CAPITOLUL VII
„CENUŞA UNEI JUNCI STROPITĂ PESTE CEI ÎNTINAŢI"
Evrei 9:13
N-a fost un sacrificiu al Zilei de Ispăşire — Nici unul
din sacrificiile care urmau nu erau pentru popor — Clasa
tipificată prin acest sacrificiu — Apostolul Pavel,
sub-preotul care este martor şi mărturiseşte cu privire
la antitip — Stropirea cenuşii pentru curăţarea
poporului va fi în decursul Vârstei Milenare — Cum se va
efectua curăţarea
242. O trăsătură a Legii ceremoniale a
lui Israel, relatată în Numeri 19, cerea înjunghierea unei
junci roşii (vaci) — una fără defect şi care niciodată n-a
fost pusă la jug. Aceasta nu era una din jertfele pentru
păcat ale Zilei de Ispăşire şi nici n-a fost una din
jertfele poporului care se aduceau după Ziua Ispăşirii — de
fapt, aceasta nu era deloc o „jertfă", pentru că nici o
parte din ea nu era adusă ca jertfă pe altarul Domnului sau
mâncată de preoţi. Ea era sacrificată, dar nu în acelaşi
sens, nici în acelaşi loc ca şi aceste jertfe — în Curte. Ea
nici măcar nu era înjunghiată de unul din preoţi şi nici
sângele ei nu era dus în Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Junca
roşie era dusă afară din tabăra lui Israel şi acolo era
înjunghiată şi arsă până la cenuşă — carnea, grăsimea,
pielea, sângele etc. — cu excepţia a puţin din sânge, care
era luat de preot şi stropit de şapte ori spre faţa
Tabernacolului (versiunea revizuită şi Leeser). Cenuşa
juncii nu se aducea în locul Sfânt, ci se lăsa afară din
Tabără, strânsă la un loc într-o movilă şi în mod vădit
accesibilă oricui avea nevoie de ea. După cum era scris în
Lege, o parte din cenuşă trebuia să fie amestecată cu apă
într-un vas şi un mănunchi de isop înmuiat în acest amestec
trebuia folosit pentru stropirea persoanei, hainelor,
cortului etc. celui necurat după Lege, pentru curăţarea lui.
243. În tabloul pe care l-am văzut cu privire la
sacrificiile Zilei de Ispăşire, care preumbreau jertfele mai
bune ale acestei Vârste Evanghelice (îndeplinite de
preoţimea împărătească, Hristos, Cap şi Corp), această juncă
nu avea legătură în nici un sens cu acestea şi este evident
că nu tipifica nici unul din sacrificiile acestui timp
prezent. De asemenea, ea este deosebită de oricare din
jertfele care erau acceptate în folosul poporului lui Israel
după Ziua Ispăşirii, despre care tocmai am văzut că însemnau
căinţa şi regretul lor pentru păcate în cursul Mileniului şi
deplina consacrare a lor înşişi Domnului. Arderea juncii nu
avea legătură cu nici una din aceste jertfe, care, toate, au
fost făcute de preoţi şi în Curte. Trebuie să căutăm în altă
parte un antitip al acestei junci roşii, pentru că, dacă în
vreun sens al cuvântului i-ar fi reprezentat pe preoţi, era
necesar să fi fost înjunghiată de unul din ei pentru a
indica acest fapt.
244. Deci, ce semnifica sacrificiul acestei junci roşii? Ce
clasă sau persoane erau reprezentate prin ea, care au
suferit afară din „tabără" şi în ce sens al cuvântului ar
avea suferinţele lor de-a face cu purificarea sau curăţarea
poporului lui Dumnezeu, incluzându-i şi pe cei care vor
deveni poporul Său în decursul Vârstei Milenare?
245. Răspundem că o clasă din poporul lui Dumnezeu, nu din
„preoţimea împărătească", a suferit pentru cauza dreptăţii
afară din „tabără"; o scurtă istorie a acestora şi a
încercărilor înfocate pe care le-au suferit ne este dată de
apostol în Evrei 11. După ce relatează faptele vitejeşti ale
credinţei unora dintre ei, el spune despre aceştia: „Şi ce
voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge timpul dacă aş vorbi de
Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel
şi de proroci. Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au
făcut dreptate, au primit lucrurile făgăduite, au astupat
gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de
ascuţişul sabiei, din slabi au devenit puternici, au fost
viteji în războaie, au pus pe fugă armatele vrăjmaşe.
Femeile şi-au primit prin înviere pe morţii lor; unii, ca să
dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească
eliberarea şi au fost torturaţi. Alţii au suferit batjocuri
şi biciuiri, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre,
tăiaţi în două cu fierăstrăul, ispitiţi, au murit ucişi de
sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capră,
lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău, ei, de care lumea
nu era vrednică, rătăcind prin deşerturi, prin munţi, prin
peşteri şi prin crăpăturile pământului" (Evr. 11:32-38 —
Cornilescu rev.).
246. Avem aici o clasă care se potriveşte descrierii juncii
roşii — o clasă care şi-a jertfit viaţa afară din „tabără" —
o clasă onorabilă în toate privinţele şi totuşi nu o clasă
preoţească. Această clasă, nefăcând parte din Corpul Marelui
Preot, nu a putut avea parte sau împărtăşire în sacrificiile
pentru păcat ale Zilei de Ispăşire — şi nici nu a putut fi
admisă în condiţiile spirituale tipificate prin Sfânta şi
Sfânta Sfintelor. Poate să uimească pe unii că noi declarăm
cu atât de multă siguranţă că aceşti vrednici din vechime
n-au fost membri ai „preoţimii împărăteşti", în timp ce cu
aceeaşi siguranţă declarăm că, fără a avea mai multă
credincioşie, slujitorii lui Dumnezeu din această Vârstă
Evanghelică sunt membri ai acestei „preoţimi împărăteşti".
Siguranţa noastră cu privire la acest subiect este siguranţa
Cuvântului lui Dumnezeu, care, tocmai în legătură cu
istorisirea despre credincioşia acestor patriarhi, declară
în atât de multe cuvinte: „toţi aceştia, măcar că au fost
lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese
făgăduit (nu au primit binecuvântarea principală), pentru că
Dumnezeu avea în vedere ÂIâceva mai bun pentru noi, ca să
n-ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evr. 11:39,40).
247. N-ar trebui să ne fie greu să înţelegem că deşi puteau
fi leviţi antitipici (îndreptăţiţi prin credinţa într-o
ispăşire viitoare) înainte ca Domnul nostru Isus să fi venit
în lume, totuşi nu puteau fi „preoţi antitipici", pentru că
El a fost Capul sau Preotul Şef, a avut întâietate în toate
lucrurile şi a făcut ispăşire pentru petele
„Corpului" Său şi ale „casei Sale", înainte ca cineva să fi
putut deveni fraţi ai Săi şi membri ai „preoţimii
împărăteşti". Domnul nostru Însuşi a declarat acest lucru
foarte desluşit şi a arătat pe scurt linia de despărţire
între credincioşii care au fost înainte de El şi
credincioşii care vor urma după El, călcând în urmele Sale
şi devenind comoştenitorii Săi. Despre Ioan Botezătorul, El
a spus: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei,
nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.
Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare
decât el" (Mat. 11:11 — Cornilescu rev.). Ioan Botezătorul a
aparţinut acestei clase a juncii roşii care a suferit afară
din „tabără", chiar până la moarte, dar el nu a avut în nici
un fel de-a face cu sacrificiile mai bune ale preoţimii
împărăteşti din cursul Zilei de Ispăşire, a căror grăsime şi
organe producătoare de viaţă au fost oferite pe altarul lui
Dumnezeu în „Curte" şi al căror sânge a fost dus în „Sfânta
Sfintelor", tipic pentru cei care devin „creaturi noi" în
Hristos Isus, chiar membri ai Corpului Său, Biserica,
moştenitori cu El în toate lucrurile.
248. Dar, deşi aceşti vrednici din vechime nu fac parte în
nici un sens din sacrificiul pentru păcat, ei au totuşi
legătură cu curăţarea de păcat: cenuşa lor
(cunoaşterea şi amintirea credincioşiei lor până la moarte),
amestecată cu apa adevărului şi folosită cu purificatorul,
curăţitorul isop, este de mare preţ, purificând, sfinţind pe
toţi cei ce doresc să vină în deplină armonie cu Dumnezeu —
şi stropind „pe cei întinaţi îi sfinţeşte pentru curăţirea
cărnii". Totuşi, aceste pilde de credinţă din trecut nu au
valoare pentru noi prin ele însele, ci numai prin şi
asociate cu sacrificiile pentru păcat ale Zilei de Ispăşire,
la care se referă apostolul în acelaşi context — „sângele
taurilor şi al ţapilor". Amintirea şi lecţiile de
credincioşie ale vrednicilor vechi (tipificate de cenuşa
juncii roşii) sunt o putere sfinţitoare nu numai pentru noi
acum, ci, într-un sens mult mai larg, ele se vor aplica şi
vor fi o binecuvântare pentru omenire în general în decursul
Vârstei Milenare. Aşa după cum am văzut în alt loc,
aranjamentul divin este ca aceşti vrednici din vechime,
dintre care cel mai mare este mai mic în onoare decât cel
mai mic din Împărăţie, vor ocupa cu toate acestea un loc de
mare onoare şi distincţie sub această Împărăţie a lui
Dumnezeu — ca agenţii şi reprezentanţii ei. Ei vor fi
„prinţi în toată ţara", agenţii judecăţilor Împărăţiei şi
canalele binecuvântărilor ei, pentru „toate familiile
pământului". Astfel, credincioşia acestor vrednici din
vechime a fost reprezentată în cenuşa strânsă a juncii, ca
pusă în păstrare pentru întrebuinţarea ei în viitor, lecţii
valoroase de experienţă, credinţă, ascultare, încredere
etc., care, aplicate oamenilor în căutarea curăţării în
vârsta viitoare, îi va sfinţi şi-i va purifica — nu fără
sacrificiile Zilei de Ispăşire, ci în legătură cu ele şi
bazate pe acestea (Ps. 45:16).
249. La arderea juncii era martor un preot, care lua
lemn de cedru, un mănunchi de isop şi o frânghie stacojie şi
le arunca în mijlocul vacii care ardea. Isopul ar reprezenta
purificarea sau curăţarea, lemnul de cedru sau lemnul veşnic
verde ar reprezenta viaţa veşnică, iar frânghia stacojie ar
reprezenta sângele lui Hristos. Aruncarea acestor trei
lucruri în mijlocul arderii ar însemna că batjocura aruncată
asupra vechilor vrednici, care au fost ucişi cu pietre,
tăiaţi în două cu fierăstrăul etc. şi de care lumea nu era
vrednică, a permis ca meritul sângelui preţios, curăţarea
adevărului şi darul vieţii veşnice să le fie socotite prin
credinţă şi că după moartea lor ei ar fi recunoscuţi ca
fiind curaţi, îndreptăţiţi, acceptaţi. Sub-preotul
care privea, recunoştea şi aproba arderea juncii (nu Aaron,
care-l tipifica pe Domnul Isus) şi care lua din sângele ei
şi-l stropea în direcţia uşii Tabernacolului, pare bine
antitipificat în acel mare „sub-preot", apostolul Pavel,
care, cu ajutorul lui Dumnezeu (numele Eleazar înseamnă
„ajutat de Dumnezeu"), nu numai că a identificat pentru noi
sacrificiile pentru păcat din Ziua Ispăşirii, dar totodată,
în scrierile sale ne dă indicaţii (Evr. 11) care ne permit
să recunoaştem jertfa juncii roşii ca reprezentându-i pe
vrednicii din vechime. Astfel, el stropeşte sângele lor
către Tabernacol, arătând că vieţile lor au fost în deplină,
completă armonie cu condiţiile Tabernacolului — cu toate că,
nefiind în viaţă în timpul acestei înalte chemări, n-a fost
privilegiul lor să devină membri ai Corpului Marelui Preot,
ai preoţimii împărăteşti.
250. Faptul că junca roşie n-a purtat niciodată jugul
reprezintă o clasă de oameni îndreptăţiţi — eliberaţi de sub
Legământul Legii. Cu toate că cei mai mulţi dintre vrednicii
din vechime s-au născut sub Legământul Legii şi de aceea,
din punct de vedere legal, erau supuşi condiţiilor şi
condamnării ei prin imperfecţiunea cărnii, totuşi, vedem că
Dumnezeu i-a îndreptăţit prin credinţă ca fii ai
credinciosului Avraam. Acest fapt este deplin atestat şi
confirmat de apostol, când spune că „toţi aceştia au primit
o mărturie de la Dumnezeu prin credinţă" — verdictul „bine",
o mărturie că au fost plăcuţi lui Dumnezeu şi că El
prevăzuse pentru ei binecuvântări în armonie cu făgăduinţa
Sa — chiar dacă aceste binecuvântări nu li s-au putut da în
acea vreme, ci au trebuit aşteptate şi primite prin sămânţa
spirituală a lui Avraam — Hristosul. Faptul că acest
sacrificiu trebuia să fie o vacă şi nu un viţel
a servit pentru a-l diferenţia de marele sacrificiu al Zilei
de Ispăşire, care putea fi numai un viţel. Faptul că
trebuia să fie o vacă roşie pare să ne înveţe că acei
vrednici din vechime nu erau fără păcat şi de aceea nu erau
acceptaţi de Dumnezeu înainte de marea jertfă a Zilei de
Ispăşire, ci erau „păcătoşi la fel ca şi alţii". Faptul
curăţării sau îndreptăţirii lor prin credinţă a fost
indicat într-un mod diferit, aşa cum s-a sugerat mai sus.
251. Curăţarea pentru care era prescrisă cenuşa acestei
junci roşii era de un fel deosebit, adică special pentru cei
care veneau în atingere cu moartea. Acest lucru ar
părea să indice că această cenuşă a juncii nu era destinată
să îndepărteze vinovăţia individului — nu, vina lui morală
putea fi îndepărtată numai prin meritul sacrificiilor Zilei
de Ispăşire. Curăţarea de murdărirea prin atingere cu un
mort pare a învăţa că această curăţare, îndeplinită de şi
prin experienţele vrednicilor din vechime, se va aplica în
mod special oamenilor în timpul Vârstei Milenare, când ei
vor căuta să scape de toate pângăririle morţii adamice
— căutând să atingă perfecţiunea umană. Toate lipsurile
condiţiei căzute sunt mult din atingerea cu moartea; toate
slăbiciunile şi lipsurile organice moştenite sunt atingeri
cu moartea şi pentru curăţarea de toate acestea, a celor
care vor deveni poporul lui Dumnezeu, se va folosi cenuşa
juncii roşii. Ca şi cenuşa juncii roşii, adunată într-un loc
curat, tot aşa şi rezultatele experienţelor dureroase ale
vrednicilor din vechime vor fi o magazie de binecuvântări,
învăţătură şi ajutor, prin care ei, când vor fi făcuţi
„prinţi" subordonaţi în Împărăţie, vor ajuta în lucrarea de
restabilire. Fiecare păcătos iertat, dorind să fie curăţat
cu desăvârşire, nu numai că trebuie să se spele pe sine
însuşi cu apă (adevăr), ci trebuie, de asemenea, să se
folosească de instrucţiunile acestor „prinţi" —
instrucţiunile menţionate fiind tipificate prin cenuşa
stropită a juncii roşii, reprezentând lecţiile preţioase de
credinţă şi ascultare, învăţate prin experienţă de această
clasă (Exod 12:22, Lev. 14:4,49; Ps. 51:7; Evr. 9:19).
CE MARE SALVARE
Nimic de plată? Nu, nimic!
Nimic de dat? Nu, nici un pic!
Tot ce-a fost nevoie, de dat sau de plătit,
A Tatălui voinţă, Isus a împlinit.
Nimic de aranjat, s-a plătit tot!
Nu-i supărare, e pace!.
Isus singur este remediul păcătoşilor;
El a făcut pace prin sânge, pe cruce.
Mai este spaimă? Ea nu are loc
Într-o inimă plină cu sentimentul harului Său.
Pacea mea e cea mai dulce şi niciodată nu va înceta;
Şi face ca inima-mi să fiarbă de fericire.
Nu-i nici o vină? Nu, nici o pată;
Cum ar putea sângele lăsa vreuna?
Conştiinţa mea e spălată şi spiritul meu liber;
Preţios e acest sânge, lui Dumnezeu şi mie.
Care-mi va fi viitorul? E glorios şi frumos.
Fiind justificat, sfinţit, glorie voi moşteni.
Prin sângele Său mai întâi răscumpărat, prin graţia Sa apoi
întronat,
Unul lângă altul cu Domnul meu, ca mireasă a Sa voi fi
recunoscut.
Ce-aş mai putea oare întreba? O, glorie va urma!
Pământul se va veseli în zorile Dimineţii.
Pentru a guverna şi-a binecuvânta vine această Împărăţie;
Va trece atunci durerea, moartea, plânsul şi osteneala.