoire de viaţă" „umblăm
prin credinţă", „umblăm potrivit duhului", „umblăm
în lumină" şi „cum l-am primit pe Hristos, aşa umblăm
în El" (vers. 23,24). (Efes.4:17; Rom. 6:4; 2 Cor. 5:7; Rom.
8:4 — Cornilescu rev.; 1 Ioan 1:7; Col. 2:6 — n. e.)
80. Bucăţile alese ale berbecelui, „măruntaiele" şi
„grăsimea" lui, reprezintă sentimentele inimii noastre,
puterile noastre cele mai bune. Acestea erau luate în
mâini de către preoţi şi „legănate" — trecute încolo
şi încoace înaintea Domnului, reprezentând faptul că o
jertfă consacrată nu este adusă lui Dumnezeu pentru un
moment, o zi sau un an, ci noi ne consacrăm ca să ţinem
sentimentele şi puterile noastre încontinuu ridicate, ca să
nu încetăm niciodată până ce nu vom fi acceptaţi de El ca
unii care ne-am sfârşit alergarea. Iar Moise a luat jertfa
legănată din mâinile lor (preoţii nu o lăsau jos),
acceptarea de către Dumnezeu fiind arătată prin foc. Astfel
noi, „preoţii împărăteşti", n-avem voie să punem jos sau să
încetăm a ne oferi toate puterile noastre în serviciul lui
Dumnezeu atâta timp cât le avem, până când sunt consumate cu
totul în serviciul Lui, până când Dumnezeu va zice: Este
destul — vino mai sus. Când iubirea („grăsimea") fiinţei
noastre cea mai lăuntrică este pusă pe altar, ea ajută la
creşterea focului acceptării din partea lui Dumnezeu. Cu cât
este mai multă iubire legată de consacrarea noastră faţă de
Dumnezeu, cu atât mai curând ni se va consuma jertfa.
81. Peste această „jertfă legănată", în timp ce ea era în
mâinile lor, erau puse trei turte nedospite luate dintr-un
coş. Această jertfă era pusă de Moise atât în mâinile
Marelui Preot, cât şi ale sub-preoţilor.
82. Prima, o turtă nedospită, reprezenta puritatea reală a
lui Isus ca om şi puritatea socotită Bisericii ca oameni, ca
atestată de Lege (reprezentată prin Moise) —
îndreptăţirea — pentru că, „dreptatea Legii se
împlineşte în noi" (Rom. 8:4 — Diaglott), atâta vreme cât
suntem acceptaţi ca membri ai Corpului Lui. A doua turtă
nedospită, făcută cu ulei, reprezenta locuirea
Spiritului lui Dumnezeu în noi — sfinţirea. A treia,
o „plăcintă", reprezenta speranţa şi credinţa noastră în
promisiunile nespus de preţioase, de glorie, onoare şi
nemurire.
83. Fără de aceste elemente este imposibil să ne fie
completă consacrarea şi de aceea să fie acceptabilă, adică
fără de îndreptăţire (puritate), sfinţire prin
Spirit prin credinţa în adevăr, şi credinţă în
glorificarea făgăduită.
84. Uleiul de ungere amestecat cu sângele de consacrare era
stropit peste ei (vers. 30), învăţând că consacrarea noastră
este acceptată numai pentru că suntem îndreptăţiţi prin
sângele preţios al Mântuitorului nostru; astfel ni se spune
că suntem acceptaţi „în Cel Preaiubit" (Efes. 1:6 —
Cornilescu rev.).
85. Fierberea cărnii de consacrare (versetul 31) nu făcea
parte din sacrificiu: aceasta era numai pregătirea bucăţii
care urma să fie mâncată. Totul trebuia să fie lichidat (versul
32), arătând că noi trebuie să fim consacraţi în întregime
şi complet şi că nimic din timpul şi puterea noastră să nu
fie risipit.
86. Cele şapte zile ale consacrării (vers. 33, 35)
arătau din nou că noi ne-am consacrat în serviciul lui
Dumnezeu nu numai pentru o parte din timpul nostru, ci
pentru tot. Şapte în Scriptură este un număr complet şi
înseamnă tot sau totalitatea lucrurilor la
care se referă („şapte peceţi", „şapte trâmbiţe", „şapte
plăgi" etc.). Versetul 36 arată terminarea lucrării de
consacrare.
87. Niciodată n-a fost mai mare nevoie decât acum ca toţi
cei care suntem consacraţi ca preoţi să căutăm să fim „morţi
cu El" şi fiecare capacitate a noastră să fie legănată
înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să poată accepta şi
folosi talentele noastre spre gloria Lui. Acest lucru
prezintă interes în special pentru cei care înţeleg că
Scripturile învaţă că foarte curând toţi membrii Corpului
vor fi acceptaţi împreună cu Capul, o mireasmă
plăcută lui Dumnezeu şi că, lucrarea sacrificiului de sine
fiind atunci terminată, va începe opera glorioasă a
binecuvântării omenirii şi a împlinirii Legământului lui
Dumnezeu.
88. Consacrarea antitipică a preoţilor antitipici este
limitată la Vârsta prezentă (Evanghelică). Ea a progresat cu
hotărâre de când Domnul şi Înainte-Mergătorul nostru s-a „oferit
pe Sine Însuşi" — şi va fi completă înainte ca vârsta
prezentă să se sfârşească în întregime. Şi dacă nu reuşim să
fim printre preoţi acum, în decursul timpului de consacrare,
noi nu vom putea fi cu ei când îşi vor începe serviciul
pentru popor în Împărăţie, când acestor preoţi (dispreţuiţi
acum de oameni, dar „un miros plăcut lui Dumnezeu") li se va
adăuga titlul de Rege şi, împreună cu Capul lor, Isus, vor
conduce şi binecuvânta toate naţiunile (Apoc. 20:6). Dorim
noi în mod serios să fim printre cei care vor cânta spre
lauda Marelui nostru Preot: „Ai făcut din noi regi şi preoţi
pentru Dumnezeul nostru şi vom împărăţi pe pământ"? Dacă
este aşa, vom fi pe deplin consacraţi acum, pentru că numai
„dacă suferim cu El" vom „şi împărăţi împreună cu El" (2
Tim. 2:12); (vezi Apoc. 5:10 — n. e.).
RUGĂCIUNEA SUB-PREOŢILOR
Victorios Mare Preot! Nu mai trebuie să
fii adus
Spre jertfire-n veşmânt colorat;
Nu va mai trebui să plăteşti pedeapsa pentru păcat.
Marele preţ al răscumpărării e plătit, glorie ai câştigat
Şi vei veni-n curând spre-a binecuvânta!
Preamărit Mare Preot! Toată puterea-n cer şi pe pământ,
Toată mila şi iubirea, Tu eşti Cel ce le ai!
Legitim Rege al regilor şi Domn al domnilor rămâi,
Când vesele trâmbiţe proclamă numele-ţi drept şi vrednic
Şi proşternute oşti Îţi mărturisesc slava.
Îndurat Mare Preot! Gingaş Apărător,
Prieten adevărat al celor ce se căiesc,
Ce ai simţit durerea şi-al nostru loc umilitor!
Din harul ce-l vei da odată tuturor,
Şi din binecuvântarea Ta, acum trimite peste noi.