CAPITOLUL V
UN ALT TIP AL SACRIFICIILOR ISPĂŞIRII
LEVITICUL 9
Sacrificiile ispăşirii arătate din nou cu diferite
detalii — Moise şi Aaron au intrat în Tabernacol, apoi
au ieşit şi au binecuvântat poporul — El „se va
arăta...celor ce-L aşteaptă" — „Iar după moarte
judecata" — Manifestarea acceptării divine a jertfei de
ispăşire
175. În acest capitol avem o reprezentare
a lucrării şi sacrificiilor de ispăşire mai condensată decât
în cel deja examinat (Lev. 16) şi în plus el furnizează
anumite trăsături care, în lumina celor văzute mai sus, vor
fi în interesul şi totodată în folosul nostru. Aici avem un
alt tablou al sacrificiilor ispăşirii.
176. „Şi Moise le-a zis: „Acesta este lucrul pe care Domnul
l-a poruncit, faceţi aceasta şi slava Domnului vi se va
arăta." Şi Moise i-a zis lui Aaron: „Apropie-te de altar;
adu-ţi jertfa ta pentru păcat şi arderea ta de tot şi fă
ispăşire pentru tine (pentru cei chemaţi să fie membri în
Corpul său) şi pentru popor (lume)"" — (Cornilescu rev.).
177. Acest tip ilustrează faptul că Domnul nostru Isus
(sacrificiul viţelului pentru păcate) a fost suficient să
răscumpere atât „Corpul Său", „Turma mică", cât şi toată
omenirea. Partea Bisericii în sacrificiul pentru păcat putea
să lipsească cu totul: noi puteam fi cruţaţi de încercările
speciale ale „căii înguste", cruţaţi de suferinţele
sacrificiului şi puteam fi restabiliţi la perfecţiunea
naturii umane, exact aşa cum va fi toată omenirea. Dar I-a
plăcut lui Iehova nu numai să-L aleagă pe Isus pentru
această mare lucrare de sacrificiu, ci să-L facă şi
Căpetenia sau Capul „Bisericii care este Corpul Său" şi ca
aceştia, la fel ca şi Căpetenia lor, să fie făcuţi
perfecţi ca fiinţe SPIRITUALE, suferind în carne ca
jertfe pentru păcat (Evr. 2:10; Col. 1:24).
178. Apostolul Pavel, referindu-se la relaţia noastră intimă
cu Capul nostru, spune: „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi
Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat
cu orice binecuvântare duhovnicească, în locurile cereşti
(„Sfânta" şi „Sfânta Sfintelor"), în Hristos, după cum NE-A
ALES în El înainte de întemeierea lumii...spre lauda
slavei harului Său, pe care (îndreptăţindu-ne sau făcându-ne
acceptaţi) ni l-a dat în Cel Preaiubit" (Efes. 1:3,4,6 —
Cornilescu rev.). „Dumnezeu v-a chemat...prin Evanghelia
noastră: ca să căpătaţi SLAVA Domnului nostru Isus
Hristos" (2 Tes. 2:14), aşa că „dacă răbdăm, vom şi împărăţi
împreună cu El" (2 Tim. 2:12).
179. Marele Preot, după ce oferea propriul său sacrificiu,
trebuia să aducă şi „jertfa poporului" (ţapul) şi să facă
„ispăşire pentru el (tot Israelul) cum a poruncit Domnul".
Acest aranjament, de-a avea şi noi parte în sacrificiul
ispăşirii, după cum atestă apostolul Pavel (Col. 1:24-26), a
fost o parte din porunca sau planul original al Părintelui
nostru.
180. „Aaron s-a apropiat de altar şi a înjunghiat viţelul
pentru jertfa pentru păcat care era pentru sine însuşi (în
locul lui sau care-l substituia pe el). Fiii lui Aaron au
adus sângele la el; el şi-a înmuiat degetul în sânge, a uns
coarnele altarului...A ars pe altar grăsimea" etc....„iar
carnea şi pielea le-a ars în foc, afară din tabără. A
înjunghiat apoi arderea-de-tot (un berbece). Fiii lui Aaron
i-au adus sângele şi el l-a stropit pe altar de jur
împrejur. I-au adus şi arderea-de-tot, tăiată în bucăţi, cu
cap cu tot şi le-a ars pe altar. A spălat măruntaiele şi
picioarele; şi le-a ars pe altar, deasupra arderii-de-tot"
(Cornilescu rev.); (foarte asemănător cu relatarea din
capitolul 16 şi având aceeaşi semnificaţie).
181. Astfel, arderea-de-tot a lui Isus a ars în întregime
de-a lungul Vârstei Evanghelice, dovedind tuturor celor din
condiţia „Curţii" (celor îndreptăţiţi) acceptarea Lui
de către Dumnezeu şi acceptarea tuturor membrilor „Corpului
Său" — aşezaţi pe altar lângă Cap.
182. „A adus jertfa pentru popor, a luat ţapul pentru jertfa
pentru păcat a poporului (nu pentru preoţi şi leviţi
ca şi cea precedentă), l-a înjunghiat şi l-a adus jertfă
pentru păcat, ca şi pe cea dintâi" (Cornilescu rev.), adică
l-a tratat exact cum a tratat şi viţelul. Acest ţap este
acelaşi cu „ţapul Domnului" din cealaltă ilustraţie, „ţapul
de trimis" şi alte trăsături fiind omise în această imagine
mai generală. Aceasta este încă o confirmare a învăţăturii
că cei care merg pe urmele Domnului sunt participanţi la
sacrificiul pentru păcat.
183. „A adus apoi arderea-de-tot şi a jertfit-o, după
rânduielile aşezate. A adus şi jertfa de mâncare, a umplut
un pumn din ea şi a ars-o pe altar, afară de arderea-de-tot
de dimineaţă. A înjunghiat apoi taurul (viţelul) şi
berbecul, ca jertfă de mulţumire pentru popor" (Cornilescu
rev.).
184. Jertfa de pace (de mulţumire; n. e.), care a fost
descrisă deja, reprezenta un angajament sau legământ. Făcută
în legătură cu jertfa pentru păcat a Marelui Preot, ea
semnifica angajamentele, obligaţiile şi legămintele asumate
de Preot, bazate pe sacrificiul pentru păcat. În tip
pacea era stabilită între Iehova şi Israel după cum
urmează: sacrificiul pentru păcat fiind făcut, de asemenea
arderea-de-tot arătând acceptarea lui înaintea lui Dumnezeu,
era pace între Iehova şi Israel, deoarece vechiul lor păcat
adamic era în mod tipic îndepărtat şi prin urmare ei erau
obligaţi să trăiască supuşi unui legământ bazat pe iertarea
lor — ei trebuiau să ţină Legea — căci acela care face
aceste lucruri va trăi prin ele (ca o răsplată pentru
respectarea lor). Dar, după cum sacrificiile noastre pentru
păcat sunt mai bune decât cele tipice, tot aşa este şi cu
jertfa de pace sau cu legământul stabilit de aceste
sacrificii; el este un legământ mai bun. Astfel, în această
jertfă de pace, sau jertfă-legământ, preotul serveşte ca
exemplu şi umbră a lucrurilor spirituale —
mijlocitorul unui legământ mai bun (Evr. 8:6-13), sub care
tot poporul va fi binecuvântat cu RESTABILIREA şi astfel va
fi făcut capabil să asculte de legea perfectă şi să trăiască
veşnic.
185. „Şi Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor şi l-a
binecuvântat. Apoi, după ce a adus jertfa pentru păcat,
arderea-de-tot şi jertfa de mulţumire, s-a coborât". Aici
vedem ilustrat în tip faptul că deşi binecuvântarea
nu este pe deplin cuvenită să vină asupra poporului decât
atunci când toate sacrificiile sunt terminate, totuşi, o
măsură de binecuvântare vine asupra omenirii de la membrii
Preotului chiar şi acum, în decursul vârstei de
sacrificiu, înainte ca noi toţi să intrăm în „Sfânta
Sfintelor" sau condiţia spirituală. Cât de adevărat este
acest fapt în realitate: oriunde este preoţimea
împărătească, o binecuvântare mai mult sau mai puţin
pronunţată curge de la ei spre semenii lor.
„MOISE ŞI AARON AU INTRAT ÎN TABERNACOL
APOI AU IEŞIT DIN EL ŞI AU BINECUVÂNTAT POPORUL"
186. Când această zi (vârstă) a
sacrificiului este terminată, Preotul complet (Capul şi
Corpul) se va prezenta înaintea lui Dumnezeu şi va da dovada
că a mulţumit toate pretenţiile dreptăţii faţă de popor
(lume). Se va observa că în vreme ce tipul din Levitic 16 a
împărţit lucrarea Zilei de Ispăşire şi a arătat toate
particularităţile modului în care sacrificiul Domnului ni le
face mai întâi pe ale noastre vrednice de acceptare etc.,
acest tip arată întreaga lucrare a Vârstei Evanghelice, ca
jertfe succesive, unite de fapt în una — toate suferinţele
Hristosului întreg, urmate imediat de binecuvântările
restabilirii. Intrarea lui Moise împreună cu Aaron în
Tabernacol pare să spună: Legea este pe deplin
satisfăcută şi dreptatea ei este dovedită în sa-crificiul
lui Hristos. Legea (reprezentată în tip prin Moise) va
mărturisi în favoarea celor care se aflau sub Lege —
Israelul după trup — că toţi cei condamnaţi sub ea au fost,
de asemenea, îndreptăţiţi spre viaţă prin sa-crificiile
Preotului, care „s-a jertfit pe Sine" o dată pentru toţi.
187. Când a fost prezentat, întreg sacrificiul a fost „sfânt
şi bine primit de Dumnezeu", aceasta dovedindu-se prin
faptul că Moise şi Aaron n-au murit la pragul Sfintei
Sfintelor. Moise şi Aaron au ieşit şi împreună au
binecuvântat poporul. Tot aşa şi în vârsta care vine,
Hristosul va binecuvânta toate familiile pământului (Gal.
3:8,16,29; Gen. 12:3), însă nu înlăturând sau ignorând Legea
lui Dumnezeu şi scuzând păcatul, ci restaurând omul la
perfecţiunea umană, condiţie în care el va fi capabil să
ţină legea perfectă a lui Dumnezeu şi să fie binecuvântat
prin ea. Binecuvântat de Preot, făcut perfect şi capabil să
o ţină, Legea — ascultă şi trăieşte — „Cel ce face dreptate
e drept" — va fi o mare binecuvântare; pentru că oricine va
voi va putea atunci să asculte şi să trăiască veşnic în
fericire şi comuniune cu Iehova.
„ŞI SLAVA DOMNULUI S-A ARĂTAT ÎNTREGULUI
POPOR"
188. Pe măsură ce binecuvântarea
progresează (restaurând şi ridicând rasa, mintal şi fizic),
rezultatele vor deveni evidente. Poporul — lumea în general
— va recunoaşte tot mai mult, în fiecare zi, iubirea plină
de har a lui Dumnezeu. Astfel va fi că „atunci se va revela
slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea"
(Isa. 40:5 — Cornilescu rev.). Ei vor ajunge să vadă treptat
lungimea, lărgimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui
Dumnezeu, care întrece orice înţelegere.
189. Este vrednic de remarcat că binecuvântarea menţionată
aici nu era o binecuvântare pentru sub-preoţi. Nu, ei erau
reprezentaţi prin cel care binecuvânta — prin Aaron.
Binecuvântarea venea peste tot poporul lui Israel,
care în tip a reprezentat lumea. La această binecuvântare a
lumii prin „Sămânţa" — Hristosul întreg, după ce
toate suferinţele sunt împlinite de Corp (Col. 1:24) — se
referă Pavel, zicând: „Căci ştim că până în ziua de azi
toată creaţia (umanitatea) suspină şi suferă durerile
naşterii...aşteaptă...descoperirea fiilor lui Dumnezeu".
Înainte ca ei să poată avea experienţa eliberării din robia
stricăciunii (păcat şi moarte) şi să fie restabiliţi la
libertatea fiilor lui Dumnezeu (eliberaţi de sub condamnare,
păcat, moarte etc.), de care s-a bucurat primul fiu uman al
lui Dumnezeu, Adam (Luc. 3:38), sacrificiile Zilei de
Ispăşire trebuie să fie terminate şi preoţii care au jertfit
trebuie să fie îmbrăcaţi cu hainele glorioase, cele
împărăteşti, cu autoritatea şi puterea divină ca astfel să-i
elibereze (Rom. 8:19-22; Cornilescu rev.).
190. Aceasta este fără îndoială binecuvântarea întregului
popor — mântuirea de la moarte şi boldul ei, păcatul — la
care se referă apostolul Pavel, spunând: „SE VA ARĂTA A DOUA
OARĂ, CELOR CARE ÎL AŞTEAPTĂ, NU ÎN LEGĂTURĂ CU
PĂCATUL (nu se prezintă din nou ca un sacrificiu pentru
păcat, fără a fi contaminat de păcatele purtate pentru
păcătoşi), ci pentru mântuire" (Evr. 9:28 —
Cornilescu rev.). Lumea a văzut Preotul — Capul şi Corpul —
suferind ca sacrificiu pentru păcat în decursul acestei
vârste; Isus s-a prezentat evreilor în trup (ca sacrificiu
pentru păcat) şi aşa cum a putut zice Pavel pot zice toţi
cei ce calcă în urmele Lui: „pentru ca şi viaţa lui Isus să
se arate în trupul nostru muritor" (2 Cor. 4:11 — Cornilescu
rev.). După cum întregul Hristos s-a arătat şi a suferit în
trup, tot aşa vor fi şi ei „glorificaţi împreună" în faţa
lumii; „pentru că mărirea (binecuvântarea şi mântuirea) va
fi descoperită şi toată carnea o va vedea". Când
El se va arăta, ne vom arăta şi noi cu El în slavă (Col.
3:4).
191. Dar acest Mare Preot al lumii va fi recunoscut numai de
„cei ce-L aşteaptă". Dacă El s-ar arăta ca fiinţă de carne,
în cer sau în alt loc, ar fi o apariţie pentru toţi,
indiferent dacă-l aşteaptă sau nu, dar noi am văzut deja că
Scripturile ne învaţă că El, Capul, a fost desăvârşit ca
fiinţă spirituală şi că turma Lui mică va fi făcută
„asemenea Lui", fiinţe spirituale, de natură divină, pe care
nici un om nu le-a văzut şi nici nu le poate vedea (1 Tim.
6:16). Noi am văzut că felul în care lumea va vedea Biserica
glorificată va fi prin percepţie mintală, în acelaşi sens în
care se poate spune despre o persoană nevăzătoare că vede.
În acelaşi sens noi vedem acum premiul, „coroana vieţii",
„pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd (cu
vederea fizică), ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile
care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt
veşnice" (2 Cor. 4:18). În acest fel întreaga Biserică din
această vârstă „s-a uitat ţintă" la Isus şi aşa „îl vedem pe
Isus" (Evr. 2:9; 12:2). Tot aşa, cu ochii înţelegerii lor,
„ve-ghetorii" discern a doua prezenţă a Domnului la timpul
ei cuvenit, prin lumina Cuvântului divin. Mai târziu lumea,
„orice ochi, îl va vedea" în acelaşi mod, dar prin lumina
„flăcării de foc" a judecăţilor Sale (2 Tes. 1:8).
192. Acesta este singurul mod în care fiinţele umane pot să
vadă sau să recunoască lucrurile de pe planul spiritual.
Isus a exprimat această idee ucenicilor, că ei care au
recunoscut spiritul sau mintea Sa şi astfel L-au cunoscut,
în acelaşi fel se vor cunoaşte şi cu Tatăl. „Dacă M-aţi
cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu...Şi de acum
încolo, Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut" (Ioan
8:19; 14:7 — Cornilescu rev.). Acesta este singurul sens în
care lumea îl va vedea vreodată pe Dumnezeu, pentru că „nimeni
n-a văzut vreodată pe Dumnezeu" („pe care nici un om
nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea") — „Singurul Lui
Fiu...Acela L-a făcut cunoscut (L-a descoperit, L-a arătat)"
(Ioan 1:18 - Cornilescu rev.; 1 Tim 6:16). Isus le-a
descoperit sau a făcut ca discipolii Săi să-L vadă pe
Tatăl, făcându-le cunoscut caracterul Lui — descope-rindu-L
prin cuvinte şi fapte ca Dumnezeul Iubirii.
193. În acelaşi fel sistemul papal a fost arătat de Luther
şi de alţii şi văzut de mulţi ca fiind Antihristul sau, după
cum a prezis Pavel, acel sistem nelegiuit, omul păcatului, a
fost atunci descoperit, cu toate că mulţi nici chiar
astăzi nu-l văd astfel.
194. În acest fel Domnul nostru Isus, Capul (prezent acum să
strângă giuvaerele), se descoperă în acest timp membrilor
vii ai „turmei mici", cu toate că alţii nu ştiu
despre prezenţa Sa (Luc. 17:26-30; Mal. 3:17 — King James).
195. Tot aşa va fi şi în Ziua Milenară, când Hristosul
complet — Preotul — este descoperit. El se va descoperi
numai celor ce-L aşteaptă şi numai aceia Îl vor vedea.
Ei nu-L vor vedea prin vedere fizică, ci aşa cum vedem noi
acum toate lucrurile spirituale — pe Domnul nostru Isus
Hristos, pe Tatăl, premiul etc. — cu ochii credinţei.
Oamenii nu vor vedea Hristosul cu vederea fizică,
pentru că vor fi pe planuri diferite de existenţă — unul
spiritual, celălat carnal; din aceeaşi cauză ei
nu-L vor vedea niciodată pe Iehova. Dar noi („turma
mică", când vom fi glorificaţi) Îl vom vedea aşa cum este
El, pentru că vom fi asemenea Lui (1 Ioan 3:2).
196. Cu toate că numai „cei ce-L aşteaptă" vor fi în stare
să recunoască Hristosul ca şi Eliberatorul care îi va salva
de sub domnia morţii, totuşi aceasta va cuprinde toată
lumea, pentru că felul descoperirii va fi astfel încât până
la urmă toţi vor trebui să vadă. „Tot ochiul Îl va vedea" şi
toţi din morminte, fiind atunci treziţi, chiar şi cei ce
L-au străpuns, vor recunoaşte că au crucificat pe Domnul
slavei. El se va descoperi (în cer? Nu!) „într-o flacără de
foc (judecăţi), ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc (nu-L
recunosc) pe Dumnezeu şi (de asemenea) pe cei ce nu ascultă
de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos". În astfel de
împrejurări nu va dura mult timp pentru ca toată omenirea
să-L recunoască. Acum cel drept suferă, dar atunci se va
vedea „deosebirea dintre...cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi
cel ce nu-I slujeşte", pentru că în acea zi deosebirea va fi
dovedită (Mal. 3:15-18). Atunci toţi, văzând clar, vor putea
să aibă viaţă veşnică, acceptând pe Hristos şi oferta Sa de
viaţă sub Noul Legământ, pentru că noi „ne-am pus nădejdea
în Dumnezeul Cel viu, care este Mântuitorul tuturor
oamenilor şi mai ales al celor credincioşi" (1 Tim. 4:10)
„IAR DUPĂ MOARTE JUDECATA"
197. Un text legat direct de subiectul
nostru, după cum reiese din contextul lui, dar care este
aplicat greşit, rău înţeles, mai des, poate, decât oricare
altul din Scriptură, spune: „şi, după cum oamenilor (lui
Aaron şi urmaşilor săi, care au fost numai tipuri ale
Marelui Preot, al creaţiei noi) le este rânduit să moară o
singură dată (în mod tipic, cum este reprezentat prin
animalul înjunghiat), iar după aceea (ca rezultat al acestor
jertfe) vine judecata (lui Dumnezeu, aprobând sau respingând
sacrificiul), tot aşa şi Hristos, după ce S-a adus jertfă
o singură dată (ce nu va mai fi repetată niciodată), ca
să poarte păcatele multora („fiecărui om"), Se va arăta a
doua oară celor ce-L aşteaptă, nu în legătură cu
păcatul (fără să fie pătat de păcatele purtate şi nici ca să
repete jertfa pentru păcat), ci pentru mântuire" — să dea
viaţă veşnică tuturor celor ce o doresc acceptând condiţiile
lui Dumnezeu de credinţă şi ascultare (Evr. 9:27,28 —
Cornilescu rev.).
198. De fiecare dată când un preot intra în „Sfânta
Sfintelor" în Ziua Ispăşirii îşi risca viaţa, căci, dacă
sacrificiul său ar fi fost imperfect ar fi murit imediat
după trecerea „celui de-al doilea văl". El n-ar mai fi fost
acceptat în „Sfânta Sfintelor", nici sacrificiul său
imperfect n-ar fi fost acceptabil ca o ispăşire pentru
păcatele poporului. De aceea, orice lipsă însemna moartea sa
şi condamnarea tuturor celor pentru ale căror păcate încerca
să facă reconciliere. Aceasta era „judecata"
menţionată în acest text, prin care treceau preoţii tipici
în fiecare an; de trecerea acestei judecăţi în mod favorabil
depindeau viaţa preotului şi ispăşirea anuală tipică pentru
păcatele poporului.
199. Marele nostru Preot, Isus Hristos, a trecut pe sub al
doilea văl antitipic când a murit la Calvar şi dacă
sacrificiul Său ar fi fost în vreun fel sau în vreo măsură
imperfect, El n-ar fi fost înviat niciodată din
morţi, — „judecata" dreptăţii ar fi mers împotriva Lui. Dar
învierea Sa, în a treia zi, a dovedit că lucrarea Sa a fost
perfect îndeplinită, că a trecut proba „judecăţii" divine
(vezi Fapte 17:31).
200. O altă dovadă că Domnul nostru a trecut această
„judecată" cu succes, o dată pentru totdeauna, şi că
sacrificiul Său a fost acceptat, s-a arătat în
binecuvântările din ziua Cincizecimii iar aceasta a fost o
pregustare a binecuvântărilor încă şi mai mari din viitor şi
a revărsării Spiritului Sfânt peste toată carnea (Ioel
2:28), o garanţie sau asigurare că în cele din urmă El (şi
noi în El), va ieşi să binecuvânteze poporul — lumea, pentru
ale cărei păcate El a ispăşit pe deplin şi acceptabil.
201. Orice interpretare a acestui text care îl aplică morţii
obişnuite a omenirii în general este cu totul contrazisă şi
respinsă de context.
202. Mulţi au sperat în mod nedefinit într-un timp viitor
bun — de înlăturare într-un fel oarecare a blestemului
păcatului, morţii şi răului în general, dar ei n-au înţeles
lunga întârziere. Nu-şi dau seama că sacrificiul
„Zilei de Ispăşire" este necesar şi trebuie să fie terminat
înainte ca gloria şi binecuvântarea să poată veni şi nici nu
pot să vadă că Biserica, „aleşii", „turma mică", sunt
asociaţi în sacrificiul Hristosului şi în suferinţele Lui,
aşa cum vor fi şi în gloria care va urma. „De asemenea şi
firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată (în ignoranţă)
descoperirea fiilor lui Dumnezeu (a Bisericii)" (Rom. 8:19,
22).
203. Mai mult decât atât, deoarece preotul tipic a
reprezentat atât „corpul" cât şi „capul" Preotului
antitipic, Hristosul, înseamnă că fiecare membru al
Bisericii trebuie să treacă această „judecată" — că deşi au
fost chemaţi mulţi, nici unul nu va fi ales ca
„membru" în final acceptabil al Corpului lui Hristos,
mlădiţă în via adevărată, decât dacă va fi biruitor —
credincios până la moarte (Apoc. 3:21). Cu toate acestea, ei
nu trebuie să atingă perfecţiunea trupească, ci perfecţiunea
inimii, a voinţei, a intenţiei: ei trebuie să fie „curaţi în
inimă" — tezaurul trebuie să fie din aur curat încercat în
foc, deşi caseta lui prezentă este doar un vas de lut
imperfect.
ACCEPTAREA DIVINĂ TREBUIE SĂ FIE
MANIFESTATĂ
204. „Un foc a ieşit dinaintea Domnului
şi a mistuit pe altar arderea-de-tot şi grăsimile. Tot
poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie
şi s-au aruncat cu faţa la pămînt" — s-au închinat. Acesta
este acelaşi gând exprimat în altă formă. Focul simboliza
acceptarea jertfei de către Dumnezeu; recunoaşterea ei de
către popor arăta că lumea va înţelege sacrificiul şi
valoarea lui în aprecierea lui Dumnezeu, ca preţ al
eliberării lor din moarte şi mormânt, şi când îşi vor da
seama de aceasta se vor închina lui Iehova şi
reprezentantului Său — Preotul.
205. Că acest lucru nu s-a îndeplinit încă, este evident.
Dumnezeu nu Şi-a manifestat încă prin foc acceptarea
sacrificiului marii Zile de Ispăşire; poporul încă nu a
strigat şi nu a căzut cu faţa la pământ închinându-se
Marelui Rege şi reprezentantului Său. Nu, lumea zace încă în
cel rău (1 Ioan 5:19); dumnezeul lumii acesteia orbeşte
încă, mai mult sau mai puţin, aproape întreaga omenire (2
Cor. 4:4); întunericul acoperă încă pământul — şi o negură
mare acoperă popoarele (Isa. 60:2). Nu trebuie să aşteptăm
marile binecuvântări ale restabilirii, prefigurate în acest
tip, până când toţi membrii Bisericii, „corpul" Marelui
Preot, nu vor fi trecut mai întâi pe sub vălul al doilea
(moartea reală), în Sfânta Sfintelor, prin schimbarea
învierii. De asemenea, această „binecuvântare" din tip nu se
va îndeplini decât după marele timp de strâmtorare. Atunci,
pedepsiţi, dezmeticiţi, umiliţi, oamenii ÎL vor „aştepta" şi-L
vor „căuta" pe marele Hristos, Sămânţa lui Avraam, ca să-i
binecuvânteze şi să-i ridice.
206. Cât de frumos învaţă aceste tipuri o deplină
răscumpărare pentru tot poporul, o restabilire şi
binecuvântare făcută posibilă pentru toţi!
207. Nimic în tipuri nu pare să facă deosebire între vii şi
morţi şi unii poate ar fi înclinaţi să presupună că atunci
când jertfele Marelui Preot sunt încheiate şi
binecuvântările încep, numai cei care vor fi în viaţă atunci
vor beneficia în mare măsură de ele. Dar noi răspundem, nu:
în aprecierea lui Dumnezeu viii şi morţii sunt la fel, El
vorbeşte despre toţi ca fiind morţi. Toţi sunt sub
sentinţa morţii în Adam iar mica scânteie de viaţă pe
care o are fiecare om acum este în realitate doar o etapă a
morţii. Rasa noastră este o rasă moartă din pricina
păcatului lui Adam, însă, la sfârşitul acestei antitipice „Zile
de Ispăşire", binecuvântările îndreptăţirii şi vieţii se vor
răspândi asupra tuturor, pe baza condiţiilor la care toţi
vor fi capabili să se supună, şi oricine va vrea va putea
avea din nou, de la dătătorul de viaţă, Răscumpărătorul, tot
ce el a pierdut în Adam — viaţa, libertatea, favoarea lui
Dumnezeu etc. — cei care au străbătut toată calea
coborâtoare în moarte, precum şi cei care zăbovesc încă pe
margine — „în valea umbrelor morţii".
208. Acesta este obiectivul jertfelor pentru păcat
antitipice: să elibereze „tot poporul", toată omenirea, de
sub domnia păcatului şi a morţii; să-i restaureze la
perfecţiunea fiinţei, care este esenţială pentru o
desăvârşită fericire şi împăcare cu Creatorul.
209. Aceasta este binecuvântarea care trebuie să vină peste
toate familiile pământului prin Sămânţa lui Avraam. Aceasta
este vestea bună care i-a fost vestită lui Avraam, aşa cum
citim: „fiindcă prevedea că Dumnezeu va îndreptăţi pe cei
dintre neamuri (toată omenirea — păgânii) prin credinţă, a
spus mai dinainte lui Avraam această veste bună (Evanghelie):
„Toate neamurile vor fi binecuvântate (îndreptăţite) în
tine...şi în sămânţa ta"", adică „Hristos (întâi Capul şi în
al doilea rând Corpul)...şi dacă sunteţi (membri) ai lui
Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit
făgăduinţei", adică o clasă a binecuvântării, sămânţa lui
Avraam, care va binecuvânta toate familiile de pe pământ
(Gal. 3:8,16,29). Dar această „sămânţă" trebuie să fie
completă înaintea venirii binecuvântării, aşa cum se arată
în tipul tocmai examinat: sacrificiul pentru păcat trebuie
să fie terminat înainte ca toate binecuvântările care
rezultă din el să se poată revărsa.
210. Restricţia ca numai Marele Preot să intre în „Sfânta
Sfintelor" o dată pe an, pentru a face ispăşire, nu trebuie
înţeleasă greşit, că ar însemna că el şi sub-preoţii nu
intrau niciodată acolo în decursul zilelor următoare — după
ce Ziua Ispăşirii făcea o deplină reconciliere pentru
păcate. Dimpotrivă, Marele Preot intra acolo adesea în
zilele următoare. El intra în „Sfânta Sfintelor" ori de câte
ori îl întreba pe Iehova cu privire la prosperitatea lui
Israel etc, folosind pieptarul judecăţii, Urimul şi Tumimul.
De asemenea, ori de câte ori desfăceau tabăra, ceea ce se
întâmpla adesea, preoţii intrau, luau jos „vălurile" şi
împachetau chi-votul şi toate vasele sfinte, înainte ca
leviţii să aibă permisiunea să le transporte (Num. 4:5-16.)
211. De asemenea, ori de câte ori un israelit oferea o
jertfă pentru păcat preoţilor (după ce sacrificiile „Zilei
de Ispăşire" erau terminate), ei o mâncau cu toţii în „Sfânta
Sfintelor" (Num. 18:10). Tot aşa este şi cu antitipul, după
ce „Ziua Ispăşirii" din prezent se termină: „preoţimea
împărătească" va fi în „Sfânta Sfintelor" sau condiţia
spirituală perfectă şi acolo va accepta (mânca)
sacrificiile pentru păcat, aduse de oameni pentru propriile
lor greşeli (nu pentru păcatul originar sau adamic, care a
fost şters în „Ziua Ispăşirii"). În acea condiţie spirituală
perfectă, preoţimea va da instrucţiuni în orice chestiune,
aşa cum este reprezentat în deciziile şi răspunsurile date
lui Israel prin Urim şi Tumim.