CAPITOLUL VI
SACRIFICIILE CARE URMAU „ZILEI DE ISPĂŞIRE"
Acestea reprezintă căinţe, angajamente, legăminte etc.,
în decursul Mileniului — Arderile-de-tot ale poporului —
Jertfele lor de pace — Darurile de mâncare — Jertfele
lor pentru vină — Încetarea deosebirii dintre bărbat şi
femeie arătată în tipuri
212. SACRIFICIILE oferite de popor
(Israel — lumea) în contul lor individual după sacrificiile
Zilei de Ispăşire, tipificate prin jertfele generale ale lui
Israel, aparţin vârstei viitoare şi atunci vor fi prezentate
preoţimii împărăteşti glorificate. Totuşi, aceasta are un
început foarte vag acum; astfel, omul lumesc ajuns în
posesia unor bogăţii este, în sensul acesta, un
admi-nistrator al lucrurilor lui Dumnezeu şi poate
întrebuinţa acum acest „mamon" pentru a-şi face prieteni cu
el, şi atunci când această vârstă a domniei lui Satan se va
termina iar domnia lui Hristos va începe (în care el nu va
mai fi administrator), cei pe care el i-a favorizat astfel
îl vor binecuvânta. Dacă administratorii lumeşti ai bogăţiei
(mamonul sau dumnezeul acestei vârste) ar fi înţelepţi, ar
întrebuinţa în acest fel mai mult din averile lor. Pentru că
oricine va da chiar şi un pahar de apă rece unuia dintre cei
mai mici dintre aceşti preoţi, pentru că el este un atare,
nu-şi va pierde nicidecum răsplata când Împărăţia lui
Hristos este organizată şi stăpânirea ei începe (Luc.
16:1-8; Mat. 10:42).
213. Acele sacrificii care nu aparţin categoriei pe care am
numit-o „sacrificiile Zilei de Ispăşire" ilustrau ofrande şi
sacrificii care aparţin Vârstei Milenare.
214. Aşa cum în tip „sacrificiile Zilei de Ispăşire" aveau
loc înaintea tuturor celorlalte şi erau o bază pentru
iertarea generală şi acceptarea de către Dumnezeu a
întregului Israel, dar erau urmate de alte sacrificii aduse
individual după acea zi, numite „jertfe (ofrande, n. e.)
pentru păcat", „jertfe pentru vină", „jertfe de pace" etc.,
aşa va fi şi antitipul. După ce jertfele acestei Vârste
Evanghelice vor fi adus „poporul", lumea, într-o condiţie
îndreptăţită, se vor mai săvârşi păcate şi greşeli, care vor
cere mărturisire şi reconciliere, făcând necesare aceste
sacrificii ulterioare.
215. Sacrificiile Zilei de Ispăşire au reprezentat ştergerea
păcatului adamic prin sacrificiul Hristosului, dar în timpul
Mileniului, în timp ce beneficiile ispăşirii vor fi aplicate
lumii, în timp ce oamenii vor fi restauraţi treptat la o
reală perfecţiune, viaţă şi armonie cu Dumnezeu, se vor
comite greşeli pentru care ei vor fi în oarecare măsură
răspunzători. Pentru acestea ei trebuie să aducă unele
despăgubiri, însoţite de pocăinţă, înainte ca să poată fi
din nou în armonie cu Dumnezeu, prin Hristos, Mijlocitorul
lor.
216. Consacrarea va fi necesară şi în vârsta viitoare, deşi,
datorită schimbării guvernării lumii, consacrarea nu va mai
fi ca acum, spre moarte, ci, dimpotrivă, ea va fi
spre viaţă, pentru că odată cu încheierea domniei răului
vine sfârşitul durerii, întristării şi morţii, cu excepţie
asupra celor răufăcători. Consacrarea trebuie să fie
totdeauna o prezentare voluntară a puterilor individului şi,
în consecinţă, ea este reprezentată în unele din
sacrificiile care urmau Zilei de Ispăşire.
217. Deoarece baza pentru toată iertarea păcatelor
din vârsta viitoare vor fi sacrificiile „Zilei Ispăşirii",
era potrivit ca în tip păcătosul să aducă o jertfă care să
arate o recunoaştere a sacrificiilor „Zilei de Ispăşire" ca
bază pentru iertarea din nou. Aşa aflăm că toate jertfele
poporului după „Ziua Ispăşirii" erau de aşa natură încât
indicau înapoi spre sacrificiile acelei zile sau le
recunoşteau. Aceste ofrande puteau fi din vite, oi sau
păsări (turturele, porumbei tineri) sau din floarea făinii —
obiectul oferit depinzând de capacitatea celui ce-l oferea.
218. În decursul Vârstei Milenare toţi oamenii vor
veni la „cunoştinţa adevărului" şi astfel la cea mai deplină
posibilitate de salvare de sub blestemul (condamnarea sau
sentinţa) morţii adamice (1 Tim. 2:4). Când ne amintim că
această moarte include toate bolile, durerea şi
imperfecţiunea la care este supusă acum omenirea, vedem că
planul lui Dumnezeu include o deplină restaurare la
perfecţiunea umană; numai cei care vor refuza sau vor
neglija cu voia ocaziile favorabile puse atunci la îndemâna
tuturor vor muri în moartea a doua. Dar perfecţiunea va veni
treptat şi pentru a fi atinsă se va cere cooperarea continuă
a VOINŢEI păcătosului. El va trebui să facă ce poate
ca să se ridice din nou la desăvârşire şi va avea tot
ajutorul necesar. Acest lucru este arătat prin aceste
sacrificii în general: ele vor fi după capacitatea
fiecărui om. Oricât de degradat de păcat şi imperfect,
fiecare va trebui, când va ajunge la o cunoştinţă a
adevărului, să se prezinte pe sine însuşi lui Dumnezeu,
ofranda indicând condiţia sa. Porumbelul sau turturica adusă
de cel mai sărac, în tip, reprezenta totul
îndreptăţit al săracului şi degradatului moral, ţapul oferit
de cei mai înstăriţi reprezenta totul celor mai puţin
degradaţi, pe când viţelul reprezenta totul celor
care au atins perfecţiunea naturii umane. După cum
viţelul a fost folosit pentru a tipifica umanitatea perfectă
(multă grăsime) a sacrificiului lui Isus, iar ţapul
(îndărătnic şi slab) a fost folosit pentru a reprezenta
natura umană imperfectă a sfinţilor în sacrificiile Zilei
Ispăşirii, tot aşa, aceste animale reprezentau în chip
asemănător pe ofertanţi (Israel — tipul lumii credincioase
în Mileniu) în consacrarea lor. Trebuie să ne amintim că
aceste arderi-de-tot şi jertfe de pace din viitor reprezintă
poporul consacrându-se — dându-se pe ei înşişi
Domnului. Ele nu reprezintă sacrificii pentru păcat care
garantează ispăşirea, aşa cum sunt sacrificiile Zilei
de Ispăşire. Ele erau într-adevăr jertfe pentru vină, care
erau într-o privinţă jertfe pentru păcate individuale, dar,
după cum vom vedea imediat, acestea erau cu totul diferite
de jertfele naţionale pentru păcat din Ziua de Ispăşire.
219. Când cei din neamul omenesc care vor dori să primească
harul lui Dumnezeu vor fi aduşi la perfecţiune, la
încheierea Mileniului, nu va mai fi nimeni sărac, în
sensul incapacităţii de a putea oferi un viţel — în sensul
lipsei capacităţilor mintale, morale sau fizice. Toţi vor fi
oameni perfecţi şi ofrandele lor vor fi fiinţele lor
perfecte, reprezentate prin viţei. David, vorbind
despre aceasta, spune: „Atunci vei primi jertfe ale
dreptăţii (ale faptelor drepte), arderi de tot şi jertfe
întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei"
(sacrificii perfecte, Ps. 51:19 — Cornilescu rev.). Totuşi,
este evident că din exprimarea lui David nu trebuie să
înţelegem că ar învăţa reintroducerea jertfelor literale,
sângeroase, tipice, pentru că, în aceeaşi ordine de idei, el
spune: „căci nu doreşti jertfe" (King James) (nici tipice şi
nici antitipice — o deplină împăcare pentru păcat fiind
îndeplinită în vremea aceea „odată pentru totdeauna").
Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un spirit zdrobit:
„Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi
mâhnită". Toate aceste sacrificii trebuie să fie din voinţa
şi dorinţa liberă a jertfitorului; Lev. 1:3.
220. Caracterul complet al consacrării a fost arătat prin
moartea animalului, ceea ce înseamnă că fiecare membru din
rasa umană trebuie să-şi consacreze voinţa. Această
consacrare nu va fi urmată nici de distrugerea naturii umane
(arderea cărnii afară din tabără), nici de trecerea vieţii
într-o natură nouă — în „Sfânta Sfintelor". Numai preoţii
intră acolo, aşa cum se arată în sacrificiile de ispăşire.
Nu, când vor fi consacraţi, ei vor fi acceptaţi ca fiinţe
omeneşti şi vor fi desăvârşiţi ca atare — dreptul lor la
viaţă ca atare fiind cumpărat de Marele Preot, în membrele
Corpului Său fiind reprezentată întreaga Biserică
biruitoare. Consacrările reprezintă o apreciere a
răscumpărării şi consimţământul pentru Legea lui Dumnezeu al
celor ce se oferă, ca fiind condiţia pe baza căreia ei vor
putea continua să trăiască veşnic, în armonie cu El şi în
favoarea Sa.
ARDERILE-DE-TOT ALE POPORULUI
221. Arderile-de-tot ale preoţilor
trebuiau ţinute continuu pe altar iar focul nu era permis să
se stingă vreodată. „Iată legea arderii-de-tot.
Arderea-de-tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea
până dimineaţa, şi...focul să ardă pe altar şi să nu se
stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne
pe altar, să aşeze arderea-de-tot pe ele...Focul să ardă
necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc" (Lev.
6:9,12,13).
222. Astfel se înfăţişa minţii fiecărui jertfitor faptul că
altarul a fost deja sfinţit sau pus de-o parte şi că
jertfele lor vor fi acceptabile datorită acceptării de către
Dumnezeu a sacrificiilor Zilei de Ispăşire. Pe acest altar
israelitul aducea jertfa sa de bunăvoie, aşa cum se
relatează în Leviticul cap. 1. Acest lucru se făcea în modul
obişnuit: animalul, tăiat în bucăţi şi spălat, era aşezat pe
altar, bucăţile lângă cap, şi ars în întregime, o jertfă de
un miros plăcut Domnului. Aceasta ar servi pentru a
simboliza o rugăciune de mulţumire către Iehova — o
recunoaştere a milei, înţelepciunii şi iubirii Sale, aşa cum
s-au manifestat în Corpul frânt al Hristosului —
răscumpărarea lor.
JERTFELE DE PACE* ALE POPORULUI
* În ebraică „shelem", adică „răsplată"; aici cu sensul
de „mulţumire"; n. e.
223. Această jertfă trebuia să fie din
cireadă sau din turmă şi putea fi făcută fie pentru
îndeplinirea unui angajament (legământ), fie ca o „jertfă de
mulţumire" de bună voie. O parte din jertfă trebuia să fie
adusă lui Iehova de către jertfitor: „Să aducă cu mâinile
lui ceea ce trebuie mistuit de foc înaintea Domnului; şi
anume să aducă grăsimea cu pieptul". „Preotul să ardă
grăsimea pe altar şi să legene pieptul înaintea lui
Dumnezeu...Dar pieptul să fie dat preotului, de asemenea şi
spata dreaptă...Jertfitorul trebuie să mănânce jertfa" (Lev.
3; 7:11-18,30-34).
224. Aceasta pare să arate că dacă cineva va ajunge atunci
într-o condiţie de deplină pace şi armonie (la care toţi
trebuie să ajungă, altfel vor fi înlăturaţi prin moartea
a doua), el trebuie să mănânce sau să împlinească
înaintea lui Dumnezeu un legământ de deplină consacrare Lui.
Dacă, după ce a fost astfel desăvârşit, se pângăreşte din
nou cu păcat făcut cu voia, el trebuie să moară (moartea a
doua), aşa cum se arată prin pedepsirea pentru atingerea
lucrurilor necurate (Lev. 7:19-21, compară Apoc.
20:9,13-15).
225. Cu acest sacrificiu se prezenta o ofrandă de turte
nedospite frământate cu ulei şi plăcinte stropite cu ulei,
reprezentând credinţa jertfitorului în caracterul lui
Hristos, pe care el îl va copia, şi pâine dospită însemnând
recunoaşterea imperfecţiunii sale proprii în timpul
consacrării — aluatul fiind un tip al păcatului — Lev.
7:11-13.
JERTFELE DE MÂNCARE ALE POPORULUI
226. Aceste turte nedospite, din floarea
făinii, cu ulei etc., erau prezentate Domnului prin preot.
Ele reprezintă probabil laudele şi închinăciunea aduse
Domnului din partea lumii, prin Biserica Sa. „A Lui să fie
slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate generaţiile, în
vecii vecilor" (Efes. 3:21 — Cornilescu rev.). Ele erau
acceptate de preoţi. O bucată fiind adusă pe altar arăta că
ea era aprobată de Iehova, era acceptabilă pentru El.
JERTFELE POPORULUI PENTRU VINĂ SAU PĂCAT
227. „Când cineva se poartă în mod
necinstit şi păcătuieşte neintenţionat faţă de lucrurile
sfinte ale Domnului...când va păcătui cineva, făcând
împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu
trebuie făcute, chiar dacă n-a ştiut, se va face vinovat şi
îşi va purta vina; să aducă preotului ca jertfă pentru vină
un berbec fără cusur, luat din turmă", şi bani potrivit
evaluării greşelii de către preot, la care va mai adăuga
a cincea parte, şi aceasta să fie jertfa sa. Şi preotul
va face o ispăşire pentru el. Şi dacă vreunul va
păcătui cu ştiinţă, va fura sau înşela pe aproapele său, el
va da întreg înapoi şi va adăuga la el a cincea parte
(douăzeci de procente dobândă) care se vor da celui
nedreptăţit. Şi el să aducă lui Dumnezeu pentru vina sa un
berbec fără cusur din turmă (Lev. 5:15-19; 6:1-7).
228. Învăţăm de aici că pentru fiecare faptă rea trebuie să
se facă o restituire atunci, cu dobândă, însoţită de căinţă
sau cerere de iertare de la Domnul, prin Biserică (preoţime)
— recunoaşterea de către vinovat a imperfecţiunilor sale
proprii şi a valorii răscumpărării fiind arătată prin
berbecele prezentat.
229. Dar să remarcăm diferenţa între tratarea acestui tip de
jertfe pentru păcat şi a jertfelor pentru păcat din Ziua
Ispăşirii. Cele din urmă erau aduse lui Dumnezeu
(Dreptăţii) în Sfânta Sfintelor, ca „sacrificii mai bune";
cele dintâi erau aduse preoţilor, care, în cursul
Zilei de Ispăşire, cumpăraseră poporul. Recunoştinţa
poporului va fi adusă Răscumpărătorului lor. Preotul,
într-adevăr, lua şi aducea lui Dumnezeu o parte din jertfă,
ca o „aducere-aminte", ca o recunoaştere că tot planul de
răscumpărare, aşa cum s-a înfăptuit în Ziua Ispăşirii
(Vârsta Evanghelică), era al Tatălui ceresc, dar îşi însuşea
rămăşiţa pentru el însuşi — mâncând-o.
230. Toţi oamenii, cumpăraţi cu sângele preţios (viaţa
umană) al lui Hristos, se vor prezenta pe ei înşişi, pentru
iertarea greşelilor, la „preoţimea împărătească"; primirea
darurilor sau a consacrării lor va însemna iertare.
În armonie cu aceasta sunt cuvintele Domnului Isus către
ucenicii Săi: El „a suflat peste ei şi le-a zis: „Primiţi
Duh Sfânt. Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi
iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute"" (Ioan
20:22,23 — Cornilescu rev.).
231. Cu toate că această „slujbă a împăcării" priveşte în
cel mai deplin sens veacul viitor, când toate jertfele
ispăşirii vor fi fost completate, totuşi, chiar şi acum,
fiecare membru al „preoţimii împărăteşti" poate spune celor
ce cred şi se căiesc: „Păcatele îţi sunt iertate" — cum a
făcut Capul nostru, privind prin credinţă înainte ca şi El
spre completarea sacrificiilor pentru păcate; mai mult decât
atât, aceşti preoţi cunosc acum termenii şi
condiţiile pe baza cărora s-a făgăduit iertarea şi pot vorbi
cu autoritate ori de câte ori văd că cineva se conformează
acestor termeni.
232. Sacrificiile Zilei de Ispăşire, după cum am văzut, erau
întotdeauna arse (Lev. 6:30; Evr. 13:11), dar sacrificiile
pentru greşeli de mai târziu, aduse după Ziua Ispăşirii, nu
erau arse, ci mâncate (însuşite) de preoţi.
DIFERENŢELE DINTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE VOR
ÎNCETA
233. „Iată legea jertfei pentru păcat
(jertfei pentru vină):...Preotul care va aduce jertfa pentru
păcat, acela s-o mănânce...Orice bărbat dintre preoţi să
mănânce din ea" (Lev. 6:25-29 — Cornilescu rev.).
234. Domnul şi toţi sfinţii îngeri sunt prezentaţi în
Scripturi ca bărbaţi, în timp ce toţi sfinţii sunt
prezentaţi împreună ca o femeie, o „fecioară"
logodită cu Domnul Isus ca bărbat. Dar partea femeiască
umană a fost la început o parte din omul făcut după chipul
lui Dumnezeu şi mai este încă o parte din om (deşi temporar
separaţi pentru scopul înmulţirii oamenilor) — singur
nefiind nici unul complet. Întrucât omul perfect a fost
numit Adam, tot aşa, când a făcut perechea, „Dumnezeu le-a
dat numele Adam" — bărbatul rămânând capul, care a fost
făcut astfel îngrijitorul sau protectorul femeii, ca parte
din trupul său (Gen. 5:2 — Cornilescu rev., vezi nota de
subsol; n. e.; Efes. 5:23, 28). Această impărţire sexuală nu
l-a făcut pe Adam imperfect, ea a împărţit numai
perfecţiunea sa între două trupuri, al căror „cap" a rămas
el.
235. Scripturile ne arată că în final, la încheierea
„timpurilor de restabilire", toţi (atât bărbatul cât şi
femeia) vor fi restauraţi la starea perfectă — starea
reprezentată în Adam înainte ca Eva să fie separată din el.
Nu înţelegem nicidecum că bărbaţii sau femeile îşi vor
pierde identitatea, ci că fiecare va recăpăta
însuşirile care îi lipsesc acum. Dacă acest gând este cel
corect, ar părea să implice că extrema delicateţe a unor
femei şi extrema asprime a unor bărbaţi sunt legate de
cădere şi că restabilirea la o perfecţiune în care
elementele celor două sexe ar fi perfect îmbinate şi
armonizate ar constitui umanitatea ideală din planul
lui Dumnezeu. Iubitul nostru Răscumpărător, când era „omul
Isus Hristos", n-a fost probabil nici aspru şi vânjos, nici
efeminat (cu aspect sau caracter feminin, n. e.). În El
puterea mintală şi o grandoare a bărbăţiei erau îmbinate
în cel mai armonios mod cu puritatea nobilă, delicateţea şi
graţia adevăratei feminită ţi. N-a fost El omul perfect
care a murit pentru rasa noastră şi a răscumpărat ambele
sexe? Să nu uităm că El, ca om, n-a avut tovarăş de
viaţă; prin urmare, nu trebuia să fi fost El complet în Sine
pentru a plăti pe deplin preţul corespunzător pentru Adam
(parte bărbătească şi femeiască)? Eva a fost reprezentată în
marea răscumpărare fie în acest fel, fie de bărbatul ei, ca
şi „capul" ei — altfel mama Eva n-a fost răscumpărată deloc,
un gând care ar fi în conflict cu alte scripturi.
236. Biserica Evanghelică este într-adevăr prezentată în
Scripturi ca o „mireasă", nu însă ca mireasa
„omului Isus Hristos", ci ca mireasa lui Hristos cel
înviat şi mult înălţat. Ca şi creaturi noi, concepuţi de
Spiritul lui Dumnezeu la natura spirituală, noi suntem
logodiţi cu Isus cel spiritual, al cărui nume, onoare şi
tron le vom împărtăşi. Biserica nu este mireasa omului Isus
Hristos sacrificat, ci a Domnului Isus glorificat, care la a
doua Sa venire o pretinde ca fiind a Lui (Rom. 7:4).
237. Aşa cum va fi cu bărbatul şi femeia în vârsta viitoare,
tot aşa va fi cu Hristos şi Biserica — după ce Biserica va
fi glorificată toată feminitatea va înceta, „vom fi asemenea
Lui", membre ale Corpului Său. „Şi iată Numele (numele
Domnului ei) cu care ea îl va numi (atunci): Dreptatea lui
Iehova!" (Ier. 33:16; 23:6; trad. din engleză). Ca şi Corp
al marelui Profet, Preot şi Rege, Biserica va fi o parte din
„Părintele veşniciilor" sau Dătătorul de viaţă al lumii (Is.
9:6).
238. Acest gând este susţinut pretutindeni în Scripturi;
numai partea bărbătească a seminţiei preoţeşti făcea
sacrificarea şi, cum am văzut mai sus, mânca
din jertfele pentru vină; numai ei intrau în Tabernacol şi
treceau după Văl. Tot aşa, în aranjamentul Spiritului Sfânt
pentru Vârsta Evanghelică — „El a dat pe unii apostoli
(bărbaţi), pe alţii prooroci (bărbaţi), pe alţii
evanghelişti (bărbaţi), pe alţii păstori şi învăţători
(bărbaţi), pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea
lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui
Hristos" (Efes. 4:11,12 — Diaglott). Cuvântul bărbat,
cum este arătat mai sus, ar trebui să apară în traducerile
noastre, aşa cum el apare în textul grecesc, instrucţiunile
Domnului în acest sens ca şi cele ale apostolilor
corespunzând cu aceasta. „Femeii nu-i dau voie să înveţe (în
Biserică) pe alţii, nici să se ridice mai presus de
bărbat", declară clar apostolul (1 Tim. 2:12 — Cornilescu
rev.). Aceasta este o ilustraţie a relaţiei prezente dintre
Hristos şi Biserică, care se va termina, înţelegem, cu
încheierea acestei vârste, când biruitorii vor fi
glorificaţi şi făcuţi în realitate una cu Domnul — ca
„fraţi".
239. Totuşi, asta nu înseamnă că surorile din Biserică nu
pot în aceeaşi măsură „să aducă corpurile lor ca o jertfă
vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu" şi să îndeplinească o
importantă „lucrare de slujire" în Biserică, în
calitate de „membre" ale „preoţimii împărăteşti"; ele
sunt tot atât de plăcute Domnului ca şi fraţii, pentru că,
în realitate, toate deosebirile de sex, culoare şi condiţie
sunt ignorate, nesocotite de Dumnezeu din momentul când noi
devenim „creaturi noi în Hristos Isus" (2 Cor. 5:17; Gal.
3:28); dar tipul, simbolul, învăţătura, trebuie să fie
continuate, şi, prin urmare, distincţiile atât de rigide
trebuie menţinute în părţile cele mai speciale şi mai
importante de serviciu în Biserica lui Hristos.
240. Dimpotrivă, Adversarul a căutat totdeauna să dirijeze
omul, din punct de vedere religios, prin iubirea şi stima pe
care bărbaţii o au faţă de femei — de aici înălţarea
fecioarei Maria până la rang de zeiţă şi venerarea ei de
către catolici. Tot aşa şi cu vechii egipteni, Isis era
zeiţa, iar, în timpurile mai târzii ale apostolului Pavel,
Diana era zeiţa efesenilor. Oare nu caută şi acum Satan să
lucreze cu şi prin femeie, ca în grădina Edenului? Nu sunt
oare femei principalele lui medii în spiritism şi
principalii lui apostoli şi profeţi în Teozofie şi în
Ştiinţa Creştină?
241. Acceptarea femeilor de către Satan ca mediul prin care
vorbeşte el n-a fost în avantajul lor. Dimpo-trivă, femeile
stau pe un plan social şi intelectual mult mai înalt şi sunt
mult mai apreciate pentru adevărata lor feminitate în acele
ţări unde regulile Scripturii sunt recunoscute şi respectate
şi de către cei ce urmează cu cea mai mare grijă
reglementările scripturale.
SACRIFICIUL MEU
Pe-al tău altar, o Domnul meu ceresc,
Primeşte-mi darul azi, pentru Isus,
Podoabe n-am să Ţi-l împodobesc,
Nici jertfe strălucite n-am de-adus;
Cu mâna tremurândă Îţi ofer,
Voinţa mea — atâta de puţin,
Tu singur ştii, Părinte bun din cer —
Prin ea cu totul Ţie mă închin.
Patimi, plăceri am adunat în ea
Şi doruri şi speranţe şi iubiri,
În ea-i ascunsă toată viaţa mea,
Ce am, ce sunt, ce mi-aş putea dori.
Frumoasă nu-i, c-am strâns-o mult la piept,
De plâns şi de suspin slăbit-a,
Dar azi, plecată, 'nalţă înţelept
O rugăciune: — Fie voia Ta!
Primeşte-o Tată, căci Ţi-o dau cu drag,
Uneşte-o cu a Ta, să nu doresc
Vreodată înapoi să o retrag
Şi lasă-mă la Tine când slăbesc.
Tu să o schimbi atât, s-o curăţeşti
Şi-atât o-mpodobeşte cu Iubire,
Să n-o mai ştiu în cele pământeşti,
A Ta să-mi fie voia, peste fire.